Mulți istorici ai religiilor, până și Mircea Eliade, s-au întrebat dacă este cineva acolo Sus. Răspunsurile au fost diferite. Majoritatea concluzionând că religia vine din mintea omului, adică tocmai din Celula lui Dumnezeu, pe care îndrăznesc s-o numesc așa. „Dumnezeu îşi exprimă dorinţele prin prejudecăţi”. Spunea Mircea Eliade. Dar prejudecățiile le fac oamenii. Și atunci? Nu ne rămâne, decât, să tragem concluzia că, de-a lungul mileniilor, creierul uman s-a dezvoltat în asemenea măsură încât am căpătat conștiința de sine. Însă, e necesar să dăm înapoi alte milenii până la „ciorba primordială” a oceanelor. Atunci, în această “ciorbă “, a luat naștere prima celulă vie care s-a transmis din generație în generație a omului, pe care o purtăm fiecare, ce prin procese chimice, s-a transformat în conștiința de sine.

            Omul primitiv, sărac în cunoaștere, a început să își spună întrebări. Există cineva care l-a creat și a construit universul? Acest prezumtiv “necunoscut”, acest „ceva” l-au denumit Dumnezeu. Omul și-a mai pus întrebarea, după ce ne săvârșim, arzând ca o lumânare, asta să fie totul sau mai urmează și altceva? Și acel “altceva” cum este, cum va fi?

            Tot ce ne înconjoară, în vastul univers a fost creat de o putere de dincolo de noi, pe care unii o numesc Dumnezeu și care continuă să fie interesată de creația sa. Datorită acestui necunoscut a luat naștere religia.

            Ceea ce descoperim din ritualurile funerare timpurii  în mintea omului de atunci exista credința că cel mort se întoarce  în lumea de dincolo, cea a spiritelor, lumea paralelă cu a noastră, nevăzută, reversul lumii în care trăim pe pământ. Era perioada când scrisul nu se inventase. Era perioada în urmă cu mii de ani înaintea erei noastre, un termen ce încerc să-l explic. Calendarul pe care îl folosim acum, este calendarul global, el a fost folosit și conceput de creștinism  în secolul al VI-lea după Hristos, demonstrând cât de mare a fost influența religiei în istoria omenirii… Biserica Catolică a fost una din cele mai mari puteri de pe pământ, încât a pus bazele calendarului pe care lumea încă îl folosește. Nașterea lui Hristos a marcat Anul Unu. Pot să specific, privind unele practici religioase ce datează de circa 130.000 de ani înainte de era creștină și sunt legate de felul în care strămoșii noștri își îngropau morții, că ei erau convinși că moartea nu este decât trecrea într-o lume fericită.

            A existat de-a lungul mileniilor, un grup important în istoria religiilor, care au ghicit  existența unei lumi de dincolo sau, mai precis, destinația sufletelor plecate. Cei care au făcut parte din acest grup au povestit că au vizitat lumea de dincolo sau că au fost vizitați de spiritele celor plecați. Aceștia au răspândit mesajul primit. Ei au atras mulți adepți, care credeau în cuvântul lor și au început să trăiască potrivit perceptelor propovăduite de aceștia. ASTFEL A LUAT, ÎNCET, ÎNCET, MARELE SPECTACOL AL SLUJBELOR RELIGIOASE: Prin acești profeți sau înțelepți s-au născut noi și noi religii. Aceste povești ale profeților, la început a fost trasmisă pe cale orală, dar, cu trecerea anilor povestea este așternută pe hârtie. Apoi devine, cum o numim astăzi, Sfânta Scriptură sau scrierea sacră, pe care azi o numim BIBLIA: Cartea Sfântă! Aceasta a devenit cel mai puternic simbol religios. A fost scrisă de oameni ce îi putem urmări pe parcursul istoriei. Cartea a devenit o imensă punte ce unește clipa cu veșnicia. Cu eternitatea. Mircea Eliade spune despre această perioadă: „Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creație gratuită și absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existența noastră n-ar mai avea nici o semnificație și nici o valoare. Am fi definitiv pierduți”

            Istoria religiei este, practic, istoria vieții acestor profeți și învățători și a  ideilor pe care ei le-au inițiat, dar și a scripturilor ( din latina târzie scriptura , din latină, act sau produs al scrisului, din scriptus ) care au fost scrise despre ei. Printre primii profeți a fost Moise, fondatorul religiei iudaice.

            Însă, niciun profet nu a vorbit despre Celula lui Dumnezeu. Să fi fost prea mult pentru înțelegerea lor?

         Autor: Al.Florin ȚENE

În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din țările europene era impusă ideologia marxist‑leninistă, în celelalte țări democratice, literatura, în general cultura și arta, cunoștea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul și dramaturgul francez Marcel Ayme își publică lucrările de dramaturgie și proză în care cultivă umorul suculent, cum ar fi: „Clerambard” (1950), „Capul celorlalți” (1952), Paul Eluard, poet francez, scrie și publică „Poezie neîntreruptă” (1953), folosind un limbaj poetic simplu și familiar, vizând un raport de reciprocitate între obiect și cuvânt. Englezul William Empson în 1951 și în 1961 „Structura cuvintelor complexe” și volumul de poezii „Dumnezeul lui Milton”, poetul, prozatorul și dramaturgul german (RFG) Hermann Kasack publica „Orașul de dincolo de fluviu” (1947), „Năvodul cel mare” (1952), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 „Viață dezvăluită” (Memorii).

De observat că în timp ce în țările democratice autorii își publicau din timpul vieții memoriile sau jurnalele, la noi nici‑un scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieții, de teamă că vor intra în malaxorul securității.

Toate revistele din București și din țară, România Literară, Săptămâna, Flacăra, Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănățean. Tribuna, Orizont etc., aflându‑se sub controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar și prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile și proza, de către redactori (trimise pe adresa redacției de corespondenți), în spiritul realismului‑socialist, iar când au fost la conducerea partidului și țării familia Ceaușescu, erau modificate, datate și dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii și scriitorii din redacții contribuiau și prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului nostru. Cărțile majorității scriitorilor care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor. Mă gândesc câte păduri s‑au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se tipărească aberațiile acestor scârța‑scârța pe…

N. Manolescu și Alex Ștefănescu în loc să cuprindă în „Istoriile” lor acești mastodonți cu picioare vopsite cu cerneală roșie, mai bine cuprindeau scriitorii din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniștilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Müller, Andrei Codrescu, George Astaloș, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ștefan Baciu Vintilă Corbu cu celebrul său roman Sclavii pământului, și mulți alții. Totuși îi înțeleg pe cei doi istorici și critici literari, gândindu‑mă la proverbul românesc „te asociezi cu cine te asemui”, recte Păunescu și alți aplaudaci comuniști, chiar dacă și‑au pus masca democratului. Promovând în astfel de „Istorii” autori care au scris în spiritual realismului socialist riscăm să educăm tinerele generații tot în spiritual acestei doctrine comuniste‑criminale.

Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri și TV se aflau în mâna acestor scriitori‑activiști de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au un comportament și o mentalitate deformată față de valorile democratice. Aceasta este principala vină că România, în cei 29 de ani de la revoluția din 1989, nu progresează în implementarea democrației în drumul ei de integrare europeană.

În acest sens ACUZ pe toți scriitorii care au lucrat în redacțiile ziarelor, revistelor literare și editurile comuniste de genocid moral și cultural la adresa poporului român.

Din 1989 se întrevede noul curent globmodernul (denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compozițiile muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr‑un stil pe jumătate întors spre clasicism cu elemente ale prezentului.

                                                                        *

Știu, am fost pățit în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de acești „corifei„ și de acoliții lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt și voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i‑am menționat aici, și de cozile lor de topor. Minulescu a fost criticat aspru și pe nedrept în Istoria lui Lovinescu. Azi e mai cunoscut și mai actual autorul romanțelor, iar de autorul Istoriei literaturii române contemporane (I‑VI, 1926‑1929), puțin mai știu. Așa că dragi A mici vă avertizez cu cele spuse de Immanuel Kant: „Nu‑mi dați sfaturi. Știu să greșesc și singur”. Fiindcă sunt un ortodox practicant, voi face cum zicea Pr. Arsenie Papacioc: „Semeni cu Dumnezeu atunci când începi să ierți”.

Vă întreb „corifei”, veniți din regimul trecut, dacă ați slujit cu credință sistemul comunist‑criminal, acum de ce nu vă implicați cu aceeași ardoare la salvarea democrației din țara noastră pe care o invocați cu multă demagogie în situațiile festiviste organizate de USR și de unele partide?

                                                                        *

În condițiile actuale când integrarea europeană și tendința de globalizare cuprinde întreg mapamondul rolul intelectualului român este, în primul rând, acela de promovare a valorilor naționale. Acestea vor fi zestrea noastră care ne face să nu pierim ca neam. Răspândirea istorică a progreselor culturale, până când ele devin moștenire comună a întregii omeniri, este mai mult decât diversitate culturală. Acest fenomen implică nu numai deosebiri de caracteristici culturale, ci și existența unor caracteristici culturale care sunt superioare altora. Însăși faptul că oamenii‑toți oamenii, europenii, africanii, asiaticii sau alții‑au decis în repetate rânduri să renunțe la o anumită caracteristică a propriei culturi și să o înlocuiască cu ceva aparținând unei alte culturi denotă că ceea ce era împrumutat de la alții funcționa mai bine; cifrele arabe, doar să dau un singur exemplu, nu sunt doar deosebite de cifrele romane‑ele sunt superioare celor romane.

Am dat acest exemplu, pentru a înțelege mai bine rolul intelectualului român în a promova idei, opere, descoperiri științifice, mai bune, mai superioare decât ale intelectualilor altor popoare. Numai astfel vom menține vie ființa națională.

Un rol important în acest sens îl are școala. Tineretul trebuie educat în spirit mesianic. De expansiune și promovare a culturii și științei românești, numai așa vom putea „cucerii” noi teritorii, fie ele și de cultură. Cu mentalitatea lui Mircea cel Bătrân din Scrisoarea III‑eminesciană; Eu? îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul! Nu vom ajunge prea departe în timp și spațiu. Vom pierde și ce avem.

Mă întrebați, printre altele, ce fac intelectualii în timp ce mulțimea de credincioși, călăuziți de sentimente religioase, criteriu care șterge granițele pregătirii intelectuale, merg în Casa Domnului sorbind din înțelepciunea lui Iisus. O parte din acești intelectuali, majoritatea venind din România profundă, lucrează și pun cu trudă „cărămidă”, peste „cărămidă”, construind edificiul culturii noastre, și… din când, în când se mai „înțeapă” unul pe altul de parcă nu ar fi pe lume, sau în lumea cultural‑științifică, loc pentru fiecare. Tocmai această nemulțumire îl face pe creator să descopere floarea rugini, cum spuneam într‑o poezie în tinerețe, care nu este altceva decât, rugina ce protejează metalul, adică arderea interioară, din miezul căruia țâșnește OPERA, sau IDEEA GENIALĂ.

Intelectualii din țara noastră, creatorii de frumos și de cultură, e necesar să înțeleagă că există un proces dialectic în modificarea tradițiilor, a culturii noastre. De‑a lungul anilor culturile renunță la ceea ce nu mai funcționează la fel de bine ca ceva împrumutat de la o altă cultură. Limbile împrumută cuvinte din alte limbi, tiparul a fost adus din altă parte, internetul din America. Ceea ce vor adepții conservatorismului, pe care‑i numim naționaliști, pare să fie cu totul altceva. Ei doresc să păstreze culturile în stare pură, asemenea fluturilor dintr‑un insectar. Dar nici o cultură nu a ajuns pe această cale în stadiul actual. Ele se interferează cu tradițiile și culturile țărilor vecine. Se influențează una pe alta, cum s‑a întâmplat cu baladele noastre (Vezi Meșterul Manole, cu influență din sudul Dunării), cu cântecele bănățene care au melosul sârbesc etc. Indivizii din popor, mai târziu o parte din intelectuali, au fost cei care au decis singuri ce să păstreze din ceea ce era vechi și ce anume din ceea ce era nou se dovedea a fi util în viețile lor. Așa a fost introdus tiparul, care o perioadă a fost folosit paralel cu scrierea de mână a călugărilor din Mănăstiri, când s‑a tipărit la 1561 Evangheliarul românesc al diaconului Coresi, sau în Ţara Românească, la 1508‑1512, când ieromonahul Macarie a tipărit primele cărți, pe timpul domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr și Neagoe Basarab.

Astfel culturile din Balcani, chiar din întreaga Europă, s‑au îmbogățit prin ajutor reciproc în cadrul marilor civilizații ale zonei noastre.

Intelectualul, astăzi exclamă precum Constantin Tsatsos: Doamne, cât de scump se plătește cuvântul frumos cizelat și câtă durere întunecată ascunde suprafața lui strălucitoare.

Tinerilor le‑aș recomanda să se ghideze după apoftema lui Titu Maiorescu: Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun‑prin partea sa cea rea. La care mai adaug necesitatea studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, la punctul fixat la care dorește să ajungă, fără să aplece urechea la cei care comentează de pe margine, fără să se abată din drum. Este un proverb românesc: Ursul merge, câini latră. Să se teamă de insultele învăluite în elogii. Mai trebuie să cunoască faptul că știința ne‑o dă contactul cu lucrurile, înțelepciunea ne‑o dă detașarea față de acestea. În anul Centenarului cu noi este Dumnezeu, cu cei care au colaborat cu regimul comunist ateu și criminal este…

Măcar în anul Centenarului scriitorii care prin operele lor au promovat realismul socialist și au susținut propaganda comunistă‑criminală să facă un pas înapoi. Nicolae Steinhardt spunea: „Răul poate să‑l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari și firile călite”. În concluzie: cei care au făcut rău neamului românesc în timpul comunismului, rămân la categoria oricine, un fel de „nimeni în drum” cum spunea țăranul celor care‑și pierdeau vremea în birt.                                                          

                                                                        *

            Sistemele totalitare ale secolului al XX-lea au suprapus imaginii suveranului cu ascendenţă divină, expresie a unui sistem centrat pe religie, imaginea „omului nou“, întruchipată de conducătorul unei noi societăţi pseudoegalitariste. Este vorba despre o translare de paradigmă către „iluzia că masele conduc de fapt“1. Cultura emanată de noua organizare reprezintă discursul oficial al acesteia şi operează cu un set de simboluri acreditate, ce trebuie preluate şi reproduse de mediile de diseminare a informaţiei. Limbajul folosit va fi întotdeauna unul facil, garantînd inteligibilitatea mesajului la toate nivelurile. În acest context, în artă, devine simptomatică opţiunea sovieticilor pentru realism în detrimentul avangardei, în compania căreia a debutat. Impactul realismului socialist, ce se adresează emoţionalului, este net superior ecoului artei spiritualizate şi elitiste a avangardei. Trebuie menţionat faptul că realismul socialist a rămas, la nivel oficial, unica doctrină estetică permisă în toate ţările din spatele Cortinei de fier, pînă la căderea comunismului, din 1990. Termenul va fi reinterpretat permanent, din ce în ce mai permisiv la nivel estetic, în funcţie de nevoile politice de moment.

            Lenin a înţeles, de la început, importanţa capitală a propagandei pentru impunerea şi menţinerea la putere a partidului şi a ideologiei sale. Identificînd duşmanii noii ordini şi, implicit, ai partidului (burghezia, chiaburii, imperialismul occidental, conspiraţia mondială etc.), Lenin menţine voit starea conflictuală în societate, pentru a justifica raţiunea însăşi a doctrinei: revoluţia permanentă. Sub pretextul „construirii socialismului“ se face tabula rasa în toate domeniile (cultural, ştiinţific etc.), spre a elimina orice urmă a mentalităţii burgheze „retrograde“, a capitalismului „pervers“.
            În fapt, era destul de clar că „pentru făurirea socialismului este nevoie de un anumit nivel de cultură“ (V.I. Lenin)2, care lipsea cu de­săvîrşire în Rusia profundă. Momentul şi contextul erau ideale pentru inseminarea teritoriului devastat de lupta de clasă şi antagonismele de tot felul; proiectul avea sorţi de izbîndă, întrucît exista acum puterea de a concepe şi introduce prin toate mediile, de la mass-media pînă la învăţămînt, arte etc., imaginea unei lumi socialiste virtuale. Universul irealităţii îşi va întinde spectrul asupra întregii societăţi sovietice şi, după cel de-Al Doilea Război Mondial, prin simetrie şi asupra celorlalte popoare asociate „lagărului socialist“, ajungînd să înlocuiască realitatea redusă la tăcere, inertă. Propaganda va reuşi această mutaţie unică în istorie, prin care realul este suprimat şi înlocuit cu ideea despre o realitate ideală, cea socialistă; materialismul ştiinţific eşuează într-un proiect, departe chiar de concretul pe care se sprijină. În absenţa substanţei, tot ceea ce rămîne este ideologia, care umple toate formele definibile ale realului cu un fals conţinut.

            Crearea unui limbaj unitar şi unic prin monopolul partidului, indiferent de mediul de transmitere a informaţiei, va contribui decisiv la înlăturarea oricărui tip de background sociocultural, rezultatul fiind o populaţie de indivizi hibrizi, care reacţionează şi gîndesc similar la un stimul dat, oricare ar fi nivelul de cultură din care provin. De fapt, mai corect ar fi să ne referim la acest tip de comunicare ca la un discurs, schimbul pe care dialogul îl presupune fiind ab initio exclus.
Pe această bază, poate fi înţeleasă implozia fulgerătoare a comunismului în Europa de Est, după 1989, la baza edificiului său stînd, de fapt, cuvîntul şi imaginea:
„Căci atunci cînd oamenii întorc spatele minciunii, minciuna încetează pur şi simplu să mai existe. Aidoma unei maladii contagioase, ea nu poate exista decît cu concursul oamenilor“ (Aleksandr Soljeniţîn)3.
            Ca orice alt regim totalitar, cel comunist a operat, imediat după instalarea la putere, o sistematică şi agresivă campanie de anulare a trecutului, intenţia fiind aceea de a distruge sau altera corpul dur, nucleul imaginarului colectiv: „se definește ca o de neocolit reprezentare facultatea de simbolizare din care toate temerile, toate speranțele și roadele lor culturale izbucnesc continuu…“4. În breşa astfel creată vor insera, prin intermediul propagandei, care inundă spaţiul public sub toate formele ei, un nou trecut, o nouă istorie, a cărei aură mitică va îngloba „eroii“ momentului, înălţîndu-i către un spaţiu al sacrului. Întocmai după modelul autocratic de drept divin, reprezentanţi ai ordinii divine pe pămînt, aceşti „stăpîni“ ai momentului astfel legitimaţi vor privi către poporul aflat acum la picioarele lor, reclamînd metanoia în spiritul noii mistici politice.

            Această plasare a discursului oficial în spaţiul eterat al unei adevărate metafizici comuniste „reprezintă […] acea nevoie de a exalta poporul, de a-l menţine concentrat asupra scopurilor ce i-au fost impuse, şi în cele din urmă de a-i impune o stare de tensiune şi de servitudine“5. Tot ce se inventează acum în materie de imaginar sociopolitic – un Panteon de eroi, fie ei ai trecutului, reevaluaţi în spiritul vizionarismului socialist sau ai prezentului, călăuzitori sau făuritori ai noii lumi, o suită de sărbători, evenimente publice grandioase impregnate de simbolistica puterii – va forja în chip agresiv, prin amploarea şi forţa mesajului transmis, naşterea unei noi conştiinţe, cea a omului nou, un individ gata oricînd să răspundă chemării partidului. În acest proces, rolul artei este unul important, ca mijloc tradiţional de a pune în mişcare masele, indiferent de pregătirea sau nivelul social al indivizilor ce le compun, prin extraordinara sa forţă de captare a atenţiei şi de sugestie, dublată de capacitatea de a ilustra în imagini programul ideologic dictat de la centru. Cunoscînd bine faptul că indivizii, departe de a-şi coordona viaţa şi acţiunile exclusiv pe baze raţionale, preferă mai degrabă o orientare către structurile afectului, familiare majorităţii acestora, ca parte a celui dintîi şi cel mai comun nivel de cunoaştere – cel senzorial –, „îndrumătorii politici“ vor abuza de utilizarea imaginii. Formu­lele vizuale ale acesteia vor fi controlate şi condiţionate în mod drastic şi metodic, pentru a corespunde cerinţelor şi, deci, intereselor partidului. Imaginea devine „un instrument de tetanizare, de condiţionare, de oprimare, într-un cuvînt, un înlocuitor al violenţei“6.
            Termenul „realism socialist“ devine oficial, cu ocazia primului Congres al Uniunii Scriito­rilor Sovietici, ce a avut loc la Moscova, în 1934. Promovarea sa este atribuită lui Andrei Jdanov, secretar al Partidului Comunist. Chiar dacă iniţial se referea doar la literatură, formula a fost ulterior aplicată tuturor artelor. Încă de la început, lucrurile nu au fost foarte clare în ceea ce priveşte forma şi conţinutul acestei metode. Nu putem vorbi de o estetică realist-socialistă, din moment ce sistemul însuşi nega orice altă formă de clasificare anterioară a genului, ca fiind o expresie a altor sisteme filozofice anterioare şi inferioare doctrinei comuniste7 şi materialismului dialectic, adevărata filozofie. Aşadar, legătura cu trecutul fiind întreruptă, şi exigenţele, categoriile, regulile puteau fi regîndite, recreate.

            „În primul rînd, înseamnă să cunoşti viaţa în aşa fel încît să fii capabil să o redai veridic în opere de artă, nu să o descrii în mod formal, ca o simplă «realitate obiectivă», ci s-o redai în progresul ei revoluţionar.“8
În ceea ce priveşte artele plastice, ideea fusese formulată anterior, într-o formă apropiată – realism eroic –, în „Declaraţia inaugurală a Asociaţiei Artiştilor din Rusia Revoluţionară“, publicată în 1922. Aici apăreau elemente care se vor transforma, mai tîrziu, în dogma realismului socialist în artele plastice din spaţiul de influenţă sovietică. Se trasa de-acum direcţia tematică a „stilului realismului eroic“, care trebuia să zugrăvească „viaţa Armatei Roşii, a muncitorilor, a ţăranilor, a revoluţionarilor şi a fruntaşilor în muncă“9.
            Dincolo de conţinutul ideologic, se face referire şi la forma de expresie prin formula „adevărata imagine a evenimentelor, nu născociri abstracte“10, sau prin necesitatea introducerii unui nou „stil“ în acord cu cerinţele societăţii celei mai avansate, cea comunistă: „un nou stil este esenţial, un stil puternic, inteligibil, proaspăt, care pune ordine în raţiune şi sentiment, acel stil care, în scurtul nostru manifest, este numit realism eroic“11. De asemenea, se stabileşte acum, şi va rămîne literă de lege, sursa de inspiraţie în ceea ce priveşte formula plastică potrivită, făcîndu-se referire la cîţiva pictori ruşi realişti de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cunoscuţi sub numele de „rătăcitorii“ (Peredvijniki) – Ilia Repin, Vasily Surikov, Vasili Perov. Operele lor monumentale, ce reprezintă subiecte istorice, portrete, aspecte sociale, într-o manieră foto-realistă impresionantă, vor fi modele pentru toţi pictorii din arealul sovietic.

            În esenţă, dincolo de orice critică a realismului socialist şi de faptul că nu poate fi considerat un stil sau un curent artistic, din moment ce nu i se pot defini o platformă pe teritoriul plastic, un fond de idei coagulate filozofic şi o formă în acord cu acestea, probabil cel mai aproape de adevăr este următoarea afirmaţie: „Spiritul poporului (narodnost) a fost, în esenţă, principiul fundamental al realismului socialist. Legătura sa estetică cu conştiinţa de partid constituie adevăratul nucleu estetic, caracteristica principală, sensul estetic al realismului socialist.“12 Cultura maselor nu putea fi o estetică, ea era doar un simplu mijloc de propagandă ce folosea un vizual facil, de tip kitsch.
În România, diseminarea realismului socialist s-a făcut, ca şi în celelalte ţări comuniste, prin intermediul textelor de specialitate traduse şi publicate în tiraje impresionante, al expoziţiilor de artă sovietică itinerate în toate oraşele mari, al schimburilor de experienţă, al reproducerilor după maeştrii sovietici sosite în ţară pentru prelucrarea deopotrivă a publicului şi a artiştilor în spiritul noii doctrine13. Ca particularitate, România era singura ţară din fostul bloc sovietic care deţinea o colecţie impresionantă de reproduceri14, după opere canonice ale realismului socialist sovietic, de care făcea uz, cînd un anume eveniment o cerea. Acest lucru este, într-o oarecare măsură, relevant pentru servilismul exagerat şi dorinţa de afirmare a liderilor locali. Ele erau uneori introduse, spre comparaţie şi perfecţionare, în expoziţiile naţionale importante. Trebuie menţionat că aceste cópii15, realizate tot de pictori ruşi, erau cumpărate de Statul român la preţuri deloc neglijabile.
Cu timpul, alături de vocile sovietice avizate, vor apărea şi critici autohtoni, ce par să fi deprins cu brio acelaşi limbaj de lemn prolix. Ei vor critica, vor face recomandări, vor trasa direcţii de urmat, evident, sub atenta supraveghere a aparatului de propagandă, ba chiar la îndemnul său. Potopul de epitete şi de construcţii verbale bombastice care umplu paginile publicaţiilor dedicate genului erau menite să îndrume şi să îndrepte artiştii pe calea realismului socialist. Tematica „recomandată“, în dorinţa de a surprinde specificul şi transformările momentului, va fi „munca în uzine, fabrici şi mine, aspecte ce reflectă prefacerile adînci care se petrec în viaţa ţăranilor muncitori, a tineretului, aspecte ale luptei pentru pace în ţara noastră şi de peste hotare, scene de gen“16, portrete reprezentîndu-i pe „muncitorul fruntaş, ţăranul colectivist, intelectualul legat de popor“17. Devine din ce în ce mai clar faptul că nici oamenii propagandei, nici critica de artă şi, cu atît mai puţin, artiştii nu au înţeles vreodată în ce consta, realmente, metoda realismului socialist. De altfel, această situaţie ambiguă va fi folosită din plin de oamenii sistemului spre a orchestra diverse campanii de demascări şi epurări, inventînd şi aruncînd în joc argumente dintre cele mai fanteziste şi contradictorii, modificîndu-şi discursul după conjuncturi.

            După decembrie 1989, au apărut o serie de studii şi cercetări despre realismul socialist ale unor critici şi istorici literari ca: Ana Selejan, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu, Sanda Cordoș, Vasile Spiridon, M. Nițescu, Alex Goldiș, Andrei Terian, Nicolae Mecu ș.a. Aceștia au scos în evidență un teren necunoscut până atunci al literaturii române scrise în perioada realismului socialist. Cea care s-a oprit cu multă altenţie şi obiectivitate asupra scrierilor din această etapă a literaturii române a fost Ana Selejan. Astfel, în volumele Literatura în totalitarism (I-VI, 1999-2010), Adevăr și mistificare în jurnale și memorii apărute după 1989 (2011) şi Glasul PATRIEI. Un „cimitir al elefanților” în comunism (2012) scrise de Ana Selejan, precum şi în comentariile lui Eugen Negrici (în Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitație și propagandă,1995 şi în Literatura română sub comunism 1948-1964, 2010), printre autorii tineri, pătimaşi ai temelor realist-socialiste, care au debutat după 1948, am descoperit şi scriitori interbelici care şi-au adus contribuţia la o literatură bazată pe principiile ideologiei comuniste. Supuse unei analize critice pertinente, operelor literare realist-socialiste ale acestora trebuie să li se stabilească adevărata valoare în peisajul literaturii române. De altfel, profilul literar al scriitorilor interbelici care s-au compromis şi au colaborat cu regimul totalitar trebuie actualizat şi cu activitatea din perioada realismului socialist. În dicţionarele şi istoriile de literatură română, se pune accent pe activitatea acestora din interbelic, eventual pe cea care urmează după totalitarism, amintind vag de creaţiile realist-socialiste. Iată de ce m-am oprit asupra acestei teme: necesitatea de a face cunoscută contribuţia scriitorilor interbelici la promovarea temelor realist-socialiste, prin toate genurile literare: liric, epic şi dramatic. Bineînţeles, nu poate fi uitat rolul hotărâtor al criticilor şi comentatorilor literari realist-socialişti în direcţionarea literaturii în raport cu directivele partidului comunist. Ceea ce doresc să demonstrez este faptul că poeţi, prozatori, dramaturgi şi critici literari interbelici au cedat sau au îmbrăţişat fără prea mari insistenţe temele realist-socialiste. Mii de pagini au fost scrise cu scopul de a călăuzi masele în construirea vieţii noi. 4 M-am străduit să pun în evidenţă acele aspecte ale literaturii din perioada 1948-1966, care o încadrează în tiparul realismului socialist. Pentru exemplificare, am folosit ediţiile princeps, iar atunci când nu a fost posibil, am apelat la ediţii mai recente. Tema lucrării a fost abordată, mai întâi, din punct de vedere teoretic, apoi am supus analizei literatura realistsocialistă. Metodele de cercetare pe care s-a bazat demersul meu ulterior au fost: investigaţia, analiza, studiul de caz şi comparaţia. Ca principală strategie pot să menţionez sistematizarea informaţiilor, structurarea lor pe baza unui plan logic. Studiul de faţă poate fi privit şi ca o provocare adresată lectorului contemporan, care nu cunoaşte sau ştie prea puţin despre activitatea interbelicilor din perioada realismului socialist. Cu siguranţă că lucrarea de faţă poate fi completată cu alte exemple de colaboraţionism. Teza mea a fost structurată în cinci părţi, fiecare având capitole care detaliază subiectul. Prima parte, intitulată Realismul socialist. Privire generală, are trei capitole: Cap. I. Delimitări teoretice recente; Cap. II. Adeziuni ale scriitorilor interbelici la metoda metodelor; Cap. III. Stadiul actual al cercetării realismului socialist. În primul capitol am prezentat mai multe abordări teoretice ale definiţiei realismului socialist. Am apelat la studiile următorilor critici literari: Ana Selejan, M. Niţescu, Eugen Negrici, Sanda Cordoş, Vasile Spiridon, Alex. Ştefănescu, Dumitru Micu, Nicolae Manolescu şi Ion Simuţ. În urma analizei informaţiilor despre realismul socialist oferite de aceştia, am ajuns la concluzia că singura definiţie clară, formulată de un cercetător român al acestui curent literar, este cea dată de Ana Selejan. Astfel, cercetătoarea afirmă că realismul socialist este, pe de-o parte, o doctrină de ideologizare a literaturii, iar pe de altă parte, primul curent literar de stat din istoria creaţiei, care avea drept scop transmiterea ideologiei partidului comunist. În anul 1934, la Congresul Unional al scriitorilor sovietici, realismul socialist a fost decretat ca fiind singura direcţie şi opţiune de creaţie într-un stat socialist. El este o metodă de creaţie şi a fost numit şi metoda metodelor. Alţi istorici şi critici literari au privit realismul socialist într-un mod pamfletar (Eugen Negrici), asemuindu-l cu un exerciţiu zilnic de pietate ce constă în mătănii şi rostirea formulelor de proslăvire, ca pe o tehnologie de import (Alex. Ştefănescu) sau ca pe o orientare literar-ideologică, ce avea drept scop prezentarea realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară (Dumitru Micu). Pentru cel de-al doilea capitol, am consultat reviste precum: Contemporanul, Viața româneasca, Gazeta literară, Scânteia, România literară, din care am reţinut zece articole ale interbelicilor (ale lui Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Maria Banuş, Ion Călugăru, Mihai 5 Beniuc, Cezar Petrescu, Lucia Demetrius, Radu Boureanu, Otilia Cazimir şi Demostene Botez), care demonstrează faptul că după 1948 ei practicau o activitate literară propagandistică. Prin adeziunea la metoda metodelor, scriitorii se angajau să producă o literatură nouă, pentru mase, care trebuia să contribuie la culturalizarea lor. Noua orientare literară s-a impus şi prin opiniile scriitorilor interbelici care susţineau în articolele lor direcţiile tematice, rolul creatorului şi al creaţiei în construirea socialismului, simpatia pentru Uniunea Sovietică şi reprezentanţii acesteia, dezaprobarea literaturii burgheze. Prin ultimul capitol (Stadiul actual al cercetării realismului socialist) am urmărit să prezint măsura în care criticii şi istoricii literari s-au oprit cu obiectivitate asupra realismului socialist după 1989, identificând temele şi motivele creaţiei literare din perioada dominată de ideologia partidului comunist. M-am oprit asupra următorilor cercetători literari care şi-au adus aportul la cunoaşterea fenomenului literar realist-socialist din literatura română: Ana Selejan, Eugen Negrici, M. Niţescu, Sanda Cordoş, Vasile Spiridon, Alex. Ştefănescu, Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu. Din expunerea făcută, se observă că Ana Selejan are cea mai importantă contribuţie la elucidarea realismului socialist, prin numărul mare de volume publicate în urma unei activităţi de cercetare minuţioasă, folosind toate sursele posibile de identificare a exemplelor relevante pentru aspectele teoretice susţinute: Tradarea intelectualilor (1992, ediția a II-a, 2005), Reeducare și prigoană (1993, ediția a II-a, 2005), Literatura în totalitarism 1949-1951. Întemeietori și capodopere (vol. 1, 1994, ediția a II-a, 2007), Literatura în totalitarism 1952-1953. Bătălii pe frontul literar (vol. 2, 1995, ediția a II-a, 2008), Literatura în totalitarism 1954. Anul „gloriosului deceniu” (vol. 3, 1996, ediția a IIa, 2009), Literatura în totalitarism 1955-1956. Clasicizarea realismului socialist (vol. 4, 1998, ediția a II-a, 2010), Literatura în totalitarism 1957-1958 (vol. 5, 1999), Literatura în totalitarism 1959-1960 (vol. 6, 2000), Adevăr și mistificare în jurnale și memorii apărute după 1989 (2011), Glasul PATRIEI. Un „cimitir al elefanților” în comunism (2012). În partea a doua a tezei, pe care am numit-o Contribuția poeților interbelici la dezvoltarea realismului socialist, m-am oprit asupra poeziei realist-socialiste scrisă de interbelici. Pentru început am prezentat un inventar al poeţilor interbelici şi al numărului aproximativ de volume pe care le-au publicat în perioada 1948-1966, concretizări poetice ale învăţăturii marxist-leniniste şi, pe plan artistic, ale metodei realismului socialist. Am constatat că lirica realismului socialist este în plină ascensiune, fapt demonstrat şi de cele peste 170 de volume apărute în perioada amintită, aparţinând unui număr de 33 de poeţi interbelici români cu contribuţii la realismul socialist. 6 Ca mărturie a recunoaşterii publice a contribuţiei acestora la dezvoltarea poeziei realistsocialiste stau premiile şi distincţiile acordate unor interbelici ca: Mihai Beniuc, T. Arghezi, Cicerone Theodorescu, Mihu Dragomir, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Demostene Botez și Radu Boureanu. Pentru că literatura realist-socialistă a fost o literatură la comandă, temele și motivele literare sunt cele impuse. În vederea stabilirii temelor și motivelor literare existente în literatura realist-socialistă, am consultat cărțile Anei Selejan: Literatura română contemporană. Sinteze (2003) și cele 6 volume Literatura în totalitarism (1949-1960), publicate între anii 1993-2000, în prima ediție și 2007-2010, ediția a II-a. Astfel, ca direcții tematice au fost menționate doar două: actualitatea și istoria progresistă, iar ca motive literare întâlnite frecvent în poeziile realist-socialiste am menţionat: partidul, planul, ogorul, canalul, furnalul, omul nou, chiaburul, imperialismul, 1 mai, 23 august, Marea Revoluție, pacea, lupta în ilegalitate, colectivizarea, personalități comuniste ca: Stalin, Lenin etc. În urma analizei textelor literare, am observat că lupta clasei muncitoare împotriva burgheziei și a dușmanilor țării ocupă un loc fruntaș în poezia actualității. Nu sunt neglijate nici pacea, rolul călăuzitor al partidului sau zugrăvirea omului nou. Prezentarea trecutului marcat de nedreptățile îndurate de țărani și muncitori avea drept scop sublinierea saltului calitativ oferit de revoluția socialistă, cea care a dat startul vieții noi. Poeţii interbelici au scris versuri dedicate închisorilor şi lagărelor, Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, grevei ceferiştilor de la Griviţa şi zilei de 23 august. Ei au denunţat războiul imperialist şi crimele fascismului. În ultimul capitol al părţii a doua, numit Profiluri poetice, am prezentat 15 medalioane ale unor poeţi interbelici care şi-au adus contribuţia la lirica realist-socialistă: A. Toma, Mihai Beniuc, T. Arghezi, Radu Boureanu, Maria Banuș, Dumitru Corbea, Demostene Botez, Eugen Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Mihu Dragomir, Cicerone Theodorescu, Gellu Naum, Dimitrie Stelaru, Cristian Sârbu, Tudor Măinescu. Ordonarea acestora am realizat-o în funcţie de aportul pe care l-au adus prin numărul considerabil de apariţii editoriale. Pentru realizarea profilurilor, am apelat la cărţi de critică literară, la istorii şi monografii, dar şi la articole publicate în presă, pe care le-am menţionat în Note. În partea a III-a a lucrării, Prozatori interbelici în exercițiul epic realist-socialist, am tratat proza realist-socialistă scrisă în perioada 1948-1966. În acest interval, benefic pentru proza realist-socialistă, o mulțime de prozatori, indiferent de vârstă, situați pe diverse trepte ale consacrării sau maturității epice, au intrat pe piața cărții cu cel puțin un volum. Peisajul editorial al prozei realist-socialiste din această perioadă este foarte bogat și variat, concurându-l 7 pe cel al poeziei. Nu toate aparițiile editoriale sunt scrise după deviza maiakovskiană, astfel încât numai o parte dintre acestea sunt exponențiale pentru proza realist-socialistă. Ponderea editorială a generației interbelice este comparabilă cu cea a generației tinere. Inventariind prozatorii interbelici, am stabilit un număr de 45 de scriitori au avut peste 167 de apariții editoriale. În afară de operele literare apărute în premieră, am remarcat și reeditări de romane sau nuvele. Editurile de bază pentru proza din perioada menționată sunt: Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă, Editura Tineretului, Editura literară militară, iar revistele în care sunt publicate prozele realist-socialiste sunt: Viața românească, Contemporanul, Steaua. Pentru încurajarea prozei realist-socialiste, în perioada 1948-1966 au fost acordate numeroase premii și distincții mai multor scriitori. Acestea au fost popularizate prin intermediul presei, în frunte cu revistele culturale Scânteia și România liberă. Dintre prozatorii interbelici se disting: Mihail Sadoveanu, urmat de Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Ion Călugăru, Geo Bogza, I. Ludo şi Ion Pas. Perioada realismului socialist se definește printr-o ideologie partinică autoritară, care modifică esențial universul prozei românești. Pentru a respecta ideologia comunistă, scriitorii sunt obligați să reflecte în scrierile lor tezele marxist-leniniste, formarea omului nou, respectând modelul dictaturii staliniste. În urma cenzurii, lupta de clasă este transformată în conflict literar, se promovează numai clasa muncitoare aflată într-un fals progres. De asemenea, se incriminează burghezia și chiaburii. Ca şi la poezie, în principal, se disting două direcţii tematice conform cărora există o proză a actualităţii socialiste şi o proză istorică. Proza actualității socialiste este concentrată în jurul a două mari teme: în primul rând scriitorii au prezentat procesul de colectivizare a agriculturii, înfățișând lupta țăranilor români în vederea transformării socialiste a satului; în al doilea rând, aceștia descriu industrializarea, prin aducerea în prim plan a problemelor muncitorilor din fabrici și uzine, a luptei acestora împotriva elementelor reacționare reprezentate de burghezia decadentă. Dintre prozatorii care au servit interesele partidului prin opere care respectau aceste teme am remarcat pe Mihail Sadoveanu (Mitrea Cocor), Ion Călugăru (Oţel şi pâine), Lucia Demetrius (Primăvara pe Târnave), Geo Bogza (Sfârşitul lui Iacob Onisia). Proza realist-socialistă abordează și tema trecutului de luptă al poporului român cu accent pe clasa muncitoare și ilegaliști (Desculţ de Zaharia Stancu, Oameni sub patrafir, Întâmplări din pragul veacului, Sub pajura împărăţiei de Tiberiu Vornic, Zilele vieţii tale, Lanţuri de 8 Ion Pas, Domnul general guvernează, Stare de asediu, Regele Palaelibus, Salvatorul, Ultimul batalion de I. Ludo, Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu ş.a.). Subiectele prozei istorice și modul tratării lor reflectă foarte clar schimbările care au avut loc în sistemul de opțiuni al propagandei de partid, aproape o jumătate de secol. Trecutul a fost și va fi considerat întotdeauna pretextul bătăliilor ideologice, iar regimurile comuniste au mizat constant pe ministerul adevărului care trebuia să inventeze continuu trecutul. În paralel sunt abordate şi alte spaţii literare ca: şantierul şi hidrocentrala, mediul social, experienţa şi transformările individuale (Lumina primăverii de Ion Călugăru, Ion Sântu de Ion Marin Sadoveanu ş.a.). Respectând structura părţii a II-a, în ultimul capitol al părţii a III-a am realizat zece medalioane literare ale prozatorilor interbelici reprezentativi pentru literatura realist-socialistă, după cum urmeză: Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, G. Călinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ion Călugăru, Ion Pas, Geo Bogza, Cella Serghi, I. Ludo. Proza realist-socialistă este privită ca fiind ancorată în realitate, deoarece majoritatea scriitorilor provine din rândul oamenilor muncii. Criticii literari ai vremii au considerat că ei au creat o literatură care oglindea profundele transformări prin care a trecut țara noastră în drumul ei spre socialism, o literatură care se putea numi un factor activ al acestor transformări. În partea a IV-a, Dramaturgi, am arătat că au existat şi dramaturgi interbelici, de renume chiar, care au scris în spiritul realismului socialist, contribuind la dezvoltarea literaturii progresiste. Spre deosebire de domeniul poeziei și cel al prozei, în perioada 1948-1966, în domeniul dramaturgiei au existat puțini scriitori interbelici ale căror scrieri au fost publicate. Am identificat un număr de 11 scriitori au publicat doar 69 de piese.             Cum orice serviciu adus noii orientări era răsplătit, au fost premiate şi operele dramatice a 6 scriitori interbelici, care se înscriau pe linia realismului socialist. Începând cu sfârşitul deceniului al cincilea al secolului trecut, dramaturgia este acea verigă a literaturii care a răspuns tuturor problemelor cu care s-a confruntat societatea românească din acea perioadă. În funcţie de realitatea reflectată, se disting mai multe teme şi motive, nu diferite de cele ale poeziei şi ale prozei. Ca direcţii tematice principale pot fi menționate tot actualitatea socialistă reprezentată de procesul de colectivizare și transformările revoluționare din industrie, care se regăsesc în scrieri precum: Cumpăna, Vadul nou, Oameni de azi și Vlaicu și feciorii lui de Lucia Demetrius, Iarbă rea și Recolta de aur de Aurel Baranga, Ziua cea mare de Maria Banuș ș.a. și istoria. Teatrul istoric din perioada 1948-1966 are drept protagonişti personalităţile istoriei ale căror aspiraţii sunt în concordanţă cu cele ale poporului. În acest sens, pot fi menţionate piesele: Bălcescu de Camil Petrescu, Haiducii de 9 Victor Eftimiu, Povestea unirii de Tudor Șoimaru, Rapsodia țiganilor și Cuza Vodă de Mircea Ștefănescu ș.a. Atât dramaturgii care reprezentau generația anilor ʼ50-ʼ60, cât și cei ai generației anterioare afișează în operele lor un ton optimist, prezentând oameni angajați în procesul construcției și perfecționării socialiste.         

            Concluzionez cu aforismul lui Robert Charles Darwin, pe care Îl parafrazez: „Nu supraviețuiesc scriitorii cei mai talentați cu capodoperele lor, nici cei mai inteligenți, ci cei mai ușor adaptabili. „ Dovadă că sunt, încă, promovați și astăzi „mastodonții” umflați cu “pompa” propagandei comuniste.

 Al.Florin ȚENE

Bibliografie

Perpessicius, Pe marginea unei antologii (II). În: Viața românească, nr. 9, septembrie 1955 Perpessicius, G. Baronzi și poezia politică. În: Viața românească, nr. 3, martie 1957 Perpessicius, Libertate lui Glezos!. În: Contemporanul, nr. 28(666), 17 iulie 1959 Perpessicius, M. H. Maxy, 200 de muzee. În: Contemporanul, nr. 33(671), 21 august 1959 Petrescu, Cezar, Scriitorii tineri și cei cu tâmplele cărunte. Pe marginea celei de a doua consfătuiri a tinerilor scriitori sovietici. În: Contemporanul, nr. 262(41), octombrie 1951 Petroveanu, Mihail, „Desculț”, de Zaharia Stancu. În: Flacăra, nr. 5(57), februarie 1949 Popescu, Magda, Nicoară Potcoavă. În: Gazeta literară, nr. 44(677), octombrie 1965 Popescu, Radu, Ion Pas: „Trecut întunecat”. În: Contemporanul, nr. 36(570), 1957 Pricop, Constantin, Un profesionist al criticii. În: România literară, Anul XXIV, nr. 43, 24 octombrie 1991 Simuț, Ion, Proletcultism sau realism socialist?. În: România literară, nr. 30, august 2008 Simuț, Ion, Măștile jocului călinescian. În: România literară, nr. 19, mai – iunie 1992 Stanca, Radu, Note despre teatrul lui Al. Kirițescu. În: Tribuna, Anul II, nr 27/74, Cluj, iulie 1958 Stancu, Zaharia, Arta burgheză, arta unei societăți în descompunere. În: Contemporanul, nr. 150, august 1949 Ștefănescu, Alex.. Mihai Beniuc. În: România literară, Anul XXV, nr. 37, 1992 Ștefănescu, Alex., G. Călinescu. În: România literară, nr. 40, decembrie 1992 Ștefănescu, Alex., Camil Petrescu. În: România literară, nr. 15, aprilie 1994 Ștefănescu, Alex., Cezar Petrescu. În: România literară, nr. 5, feb. 2003 Ștefănescu, Alex., Zaharia Stancu. În: România literară, nr. 31, august 1993 Ștefănescu, Alex., Zaharia Stancu. În: România literară, nr. 40, oct. 2002 Ştefănescu, Alex., G. Călinescu. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. În: România literară, Anul XXXVI, 19-25 februarie 2003, nr. 7 Ștefănescu, Alex., Geo Bogza. În: România literară, nr. 28, 1994 Ulici, Laurențiu, Tudor Măinescu: „Versuri clare”. În: Contemporanul, nr. 51(1001), 17 dec. 1965 Vasiliu, Mihai, Alex. Kirițescu: „Ruxanda și Timotei” – poem dramatic. În: Gazeta literară, Anul IV, nr. 52, dec. 1957 Vianu, Tudor, Cuvânt despre pace. În: Gazeta literară, nr. 26(224), iunie 1958 Vianu, Tudor, „Mărturii…” despre M. Sadoveanu. În: Tribuna, nr. 43(195), octombrie 1960 Vianu, Tudor, Vizita poetului. În: Luceafărul, nr. 9(44), 1960 19 Zalis, Henri, Un mare scriitor în penumbră – Cezar Petrescu. În: Universul cărţii, nr. 7, iulie 1991 Zalis, Henri, Un mare scriitor în penumbră. În: Universul cărţii, nr. 6, iunie 1991 Zamfir, Mihai, Ultimul Camil Petrescu. În: România literară, nr. 9, martie 1984 Zamfir, Mihai, Camil Petrescu post-belic. În: România literară, nr. 12, aprilie 1993 Zamfir, Mihai, Demolator și constructor. În: România literară, nr. 15, aprilie 1994