În cale, zmei, balauri, vrăjitoare,
Cu miile pot să apară fulgerând,
Voi trece cu-ndrăzneli de fiecare
Și te voi regăsi curând-curând!
Și de-oi îmbătrâni pe-al vieții drum,
La ușa ta-ntr-o zi, tot voi ajunge,
Măcar tot oful inimii să-mi spun
Și-atunci și rănile, cu toate, mi s-or stinge,
Un ceas de-ar fi să mai trăiesc,
Ți-aș spune-n acele minute
Că am trăit doar să mi te iubesc
Și vor pieri din piept durerile durute!
Pe brațul tău la fel de ofilit,
Mi-oi da obșteasca răsuflare,
Să știi măcar ce mult mi te-am iubit
Și ce-a-nsemnat o viață de răbdare!
Pe ziduri mucegai
În verde a crescut
Și-un negru putregai,
Și-un spin ce te-a durut!
Pustiul urlă-n van
Și nisipuri înalță,
Ți-e viața un ecran
Ce-i aburit de ceață,
Ți-s drumuri interzise
Și căi îți sunt barate,
Îți stau genele plânse
Și vise-negurate,
Și vântul urlă-n noapte,
Și ielele rânjesc
Iar prin pereți trec șoapte
Și gânduri ce rănesc,
Și crengile se zbat
Sub gheața ce le frânge,
Pustiu e peste tot
Și inima îți plânge!
Un câine se aude
În noaptea rea cum latră
Ți-s orele zălude
Și focu-i stins în vatră,
Și frigul te pătrunde
Prin carne și prin oase
Și ale vieții unde
Îți par mai dureroase,
O buhă-n depărtare
Un țipăt greu sloboade,
Ți-e viața grea-n spinare
Și dorul mi te arde!
Prin zidiri de tăceri
Plânsul curge șiroaie,
Te-ncearcă-n piept dureri
Și inima-i văpaie,
Deasupra-ți este cerul
Tot mai înnegurat ,
Ascunde-n el misterul
Care te-a fulgerat!
Să sari singură zid
Nu vei putea vreodată,
Și ochii ți se-nchid,
Și somn te fură-ndată!
Prin ziduri de tăceri
Ai vrea să sfredelești
Dar te-au lăsat puteri,
Deja îmbătrănești!
