Dintr-un lut ca de păgân
Prin pădurea din sprâncene, azi ți-am căutat privirea
Și-am îngenunchiat pe scara din obloanele cerești ,
Căutând pe nu știu cine, căutând dumnezeirea
Și-am găsit lumina stinsă si obloane la ferești.
Mă gândesc a câta oară, cine-o fi la masă oare,
Porumbei din vise albe, prin palate nevisate ?
Plec cu gândurile-n traistă, până data viitoare
Și cu mâna ce-mi fac cruce, la privirea ta voi bate.
Lacrimile înghețate prinse-n porți împărătești
Nu demult au fost aievea, erau curse, erau vii,
Tu, pe prispa casei mele, unde te-am crezut că ești
Erai dorul prins buchete, din cleşter, credeam că știi.
Strâng căușul la ureche și-aud îngerii cum cântă,
În surdină ,dintr-o harpă , dintr-un cântec nenăscut ,
Parcă e un imn al păcii, parcă-i o priceasnă sfântă,
Dar uşor vântul adie și tot cântul l-am pierdut…
Îmi ascut urechea toată , cum făcut-am eu de veci,
Peste trupul depărtării, dintr-un veac ce-i părăsit…
Și te văd în depărtare, de-unde vii… unde te pleci,
Pașii tai plutesc pe timpul ,care-n mine n-a venit.
Îmi aşez priviri de gheață și te caut prin alt lut
Și mă trec la masa firii printr-o altă judecată ,
Deapăn clipe de speranță, dintr-un timp crezut pierdut
Și-l aşez pe-o altă cale, peste calea mea sperată.
O las unde-o vrea să meargă, poate-o merge către tine,
Poate înspre zări albastre, căutând un alt tărâm ,
Eu, în săniuța vremii, ce-o deşert uşor pe şine
Și îi cresc aripi de îngeri, din tot lutul de păgân.
Să nu te miri
Toamna și-a făcut bagajul și-a plecat în Galaxii
Frunzele demult murite, codrilor se mai închină,
Florile uitării mele, nu mai ai cum să le-nvii...
Au căzut pe alte clipe, peste vremea de rutină.
Gerul și-a deschis cojocul și pășește tot mai trist
Cerul rupt cu trupu-n două, poartă umbre de cocori,
Văd picturi in alb și negru sub penelul fantezist,
Iar pe lacrimile Lunii, au crescut în nopți tumori.
Versul meu ascuns prin suflet, are ritmul mai ciudat,
Rimele sunt șchiopătate, vrând să fugă înapoi,
Și se-aștern sub frunze moarte prin tabloul despuiat
Ori în norii strânși în suflet , ori prin toamnă, ca strigoi.
Poezia toamnei mele n-am să vreau să o descriu,
O așez pe masa lumii ca s-o trec de reci priviri,
Anotimpurile pleacă, simt că-n mine e târziu,
Iar de-am să mă trec de toamna frunzelor, să nu te miri !
Jocul de-a moartea
Ninge flori din altă lume, peste rozele aprinse
Fulgii grei cu lacrimi multe poartă trup cu ochi de frig,
Cad la voia întâmplării, din văzduhuri, neatinse
Și în suflul scurs din roze colți de fiară își înfig.
Plăpumi groase de zăpadă se deșartă pe tăceri
Parcă vin în dușmăniei, în cadență și intens,
Să nu cadă de pe-o coamă Soarele din alte veri
Și s-o scoată din uitare să-i găsească un alt sens.
Cerul toarnă-n dușmănie, din bagajul său puhav
Flori de apă înghețată , capitel de flori zdrelit,
Cordul lor nu poate cerne dintr-un așternut gângav
Mantii ninse de zăpadă, peste trupul pârjolit.
Trandafiri cu rochii roșii și-au uitat trena din sânge,
Nu mai bat nici din picioare prin pătucuri înghețate,
Trag de plapuma sinistră , parcă n-o mai pot răsfrânge,
Peste stelele cârpite, peste ziuă, peste noapte.
Altă roză mai senină , sta ascunsă după-o moarte
Și cu ochiul semn de-mi face , doar să nu o vadă cerul.
Ba pe ici, ba pe dincolo, viața rozelor prin moarte,
Se ascund în pragul nopții, cât să amăgească gerul.
Dar se vinde crucea zilei norilor și iar e seară,
Murmurul de flori uscate prin ierbare iar se-adună,
Jocul vieților cu moartea pare că e grea povară,
Iarna uită să mai plece și se cerne…că-i nebună…
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
Sibiu
20 noiembrie, 2018