Aş porni în acest demers literar de la definiţia din dicţionarul explicativ al limbii române a cuvântului „unire”, de la înţelesul, conţinutul său.
UNIRE înseamnă, printre altele, asamblare, îmbinare, alipire, reunire, armonie, concordie… Încercând un exerciţiu de observaţie şi interpretare a ceea ce se întâmplă astăzi cu fiecare dintre noi, în jurul nostru, în ţară şi în lume, îmi îngădui să spun că „unirea” este „rara avis”, deci, pe cale de dispariţie, iar termenul ar trebui să se regăsească doar în dicţionarele de arhaisme. Sigur, că exagerez, însă, astfel doresc să trag un semnal de alarmă asupra unei stări de fapt, înainte de a se ajunge la o limită greu de ajustat şi îndreptat.
Şi s-o luăm metodic. Cred că fiecare observă din ce în ce mai des şi mai mult că, parcă ceva nu este în ordine cu noi înşine, ca indivizi, oameni cu toate rolurile pe care le îndeplinim (soţ/soţie, părinte, copil, om al muncii…) Noi nu mai suntem în armonie cu noi înşine, sufletul parcă nu mai are aceeaşi rezonanţă cu mintea şi trupul. În aceeaşi măsură, avem diferende mai mari sau mai mici cu cei din jurul nostru, avem întotdeauna ceva de împărţit cu cei de lângă noi ori de mai departe. Judecăm pe mulţi, clamăm şi atribuim injurii, deşi la vedere afişăm o mină binevoitoare, care nu este altceva decât o mască plină de un rânjet, acel „professional smile” care se promovează în vest.
În aşa-zisa democraţie, politica ne-a învrăjbit şi mai tare. Începând din cele mai mici cătune şi sate, oraşe, până la nivelul întregii ţări şi pe tot mapamondul între oameni există discordie. Şi cred că există o explicaţie simplă. S-a răsturnat scara de valori, banul fiind valoarea supremă şi aşa cum spune românul: „Banul este ochiul dracului”. Şi dacă ni-l dorim şi-l ţinem aproape pe diavol, îl îndepărtăm pe Dumnezeu, cel întreit: Tată, Fiul şi Sfântul Duh. Unde nu mai există credinţă, există doar durere. În viaţa noastră, a românilor există un mare paradox: bisericile sunt pline, oamenii merg în pelerinaje în ţară, în străinătate, fac multe acte de caritate şi totuşi se întâmplă atâtea lucruri grele şi urâte: crime, violuri, hoţie şi corupţie până la cele mai înalte trepte ale societăţii româneşti.
Pentru că în acest an, sărbătorim cu „mare pompă” un eveniment de o importanţă covârşitoare în existenţa milenară a poporului român, Marea Unire din 1918, se cade să regândim modul nostru de a fi, de a convieţui în această societate în vădită degringoladă. De ce? Pentru că înfăptuirea acestui deziderat a dovedit că numai în unire putem să ne păstrăm ceea ce am moştenit de la înaintaşi, putem adăuga câte ceva la talanţii dăruiţi şi oferiţi spre înmulţire generaţiilor viitoare. Dar să ne amintim câteva momente ale împlinirii idealului unirii neamului românesc.
Unirea din 1918 este un punct nodal de mare însemnătate şi rezistenţă pentru dăinuirea poporului român şi cea mai mare sărbătoare a tuturor românilor. Întrebarea fundamentală pe care trebuie să ne-o punem fiecare dintre noi la împlinirea unui veac a acestui vis milenar, cred că este: ce facem fiecare dintre noi pentru bunul mers al ţării şi pentru a lăsa viitoarelor generaţii un stat puternic, un popor demn, o ţară dezvoltată şi respectată în lume, în condiţiile unei civilizaţii moderne şi a globalizării tot mai accentuate şi atât de vocale? Poate, pare fără noimă această întrebare. Ne simţim mici, fără importanţă, fără putere de decizie, singulari în peisajul social-politic internaţional actual. Patriotismul este condamnat, etichetat ca fiind un sentiment exagerat, de sorginte comunistă, lucru cum nu se poate mai pervers. Procesul de europenizare are meritele lui, însă poate fi şi extrem de dăunător. Încearcă să sape la pilonii de rezistenţă ai fiinţării poporului şi statului naţional – credinţă, spiritualitate, educaţie, cultură… Depinde însă de noi cât şi cum vor fi atinse interesele şi idealurile noastre. Se impune bună-credinţă, vigilenţă, cunoaşterea şi promovarea adevăratului potenţial al neamului şi ţării sub toate aspectele sale. Să ne postăm conştient în contemporaneitate, să redobândim şi să manifestăm virtuţile înaintaşilor şi să fim mândri că suntem români, după unii, cel mai vechi popor trăitor în graniţele sale.
Unirea a fost un ideal de milenii al românilor din întreg spaţiul românesc, din provinciile istorice: Muntenia, Moldova, Banat, Crişana, Bucovina, Basarabia, Transilvania, de aceea s-a împământenit sintagma „unirea în cuget şi simţiri” a românilor de rând şi a oamenilor de stat, cei care aveau în mână pârghiile politice de decizie a destinului ţării. Românii adevăraţi au dorit această unire a teritoriilor româneşti sub un singur steag, un singur nume şi un singur conducător, proces de lungă durată. Această idee n-a apărut dintr-o dată, într-un anumit moment, într-o anumită conjunctură, ci a fost purtată aievea de români şi a fost lăsată moştenire urmaşilor urmaşilor.
Pentru coerenţa demersului nostru aş menţiona pe scurt punctele, nodurile trainice ale menţinerii şi realizării visului de unire, paşii făcuţi în decursul istoriei şi evenimentele cheie, remarcabile, cu multe sacrificii, dar şi cu satisfacţii.
În spaţiul românesc, delimitat aproximativ de graniţele actuale ale României, populaţia băştinaşă a încercat de-a lungul timpului să se unească într-o singură organizare statală. Cea mai veche tendinţă de unire, cunoscută de istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic, a avut loc în urmă cu mai bine de 2000 de ani. Sub conducerea lui Burebista, conducătorul geto-dacilor, vechea populaţie locuitoare a acestui spaţiu, are loc formarea primului stat care se întindea pe toată suprafaţa României de astăzi. Această unire a fost şi rămâne un punct de referinţă în istoria românilor, o moştenire simbolică la care s-au raportat românii şi conducătorii acestora în diferite perioade istorice.
După un mileniu şi jumătate, împlinirea visului unui Regat Dacic are loc atunci când Mihai Viteazul, prin strălucite campanii militare şi eforturi diplomatice reuşeşte unirea Ţării Româneşti, a Moldovei şi Ardealului, în anul 1600, devenind Domnul ţării unite. Din păcate a fost o unire de scurtă durată, însă această faptă strălucită a păstrat viu idealul locuitorilor autohtoni ai acestui spaţiu de a locui într-un stat cu un singur conducător. Păstrându-se vie amintirea personalităţii lui Mihai Viteazul şi a actului înfăptuirii unirii sub conducea sa, în 1848, a avut loc transformarea conştiinţei de neam în conştiinţă de ţară, reînviind mugurii dorinţei de unire. În această perioadă apar intelectuali, personalităţi marcante, paşoptiştii care se întâlnesc în ţară şi în străinătate şi se ocupă pe cale diplomatică de viitorul şi destinele ţării.
Un moment esenţial în evoluţia Ţărilor Române şi înaintarea spre idealul unirii, a fost Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi alegerea aceluiaşi Domn în ambele provincii româneşti, care prin reformele socio-politico-economice a realizat Mica Unire, un pas hotărât spre Marea Unire. Prin metode politice şi diplomatice, Cuza îi sprijină pe românii din afara Principatelor Unite, menţinând prin aceste acţiuni conştiinţa apartenenţei la un singur neam.
Anul 1877 aduce România în prim planul unei lupte dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman şi cu toate acestea, la 21 mai, parlamentul României (Moldova şi Ţara Românească) declară independenţa absolută a ţării, sfinţită prin luptele la care au participat armatele române, recunoscută şi consfinţită de mai toate cancelariile străine. Astfel drumul spre Marea Unire continuă.
Primul război mondial aduce cu sine mai multe schimbări la nivelul politicii şi a factorilor de putere în spaţiul european, determinând o transformare radicală pe harta geo-politică a Europei. Imperiile multinaţionale s-au destrămat, permiţând reforma unităţii naţionale şi afirmarea unor noi state independente. La 27 martie 1918, Basarabia este primul teritoriu care s-a unit cu România, ca urmare a deciziei adoptate de Sfatul Ţării, Bucovina, provincie a Austro-Ungariei, după destrămarea acesteia, în cadrul Adunării Naţionale de la Cernăuţi, s-a decis unirea Bucovinei cu România, iar la 15 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate “unirea necondiţionată şi pentru vecie”.
Unirea provinciilor româneşti cu Regatul României nu rămâne fără ecou nici în Transilvania aflată în cadrul fostei monarhii Austro-Ungare. În cadrul unui plebiscit, populaţia venită în număr mare din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş îşi alege reprezentanţii şi formează Consiliului Naţional Român Central (CNRC), au convocat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Consiliul numeşte un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu. În cadrul acestei adunări, Vasile Goldiş a citit “Rezoluţia Unirii” cu România. Câteva zile mai târziu, Consiliul trimite la Bucureşti o delegaţie condusă de patriarhul Miron Cristea, care înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 24 decembrie, regele promulgă decretul prin care confirmă legislativ unirea Ardealului cu Regatul României.
În plan internaţional, noua configuraţie teritorială a ţării a fost recunoscută prin tratatele semnate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Ungaria recunoaşte unirea abia în 1920, prin tratatul de la Trianon. La 15 octombrie 1922 a avut loc la Alba Iulia încoronarea regelui Ferdinand I, numit şi “Întregitorul” şi a reginei Maria, ca suverani ai României Mari. La festivităţi au fost prezenţi reprezentanţi din 13 state ale lumii, aceasta fiind o nouă dovadă a recunoaşterii Marii Uniri pe plan internaţional.
Marea Unire a României de la 1 Decembrie 1918 este cea mai valoroasă împlinire din viaţa poporului, neamului românesc. A presupus un viu interes din partea românilor şi străinilor. Acolo unde interesele şi opiniile împărtăşite au fost diferite, divergente, au chemat la gândire, raţiune şi dialog… Unirea este evenimentul care a lăsat în urmă dificultăţile insurmontabile trecute cu multă diplomaţie, decizie fermă şi creatoare pe fundamentul realităţilor istorice, cu rezultate remarcabile.
Unirea este un fapt istoric de mândrie naţională, la care trebuie să ne raportăm permanent cu bucuria împlinirii şi demnitate. Din perspectivă decizională, România a dus o politică statornică de întregire teritorială, de apărare a independenţei naţionale.
Unirea de la 1918 nu este doar o naraţiune, un roman trăit, o frescă vie a unei societăţi. Analiza scopului şi cauzelor acestui eveniment are o explicaţie şi o conotaţie fiinţială pentru neamul românesc. Problema deciziei a fost esenţială în aprecierea momentului, dar şi a destinului nostru ca ţară şi neam.
Din păcate şi astăzi există teritorii româneşti în afara graniţelor statului român. Iar un alt mare păcat este acela că milioane de români au luat drumul pribegiei pentru un trai mai bun, firesc şi decent pentru aceste vremuri.
Dacă la începutul acestei scriituri, am făcut referire la OMUL trăitor pe acest pământ, nu pot să nu mă adresez şi factorilor de decizie politică, aflaţi într-o nebuloasă stridentă în ceea ce priveşte destinul ţării şi neamului. Aşa cum spunea eminentul economist de talie mondială, Anghel Rugină, după evenimentele din 1989, în România ar fi fost posibil un „miracol economic”. A propus o strategie economică ştiinţifică, însă reprezentaţii puterii de pe toate eşichierele politice postdecembriste au refuzat cu obstinaţie. Dezamăgit şi scârbit de lipsa de reacţie şi bunăvoinţă a guvernului, parlamentului şi preşedinţilor României, academicianul român, trăitor şi mult apreciat şi respectat în SUA și în lume, a adăugat cu tristeţe: „Dar oricît am studia de mult, noi toţi trăim sub aceeaşi lege universală a imperfecţiunii omeneşti. Din păcate am ratat acest miracol. Români, treziţi-vă!”
Ne vom trezi oare? Când şi cum? Cu ce efort, cu ce jertfe? Întrebări retorice!? Deocamdată plutim în derivă totală, cu vâsle betege, virtutea nu mai stă de veghe nici sub vălul înserării, nici la lumina zilei, în drumul nostru nu mai vedem frumuseţiile creaţiei divine pe acest spaţiu, numit îngereşte „Grădina Maicii Domnului”. Nu e timp de patetism, ci îmbrăţişez atitudinea, gândirea şi simţirea unui mare spirit al neamului românesc, Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, care spunea: „Am o nădejde imensă în aceşti tineri care îmi sunt atât de dragi! Ei bine, aceşti tineri nădăjduiesc că vor reface – şi poate chiar la un nivel mai înalt – toate tradiţiile noastre, vor respiritualiza fiinţa noastră! Le doresc să izbândească, iar atunci când vom şti că ei sunt din nou în căutarea adâncilor taine pe care le-ascunde spiritualitatea noastră, atunci vom putea noi, cei bătrâni, trece dincolo liniştiţi”.
Până atunci, cu nădejdea în bunul Dumnezeu şi încrederea în robusteţea gândirii şi plinătatea simţirii tinerelor generaţii, să ne bucurăm sincer de aniversarea Centenarului Marii Uniri a României. Sărbătorirea Zilei Naţionale a României pe 1 Decembrie, să nu mai fie niciodată doar: „steagul arborat / de florile mărului – / speranţa în plop!”
La Mulţi Ani, ROMÂNI din ţară şi de pretudindeni!
La Mulţi Ani, ROMÂNIA!
—————————————-
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui
Noiembrie, 2018
