La poarta răsăritului divin
În adorare mă închin,
Privind cum razele, sclipind,
Revarsă raiul pe pământ.
Și cât aș vrea, nu pot aduce
Din suflet rugă atât de dulce,
Cum este ruga Lui Iisus
Trimisă pe cărări de vis.
A însîngerat Iisus al meu,
Și-am plâns umilă, știind că eu,
Am bătut un cui voit,
Când am greșit, când am gândit
Că mai presus este dorința,
De-a fi eu însumi, luminița
Ce arde-n candeli de cristal.
Era greșit, era formal
Pentru că fitilul, sunt,
A unei lămpi pe acest pământ.
Însă El, iertător mi-a dat,
Din a Sa cupă și-am gustat,
Mirul sfințit de atâtea ori
În mari și sfinte sărbători!
Mă iartă dar te rog, Iisuse
Căci căile îmi sunt tot ninse
De regrete și păcat
Și târziu seamă mi-am dat
De rolul sufletului blând,
Dăriut prin jurământ.
Eu sunt mirean. Tu ești Divin
Vin tăcută să mă închin
La Crucea Sfântă, la blândul Chip.
Te rog mai lasă-mă un timp,
Să pot sluji, să pot fi eu
Azimă sufetului meu
Lacrimând pentru că știu,
Încă nu este prea târziu.

Farmec și struguri

Și stai cuminte, alintat
Pe coarda tristă, arămie
Dăruind iubirii un păcat
Și mirul proaspăt de la vie.
Privesc uimită și nu cred
Că tu ești prinț dintr-o poveste!
Te-a prins toamna într-un năvod
Din fericirile celeste.
Parfum, savoare, vin popesc
În cupa fină de cristal,
Iar din eden mai poposesc,
Fluturi gingași pe un piedestal.
Îmi este milă să te rup
Când plouă ca într-un blestem
Și te ascund în al meu trup,
Sorbind aroma cu mult zel.
Farmec îmi dăruiești, simpatic
Îndemnându-mă discret,
Să te adun că e tomnatic
Și teamă îți e de acest moment
Care se pierde prin cuvinte,
Acum când bruma-i deja-vous,
Fiind secat de sentimente
Iar Toamna cântă vule-vu.

Ce vor poeții?

Ce vor poeții?
Întrebați într-o doară
Fără a ști câtă iubire,
Pun într-un vers ce-i înfioară,
Crezând în propria menire?
Râdeți mereu făcând glume
Când vi se pare c-au greșit
Aruncând replica anume:
,,- Ia uite, scrie…Ce aiurit!”
Dar tăcuți nu iau în seamă,
Scriu așa, sperând că pot
A schimba lumea dintr-o pană,
Plângând încet ca într-un complot.
E dureros? Este un chin?
Răspunsul Ei vi-l pot da
Știind că propriul destin
Se îndreaptă încet către o stea.
Ce vor poeții? Mai nimic,
Tăcuți trec peste sentimente
Chiar dacă sângerează un pic.
Visători fără regrete,
Simt acel fior sublim
Ce le încântă existența
Știind că, dăruind zâmbind,
În vers vor găsi elocența.
Nu-i umiliți cu întrebări
Sau prin replici veninoase!
Îmbrățișați-i uneori
Cu vorbe calde, voluptoase.
Ce vor poeții? Mai nimic,
Poate clipa de iubire
Să o simtă dincolo de timp.
Și dacă trist, accidental
Îi veți vedea și lacrimând,
Măcar în treacăt sau formal,
Puneți o floare pe mormânt. Continue reading „Ioana CONDURARU: La poarta răsăritului” →