Îmi lipesc privirea pe sloiul de ghețar,
de sentimente-s goală și frigul mă înconjoară,
Sufletul îmi e tăcere durerea parcă un izvor,
să mă caut nu știu unde, noaptea pare infernală.
Caut putere și antidot să-mi vindec sufletul absent și mort,
mă rog cu ochii lipiți de lumină să-mi fie oglinda în a mea inimă.
Aud în liniștea profundă pașii tăi fără cuvânt,
cu fulgere și fluturi de noapte , buzele-ti erau ca moarte.
Pe jumătăți de timp carnea ne tremura simțindu- mă posedată de demonii negrii din ea.
Pe ochii tăi aveai cenușă pierduți pe valurile arse,
curgând de pe a lor retină cositor ars și patimă.
A fost ultima firmitură din viața dilie, păgână lăsându- te hoinar să pleci , sufletul să-l evadez.
Am obosit de iluzii cu zâmbetele negre pe fețe, de crudele lacrimi și grele, ce învinețeau retinele.
Renunț să mă predau la orgasme întunecate ce pentru tine erau plăceri nevinovate,
la toxica iubire cu încercări deșarte ce mă încolăcea mai strâns decât un șarpe.
S-a stins fantezia ce-mi era somnifer,
Luptându- mă acum să supraviețuiesc,
Mi-ascult chemările de eliberare,
Ce strig să mă renasc , pe-un colț de Univers!
——————————
Luminița BORCAEAS