Pe 19 ianuarie 2009, a plecat în veșnicie Mihai Rădulescu. Scriitor de beletristică, istoric al detenţiei române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice şi editor, Mihai Rădulescu este una dintre marile personalităţi ale culturii române din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă atât de dureros marcată de experienţa comunismului. A predat limbile engleză şi franceză mulţi ani la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Capitală.
S-a născut în Bucureşti, în primăvara anului 1936, la data de 15 mai, în familia Dumitru şi Toni Rădulescu (ambii fugind de la părinţi în Capitală, pentru a-şi apăra dragostea). Mihai, unicul lor fiu, este hărăzit unui itinerar cu suişuri, dar mai ales coborâşuri (încercări), deseori ameţitoare. Acestea însă au format în el un luptător, caracteristică, de altfel, a multor copii şi tineri care au crescut sub comunism, în România.
După ce frecventează şcolile de tip francez din Bucureşti (şcoala primară, gimnaziul şi liceul), devine student al Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Engleză, tot în Capitală. Refuzând să facă parte din orice organizaţie comunistă, în anul al II-lea preia chemarea studenţilor medicinişti la o demonstraţie în Piaţa Universităţii, convocând numeroşi colegi de facultate şi alţi cunoscuţi. Din acest motiv, va fi arestat la 4 noiembrie 1956, anchetat la Ministerul de Interne şi condamnat în lotul organizatorilor, la patru ani închisoare corecţională, pe care îi efectuează la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia, Luciu-Giurgeni. De-a lungul anilor de arest, rezistenţa fizică îi este dramatic şubrezită, pentru tot restul vieţii.
Valorile pedagogiei sale
A reluat studiile superioare filologice în 1963, la capătul lor devenind doctorand al prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în istoria literaturii universale. Rigorile vieţii sociale îl împiedică şi de astă dată să-şi îndeplinească obiectivele: el nu întruneşte, la final, condiţiile politice necesare susţinerii tezei.
Ajunge profesor, mai întâi de liceu, apoi asistent al Facultăţii de Limbă Engleză şi al Institutului Pedagogic. Din 1972 îl găsim lector de limbă engleză şi franceză la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. La catedră, Mihai Rădulescu îşi îndeplineşte menirea pedagogică, justificându-i adevărata ei valoare: aceea de a educa în bine sufletul omului. După ce el însuşi suferise, ani de-a rândul, povara opresiunii politice şi stigmatul negativ pe care ea i-l aplicase cu atâta cruzime, Mihai Rădulescu înţelege că misiunea lui este aceea de a întări în curaj, în spiritul onoarei şi al omeniei, în nădejdea cultivată prin credinţa în Dumnezeu, pe tinerii din faţa pupitrului.
Propria experienţă de viaţa devine subiect şi al operei sale scrise. Memoria îi îmbogăţeşte inspiraţia. Îşi dedică forţele creatoare unei munci ce constituie, în acelaşi timp, un rămăşag de fantastică dificultate şi răspundere, de resuscitare a trecutelor decenii.
Tehnica sa înglobează timpul într-un prezent nedefinit, ce-şi schimbă subiecţii, nu şi obiectul. Darul pe care i l-a făcut Dumnezeu, de a rămâne etern adolescent, se conjugă la Mihai Rădulescu în chipul cel mai obişnuit cu o nesăţioasă poftă de a „citi“ oamenii, de a-i desluşi. În toate cărţile lui, Mihai Rădulescu se povesteşte pe sine, un adolescent, fost deţinut el însuşi, marcat în destin de urmările detenţiei, la limita în care propriile fantasme se certifică exponenţial, ca introducere şi postament la alte existenţe.
Istoria literaturii române de detenţie
Meditaţia revine cu drag în paginile sale, ca şi teoria politică. Nu este de mirare: personajele sale sunt persoane care au gândit şi în libertate – de aceea, de altfel, s-au pomenit îndărătul gratiilor. Oricât de curios ar părea, ele alcătuiesc armata de gânditori ai patriei, aplecaţi mai ales asupra problemelor democraţiei, economiei politice, dreptului, istoriei, religiei şi viitorologiei.
Genul preferat este acela al monologului, în termeni mai precişi, al spovedaniei. Eroii săi, adesea foşti prizonieri politici, retrăiesc ceasurile de infern ale deciziei. Fenomenul delaţiunii este substanţial analizat in paginile lui Mihai Rădulescu, ca şi acela al colaboraţionismului, cu lunecoasele lui trepte de subsol.
Mulţi dintre eroii lui Mihai Radulescu poartă haina sacerdoţiului, chinurile lor morale fiind sporite în contul îndatoririlor suplimentare pe care aceştia le au faţa de semeni.
„Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. Noua istorie critică a literaturii memorialistice de detenţie trebuie considerată, în primul rând, una didactică (reeducarea – tema acestei istorii – constituie un fenomen unic, în istoria didacticii universale).
Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul. Acesta e marele crez al omului Mihai Rădulescu. Şi crezul lui i-a insuflat puterea de a răzbi printre nenumăratele ispite ale vieţii. Cu acest crez s-a şi stins din viaţă, după o perioadă de ani de suferinţă, în ianuarie 2009.
Întrebare: Cine eşti, Mihai Rădulescu?
Răspuns: ,,Un anonim, conştient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale din detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai ştiu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc…”
http://ziarullumina.ro/memoriam/marele-crez-al-omului-mihai-radulescu
(IN MEMORIAM -Pr. Gheorghe HOLBEA)
În România infernul, ”fenomenul” detenției politice exterminatorii, a durat aproape treizeci de ani (1938-1964). În această perioada, în România, au existat închisori și lagăre al căror scop expres a fost exterminarea celor care erau considerați a avea o altă convingere decât cea profesată de regimurile politice atunci în autoritate. Există o vastă literatură, memorialistică și de cercetare istorică, despre această perioada și acest fenomen. Fiecare pagină îngrozește și silește la reflecție. În acele pagini întâlnim răul fără urmă de mască, rânjind triumfător, îmbătat de sânge omenesc. Se socotește că în acest infern concentraționist românesc au pierit zeci de mii de oameni și au suferit, după unele aprecieri, mai mult de un milion. Sunt cifre înspăimântătoare,aproape cu neputință de contemplat.Așa cum am spus acest fenomen, care a durat aproape treizeci de ani, a fost prezentat în foarte numeroase lucrări. În anii din urmă s-au creat și muzee care caută să prezinte această pagină, cea mai neagră, din istoria Românilor. Dar cred că fenomenul a fost prezentat cumva unilateral. Au fost prezentate suferințele, crimele, parte din cei care au comis aceste crime și parte din cei care au fost victime. Dar cred că nu s-a încercat o analiză a semnificației acestui fenomen. Un fenomen istoric de asemenea dimensiuni, asemenea intensitate, a avut un rost în planul creației și a avut un rost în istoria Românilor. Un rost care a fost scris cu sânge și cu suferință umană inimaginabilă. În cele ce urmează am să încerc să prezint un punct de vedere, o părere,despre ce va fi fost rostul acestei imense pagini de suferință din istoria Neamului nostru.