M-am născut în zi de mare sărbătoare, adică pe data de 20 iulie 1944, de Sfântul Ilie, în comuna Periș aflată lângă București, localitate în care, Subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra mama s-a refugiat în grabă cu toți salariații pentru a se feri de bombardamentele executate asupra Bucureștiului cărora le-au căzut destul de multe victime. Ca urmare, toți funcționarii au fost cazați pe la localnici iar mama, fiind însărcinată cu mine și având soțul, adică tatăl meu, marinar militar, se părea că ar fi fost „favorizată” fiind cazată chiar în vecinătatea popotei ce fusese improvizată într-o magazie dar și în compania unei vaci care purta în pântece un vițel iar ambele aflându-se cam la împlinirea sorocului. Acesta n-a prea ținut cont de calendar ba din contră, mai sigur a fost inspirat de mugetele avioanelor care umpluseră cerul îndreptându-se spre București sau întorcându-se de acolo și doar întâmplător, ori scăpau vreo bombă care nu le mai era de folos ori o aruncau ca să scape de ea așa că, vacarmul era cam la putere.

Drept urmare, în atmosfera descrisă, tatăl meu, aflat la popotă își cinstea camarazii care ținuseră să-l felicite pentru mine în timp ce mama,  care, fiindu-i teamă ca să nu pățească ceva datorită vreunei bombe aruncată aiurea, o apucaseră durerile nașterii cam odată cu vaca iar ambele erau ajutate de gazda mamei mele, o bătrânică ageră și foarte pricepută care mai adusese pe lume și alți copii pe care îi moșise. Astfel că, în timp ce pe acoperișul casei picau schije și pietre stârnite de exploziile din jur, într-un târziu, tatăl meu a venit ca să afle cum se mai simte mama moment în care eu mă aflam deja în brațele ei.

In atmosfera care domina România, cu mare greutate am fugit la un tren marfar care să ne ducă la Buzău spre comuna Bălănești din fostul raion Cislău unde se născuse tatăl meu și locuiau părinții lui precum și multe alte rude. În Buzău, am fost așteptați de un camarad de tatălui meu care avea o mașină și astfel, acesta ne-a transportat la casa părintească reușind ca să scăpăm neatinși de mitraliera unui avion care o fi confundat mașina cu vreun posibil autoturism militar, însă aruncându-ne în șanțul drumului noi am scăpat teferi cu excepția mașinii care a cam fost perforată de proiectile însă fără ca să-i producă daune grave.

Ajunși acasă, am fost primiți ca niște eroi scăpați de bombe și gloanțe iar eu, m-am simțit ca la bunici! Toată lumea era asupra mea așa că, mă simțeam și creșteam perfect fără bombe, fără avioane, fără rafale de mitraliere ci numai cu coloanele de mașini militare care treceau zilnic în toate direcțiile. După un timp, tatăl meu s-a reîntors la canoniera „Sublocotenent Ghiculescu” pe care era îmbarcat iar eu am rămas cu mama, cu bunicii, adică părinții tatălui meu precum și cu alți frați și surori de ale lui având în vedere că bunica mea avusese unsprezece copii.

Anii s-au scurs pe nesimțite iar aerul curat de munte, laptele de vacă proaspăt și nu în ultimul rând alintul și răsfățul inimaginabil de care m-am bucurat din partea tuturor și-au spus cuvântul astfel că admirau zilnic viteza cu care creșteam și mai ales, performanțele înregistrate în creșterea dinților, a primelor cuvinte și mai pe la urmă, primii pași. Tot în acea vreme mama a primit o scrisoare de la tata prin care a informat-o că amiralul a luat act că m-am născut eu și astfel, i-a permis ca să nu mai continue războiul și să treacă în rezervă la Subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra și mama, devenind astfel colegi de serviciu. Iar în încheiere a recunoscut că practic, i-am salvat viața deoarece, după retragerea lui în rezervă, nava a ridicat ancora iar la circa 2 km de port a fost torpilată de un avion nemțesc și s-a scufundat reușind ca să se salveze numai vreo doi membri ai echipajului deoarece, rezervoarele fiind pline, combustibilul s-a aprins acoperind suprafața mării cu vâlvătăi și nimeni  n-a mai scăpat așa că, i-a recunoscut mamei că practic eu i-am salvat viața.

Și iar au trecut anii timp în care am crescut rapid și m-am integrat tiptil dar ferm în viața familiei reușind chiar ca, asemenea celor mari, să am chiar și responsabilități cum a fost de pildă culegerea matinală a bălănicăi adică a buruienilor preferate de orătănii și pe care mamaie le toca mărunt cu satârul după care le frământa amestecându-le cu tărâța de la făina și mălaiul cernute prin sită. Astfel, am avut multe responsabilități printre care și ajutorul dat bunicului meu care, în fiecare dimineață, invariabil, se instala pe prispa înaltă ținând în mână două bețigașe subțiri și lustruite de atâta utilizare pe care înfășura bucăți de cârpe mai pufoase și astfel ștergea sticlele tuturor lămpilor de gaz din cele două corpuri de clădiri și pregătindu-le astfel pentru seara următoare. Drept urmare, mă instalam și eu împreună cu pisoii care i se tot ondulau printre picioare și ciuleam urechile de nerăbdare în așteptarea povestirilor dintre care, de multe ori erau continuări ale unor întâmplări povestite în diminețile precedente.

Eram pur și simplu fascinat astfel că, simțeam cum efectiv eram în pielea vreunul personaj, indiferent dacă era vorba – mai rar – de vreun basm ori povestire de-a locului, dar cel mai mult trăiam extrem de intens amintirile lui tataie din Primul Război Mondial unde a fost încorporat la vânători de munte și a mai revenit acasă de-abia la încheierea păcii. In timp ce-mi povestea, de foarte multe ori ni s-au întâlnit privirile când am simțit surprinderea cu care constata cât de implicat eram atunci când îmi relata acțiuni de luptă. de pildă.

Tataie al meu, înainte și după terminarea războiului când a fost lăsat la vatră, a fost singurul învățător de limba și literatura română precum și de istorie, în special a României așa că, la rândul meu, și eu eram atras de povestirile lui ca de un magnet puternic de care nu mă puteam dezlipi. Sau poate aș fi reușit să mă dezlipesc însă greu aș fi reușit s-o fac. Iar în zilele când avea treburi ce nu sufereau amânare mă trimitea la sora tatălui meu aflată într-o comună învecinată, Tanti Nina și ea învățătoare tot de istorie și limba română la școala din comună aflată chiar peste drum de casă și unde lucra împreună cu soțul ei, nenea Mitică Gănescu care avea și funcția de director al școlii însă despre care nu mai știa absolut nimic după ce fostul rege Mihai a ordonat oștenilor ca să se predea rușilor care astfel l-au luat prizonier și l-au dus în Siberia.

La Tanti Nina mai fusesem și în alte rânduri și o făceam cu aceeași dragoste și nerăbdare cu are urcam prispa la Tataie care, pe plan local era poreclit „învățatul munților” deoarece, de foarte multe ori se așezau la rând în fața porții noastre țărani veniți de peste munte care fie aveau de scris vreo scrisoare, fie primiseră vreo scrisoare iar ei nu o puteau citi deoarece erau neștiutori de carte, fie se certau și conveneau ca Tataie să-i judece și-l ascultau cu sfințenie, fie chiar și în chestii de boală și aceasta deoarece, în comunele și satele lor nu erau medici iar de fiecare dată, indiferent ce probleme avea de dezlegat eu nu lipseam și cu urechile ciulite stăteam lipit de genunchii lui hrănindu-mă cu vorbele lui atât de înțelepte din care multe le mai spun și eu altora chiar și acum.

Știind că mă fascina tainica vizită la care mă invita numai pe mine ca s-o facem în podul școlii rămasă pustie deoarece nu mai funcționa în lipsa lui Nenea Mitică Gănescu, a doua zi după ce soseam la ea, ducea scara sub chepengul podului și urcam în liniște apărându-ne de pânzele de păianjen și ferindu-ne de viespile enervate de prezența noastră. Ajungând în mijlocul podului unde era hornul, Tanti Nina clintea cu mare grijă o anume cărămidă pe care apoi o punea deoparte iar din locul rămas liber dădea la iveală o cutie din tablă lucioasă pe care, cu o adevărată pietate ca  sentiment de respect profund o așeza încet pe un zid după care aprindea ciotul de lumânare groasă și îl așeza pe colțul zidului. Fermecat de această atmosferă de mare taină, la lumina palidă a flăcăruii care tremura datorită curentului slab de aer, deschidea capacul cutiei și deodată îmi apărea în față Tricolorul României cu efigia regală la mijloc, steag sfânt pe care Tanti Nina îl săruta cu evlavie ștergându-și lacrimile care în tăcere îi picurau pe obraji, iar apoi ridicând încetișor colțul Tricolorului dădea la iveală portretul Reginei Maria, apoi al Regelui Ferdinand, al regelui Carol I iar la urmă al Regelui Mihai, după care se afla portretul lui Eminescu și o coală ruptă dintr-o carte conținând poezia „Doina” pe care mi-a și citit-o, apoi portretul poetului Vasile Militaru și al altor câțiva, precum și o carte de istorie fără coperte și cam terfelită:

– Asta-i cartea mea de istorie pe care am păstrat-o mai mult pentru desenele astea cu daci, a îmbrăcămintei lor, precum și a figurilor lui Decebal și Burebista, iar uitându-se apoi în ochii mei mi-a șoptit: scumpul meu, locul acesta este secret și îl știu doar eu și nen-tu Mitică, dac-o mai trăi că nu mai știu nimic despre el. L-o ajuta Cel de Sus ca să scape teafăr așa că, îi tot fac slujbe. Dar hai să coborâm că mai avem și treabă. Atenție mare, nu trebuie să spui la nimeni unde-ai fost cu mine și nici ce-ai văzut mai ales dacă vin vreunii ca să răscolească prin casă. ții minte?

Copleșit de taina importantă pe care mi-a destăinuit-o am încuviințat tăcut înclinând capul după care am trecut drumul și am intrat în casă unde tot locul mirosea a miere de albine de la puzderia de stupi care stăpâneau toată grădina. În cele câteva zile cât am rămas la Tanti Nina, cu excepția momentelor în care dădeam fân proaspăt la vite iar păsărilor câțiva pumni cu porumb, o mai ajutam la pregătirea meselor frugale doar pentru noi doi iar apoi, invariabil, ne instalam pe veranda din față orientată spre drum și după care rămânea câteva minute bune cu privirea ațintită spre cotul drumului și totodată al ultimei gârle, oftând prelung mai mult a vaiet de durere:

– Doamne, de ce nu-mi aduci omul acasă? Așa cum o fi Doamne, beteag, rănit, bolnav, cum o fii dar să-l pot ține iar în brațe!

Continue reading „Ștefan Constantin ȘELARU: Taina scrisului (91) – Scenarii de film și romane polițiste” →