Mariana GRIGORE: Gânduri ale unui înger (versuri)

Mi-e atât de alb în liniște!
dezintegrarea fiecarei culori îmi alunecă printre degetele universului
Acolo,
în amestecul care mă pătrunde reiventându-mă etern,
am fost gând al dorului șlefuit de veșnica ardere a iubirii

Nu știu de unde vine senzația de materie
care m-a remodelat în aer
și nici vântul nu știu dacă bate la poarta păcatelor neferecate
sau este doar un zbor de efemeridă
ce se pictează singură în perpetuare

Ating cu senzația aripii ce mi-a crescut din rădăcina sufletului
umărul clipei siderale înmărmurită pe vitraliul unui ecou

Ascult
tăcerea celor o mie de nopți infinite
și respirația dintre două ere glaciare,
pîrjolită în focul misterului dealului Palatin al Cetății Eterne

Îmi amintesc!?
Am fost cândva un lut adunat din apă și pământ
Acum,
nu sunt un eu în trecere prin timp
uitat între geneze fără Olimp
Sunt nedefiniția din liniștea ce sprijină cu lumină pură
o singură clipă…
Ascultă…

Și așa mai departe!

Ursuzenia care nu vorbea cu nimeni,
Teama de alfabetul braille al privitului ignorant
Angoasa ce se coace înainte
de a încolți germenele eului,
Introspecția surexcitată de rezultatul cu semnul minus după egal,
Indiferența obsedată că nu se poate gândi la nimicuri între atâtea stări universale,
Prostituția de fiecare zi a cuvântului rezumat la consoane care înțeapă auzul,
Poezia care își înghite lacrimile ca pe-o sinucidere în lațul indignității,
Deriziunea ridicată la rang de primadonă pe scena cu actori mai mulți decat ritmul regulat al respirației,
Prietenia care sfidează bunul simț al noțiunii dar se împăunează cu trăire,
Fugi prin statice neîmpliniri dar etalări de preaplin pe tarabe cu preagolul la vedere
….
Și multe alte sindrofii la care bem vinul cu gust de grimă
recomandând sufletul ca monedă de schimb pentru prețul ce crede că ne vinde tot.

Limb și lumină!

Aș măsura orele cu ornicul spart de pereții tâmplei…
să aud secundele cum fug zălude prin arcuri cu cuci cumpărați la celalalt capăt de lume
și trag după glezna timpului static,
pietrele de moară înțepenite în strânsoarea gândurilor

Continue reading „Mariana GRIGORE: Gânduri ale unui înger (versuri)” →

Simon JACK: Versuri târzii

Versuri târzii se scriu între gioconde
fără zâmbet pe pragul minții stau
cheflii în cherhanale de refluxuri
și noaptea-i mare de stihii,
hingheri de visuri strâng poeți
încătușați pe străzi pierdute
cu ștreang la gât ținuți la stâlpi
ce nu așteaptă vreun cuvânt,
abisuri dezvelesc de goluri
preaplinul unor hăuri oarbe,
prin coaste deșirate-n vânturi
ființe nasc din oseminte alte ființe
neînceputuri contenesc și prea genezelor
se-nchină din colburi alte mituri
de grotesc,
versuri târzii, poeți mai sunt în rana
fricii doar doar or trece cei ce mai iubesc
stigmate false pe trupuri
ce nu se mai căiesc,
vă strig mereu din călimară nu auziți
la ce folos, în plus din nou spânzurătoare
hingheri pe drumuri iar si bâjbâială,
căci si hingherii astăzi poate
sunt poeți!…

————————–

Simon JACK

Israel

Iunie 2019

Imagine sursă facebook

Mugurel PUȘCAȘ: Vatra părintească

VATRA PĂRINTEASCĂ

Mă-ntorc la vatra părintească,
Nu mă aşteaptă ” nime ” – n prag,
Cei dragi sunt ” detaşaţi ” departe
La Dumnezeu, pe alt meleag.

Păşesc pe vechea ulicioară
Înconjurat de umbre vechi,
Se plimbă Cel de Sus prin mine,
Împărăţind stele-perechi.

Turla bisericii-n depărtare,
Presară-n cuget har ceresc,
Dascălii mei din vechea scoală
Cu paşii de slove mă-nsoţesc.

Chiot de fete, jos în luncă,
Sub ” Bursucău ” , pe ” Hora” – n vii,
Maci roşii-mi sângerează-n tâmple,
Săruturi dragi de păpădii.

Mă cheamă Mureşul prealinul,
Curgând alene, drag şi sfânt,
Să-mi îmbăiez copilăria,
Cărări de soare, brazi, pământ.

Bunii mei dragi m-aşteaptă-n poartă,
Cu iz de basm şi busuioc,
Au viscol şi nepoţi în plete,
Aşteaptă veşnici alt soroc.

Îl văd pe tata prin grădină
Împovărat de griji şi rând,
Pe mama străjuind lumină,
Culcându-se cu mine-n gând.

Ciotârna casei e căzută
Iar locu-mi pare-aşa pustiu,
Mă-ntorc să reclădesc trecutul
Acum, cât nu e prea târziu.

Adie iz din alte vremuri,
De mere dulci şi nepătruns,
Stau lucruri bătrâneşti în casă,
Aşteaptă blânde un răspuns.

Fără odihnă sau zăbavă
Voi reclădi pridvorul vechi,
Meticulos, fără de grabă,
Învăţ de meşteşug străvechi.

M-aşteaptă coasa roasă-n şură,
Iarba-n ogradă-i până-n brâu,
Lipsit de griji şi cu măsură,
Voi umple corliţa cu grâu.

La ceas de taină după muncă,
Ca bunii mei voi hodini,
Un cor melodios de greieri
M-a încânta spre zori de zi.

Cândva, pleca-voi mai departe,
La rându-mi ” detaşat ” şi eu….
Mă-ntorc la vatra părintească
Păşind sfios… Cu Dumnezeu….

( vol. Călătorul, ed. Vatra veche, 2018 )

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

Foto ( Ruşii-Munţi ): Ionel Ilovan

Anna-Nora ROTARU: Ofrande lirice (versuri)

ŞI… S-A MAI SFĂRÂMAT UN VIS

În seara asta-i clar de lună…
La fereastră, stelele-mi clipesc…
Tăcerile… îmi împletesc cunună,
Greierii mai zgândăresc din strună,
Din picoteala mea să mă trezesc…

Aud în noapte-un plâns amar…
Nu-i vaiet de bufniţă sau câine…
E cel al sufletului hoinar,
Ce tot se zbuciumă-n zadar,
Spunând, că zi va fi şi mâine…

E clar de lună… dar ce trist…
Singurătatea geme-ntre pereţi…
O flăcăruie pâlpâie la Crist,
Împrăştiind culori de ametist
Şi albe aşteptări de la profeţi…

Mi-e dor… de fetiţa cea din poză…
Zâmbeşte din ramă p-etajeră…
Dar şi de tânăra lângă veioză,
Cu ochii verzui, muşcând o roză,
Sfidând, c-ar fi viaţa efemeră !

Mi-e dor, de ce-n urmă a rămas…
Vreau să uit cum curge ceasul…
Să mai aud al tinereţii glas,
În crudu-i verde să mai fac popas,
Legând de parul timpului pegasul !

Un zgomot mă trezeşte din visare…
Îmi sparge liniştea, mă face să tresar…
Mi-a venit cumva Ursita pe cărare ?
În plină noapte, mi-a răsărit un Soare ?
Nuuu… s-a sfărâmat un vis în sanctuar…

RENĂSCÂND DIN MINE…

Fără să-mi dau seama, m-am dărâmat,
M-am surpat în mine, bucată cu bucată…
Laolaltă toate, vise trăiri s-au sfărâmat,
Și speranțele ce-aveam s-au destrămat.
La poale risipindu-se, m-au lăsat secată,
Între ruine ferecată… Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Ofrande lirice (versuri)” →

Emilia-Paula ZAGAVEI: Lumea amintirilor

Maturi cu viață de copil
Privesc înmărmuriți o frunză
Ce pică-n calea lor flămândă
De dorul unei noi trăiri.
Ne par ciudați, dar ei iubesc.
Sunt și flămânzi, dar hoinăresc
Pe întunecatele cărări
Care-i adună-n șapte zări.
Oameni cu suflet de copil
Ce nu știu multe a trăi,
Ce stau tăcuți în lumea lor
Neînțeleși și muritori.
Se mulțumesc cu ce primesc
Cerșesc țigări și-mbătrânesc
Uitați de rude și copii
Doar cu dorința de-a trăi.
Au inimi împietrite în ei,
Când râd, când plâng,
Când chiar zâmbesc,
De fapte ce își amintesc.
Privesc în gol, triști și stingheri
Așteaptă ziua cea de ieri.
Doresc bomboane, jucării,
Că sunt de fapt niște copii.
Se întâlnesc și se iubesc
Se așteaptă și își risipesc
Urâtul gol și nemilos
Îmbrățișându-se duios.
Sunt și ciudați, dar sunt și puri
Vor să cunoască alte lumi
De basm, de vis și de mister
De dor nebun și de blestem.
E casa lor pe care-o știu
E tot ce au în astă lume
N-au alt cămin, aici își scriu
Povestea îmbrăcată-n glume.
Ei văd un ieri în azi pierdut
Spun snove fără început
Ce le repetă neîncetat
Și tu îi privești îngândurat.
Nu te primesc în lumea lor
Te-ndepărtează, nu te vor.
Trist te privesc nedeslușit
Unde ei oare au greșit?
Îti cer un leu, nimic mai mult
Sau poate un măr, din când în când
Și când primesc sunt fericiți
Că sunt bogați cu ochii triști.
Nu vor averi, doar un mic gest
Să le zâmbești, să-i înțelegi
Dar mai presus de toate vor
Să nu pătrunzi în lumea lor,
În lumea amintirilor…..

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

Iunie 2019

Irina ALEXANDRESCU: Trecutul… pe lista pentru surdo-muți

În noaptea asta să se stingă luna
Și stelele să ia veștmânt de mort,
M-ai răstignit pe țărmuri, în faluna
Cu vălul alb, ca doliu ce ți-l port.

Și într-un joc de plâns, sub nebunia
În cărțile de care mă acuzi,
În vagi secunde rupt-am bucuria,
Bucăți de ploaie, râsu-mi să-mi scufunzi !

Nu tremur, nici nu plâng și nici nu sufăr
Decât un infinit peste al morții prag,
De mâine-nchid trăirile în cufăr
Și pun zăvor și îngeri care tac.

Îți las prin testament trei idealuri mute
Ce vor vorbi în ziua-n care mor
Și-un bon de ordine în lumi pierdute
Și șapte aripi rupte pentru zbor !

Tu le vei folosi cum se cuvine
Și se cuvine să-nțelegi cândva
Că-n cruntele-mi dureri au fost coline
Și munți prea mari, clădiți din mucava…

Îți las și dreptul la vacanță
Și scoica mea s-o pui la gat iubitei.
Tu mi-ai fost ușa, poate și o clanță
Și toată dragostea nebună pentru viată!

– Eu sunt bolnav de dumneavoastră, doamnă,
Eu sunt bolnav și nu mai am vreo șansă
E înăuntru chinul cât o toamnă
Și împietrit sub teamă, ca în transă.-

Așa-mi spuneai mereu, dar mor trecutul
Și-l trec pe lista pentru sudo-muți,
Respir prezent și-ascut cu dinții cnutul
Cu care o să mângâi mâine frunți !

——————————–

Irina ALEXANDRESCU

Craiova

20 iunie 2019

Alina CRISTIAN: Chimia ce ne leagă

Astăzi sunt o poezie, simt chimia cum ne leagă
Soarele a răsărit, cu frumuseţea-i întreagă…
Îţi zâmbesc, puţin sfioasă, ca un puf de păpadie,
Ce tot zburdă-n adierea, vântului ce îl mângâie.

De sub borul pălariei, mă privești cu zâmbet larg,
Parcă ești un călător, rătăcit la mine-n prag…
Părul tău ca abanosul, strălucește ca o noapte,
Unde-un roib mă tot răpește peste zările albastre.

Imediat, îmi dai bineţe, și-apoi ochii-ţi iscodesc,
Parcă vrei să afli taine, din adâncul strămoșesc…
Dar și eu îţi cat privirea, doar atunci când nu mă vezi,
Nu vreau ochii tăi să vadă, tainele din ochii verzi.

Așa trec zilele toate, și-ntre noi plutesc chimii
Ne leagă ca niște aţe, nu te știu, tu nu mă știi…
Pentru tine-s fata care, niciodată n-a crescut,
Însă, dacă vrei s-o superi, e tăioasă ca un scut.

Te privesc cum iarași treci, pe aleea mea cu flori,
Chiar și florile surâd, parc-ar ști că-mi dai fiori…
Stau ascunsă sub un tei, ca să nu mă poţi vedea,
Însă teiul cu miresme, te-aduce în faţa mea.

Rușinoasă ca un mac, în obraji port mere coapte
Tu, nu mă întrebi nimic, însă ochii-ţi sunt doar șoapte…
Teiul este fericit, natura-ntreagă vibrează
Și zâmbind ca doi copii, teiul ne îmbrăţișează.

——————————–

Alina CRISTIAN

Iunie 2019

Mugurel PUȘCAȘ: Cheia

CHEIA

Miroase a ploaie,
A dor, a femeie,
Sub norii văratici
Eu caut o cheie.

O cheie aparte,
Măiastră şi rară,
O strună ce cântă
Pe orice chitară.

Sub stropii boemi
Cu alint de gutuie,
Vreau cheia ce merge
Sub sân de duduie.

Femeia e-un lacăt
Cu jinduri ascunse,
A sale mici piese
Cu dragoste-s unse.

Femeia e-un lacăt
Cu piesele dense,
Prin tact şi pasiune,
Lin, trebuie drese.

Iar stropii valsează
Preluîndu-mi idee :
” Tu cauţi degeaba,
Ea însăşi e cheia.

Când Eva-i din fire,
Complexă mireasmă,
Un simplu şperaclu ?
E simplă fantasmă.”

Femeia e lacăt
Şi cheie, deodată,
Depinde de meşter
De-i desferecată.

(din viitorul volum, ” Lutul de aur ” )

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

Piesa folk de excepţie ( muzică şi interpretare ) : Florin Trofin
Versuri : Mugurel Puşcaş
Realizare clip: Lucian Dumbravă

Camelia BUZATU: Poem

***

I-am întrebat pe toți dac-au mai auzit de mine

și toți au spus”nu”

doar cupa ce avea pe fundul ei un pic de vin

a strigat

privește

abia acum ne-am pupat

pe buza ta de sus încă dansează din buric nemărginirea

în picătura mea de toamnă

rămasă e esența ta eternă

privește

ești aici

doar forma de lut îți dispare

acum ești cea dinainte de născare.

—————————-

Camelia BUZATU

Iunie 2019

Ala MUNTEAN: Sufletu-mi renaște

SUFLETU-MI RENAȘTE

Mi-am scuturat tristețea de pe suflet,
Atât de veche, atât de ofilită,
Și-n loc, iubire-am să-mi presar, cu cântec,
Privirea vreau să-mi fie însorită.

Să-mi cânte răsăritul fericire,
Prezentul meu să uite de trecut
Ce e frumos, sorbindu-se-n uimire,
Să-alunge răul care m-a durut.

Se pare că de viață m-am îndrăgostit.
Ploaia-și croiește calea dinspre nori
Îmi spală sufletul de tot ce m-a rănit,
Lăsând în loc doar glasuri de viori…

Eu mă cufund în răsărit de soare,
Lumina sfânta-mi este mângâierea.
De nu mi-ar fi dat soarta poame-amare,
N-aș fi-nțeles ce dulce este mierea!

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

18 Mai 2019