De la Preventoriu, în lagărele naziste

În vara lui 1944, copiii Dominte nu s-au putut evacua odată cu sătenii şi au continuat să convieţuiască cu militarii. Când luptele s-au înteţit în zonă, un ofiţer i-a obligat pe copii să se refugieze şi ei. Şi-au pus câteva blide într-un paner de papură, şi-au luat Joiana de funie – acum, “bucătăria lor de campanie” – şi au plecat spre Verşeni. Au zăbovit acolo vreo săptămână, dormind pe unde apucau, chiar şi pe şant, alături de animalul care-i ţinea în viaţă, apoi s-au îndreptat, obligaţi de autorităţi, spre Roznov (județul Neamț). Exodul a durat zile întregi. Se opreau din loc în loc ca să pască Joiana şi-apoi s-o mulgă. Era atâta suferinţă în jur încât nimeni nu le-a adresat o vorbă în tot acest timp. La Bălăneşti au fost despărţiţi şi repartizaţi pe la familii mai înstărite, ca să fie folosiţi la muncile gospodăriei.
Tatăl, aflat atunci la compania de pază de la Bacău, primeşte veste despre evacuarea copiilor şi obţine o nouă permisie. Îi găseşte slugi pe la casele gospodarilor nemţeni şi află cu sfâşiere de moartea unuia dintre copii. Se-ntoarce la unitate, luând cu el şi instalându-i clandestin în cazarmă pe patru dintre cei cinci băieţi: Grigore, Ion, Ilie şi Mihai (pe Costache, băiatul cel mare îl lăsă în satul cu refugiaţi). Aici îi descoperă un general venit în inspecţie, care ordonă (după ce intervine personal la patronajul unui serviciu social) trimiterea minorilor în tabăra de copii orfani din Slanic-Moldova, staţiune înţesată cu ofiţerimea germană care răspundea de trupele din Moldova.
După ce ruperea frontului devenise iminentă, cei 40 de copii orfani de la Slănic sunt trimişi în Ardeal; e inexplicabil însă de ce evenimentul militar n-a avut aceeaşi consecinţă şi pentru restul populaţiei din zonă. La Ciceu, cele două vagoane de marfă care-i transportau au fost ataşate, sub instrucţiunile unui militar ungur, altui marfar, dirijat în aceeaşi notă confuză spre Budapesta. Aici, copiii (şi cele trei educatoare care-i însoţeau) au fost comasaţi într-un singur vagon, evident, tot de marfă. Abia atunci educatoarele aflară că, pe traseu, copiii mai mari evadaseră din “închisoarea feroviară”. Grigore, cu luciditatea-i precoce, ar fi făcut-o şi el dacă nu apăsa asupra lui grija fratelui mai mare faţă de cei mai mici (cel mic avea 4 ani).
Calvarul deportării spre vest a durat săptămâni. Pe teritoriul Austriei, bombardierele anglo-americanilor ameninţau mereu viaţa micilor deportaţi, care, la “vaietele” înspăimântătoare ale sirenelor, săreau din tren, în mersul încetinit al marfarului, ca să se adăpostească în tranşeele paralele cu linia ferată. La încetarea alarmei antiaeriene, la Salsburg, îşi aminteşte Grigore Dominte, nu prididea să numere morţii din rândul localnicilor. În gările mari (Viena, Salsburg, Linz), în care bombardamentele Aliaţilor făceau din geometria perfectă a liniilor ferate mormane de fiare contorsionate deasupra unor cratere neverosimil de largi şi adânci, copiii cu vârste de peste zece ani erau scoşi şi ei la munca silnică de refacere a drumului de fier. Prilej pentru Grigore, premiantul de la şcoala din Soci, să-şi adâncească maturizarea precoce.
În Austria, grupul de copii din România a fost internat într-un lagăr-satelit al celebrului lagăr nazist de la Dachau, în care fraţii Dominte au cunoscut toată panoplia de orori ale fenomenului intrat în istorie sub sintagma Holocaust. Reprezentanţii rasei ariene au constatat, la fiecare dintre zecile de controale, că Grigore şi fraţii lui nu erau circumcişi. Să-i fi scăpat asta de la cutremurătorul deznodământ: exterminarea?
De la Dachau, copiii români au fost transferaţi în alt iad, de aceeaşi factură, la Erfurt, în Germania. Aici, dezumanizarea i-a făcut pe Grigore şi pe fraţii lui părtaşi la modul de viaţă al necuvântătoarelor. Au “păscut” iarba din ţarcurile lagărului (de regulă, aceasta se epuiza repede, de cum îi dadea colţul, şi atunci trebuiau s-o smulgă din afara ţarcurilor lagărului, prin gardul de sârmă ghimpată, aflat mereu sub tensiune electrică), sau au “ciugulit” seminţe de plante cunoscute şi necunoscute, cele de ricin fiind cât pe ce să-l omoare pe Grigore. Tot el a fost supus unor experimente medicale atroce: i s-a extirpat un ganglion inghinal fără anestezie, şi i s-a extras din stern, cu o seringă înspăimântătoare, “o substanţă alb-rozalie”.
Aici, la Erfurt, baraca în care supravieţuiau fraţii Dominte se afla chiar lângă crematoriu, diabolica instalaţie în care erau arse mormanele de cadavre umane ale nefericiţilor cu stadii mai vechi în lagăr. Norocul lui Grigore şi al fraţilor săi a fost, probabil, că ei au nimerit în aceste “locaţii” ale mortii mai spre sfârşitul războiului.
În primăvara lui lui 1945 aliaţii începeau să se apropie de Berlin şi comandantul lagărului a primit ordinul precipitat de a-i transfera pe copiii români într-un sat mai dosit, în gospodăriile unor nemţi fideli Reichului, în scopul de a scăpa de culpabilizare. Copiii au fost exploataţi o vreme de aceşti fermieri cu suflete de gheaţă, faţă de care unul dintre protagoniştii acestei odisei, acelaşi Grigore, mărturisește că nu manifestă niciun respect. Au fost transferați apoi într-un sat din Cehoslovacia, dintr-un protectorat german din regiunea Sudeţi, sub paza unei unităti germane ai carei soldaţi erau tot la fel de temuţi ca şi cei din trupele SS. Abia acum intervine Crucea Roşie Internaţională și spiritul umanitar al populaţiei cehe, în contrast izbitor cu răceala celor din satul german.
Deşi tot în condiţii de detenţie, Grigore Dominte simte în Cehoslovacia starea aceea de trecere de la agonie la extaz. Ca un paradox, însă, taman aici era cât pe ce să sfărşească fulgerător, ucis de un glonţ rusesc, după ce a trecut lent prin agonia morţii în lagărele fasciste.

(Va urma)

———————————

Gheorghe PÂRLEA

18 februarie 2019

Imagine Internet