Coborând în negura de vremuri…

 

Coborând în negura de vremuri, tot răsfoind

Imensele la număr, îngălbenite, prăfuite pagini

Ale registrului confuzei Clio, te miri c-atâtea lumi,

Civilizaţii, înfloritoare şi ajunse în apogeul lor

Teluric, sfârşeau în indecenţă şi desfrâu, ruine

Şi declin, pierzându-şi urmele-n neant! Setoase

De putere, reînviau din scrum pe dărâmături

Noi seminţii care urmau – ah, ce păcat! – aceeaşi

Cale a prăbuşirii, conform unui stupid scenariu,

Demonic, blestemat…

 

Înalta, lăudata lor cunoaştere n-a fost în stare

Să preîntâmpine căderea şi nu le-a oferit salvarea…

Babilonenii, egiptenii, elenii şi romanii au mers

Pe acelaşi drum: i-au urmat francezii, spaniolii,

Mongolii, ruşii, nemţii, otomanii! În esenţa acestor

Repetări orânduite  bine, în rădăcina unui rău

Atât de grav, nimeni nu s-a încumetat să intre!

Măreţia, puterea, splendoarea lor au fost doar

Aparenţe, prin lege pământească menţinute numai

Prin forţă, violenţă. N-au fost consolidate

Pe Adevăr, Iubire şi Dreptate!

 

Oameni, oare nu e uimitor? Şi astăzi splendid

Strălucesc pe mantia bătrânei Clio perle ce dăinuiesc

Plecării, prăbuşirii acelor neamuri, ce cândva

Se lăfăiau trufaş, văzând Primordialul

În clipe trecătoare, în sete de putere, bogăţii

Materiale, glorie deşartă, aroma aroganţei,

Nălucirii, zidite pe suferinţe şi dureri, lacrimi,

Sânge, amărăciune ce au curs şi curg şuvoi

Necontenit din semeni! Aceste perle sunt

Produsul spiritului: lucrări şi opere de artă!

Ce-a fost în rest, a fost deşertăciune! Ei – toţi! –

S-au prăbuşit, că au căzut în mrejele ispitei, L-au

Ignorat pe Dumnezeu şi terestru deveniră robi

Convinşi ai raţiunii pământești…

 

                                                                              23.03.11

                                                                              Chişinău

 

Pasaj teluric

 

Pasaj teluric,

Febril, fatal,

Tăcere mută,

Fără cuvinte,

Goană, zbucium,

Avânt bestial,

Alergări lipsite de sens…

Spre morminte.

Lacrimi, tristeţe,

Nostalgie şi dor

Dar… pentru puţini

Au un sens şi iubire.

Pentru toţi:

Restriştii, dezastre,

Durere, multă durere,

Vrajbă şi confruntări,

Cruzime şi sânge,

Mult sânge

Ce curge şuvoi

Împreună cu ură

Peste frumosul,

Al Terrei,

Verde-albastru veşmânt

(Să-l spele cred,

Din belşug i-ar ajunge).

Cât, Doamne,

Vei mai răbda

Pe Pământ

Atât de urâtă

Făptură,

Teroare, erupţii

Vulcanice de fanatism

Pe ogor?

…Şi păsări cu aripi

Rănite în zbor

Vin cu prunci

Nenăscuţi

Dar…

Nu ajung.

Credinţa-convingere

În Dumnezeu –

Floare rară –

Nu înfloreşte

La munte,

Nici în câmpii.

Câte una

Înfloreşte

În dezgust.

Da! În dezgustul

Delirului

Unei Lumi rătăcite

Care aleargă

Într-o goană

Nebună –

Aleargă în declin.

……………………………………

Ascultă!

Ei se pornesc,

Pruncii cei nenăscuţi!

Ei vin. Zâmbesc.

Le aud şi surâsul

Plin de Dreptate

Şi de Iubire.

Ei vin!

Dar sunt

Încă departe

 

                                                   25 octombrie 2008

                                                  Chişinău

 

Avertisment

 

Lume de pământeni rătăciţi,

Trezeşte-te! Planeta e în flăcări,

În suferinţe şi chinuri, mâhniri.

De atătea lacrimi, sânge, moarte, nevoi,

Pământul – sarcofag de milenii –

E în doliu continuu, disperat de dureri,

Privat de sfinţenii!

 

Opreşte-te, Lume de pământeni!

Voi, făpturi ce sunteţi,

Nu moşteniţi păcatul în voi.

Moşteniţi doar pericolul,

Riscul de a naşte păcate.

Tot ce faceţi, voi faceţi de bunăvoie.

Voi nu vă naşteţi în lanţuri,

Voi singuri vă înlănţuiţi,

În neştire creaţi generaţii întregi

De primejdii, nelinişti, epidemii şi nevoi.

 

Trzeşte-ţi, Lume de pământeni,

Dorul, avântul de Înalturi!

Ascultă-ţi vocea lăuntrică, intuiţia pură,

Care nu minte, nu amăgeşte.

Acest Dar, Marele Dar, Creatorul L-a dat

La toţi pământenii în egală măsură,

De aceeaşi putere,

Este Eul, Omul din voi, Omul nemuritor!

Tot ce este lumesc, tot ce e pământesc,

Tot ce este materii,

Totul e în veşnică pierzanie, totul e trecător!

 

Lume de pământeni!

Vă îndemn, oameni, să dăinuiţi!

Voi gânduri lumeşti alungaţi spre departe,

Întrebaţi-vă Inima: v-a îmbiat

Ea vreodat’ la minciună şi moarte?

Numai, oameni, deveniţi pământeni-apatrizi

În capcana femeii, de farmec, căzuţi,

De dânsa voită, râvniţi,

De Lucifer tentaţi, ispitiţi

Semănară seminţi:

Să furi, să necinsteşti, să ucizi…

Şi florile Răului au înflorit.

 

Lume de pământeni rătăciţi!

Nu vă lăsaţi intimidaţi, dirijaţi

De ,,mai-marii, mai-tarii acestui Pământ,”

Înveşmântaţi în straie lumeşti

Şi în goană nebună după trufii şi materii.

                                                                                   08.01.09

                                                                                 Chişinău

 

Eminesciană Continue reading „Nicolae BĂLȚESCU: Secvențe” →