Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mistica Creației Creștin-Ortodoxe în Spațiul Concentraționar Poeții Crucii

„Odată ce era transmisă prin Morse, unii, cu memorie

foarte bună, reţineau poezia, alţii o scriau cu o aschie

pe o bucată de săpun, sau cu un cui pe muchia de lemn

a patului, şi apoi o învăţau pentru a o spune mai departe.”

(DEMOSTENE ANDRONESCU-deţinut religios, poet, scriitor)

Naţiunea creştină Daco-Română,fiind una dintre cele mai încercate şi mai prigonită dintre Naţiunile lumii, şi-a împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în bocete şi psalmi, în jale şi cântări, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimari şi laude, în lepădări şi jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia Crucii şi sub apoteoza Învierii.

În Infernul concentraţionar al României Proletare Penitenciare omul creştin ortodox, format şi rămas în comuniune cu Dumnezeu, hărăzit Neamului, Bisericii şi Lumii ca slujitor şi slăvitor al FRUMOSULUI, s-a întrupat tainic în MISTICA Creaţiei Creştin-Ortodoxe, înmugurind, înflorind şi rodind spiritual întru: POEZIE, FILOSOFIE, TEOLOGIE, MEMORIALISTICĂ, MĂRTURISIRE FILOCALICĂ, MĂRTURISIRE SOFIANICĂ-ESEUL, MĂRTURISIRE de CREDINŢĂ LITERARĂ, ARTĂ…

MISTICA Creaţiei Creştin-Ortodoxe născută în sistemul CONCENTRAŢIONAR comunist ateu, a crescut şi s-a desăvârşit în diversele sale ramuri carcerale: ÎNCHISOARE-TEMNIŢĂ-PENITENCIAR, LAGĂR-Colonii de Muncă, DOMICILIU Obligatoriu, apoi s-a continuat sub formă de CREAŢIA Tainică, CREAŢIA postdetenţie şi CREAŢIA în Diaspora.

Cele două aripi spirituale RUGĂCIUNEA permanentă şi POEZIA continuă s-au înteţit lăuntric în sufletul creştinului haric, creator arzând ca nişte măreţe flăcări nemistuite, împodobind ceresc ETICUL şi înfrumuseţând divin ESTETICUL.

La suprafaţă fenomenul liric pare paradoxal, dar lăuntric este antinomie, prin faptul că în Infernul concentraţionar s-a născut Paradisul mistic al POEZIEI religioase.

La fel de paradoxal, deşi nu este, POEZIA creştină a urcat suferinţa Golgotei româneşti, ţâşnind din braţele Crucii în Sânul ceresc al Învierii.

Cele două Taine ale Frumuseţii divine: RUGA şi POEZIA creştină au ridicat credinciosul de la hotarul supravieţuirii înspre bolţile azurului sublim al revelaţiei.

REGINA Misticii Creaţiei Creştin-Ortodoxe în detenţie a fost POEZIA Religioasă, iar în regimul postdetenţie a urcat MĂRTURISIREA SOFIANICĂ-ESEUL.

S-a creat astfel o comuniune liturgică, cosmică în acel Infern concentraţionar, POEZIILE au odrăslit în creatorii mistici, au înmugurit în grupul unor iubitori de frumos care le-au memorat, luminându-şi chipurile şi le-au transmis prin morse comunităţii lor de suferinzi care prin terapia divină şi-au cicatrizat rănile adânci.

Poezia şi rugăciunea le-a fortuit mai întâi rezistenţa personală, apoi i-a îndârjit, i-a asmuţit asupra cugetului diafan, i-a dirijat, i-a renăscut, i-a înnoit, i-a reîncreştinat, împărtăşindu-i astfel pe toţi cu lumină, cu adevăr, cu libertate, cu frumos, cu iubire.

Scrierea poeziei în mental era un exerciţiu ascet de catehizare a spiritului care recroia chipul artistului creator în ipostaza deplină a frumuseţii izbăvitoare, rezidindu-i trupul torturat, prăbuşit, sfâşiat, fărâmat, frânt, sfârtecat, întru aura Icoanei sale.

Rugăciunea este rădăcina poeziei religioase, iar corola mistică a poeziei devine la rându-i rugăciunea de foc a sufletului renăscut în chipul divin dăruit cu dragoste de către Atotcreatorul sublimei Sale Creaţii spirituale-Omul.

Trebuie afirmat faptul că actul creativ în presupusa stare de libertate, diferă de mistica de foc a creaţiei în cuptorul suferinţei, a flăcării nemistuitoare jertfelnice.

Rugăciunea îl poate însoţi pe poetul creştin aflat în inspiraţie şi poezia sa poate deveni înălţătoare, dar când omul religios face prin jertfa suferinţei, cultul slujirii sale, atunci Poezia Crucii, urcă în lumina dumnezeiască a Frumuseţii divine a ÎNVIERII.

Toate actele diverse ale creaţiei spiritual-religioase trebuiesc împlinite prin rugă.

Poezia şi Rugăciunea devin consubstanţiale în sufletul frumos al creatorului haric.

Poezia şi Rugăciunea ardeau tot mărăcinişul egoului, arau ogorul sufletului şi semănau în inima hristică sămânţa cerească a nemuririi: DRAGOSTEA creştină.

Rugăciunea şi Poezia refăceau în trupurile zdrenţuite cea mai frumoasă podoabă a spiritului care eclipsea prin frumuseţe toate celelalte acte ale Omului creştin.

Poezia şi Rugăciunea deveneau astfel pâinea cea de toate zilele, pentru cei mulţi, dar şi pâinea cea spre fiinţă, pentru Aleşii sacerdoţi ai slujirii şi slăvirii LOGOSULUI.

Într-un fel şi în altul toată lumea mediului concentraţionar al Republicii Penitenciare putea să se cuminece frumos şi sublim întru Iubirea de Hristos şi de Neam.

„Aşa încât 95% dintre deţinuţi ştiau codul Morse… Aşa au început să circule şi poeziile. Tonul l-a dat Nichifor Crainic şi Radu Gyr, cei mai mari poeţi ai închisorilor, urmaţi de alţii, foarte valoroşi şi ei, ca Andrei Ciurunga, Constantin-Aurel Dragodan, Fane Vlădoianu, care-şi transmiteau poeziile lor. Dar au fost şi câţiva eminenţi oameni de cultură care ştiau pe dinafară volume întregi de versuri de-ale poeţilor noştri clasici şi interbelici, precum şi din poeţi străini, şi le transmiteau prin Morse. Bunăoară Ovidiu Cotruş, nepotul poetului Aron Cotruş, discipol al lui Blaga şi preparator la catedra acestuia de estetică.” (Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor Piteşti-2014, p. 168)

Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, crezul, libertatea, nădejdea, răbdarea, jertfa şi dragostea lor, toată voinţa-sentinţă a pătimirii, întrupată prin ateismul vânzării şi trădării, prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, tortura, dar calvarul Golgotei Naţiei române şi Crucea Răstignirii s-au înălţat în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Poeţii Crucii, parte formaţi, parte consacraţi, altă parte convertiţi prin mistica suferinţei, a jertfei la creaţie şi-au odrăslit conştiinţa cu înţelepciunea în care au clădit un principiu imperativ de viaţă: slujirea credinţei şi a iubirii de Patrie şi de Creator sub heraldica demnităţii creştine. Odată pătrunşi în regimul tenebrelor, terorii temniţelor, penitenciarelor, lagărelor şi-au ordonat conştiinţa morală în acel mediu al prigoanei continue, al persecuţiei permanente, rămânând fermi, cinstiţi, senini, demni în frângeri, mâhniri, înfrângeri, dureri, căderi, ştiind că nu este pecetluit nici un triumf, ştiind că statornicia nu are durată, ştiind că tăcerea vindecă întristarea, creaţia, munca cu sinele întăreşte nădejdea salvându-te din înfrângere, nu atât pentru tine, ci pentru ceilalţi, pentru urmaşi, pentru ţară, pentru biserică, transformând prigoana în predanie, transformându-se pe sine într-un om nou, devenind temelie pe care să se clădească o lume nouă.

Soarta te cheamă la viaţă, dar Destinul te alege pentru Neam.

Ţelul vieţii trebuie să devină Calea pe care trebuie să o urmezi neabătut de nici o împrejurare, astfel încât toate încercările sorţii să te întărească pentru a birui.

În toate împrejurările, Poeţii Crucii au fost drepţi cu ei înşişi dar şi cu ceilalţi, cu duşmanii naţiei, bisericii, chiar cu călăii-torţionari, dar nu toleranţi. Lupta pentru formare, lupta pentru creaţie, lupta pentru trăire, lupta pentru devenire, lupta pentru împlinire, lupta pentru definire ca om creştin, ca ales întru izbăvirea Neamului, a fost preocuparea lor liturgică, astfel încât întreaga viaţă prin suferinţă şi jertfă să devină o viaţă de creaţie, de slujire, de slăvire, iar prin creaţia lor au zidit un Altar Naţiei şi prin iubirea lor au consfiinţit un Imn al dragostei întru FRUMOSUL Creaţiei divine.

Poeţii Crucii, deveniţi misticii de foc ai Rugăciunii, au ajuns sacerdoţii Cuvântului, prefăcând fiecărei Clipe eternitatea ei pentru trăirea creaţiei lor întru veşnicie.

Poezia Crucii a odrăslit în fiinţa răstignitului devenind miraculosul Poem al Învierii.

Poezia Crucii este deopotrivă apă şi foc, aer şi lumină, rugă şi cânt, adiere şi mireasmă, aromă şi culoare, pâine şi vin, botez şi cunună, pământ şi cer, chemare şi îmbrăţişare, crez şi mărturisire, confesiune şi cuminecare, Cruce şi Înviere.

Distrugându-le sănătatea fizică, creştinii sub taina Tăcerii şi-au reclădit o citadelă a religiozităţii, în care au sădit Rugul aprins al conştiinţei morale, pentru a lumina în juru-le frumuseţea sufletului, iubirea şi demnitatea numelui lor, al Patriei, al Bisericii.

Hotarul de cumpănă l-au prefăcut în piatră de hotar al destinului lor, al destinului Neamului, ajungând suzeranii şi suveranii sinelui întru libertatea spiritului celest.

Poeţii Crucii au prefăcut limba maternă literară în limba liturgică a inimii, iar din sufletul dreptei lor credinţe au aprins Rugul de foc al Crucii creatoare.

Prin Rezistenţa religioasă şi anticomunistă Poeţii Crucii s-au aprins în Faruri de reflecţie, de luminare peste întreg universul concentraţionar, împletind şi consfiinţind toate formele scrisului în acel sinistru şi diabolic spectru carceral:

„ Literatura de detenţie, literatura memorialistică de detenţie, literatuta universului concentraţionar, memorialistica concentraţionară, memorialistica închisorilor, memorialistica de penitenciar, literatura carcerală, memorialistica de detenţie, memorialistica rezistenţei.” (Conf. univ. dr. Constantin Buchet, Între bestiar şi martirologiu. Amintiri din iad. Intern şi internaţional în paradigma reeducării, în, Radu Ciuceanu, La Taină cu Diavolul. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti-2015, p. 44)

Reperul fundamental spiritual, catehetic pentru deţinuţii religioşi a fost suferinţa, credinţa, dragostea şi jertfa întru Dumnezeu, culminând în zelul Poeţilor Crucii cu mistica creatoare ca: poezie martirică, mărturisire filocalică, sofianică, literară.

Credinţa, Suferinţa şi Dragostea au fost Treimea vieţii deţinuţilor şi lumina Învierii!

Poeţii Crucii au prefăcut Calvarul vieţii într-o Liturghie apologetică a lui Dumnezeu!

„Fără credinţă, spunea marele filosof creştin Petre Ţuţea, vii de nicăieri şi pleci spre nicăieri”. Seniorul culturii, Conu Alexandru Paleologu, era şi mai intolerant:

„Căci eu cred că necredinţa este o dovadă de tâmpenie. Asta-i clar şi trebuie repetat! A te declara necredincios este o probă de stupiditate. Şi văd acum la generaţia mea, la oameni care au rămas cramponaţi de incredulitatea lor de atunci, încăpăţânaţi să nu creadă, ca să nu fie consideraţi nişte fraieri, nişte persoane ce iau în serios nişte iluzii. Însă a nu crede e semn de prostie. E clar asta! Iar prostul nu poate crede în Dumnezeu, chiar dacă el îşi imaginează că crede.” (cf. Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, Ed. Lumina Credinţei, Bucureşti-2018, p. 86)

Parafrazându-l pe Marele nostru filosof creştin Petre Ţuţea am putea afirma:

Prin credinţă vii din TOTUL şi pleci înspre TOATE!

Aşa grăia şi marele POET român-basarabean Grigore Vieru care, înfiia Poezia, Bisericii: „Pot fi oare concepuţi Eminescu, Blaga, Goga, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi atâţia alţi mari poeţi, pot fi ei oare concepuţi în afara credinţei strămoşilor noştri?” (Artur Silvestri, Cuvinte pentru Urmaşi, Vol.II, „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. Carpathia Press-2007, p. 89))

Rugăciunea zilnică era Pedagogul pregătirii lor cotidiene care-i educa, informa şi forma cultural aproape în toate domeniile. Pe ecranul minţii lor, în Aula conştiinţei, Rugăciunea se substituia Învăţătorului iscusit care-i pregătea iniţial psihologic şi moral dezvoltându-le mai întâi exerciţiul memorării, ca pe un fel de etapă şcolară.

La scurt timp, intelectualii, învăţătorii, profesorii, seniorii culturii, slujitorii cultului, ştiinţei puneau întregul lor răsad spiritual în minţile curate, luminate, aerisite, în inimile însetate şi flămânde de cultură, artă ca într-un distins Colegiu de Elită.

Apoi se continuau toate treptele pregătirii lor, într-un stadiu intens Universitar care, rivaliza cu cele mai renumite Facultăţi, Universităţi, Academii din ţară şi din lume.

Totul era aşezat pe temelia creştin ortodoxă, devenind o măreaţă CATEDRALĂ.

În afară de cei deja formaţi, consacraţi, renumiţi, eminenţi care şi ei mai adăugau câte un diamant culturii şi pregătirii lor, ceilalţi ajungeau o carte, o colecţie, o arhivă, o bibliotecă, astfel încât stârneau groaza în gardienii care nu mai pridideau cu percheziţiile de fiecare zi, căutând „cărţile” de pe care „citeau” deţinuţii religioşi…

Paralel cu rugăciunea, cu textele biblice, liturgice, cu învăţarea universală, cu dezvoltarea memoriei, deţinuţii politici religioşi exersau comunicarea prin codul Morse, devenind specialişti de iuţeala fulgerului, de codificări, decodificări, tălmăciri, alcătuind cuvântul dintr-o singură literă, întregind textul dintr-un singur cuvânt.

Rugăciunea avea rolul pedagogic şi catehetic de a dezvolta la maxim capacităţile intelectuale, morale, psihologice, religioase, vocaţionale, afective, misionare, mistice.

POEŢII CRUCII

În spaţiul Infernului concentraţionar pe tărâmul mistic al creaţiei creştine „SUMA LIRICĂ DE VOIEVOZI” a înrolat peste 200 de Poeţi ai Crucii, zeci de Filosofi creştini, zeci de teologi eminenţi, zeci de artişti, sute de Mărturisitori mistici.

RADU GYR

Radu Ştefan Demetrescu s-a născut la 2 Martie 1905, la Câmpulung Muscel. S-a mutat cu familia în Cetatea Banilor-Craiova, urmând cursurile primar şi liceal. În Capitala ţării a absolvit cu Magna cum laudae Facultatea de Litere şi Filosofie. Pseudonimul Gyr l-a înfiat de la Dealul Gruiului de lângă Muscel, publicând volumele: Linişti de Schituri (1924), Cerbul de Lumină (1928), Cununi Uscate (1938), Poeme de Răsboiu (1942), Balade (1943). A fost Conferenţiar univ. dr. la catedra facultăţii care l-a consacrat.

Pentru prodigioasa sa creaţie de excepţia a primit numeroare premii: Premiul pentru Sonet al Societăţii Scriitorilor Români-S.S.R. (1926), Premiul Institutului pentru Literatură (1927), Premiul Adamachi al Academiei Române (1930), Premiul Socec al S.S.R. (1939).

Arestat sub Carol al II-lea, sub Mihai I şi oferit apoi comuniştilor, Radu Gyr, a fost condamnat la moarte pentru poezia manifest: Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă. A executat 23 de ani temniţă, perioadă de creaţie în mental de zeci de mii de versuri, readunate după eliberarea din 1964, în volumele: Sângele Temniţei, Stigmate, Poezia Orală, Anotimpul Umbrelor, Ultimele Poeme, Crucea din Stepă, Pragul de Piatră, Era o Casă albă, Calendarul Meu. A trecut în nemurire la 29 Aprilie 1975.

Radu Gyr, cu siguranţă cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi ne mai vând încă veneticilor alogeni sau oligarhiei oculte.

Radu Demetrescu Gyr şi-a prefăcut destinul vieţii dăruită de Dumnezeu în Poezie, iar poezia a închinat-o cultului vieţii întru Dumnezeu.

Harul divin şi ocrotirea Maicii Domnului i-au picurat sublimele Versuri în inima sa mare cât o Vatră Străbună, ca nişte râuri, psalmi de foc în care fiinţa şi persoana sa să lumineze tuturor celor ce îmbrăţişează FRUMOSUL. Toate versurile sale, zecile de mii de versuri şi-au înteţit flacăra în Slovele de foc-adevărate Ruguri aprinse.

Toate poeziile marelui Poet sunt de fapt Testamentul divin al vieţii sale martirice.

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

„Nu pentru-o lopată de rumenă pîine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mîine/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// „Pentru sîngele neamului tău curs prin şanţuri,/ Pentru cîntecul tău, ţintuit în piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mînia scrîşnită-n măsele,/ Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane/ O claie de zări şi-o căciulă de stele,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Aşa ca să bei libertatea din ciuturi/ Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte/ Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ Peste toate ce slobode-ţi ies înainte,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii,/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,/ Sus pe lumina din urmă-a furtunii,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti-1993)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mistica Creației Creștin-Ortodoxe în Spațiul Concentraționar Poeții Crucii” →

Alexandru NEMOIANU: Avertismente ale istoriei

Oamenii din toate vremile au trăit şi continuă să trăiască, sub iluzia că vieţiile lor şi circumstanţele timpului istoric pe care îl străbat sunt nu numai unice şi irepetabile, lucru perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub specia “modelului”. Această nesocotinţă şi de fapt trufie, are şi a avut consecinţe foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorat în bună măsură incapacitatea societăţilor omeneşti de a învăţa din trecutul lor, a indivizilor de a învăţa din exemplul înaintaşilor lor şi finalmente, acest mod de gândire este vinovat de neputinţă oamenilor de a învăţa unii din viaţa altora şi a putea comunica în bună credinţă. Pentru a fi mai lămurit.

Este fără îndoială că fiecare existența omenească, fiecare neam şi fiecare societate sunt chemate şi aduse în existenta spre a avea un rol unic. În acelaşi timp fiecare existenţă cuprinde elemente care se pot întâlni şi în alte existente şi cel care va studia categorii mai mari şi cât de cât semnificative, va trebui să observe că anume “modele”, anume “tipuri”, sunt mereu repetate, completate, extinse şi şlefuite spre desăvârşire. Este limpede că fiecare existenţă omenească este supusă şi repetă un ciclu biologic, naştere, tinereţe, maturitate, bătrâneţe, moarte, şi, în chip necesar, va “repeta” forme care au fost şi vor continuă să fie. Unor modele obligatorii le sunt supuse şi societăţile omenești. Fiecare societate sau sistem omenesc va experimenta, într-un anume chip particular, forme care sunt comune celorlalte societăţi omenești care au preexistat sau vor urmă. Într-o asemenea înţelegere putem vedea că unele “modele” sunt bune şi altele rele. Pe măsură ce categoria studiată creşte în spaţiu şi timp, devine mai cuprinzătoare; pe măsură ce amănuntul, detaliul, devin mai puţin relevante, ”modelul” poate fi desluşit mai limpede şi are o mai mare importantă. Astfel este cazul marilor alcătuiri omenești sau, altcum zis, al “imperiilor”.

Au existat mai multe “modele” imperiale în istoria omenirii, dar dacă vom restrânge cazul la zona euro-mediteraniana şi prin extensie logică la zonele care îi aparţin cultural, America de Nord, Rusia “asiatică”, vom vedea că două modele au existat şi încă există. Unul ,întemeiat pe extinderea unor principii, a unor stări organice (dinastice) şi altul întemeiat pe pragmatism, materialism, câştig imediat şi eficientă. Cele două “modele” sunt al Romei şi al Cartaginei.

Din capul locului trebuie înţeles că aceste “modele” sunt tipare generale şi circumstanţele timpului istoric, sub care aceste două “modele” au fost şi sunt întâlnite , diferă foarte mult. Dar esenţa lor de “model” a rămas neschimbată în ceea ce este esenţial.

Cazul “modelului” roman (al Romei) este mai simplu şi mult mai bine cunoscut. Este exemplul “bun”.

Roma a început ca un oraş liber, ca o societate de revoltaţi şi în căutare de dreptate socială, juridica şi economică. În timp multe dintre idealurile iniţiale au amorţit şi şi-au pierdut stringenta dar, din când în când ele se manifestau din nou şi răbufneau cu furie. ”Modelul” era întemeiat pe dorinţa de bine şi mai bine şi oricât balast au pus peste acţiunile şi ambiţiile omeneşti, aceste idealuri nu au putut fi eliminate. Iar în final, idea Romei despre stat şi lege, împreună cu tradiţia iudeo-crestina au alcătuit imperiul creştin, ’bizantin” care, după părerea semnatarului acestor rânduri, este culmea ajunsă de vreo societate omenească.

Al doilea “model”, mult mai puţin luat în seama, mult mai “discret” (şi asta nu întâmplător) este modelul cartaginez.

Întemeiată de către colonişti fenicieni din Tyr şi Sidon, de închinători ai lui Baal şi Moloch, Cartagina devenise o mare putere comercială, un adevărat imperiu mercantil, în vremea în care Roma era doar un oraş de plugari, un sat mare.

Unul dintre principalele produse exportate de către Cartagina, fala şi semnul distinctiv al acestui comerţ, semnul triumfalismului, era esenţa de purpură. Semn al aroganţei care se revărsa şi pe altarele pe care aceşti comercianţi eficienţi le adorau. Căci, în primul rând, aceşti comercianţi asta erau: practici, ”eficienţi”. Civilizaţia cartagineză nu a lăsat nimic în urmă ei, nimic artistic, nimic “frumos de dragul frumosului” sub specia monumentelor şi nimic în poezie sau literatură. Dar, în acelaşi timp, acest imperiu foarte bogat se lauda cu, repet, ”eficiența “lui, rezultatele practice, capacitatea de a face bani. Iar aceşti negustori solemni, aceşti oameni foarte practici, aveau o relaţie specială cu “zeii” cărora se închinau. Pe altarele acelor” zei” se aduceau ca jertfă, copii, sute de copii la marile ‘sărbători”. Era aici o manifestare clară a credinţei că cel care poate aduce câştig material imediat este “necuratul” şi hrana lui ideală sunt “inocenţii”, copiii. (Vedem aici diferenţa de esenţă dintre Cartagina şi Roma. La Roma copiii puneau pe altarele zeilor, larii şi penaţii, fărâmituri din prânzul lor, în Cartagina copiii erau jertfiţi “zeilor”, Baal şi Moloch). În chip necesar o societate întemeiată pe adorarea câştigului material, o atare societate va sfârşi, la început pe ascuns, iar apoi pe faţă, să adore forţele şi mijloacele care seamănă confuzie, silnicie şi finalmente teroare. Formele sub care funcţiona Cartagina erau, în exterior, similare celor ale Romei. Există şi acolo un sistem senatorial şi consular dar extrem de exclusivist şi de fapt “invers”. Recunoaştem şi aici faptul că întotdeauna “răul” se arată sub trei forme: parazitism,impostură şi parodie.

Cele două modele imperiale înfăţişate au fost întâlnite în cursul istoriei europeano-mediteraniana. Modelul “Romei” a fost repetat de către Bizanţ, Imperiul Romano-German, Rus, etc. Modelul cartaginez a fost repetat mai ales de către “imperiile” anglo-saxone şi în mod absolut înfricoşător de către “globalism”.

La fel ca şi Cartagina,’globalismul” se mândreşte cu eficientă şi simţul sau practic. La fel ca şi Cartagina “globalismul” doreşte realizarea “binelui universal”, care este cel mai vag şi iluzoriu “ideal”. Dar asemănarea merge mult mai adânc.

Cui se închină “globalismul”? Răspunsul superficial ar fi, ”suntem ateişti”. Este un răspuns “oblic”. Ateismul este tot o credinţă. Dar chiar şi asta este o declaratie falsă. Oare muzica “metalică” şi festivalurile ei, care induc o stare de isterie colectivă,nu sunt tot forme de “închinare”? Drogurile şi fuga de realitate nu este tot o formă de închinare? Iar modul în care, tot mai frecvent, în cursul acestor manifestări de isterie colectivă, au loc masacre ale celor tineri, fie prin arme, fie prin incendii, chiar nu ne poate duce cu gândul la “închinătorii” lui Baal şi Moloch? Să nu ne amăgim.

Intenţia “ispititorului” este neschimbată, aceiaşi de la căderea protopărinților. Dar încă mai ferm este planul Celuia care stă deasupra vieţii şi deasupra morţii. Alegerea este, ca întotdeauna, a fiecăruia dintre noi, căci înzestrați cu liber arbitru suntem “condamnați la libertate”, dar pentru aceasta alegere vom avea de dat răspuns: în lumea asta și în cea care va să fie.

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

23 martie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor și a formei acestora revenind, în totalitate, autorilor

Adrian BOTEZ: Sfârșitul poeziei (poeme)

SFÂRŞITUL POEZIEI

Poetul e-un lepros – lepră-are Cartea

azi – buze nu mai vezi în Rugăciune…

Patima Armoniei s-a făcut tăciune

gloata nu vrea-Nviere – Crist : doar Moartea…

e-o lume de gunoi şi-un hău de zarve :

jungla-o străbat ţipete fără noimă

când picură din stele Zâna-Doină…

…nu mai există inimi : numai larve…

se vând credinţi – păduchi cu şa de aur… :

n-a mai rămas – sub Rouă – vreun coclaur…

…Poetu-ncearcă Lira să-şi înstrune :

scuipaţii îl acoperă de spume…

…la ce să mai trăieşti – când eşti lepros ?

ţâşnească Sângele Visării – luminos!

***

…PARIEM PE CAI MORŢI…

…pariem pe cai morţi :

viaţa e frumoasă – viaţa e

hidoasă – copilăria-i paradisul

vieţii – coplărie – iad al

vieţii : cu mii de ace de seringă – cu

sângerări şi lovituri

absurde – vinete de

furie – când îmi zdrobesc inima numai

pe jumătate şi numai

mie…

nu mai e-n grădină – cu

copilul – decât – „babysitter”

Moartea – în vechi abisuri să-l

împingă – vechi abisuri pe

chip să-l

lingă…

…aud coarnele nevăzute ale

urii – crescând – turbat – vărsând

flăcări – din

auriculele şi din

ventriculele inimii – schimonosind

înafară – un chip scorburos

putregăios

gelatinos şi

greţos…

…pariem pe cai morţi…

…femeia pe care-o iubesc e

îngerul care valsează – desfrânat şi

profund democratic – cu toţi

diavolii… – …diavoli pe care mie mi-e frică să-i

ucid – căci mi-aş zări – lângă

mine – în

pat – noapte de noapte

propriu-mi cadavru…

…ca generoasă răsplată a

îndreptăţitei mele

frici – oamenii

scuipă – metodic şi

conştiincios – în

fiecare buzunar al hainelor mele – în

fiecare cută a sufletului

meu…

„dumnezeu e bun şi

îndurător” – „dumnezeu se

distrează – sadic – numai

privindu-ne zvârcolul” – mânând peste

mâinile – peste picioarele – peste

abdomenul şi toracele meu – munţi – valuri

imense – înspumate de puroi – înspumate – da – de cât

gunoi a tot zbătut – propagandistic – pe sub

nasurile noastre – sub nume de

„iubire”…

„iubire”… – tăvălugurile

compresoarele – monstruoasele roţi cu

mii de lame – pentru

bărbierit proştii pe

creier – din zori şi

până-n zori…

…pariem pe cai morţi…mereu

şi numai pe

cai morţi…

…dar voi scăpa în

somn (îmi fac eu

curaj – de unul singur) – voi scăpa în

somn şi voi

visa tot ce nu mi-a fost dat să

trăiesc – voi visa – da – avid voi

visa – peşteri cu

şerpi-curtezani – încolăcindu-mă şi

sufocându-mă – peste măsură de

graţios… – …voi visa

diverse sortimente de

monstruoşi păianjeni – de

caracatiţe – care-mi fumează sângele

tot (dar TOT!) – degustându-l

picătură cu

picătură – hidos de

duios – cu tentaculele-ntinse – strună – peste

ne-fiinţa mea – gata preparată – de la

cap pân’ la buric…

…nu mai am sânge în creier – deci

am scăpat de

iluzii pierdute…

…dacă vrem să scăpăm – totuşi – de

monştri – putem să ne sinucidem – nu-i aşa? : uite

se roagă de noi toate

frânghiile – atârnând de toate crăcile

copacilor… – …dar frânghiile se

rup – numai când ne

apropiem de copaci – se

scurtcircuitează toate otrăvurile – numai când

punem buza pe

„supa morţii” – iar cuţitele şi

frazele de

rămas-bun – se taie – se-ntretaie

unele pe altele – uitând de

orice filantropie… – …şi curge

curge sânge de

piftie…

…da – mereu – pariem numai pe

cai morţi…

v-am avertizat – şi voi tot

continuaţi să

pariaţi pe

cai morţi… – …iar eu

vestitorul – mă tot iau după

voi – până-n gaura dintre

soare şi

lună… – …aş fi vrut să vă zic – acum – una

bună – dar mi-am amintit că

n-am creier – nici

gură n-am – în general – nu mai am

nimic din ce aveam : penuria a ajuns

mareşal…

…se lărgeşte – harnic – gaura

scobită de soartă – între soare şi

lună – dintre

nervii mei şi

mine – până când – urlând de

bucurie – voi da – în sfârşit! – faţă cu

Izbăvitorul Neant…!

***

BLESTEM

blestemat să fii : toată

viaţa s-o petreci

singur – neînţeles de

nimeni – indiferent

tuturora

umbră a

umbrei

Continue reading „Adrian BOTEZ: Sfârșitul poeziei (poeme)” →

Vasile COMAN: Nădejdea e la Tine

Nădejdea e la Tine

Sărut-mâna, Doamne…ştiu că am greşit,
M-apasă tristețea fără de sfârșit,
Bezna mă înghite şi mă simt pierdut
Se-aşterne pe suflet de parca-ş fi vrut.

Nu lăsa înghețul, iarnă, vânt şi ploi,
Scutură din aripi şi vino la noi,
Dă un rost la toate luminează-mi soarta
Adu primăvara să-mi deschidă poarta.

Sărut-mâna, Doamne, mângâie-mi iar fruntea,
Dă-mi la vise aripi să pot trece puntea
Dintre rău şi bine, să alung păgânul
Ce mă amăgeşte dând să beau pelinul.

Sărut-mâna, Doamne,
pe toate le ai,
Însă, azi, te rog, zâmbetul să-mi dai,
Fă-mi un semn din Ceruri să mă vindec iară,
Să-nfloresc în suflet…şi-adu primăvară.

——————————–

Vasile COMAN

Fânari

22 martie 2019

Elena TUDOSA: Bună Vestire

Bună Vestire

O luminita astăzi din cer coboară,
La geamul tău maică Fecioară,
Un glas de înger îți susura-n taină,
Căci în curând ai să fii sfântă mamă.

Nedumerita și foarte speriată,
Pe înger sfioasa tu l-ai intrebat,
De unde îți este această dată,
Când tu în lume nu știi de bărbat.

Îngerul îți șoptește să nu ai teamă,
Fiului Domnului ai să-i fii mamă,
Căci tu ești fecioara aleasă,
Bucură-te de har, pururea mireasă!

În cartea sfântă a legii așa scrie,
Trupul tău blagoslovit să-ți fie,
Să naști nenuntita în feciorie,
Bucură-te de har, maica sfântă Marie!

Arhanghelul Gavril vestea-ți da-n dar,
Ca să te bucuri tu, cea plină de har,
Căci binecuvântat îți este rodul pântecelui,
Care va naște pe fiul Domnului,

Cel ce va fi a noastră mântuire,
Bucură-te măicuța sfântă de Bună Vestire,
Cu Tine azi se bucură toate neamurile,
Bucură-te măicuța noastră, Bucură-te!

——————————-

Elena TUDOSA

25 martie 2019

Ileana Cornelia NEAGA: Zua cucului (în grai)

Zua cucului

-în grai-

Zua-i gi Blagoveșcenii, cucu’, limba ș-o gizleagă
Pîn zavoaie gesfrunzîce, numele-ș’ strigă gigrabă.
Da’ și io îngîndurată îl întreb cu glas șopcit
– Cucule să-mni spui, tu mnie, cîț’ ani mai am gi trait?

Că pusăi apă șî sare la îngeri, mîncai șî peșce
Nici nu m-a sfagii* cu nime’, tu cuc, ma blagoslovește.
Veselă să fiu tăt anu’, sî am pace, bucurie.
Vreme faină ge-o fi az’, așa șî la Pașci sî fie!

Gisară merg cu sacurea, să o vadă prunii, merii
Mă încord* la ei în glumă, să rogească via, perii!
Îi curăț gi uscaturi și musai* în foc să ardă
Să purifică șî spațiul, pcier gîngănile* gigrabă.

Ciripind, sî-ntorc în sat, în ciurd* mare, rîndunele
Aducînd o șcire bună, dragă șî inimii mnele:
Zua o fi tăt mai lungă, întunericu’ doboară
Gi-acum pot ca să mă jior, zău gi nu: – Îi Primăvară!

Regionalisme: a se sfăgi – a se certa; a se încorda – a se răsti; musai – neapărat; gângănii – omizi.
Blagoveșcenia – Buna Vestire – 25 Martie

——————————

Ileana Cornelia NEAGA

25 martie 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (43)

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

La 4/17 august 1916, au fost semnate la Bucureşti (în locuinţa lui Vintilă Brătianu), Convenţia politică şi Convenţia militară, între România, pe de o parte, Franţa, Anglia, Rusia şi Italia, pe de altă parte, în total fiind semnate cinci exemplare originale. Cele două convenţii prevedeau recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria şi garantau integritarea teritoriului ei, din august 1916. În schimb, România se angaja să declare război Austro-Ungariei până la 15/28 august 1916, cel mi târziu, iar Rusia se angaja să declanşeze o puternică ofensivă pentru a uşura intrarea armatei române în acţiune, şi să asigure apărarea portului Constanţa. În privinţa cooperării militare, era preconizat front distinct de operaţiuni, pe bază de egalitate, între cele două armate. Semnarea documentelor a fost ţinută într-un secret desăvârşit, la Viena nu se ştia nimic, iar în Transilvania comandamentul militar nu luase niciun fel de măsuri de apărare, mişcările de trupe ce precedau intrarea în acţiune au fost mascate cu grijă. ⁵⁸

După semnarea Tratatului de alianţă cu Antanta, decizia de intrare în război trebuia ratificată şi, în locul Parlamentului aflat în vacanţă, a fost convocat Consiliul de Coroană, la 14/27 august 1916, la Palatul Cotroceni. La şedinţa Consiliului au participat, alături de Brătianu şi membrii guvernului (printre care Em. Costinescu, I. G. Duca, V. Antonescu ş.a.), preşedintele Camerei, M. Pherekyde, vicepreşedintele Senatului, C. F. Robescu, foştii prim-miniştri, P. P. Carp, Th. Rosetti şi Titu Maiorescu, şefii partidelor politice, Al. Marghiloman, Take Ionescu, N. Filipescu şi doi foşti preşedinţi ai Camerei. Dezbaterile Consiliului au fost conduse de regele Ferdinand, care avea alături, în dreapta sa, pe prinţul moştenitor Carol. Suveranul a deschis şedinţa, vizibil emoţionat, şi a anunţat hotărârea guvernului său de a intra în acţiune alături de puterile Antantei: ,,Am convocat pe mai marii ţării, nu ca să le cer un sfat, ci să le cer sprijinul. Văd situaţia în aşa fel încât nu mai putem rămâne în neutralitate…Guvernul…crede şi el că a venit momentul să începem războiul…”. El a mai adăugat că s-a învins pe sine, considerând că este în interesul ţării să facă acest pas, aprobând hotărârea guvernului său.

Invitat de rege să vorbească, P. P. Carp a refuzat, dar a cerut explicaţii lui Brătianu, care a afirmat că, în acel moment, ,,toată latinitatea este în tabăra contra Germaniei”, neutralitatea nu era garantată de nimeni, încât s-a decis intrarea în război, pentru implinirea idealului naţional: ,,Şi eu şi ţara suntem în ceasul de faţă angajaţi, nu mai putem da înapoi”. Take Ionescu, care a luat cuvântul, a fost de acord cu intrarea în război, şi N. Filipescu şi Al. Marghiloman, care a adăugat că decizia a fost luată ,,în grabă”. Luând cuvântul, după ce a fost invitat de două ori, Carp a fost categoric împotriva intrării în război, a lupta alături de Rusia este contrar intereselor ţării şi dinastiei, hegemonia rusească, la sfârşitul războiului, va însemna ,,sfârşitul românismului”, el nu poate accepta ,,pieirea României”, apoi, sentenţios şi dramatic, se adresează regelui astfel: ,,Am trei fii, îi dau pe toţi M. V. să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu ca armata să fie bătută, căci numai astfel România va putea să fie scăpată”. Regele a reacţionat iritat, subliniind: ,,România nu a adus pe regele Carol, unchiul meu, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa mea (regală) cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o”. Şi Brătianu a fost nemulţumit de atitudinea lui Carp, reproşându-i că nu mai poate ,,avea nimic cu această ţară şi acest neam”.

În finalul dezbaterilor, într-o pledoarie magistrală, primul ministru I. I. C. Brătianu a arătat: ,,Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care toată lumea se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate să rămână până la capăt neutră, fără să-şi compromită tot viitorul. Prin urmare, se impune să ieşim din neutralitate! Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine ştie dacă, în decursul veacurilor, vom mai găsi un prilej atât de favorabil ca cel de azi…Fără îndoială, cred că din acest război vom ieşi învingători, dar nu sunt sigur, poate să fim şi învinşi. De aceea vreau să se ştie bine şi de toţi că, chiar dacă ar fi ieşim învinşi, tot cred că ţara…trebuie, în această clipă a evoluţiei ei istorice, să facă acest gest. În viaţa naţiunilor sunt afirmări de drepturi care cântăresc mai mult decât izbânzile trecătoare şi sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul…De aceea, chiar dacă ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre nţionale şi au consfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând. România s-a angajat deja şi nu mai putea da îndărăt, că ţara întreagă şi toţi românii de peste munţi aşteaptă cu nerăbdare intrara României în război”.

Brătianu a adăugat, în încheiere, că este conştient de ,,covârşitoarea răspundere” pe care şi-a asumat-o, apoi îl sfătuia pe rege ,,să tragă spada şi să intre acuma în luptă alături de Aliaţi, împotriva Puterilor Centrale”, revendicând pentru sine însă ,,întreaga răspundere a acestei politici”. Regele a făcut apel, la sfârşitul discuţiilor, la sprijinul tuturor pentru depăşirea greutăţilor legate de război, căci ,,răspunderea va fi a tuturora, chiar şi a celor care au alte păreri”. În seara de 14/27 august, România declara război Austro-Ungariei, ministrul român la Viena, E. Mavrocordat a prezentat textul declaraţiei la ministerul de externe, trimis prin maiorul Stârcea cu o săptămână înainte . Ca urmare, la 15/28 august, Germania a declarat război României, ulterior, la 17/30 august, Turcia a declarat război României, iar la 19 august/1 septembrie, Bulgaria a făcut acelaşi lucru. După declaraţia de război, prin decret regal, se interzicea orice comerţ cu ţările Puterilor Centrale. În sfârşit, în seara de 14/27 august, a fost publicat decretul de mobilizare al armatei române.

După campania din 1913, s-au luat de îndată unele măsuri pentru întărirea capacităţii de luptă a armatei, bugetul ministerului de război a fost sporit cu 20%, el crescând de la 81,6 milioane, în 1913, la 97,8 milioane, în 1914. Pentru nevoile armatei, au fost acordate şi două credite extraordinare, unul de 107 milioane şi altul de 196 milioane lei, pentru o perioadă de cinci ani. În aceşti ani, au crescut şi efectivele armatei: dacă în 1913, forţa armatei la mobilizare totaliza 10 600 ofiţeri, 460 000 trupă şi 150 000 cai, după numai trei ani (1916), ea a atins un număr aproape dublu, respectiv 19 843 ofiţeri, 813 758 trupă şi 281 210 cai. România nu dispunea de armament corespunzător şi a trebuit să-l procure din străinătate, la 8 martie 1915, România a semnat o convenţie cu Franţa pentru livrarea de material de război.

Cu toate acestea, România intra în război cu o armată insuficient dotată, ,,în special, intram cu foarte puţină artilerie grea, mitraliere şi aeroplane”. La 15/28 august 1916, când s-a decretat mobilizarea, armata română cuprindea: 2 divizii de cavalerie, 20 divizii de infanterie, 1 brigadă de grăniceri, 5 brigăzi de călăraşi, 2 brigăzi de artilerie grea, 1 regiment şi 1 divizion de artilerie de munte, artilerie antiaeriană (113 tunuri), trupe de geniu (1 regiment de căi ferate, 1 regiment de pontonieri şi 1 batalion specialităţi), 4 escadrile de aviaţie, cu 28 de aparate, apoi marina militară. Au mai fost mobilizate artileria de poziţie şi a capetelor de pod, cu 24 baterii, respectiv 26 baterii. În concluzie, totalul forţelor mobilizate de România, în august 1916, cuprindea 336 batalioane de infanterie cu 413 mitraliere de câmp şi 161 de poziţie, 104 escadroane de cavalerie cu 40 mitraliere şi 379 baterii de artilerie de diferite specialităţi şi calibre.

Intervenţia României oferea ,,avantajul de a deschide frontul balcanic pentru armata sârbo-rusă, concentrată în Basarabia, care, traversând Dobrogea, va putea înainta în întâmpinarea armatei de la Salonic”. Armata română intra în război în condiţii neprielnice, dispunând de insuficiente mijloace şi trebuind să lupte pe un front de aproape 1500 km, între Vatra Dornei şi Turnu Severin, mai întins decât frontul rusesc (1100 km). În momentul intrării în acţiune, armata cuprindea cinci corpuri de armată, iar materialul de război a fost completat prin aprovizionare din străinătate. Planul român de operaţiuni a fost elaborat în concordanţă cu adoptarea hotărârii de declanşare a ofensivei peste Carpaţi şi de defensivă pe linia Dunării. Acest plan a fost elaborat la insistenţa comandamentului rusesc, sprijinit de cel francez, cu toate că guvernul român lua în calcul primejdia unui atac prin surprindere dinspre sud. Marele cartier general român a decis să respingă propunerea generalului Alexeev, din ianuarie 1916, şi a generalului Joffre, din iunie 1916, privitoare la o acţiune cu majoritatea forţelor împotriva Bulgariei, şi şi-a însuşit un plan adoptat, în linii generale, încă din octombrie 1914. Acest document militar este cunoscut sub titlul de ,,Planul de campanie român din 1916”, cât şi sub numele de ,,Ipoteza Z”.

Acest plan de campanie se întemeia pe cele două documente fundamentale, Tratatul de alianţă şi Convenţia militară, semnate între România şi Antanta, la 4/17 august 1916. În Tratat, era consemnată recunoaşterea drepturilor naţionale ale României, iar în Convenţie, era menţionată intrarea în război, ,,la 15/28 august, (la opt zile după ofensiva de la Salonic)” (art.1), ,,armata rusă se angajează să acţioneze energic pe tot frontul austriac…, în special (o) ofensivă viguroasă în Bucovina” (at. 2), iar ,,aliaţii (anglo-francezi) se angajează să precedeze cu cel puţin opt zile, printr-o ofensivă fermă a armatelor de la Salonic, intrarea în război a României” (art. 3). Scopul general al războiului era menţionat în Planul de campanie (cap. 1), iar scopul strategic consta în ,,nimicirea forţelor inamice” din Transilvania, debuşarea în câmpia ungară şi atingerea văilor Tisei şi Dunării. Ca urmare, cea mai mare parte a forţelor, armata de nord, armata I şi armata II, trebuiau să acţioneze ofensiv în Transilvania, Banat şi Ungaria, iar armata III trebuia să se menţină pe poziţii defensive în sudul ţării, la Dunăre şi în Dobrogea, în sfârşit, era prevăzută şi o rezervă generală, formată din două divizii, în zona Bucureştiului. Intrarea în război a României, raportată la situaţia de pe teatrele de război, ar fi putut avea loc cu cel puţin o lună mai înainte sau mai târziu, cee ce ar fi permis exploatarea elementului surpriză. Intrarea s-a datorat insistenţelor aliaţilor, fiind grăbită de aceştia, după cum declara generalul F. Gambiez: ,,fără îndoială, România fusese aruncată într-o aventură”.

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

24 martie 2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Taina scrisului (95) – Scriu pentru Cezar!

Sunt Emilia Poenariu Serafin, profesor psihopedagog și logoped la o școală specială din Sibiu. De treizeci și cinci de ani , zi de zi, dăruiesc o bucățică din sufletul meu copiilor cu nevoi speciale. Eu mă dăruiesc lor, dar ce primesc în schimb? Primesc atâta forță și bucurie, greu de exprimat prin cuvinte. De ce? Pentru că sunt mult prea sărace cuvintele să exprime bucuria lor, iubirea, încrederea, absolutul…

Scriu de mult timp. De mult, tare de mult! De când? Apoi, cam de când aveam eu vârsta elevilor mei, adică 13… 14 ani. Știu, probabil că va întrebați ce m-a determinat să scriu? Cum sinceritatea m-am caracterizat și mă caracterizează am să vă spun. Scriu din respectul nemărginit față de profesoara mea de limba română, Elena Ivănuș, om ce mă iubea și mă aprecia fără rezerve.

Eram în clasa a VII-a, un copil muncitor și conștiincios. La ora de limba română, am primit că temă de casă sarcina de a face o compunere cu titlul „Munca și lenea”. Timpul au trecut repede, iar eu, am uitat să-mi fac tema! A doua zi urma să am oră cu doamna Ivanuș, iar eu… la miezul nopții, mi-am amintit că temă mea nu era făcută. M-am trezit speriată și rușinată de neglijența mea… Ce compunere sa fac? Nu aveam nicio idee! Și mă apuc eu să scriu o poezie! Și scriu… și scriu.. o poezie foarte lungă de peste zece strofe. Dimineața, fericită, cu mâna sus la oră! Profesoara mă solicită, iar eu, timidă, încep să recit versurile. Doamna Ivănuș, uimită, se aproprie de mine pentru a se convinge că ceea ce recit eu este scris și pe caietul de teme. Convinsă că este scris totul, la final mă întreabă: „Emilia, cine te-a ajutat?” Îi răspund că eu singură le-am scris, noaptea trecută. Dorește să se asigure de adevărul spus de mine și îmi face o vizită acasă. Bunica mea maternă și mama mea, cel mai critic om al existenței mele, îi confirmă că așa este! Cu imaginea conturată, doamna profesoară, aduce Cartea de Onoare al Liceului Teoretic „Ioan Lupaș” din localitatea Săliște și îmi solicită să trec acolo versurile mele. Deschid imensa „Carte” cu mâna tremurândă și stupoare! Înaintea mea, acolo scrisese poetul Adrian Păunescu! Doamne Dumnezeule, mi-am spus! Și… ca o analfabetă, strângând excesiv stiloul în mână, și cu mâna ca piftia, scriu versurile mele, doar pentru a îmbrățișa versurile maestrului Adrian Păunescu.

Aaa, era să uit… că deh, de un timp am început să uit! Acum scriu pentru voi, pentru fiul meu Bogdan, pentru soțul meu Cristian, dar cel mai mult scriu pentru nepoțelul meu Cezar. El mi-a determinat să mă reapuc de scris, după o „tăcere” de aproximativ șaptesprezece ani!

În liniștea pădurii, în așteptarea controlului medical, în emoția apelului telefonic, am scris! Ce am scris, nu mai știu ce și nici nu mai contează! Am scris pentru Cezar și scriu pentru el! Pentru el și pentru voi, pentru că vă iubesc!

–––––––––––

Emilia POENARIU SERAFIN

Sibiu, 25 martie 2019

Valeriu DULGHERU: Noua guvernare în durerile facerii

A trecut o lună de zile de la multdiscutatele, multfraudatele alegeri. În parlament au acces trei formațiuni politice principale: PSRM cu 35 mandate, PDM cu 30 mandate și ACUM cu 26 mandate (de menționat cu cele mai mici cheltuieli. Un deputat ACUM a costat statul de 20 de ori mai puțin decât unul democrat sau socialist!), doar trei independenți, doi dintre care sunt deja înregimentați în cohorta PDM-istă, și o anexă a lui Plahotniuc, partidul Șor, care numai partid nu poate fi numit, funcția căruia este de a face circ în parlament și a vota legile lui Plahotniuc. Chiar la prima ședință Tauber a venit cu un parasolar, cu care să se separă de deputații Blocului ACUM, nocivi în viziunea acestei ditamai deputățoaice, care a încurcat parlamentul cu un alt loc!, și șefului ei. „Alegerile au avut loc în atmosferă de încredere scăzută în instituțiile statului, iar aceasta afectează și imaginea creată în ochii partenerilor externi… Faptul că au existat aceste nereguli înregistrate și foarte vizibile pentru toți, este ceva ce trebuie investigat de către autoritățile Republicii Moldova. Este clar că dacă aceste nereguli nu sunt rezolvate sau nu li se dă notă, nu sunt luate măsurile care trebuie, acest lucru va afecta foarte mult încrederea cetățenilor în rezultatul alegerilor și în instituții, în general” spune ambasadorul UE în Moldova Peter Michalko. Este absolut clar că noi, cei mulți dar… vom avea de suferit din cauza „imaginii proaste în ochii partenerilor străini”. Nu miliardarul Plahotniuc, nu milionarii Dodon, Greceanâi și alții vreo 10 din PDM și cam tot atâția din PSRM, ci noi, cei de rând.

Potențialul Blocului ACUM a fost locul I cu peste 35 de mandate în parlament. În pofida faptului că Blocul a fost cel mai mult furat, cel mai mult atacat de pe toate segmentele politice (stânga centru, dreapta), a avut cele mai mici cheltuieli pentru campania electorală, totuși a ieșit pe locul II pe circumscripția națională (avansând PDM-ul), cele mai fraudate fiind circumscripțiile uninominale. Cu toate acestea Plahotniuc miza pe mai multe circumscripții uninominale cumpărate. Răfuielile lui Plahotniuc cu demnitarii care nu au făcut treabă în circumscripțiile lor a început. Demisia președintelui raionului Ialoveni este direct legată de pierderea de către PDM a două mandate uninominale pe cele două circumscripții în fața candidaților ACUM (L.Vovc și P. Frunze). Și demisia președintelui raionului Căușeni are la bază același motiv.

Să revenim la problemele postelectorale. A trecut deja o lună iar carul stă pe loc. Nu s-a făcut nici un progres în formarea guvernării. Acțiunea pripită a președintelui Dodon de a convoca prima ședință, neavând nici cea mai vagă claritate în vederea unei coaliții de guvernare, s-a soldat cu un eșec lamentabil. De fapt, e în stilul socialist al lui Dodon. În modul cum s-a procedat în această lună nici nu putea fi alt rezultat.

Această scurtă perioadă postelectorală este tot atât de discutată ca și cea electorală. Ca și în perioada electorală cel mai bătut este Blocul ACUM. Este atacat de pe toate segmentele politice însă cel mai mult excelează trubadurii lui Plahotniuc. Se vehiculează tot soiul de coaliții posibile și imposibile. Alianța PSRM+ACUM este una din variantele imposibile. Prea diferite sunt doctrinele politice ale celor două extreme. Chiar dacă ideea demontării statului capturat de Plahotniuc pare frumoasă (fiind promovată și de unii din ACUM) și s-ar face abstracție de diferența doctrinelor politice această alianță este imposibilă fiindcă nu o vrea Dodon. Iar Dodon nu dorește ceea ce nu dorește Plahotniuc. Dacă Dodon ar fi dorit cu adevărat să pună umărul la demontarea statului capturat, la întoarcerea Miliardului furat, la punerea la dubă a vinovaților furtului (ar fi făcut acest lucru în cei peste doi an de președinție!), acum ar fi avut un alt comportament. Observați, în condițiile înaintate de PSRM către ACUM nu se spune nici un cuvânt despre Miliardul furat, despre publicarea Raportului Kroll II, despre legile controversate privind cumpărarea cetățeniei și amnistierea capitalului ș.a. De ce nu-și pun aceste întrebări votanții orbi ai lui Dodon, Plahotniuc și Șor? În schimb Dodon vorbește mult despre necesitatea aprofundării relațiilor cu Rusia drept unică salvare a Moldovei, despre campania privind serbarea a „75 de ani de la eliberarea Moldovei de sub jugul româno-fascist” demarată de Dodon cu 7 luni înainte. Este clar că joacă acest circ de ochii lumii (mai corect de ochii lui Putin!). Până la urmă „…președintele Igor Dodon va trebui să accepte această postură de vasal în fața lui Vladimir Plahotniuc și să-și cedeze niște deputați” consideră analistul politic, Vlad Țurcanu.

O altă coaliție vehiculată foarte mult este alianța PDM+ACUM. Declarată de Plahotniuc chiar în primele zile după alegeri, neavând pentru aceasta niciun drept (în lumea civilizată acest drept î-l are formațiunea care a luat cel mai mare număr de mandate, adică ar fi PSRM, iar Dodon nu a făcut zarvă pe acest subiect!), este vehiculată ca unică alianță proeuropeană, acceptată probabil și de unii parteneri europeni. Refuzul ACUM de a se gudura la picioarele lui Plahotniuc l-a înfuriat rău de tot. Toate televiziunile, toți trubadurii și trolii lui Plahotniuc bat în blocul ACUM care „nu dorește binele și bunăstarea poporului”. „Dacă „ACUM” nu-și asumă GUVERNAREA, cine să dezoligarhizeze statul?” se întreabă retoric jurnalistul P. Bogatu, fost odată adevărat democrat și chiar unionist, astăzi cunoscut trubadur al lui Plahotniuc (cât de ieftin se vând unii intelectuali!). Acest pupcurist, care permanent a cântat ditirambe regimului oligarhic, acum o face pe îngrijoratul de soarta de mai departe a Moldovei. Dar de ce în emisiunile sale electorale de la postul Prime TV bătea cu atâta înverșunare în Blocul ACUM, apărând oligarhizarea și capturarea statului?

Deunăzi un alt trubadur de-al lui Plahotniuc, susținut de alți trubaduri de-ai oligarhului aflați în platou la postul lor de televiziune Prime, declara că Blocul ACUM nici măcar nu are personalități cunoscute de a forma un guvern. Tâmpenii! Prin ce sunt mai buni deputații PDM-ului? Prin faptul că sunt foarte cunoscuți prin fraudele comise și implicare în furtul Miliardului? Că o parte se regăsesc în Raportul Kroll II, pe care nici în ruptul capului Plahotniuc nu dorește să-l dea publicității. Cât privește are sau nu are ACUM potențial de guvernare cedați-i guvernarea și veți vedea. Doar că vă temeți că vor zbura multe capuri. M. Sandu, I. Munteanu, Iu. Reniță, M. Ciobanu, O. Țîcu, A. Năstase, O. Nantoi, A. Slusari, Ch. Moțpan împreună cu alți reprezentanți de vază ai societății civile sunt în stare să formeze un guvern de tip nou, un guvern cu adevărat popular, cu adevărat pentru popor, care să scoată acest stat din captivitate, să-l dezoligarhizeze. Este foarte clar că o alianță cu PDM în aceste condiții va fi fatală pentru blocul ACUM. Să nu fim afectați de orbul găinii. Să vedem ce s-a întâmplat cu toți „partenerii de guvernare” ai PDM de la 2009 încoace: PLDM practic a dispărut, liderul lui fiind băgat la închisoare; PL, de asemenea, practic a dispărut fără șanse de a se mai ridica (din păcate!). Pupatul cu PDM este foarte nociv. Să-i lăsăm pe socialiști să se pupe cu democrații, poate astfel vom scăpa de această creatură rusească anacronică.

Părerea mea (subiectivă!) este ca ACUM să rămână în opoziție (oricum, după o eventuală alianță de moment cu PDM, ACUM va ajunge în scurt timp în opoziție (cum s-a întâmplat cu PL!) dar murdăriți), de unde ar putea face mult mai mult pentru dezoligarhizarea, decapturarea acestui stat. „…Opoziția și-a trimis în Parlament figuri distincte și pregătite din punct de vedere politic, pentru a realiza o logică a democrației, aceea de a prezenta puncte de vedere alternative la ceea ce încearcă să propună societății partidul de guvernare…Alegerile anticipate sunt puțin probabile”, de această părere este analistul și V. Țurcanu. Sunt absolut de acord deoarece oricum va fi sclipuită alianța atât de logică dintre PDM și PSRM prin formarea unei guvernări de coaliție (mai puțin probabilă după ultimele vizite ale lui Greceanîi și Dodon la Moscova) sau prin împrumutarea de către Dodon a unui număr de deputați necesar pentru guvernarea de unul singur a lui Plahotniuc, cum a guvernat și până acum. „Cel mai probabil că Igor Dodon va trebui să accepte această postură de vasal în fața lui Vladimir Plahotniuc și să-și cedeze niște deputați, pentru că e mai puțin probabil ca PSRM să facă alianță pe față cu PD” declară analistul politic V. Țurcanu. Dar aceasta este și dorința lui Dodon. „Dacă PSRM nu va participa la formarea majorității parlamentare, vor fi probleme cu tariful la gaz și exporturile în Rusia” ne sperie Dodon (dar Rusia deja a mărit prețul la gaze!).

Dar deocamdată, în acest colț de țară numit Basarabia situația este deosebit de incertă. În timp ce lui Dodon permanent îi curg mucii pe la Moscova, vânându-l pe Putin să-și mai „tragă o poză”, iar guvernarea lui Plahotniuc, în semn de bunăvoință recunoștea actele de studii și numerele de înmatriculare transnistrene, cumpăra curent de la Kuciurgan, la 22 ianuarie, în Rusia a fost înființată o pseudo-platformă diplomatică, numita „Reprezentanța Transnistriei la Moscova”, care va fi o „etapă importantă în consolidarea și dezvoltarea relațiilor dintre Transnistria și Federația Rusă” cum a declarat guvernatorul rus al Transnistriei V. Krasnoselsky.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Noua guvernare în durerile facerii” →

Claudia BOTA: Stejarii lui Ștefan

Stejarii lui Ștefan

Linii verticale se ridică de la Onești către cer,

Sunt Stejarii lui Ștefan care nicicând nu pier,

Spațiul sacru din oraș sălășluiește-n lumină,

Sculptorul Paul Vasilescu a prins a vieții cunună.

Sfinte Ștefan, Domnitor Mare al Moldovei,

Ocrotește-ne de sus de năvălirea hoardei,

Piară dușmanii din pământul nostru străbun,

Fie-ți milă de noi, că tu ești drept și bun.

Măria-Ta, clopotele bat azi pentru tine,

Iar preoții în altar rămân în rugăciune,

Copile, această statuie e o mărturie vie!

Ca fiii noștri să știe că ce-i stejar, stejar la cer se suie.

———————————

Claudia BOTA

24 martie 2019