Mircea Dorin ISTRATE: Fără regrete

FĂRĂ REGRETE

Deși trăiesc în două veacuri,

Unul sfârșit, altu-nceput,

Am tot cătat, dar nu sunt leacuri

La căt păcate am făcut.

Cum să mă-ndrept și iertătoare

Îmi fie cele ce-am făcut?

Prea fost-au dulci, ispititoare

Păcatele ce eu le-am vrut.

Să dau n-apoi cât eu furat-am

La inimi tinere de fete?

Și câte-n nopți tot sărutat-am

Gurițe dulci pe îndelete?

Și jurămintele rostite

Sub bolți de stele cu-a mea gură?

Și cele-atunci făgăduite

Cu vorba care mintea-ți fură?

Și lacrimi toate picurate?

Și-atâtea nopți neadormite?

Speranțe veșnic neuitate

De-atunci îm suflet tăinuite?

Nu dau nimic și-a mele fie

Blesteme care să m-ajungă,

Mi le răscumpăr, să se știe,

Cât fi-va cea, vecie lungă.

Nu-mi pare rău, nu cer iertare

La ce voi ziceți că-s păcate,

Mă ardă-n iad cu lumânare

Și-n suflet tot n-or fi uitate.

Iar Domnul dac-o vrea să-mi de-a

O altă viață de-nceput,

La fel voi face eu cu ea,

Fără regret, de ce-am făcut.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Aprilie 2020

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Despre umor și râs

Surâsul a fost inventat de un om care nu voia să se certe.

Dany Laferrier

Umorul este definit în dicţionare ca fiind: „Înclinare spre glume şi ironii ascunse sub o aparenţă de seriozitate; manifestare prin vorbe sau prin scris a acestei înclinaţii. (prin extindere: veselie, haz). Categorie estetică ce constă în sublinierea incompatibilităţii şi absurdităţii laturilor unor situaţii în general fireşti.” (D.E.X. Enciclopedia CARTIER) Desigur eforturile dicţionarelor pentru definirea conceptului sunt admirabile, chiar dacă foarte puţin încununate de succes, deoarece un fenomen atât de complex, precum umorul, este greu de cuprins într-o definiţie oricât de amplă ar fi ea (amplitudinea fiind de altfel contrară spiritului unei definiţii, caracterizată nu numai prin genul proxim şi diferenţa specifică, ci şi prin conciziune, element indispensabil, cel puţin, memorării).

Ieşind însă din domeniul dicţionarelor putem aprecia complexitatea abordării anterior definite, analizând-o prin formele de exprimare în vorbire. Apar astfel categoriile de umor: subţire, negru, facil, absurd, prostesc, fin, discret, elegant, subtil, grosolan şi cine ştie mai câte astfel de catalogări, toate vizând varietatea, diversitatea, dar şi unitatea fenomenului, considerat specific rasei umane (unele manifestări ale animalelor, oarecum asemănătoare umorului omenesc, sunt doar interpretări strict subiective, asociate jocului, prin urmare, de altă natură!).

Şi, nu cred că vom înţelege umorul dacă îl vom face eliptic de scopul său, râsul, acesta fiind de fapt elementul cheie al necesităţii umorului ca practică socială, pivotul (şi al) unei întregi industrii de profil (inclusiv, profit!). Râsul ca finalitate a actului umoristic poate defini la rândul său un întreg univers emoţional, intelectual, atitudinal, relaţional şi comportamental făcând parte din fiinţa noastră biologică, psihică şi spirituală. Putem afirma de asemenea că relaţia umor-râs ne integrează complex şi trainic într-o ordine cosmică superioară, noetică, a vieţii conştiente de sine. Dar, pentru a nu părea deplasată formularea anterioară, să analizăm succint râsul, ca efect al umorului, în măsura în care, tot la nivelul cuvântului, poate exprima situaţii şi stări extrem de diverse, într-un mod de asemenea foarte concis. Iată cum putem caracteriza sau chiar cataloga persoanele cu care venim în contact, doar constatând că:

Surâde: blând, parşiv, rece, calculat, cald, învăluitor, îngăduitor, etc…

Râde: ca prostul, pe sub mustaţă, în faţă, pe la spate, de altul, ia în râs, batjocoritor, este de tot râsul, şi/sau de batjocora şi de râsul lumii; (stări de fapt);

în hohote, sincer, prefăcut, deschis, etc… (nivelul trăirilor emoţionale);

în silă, de nevoie, din toată inima, cu toată fiinţa, ochii râd-inima plânge, gura râde-ochii plâng, etc… (nivelul de satisfacţie);

Se sparge de râs, moare de râs, se umflă de râs, etc… (exprimări vulgare care dau notă celui care le foloseşte);

Râde toată ziua, nu râde niciodată, râde când şi când, râde mâine de ce aude azi, etc… (defineşte subtil comportamentul uman prin relaţia aparent bizară dintre râs şi unităţi de timp);

Sau: are râs întunecat, se luminează cerul când râde, împrăştie norii, apare soarele, etc… (definind firea omului în relaţie cu fenomenele naturale)

Dar: nu-i timp/loc de râs, acum te-a găsit râsul, nu-i deloc de râs, ce-ţi veni să râzi, ce găseşti de râs aici, nu găsesc nimic de râs la… etc… (instituie sau sancţionează coduri comportamentale);

Pe când: nu râde pentru că nu înţelege, nu ştie de ce râde, cum să râdă dacă nu pricepe, etc… (se instituie ca un indicator al culturii sau nivelului de inteligenţă şi educaţie);

Iar râsul: nechezat, behăit, ca un tril, grohăit, lătrat, etc… caracterizează, eficient şi drastic, prin valenţe onomatopeice corespunzătoare.

Nu putem vorbi însă de umor şi râs fără să amintim de funcţiile şi atributele sale sociale pentru că din acest punct de vedere cele două manifestări au implicaţii profunde în procesul de formare şi întreţinere a grupului în limitele profund morale ale socialului uman.

Putem aminti despre funcţiile de:

Liant social: la petreceri, sărbători, oamenii se adună împreună cu principalul scop de a se simţi bine, iar acest lucru se petrece mai ales râzând, fiindcă acest exerciţiu creează relaxare, disponibilitate pentru comunicare, permisivitate, toleranţă, ducând şi la creşterea capacităţilor intelectuale. Să nu uităm, chiar şi cuplurile de îndrăgostiţi râd mult mai des prin comparaţie cu alte cupluri în care lipseşte afectul, iar această situaţie este, în mod sigur, provocată de creşterea nivelului endorfinelor;

Ierarhizator socio-cultural: observăm că oamenii nu râd toţi la aceleaşi glume şi ne putem întreba, ba chiar deseori o facem, de ce râde omul simplu (rural, urban, cu specificaţiile urban-industrializat şi urban-periferic, spre deosebire de omul cult, evoluat spiritual);

Funcţia educativă: stârnind râsul prin ironie, societatea induce ideea scăderii performanţei, cu reflectare în plan social: mai puţine şanse la promovări, cuceriri, succese, etc;

Funcţia coercitivă: râsul ridiculizator provoacă individului, senzaţia de ruşine activând astfel mecanismele ei mobilizatoare;

Funcţia socio-morală: aici străvechiul dicton „ridendo castigat mores” este de unul singur în măsură să dea importanţa acestei funcţii.

În plan individual, însă cu fermă reflectare în social, exerciţiul râsului, fiind eliberator de endorfine, creează, şi este bine să repetăm această constatare, relaxare, disponibilitate pentru comunicare, permisivitate, toleranţă, creşterea capacităţilor intelectuale. Şi aici cred că un exemplu se impune. În anii şaizeci vestul Europei era confruntat la nivel social cu actuala noastră problematică de alienare, intransigenţă nejustificată în raporturile interumane şi o aparent nejustificată tendinţă spre agresivitate şi, implicit, violenţă. Numai că, atunci, aceste manifestări, au fost atent studiate de psiho-sociologi, deoarece ele afectau dramatic fundamentele normalităţii sociale şi a fost găsit remediul!

Au fost înfiinţate la sugestia cercetătorilor, dar şi cu voinţă politică, cluburile: Zâmbiţi, zâmbiţi! (Surriez, surriez, varianta franceză, pentru neîncrezători). În aceste cluburi, oamenii erau învăţaţi să considere zâmbetul un factor sine qua non al comunicării interumane. Prin urmare făceau exerciţii de a se adresa unii altora, rostind mai ales banalităţi, în orice condiţii, cu zâmbetul pe buze. Exista chiar obligaţia, ca persoanele care lucrează cu publicul, să fie membri ai respectivelor cluburi. Aproape firesc, în aproximativ un deceniu, tensiunile sociale s-au diminuat considerabil, a scăzut semnificativ rata infracţionalităţii, ba chiar şi numărul accidentelor rutiere, fiind cunoscută nocivitatea agresivităţii la volan şi implicit a crescut productivitatea muncii, ştiindu-se că oamenii relaxaţi se pot focaliza mult mai eficient pe rezolvarea sarcinilor ce le revin. Ei, da, ar spune cârcotaşii, a fost făcut totul pentru ca omul să fie mai bine exploatat de către om şi să crească profiturile capitaliştilor, aşa cum am învăţat noi la marxism-leninism. Da! Numai că răspunsul cel mai potrivit la această acuză ar fi, paradoxal, o întrebare: Şi ce dacă?

Dincolo de orice dilemă însă, trebuie să avem în vedere implicarea factorului de decizie în rezolvarea unei asemenea problematici sociale deoarece în absenţa unor implicări energice ale acestui nivel, orice plan este sortit eşecului. Iar acum, când mulţi dintre noi merg în ţările Europei Centrale sau Vestice, ne mai uimeşte încă faptul că oamenii de acolo se poartă într-un mod care ne încântă, dar ne şi nedumereşte într-o oarecare măsură. Tindem să credem că este doar efectul bunăstării, fără să ne gândim la intervenţia decisivă, la un moment dat, a factorului educativ. Iar educaţia s-a făcut folosindu-se forţa terapeutică a zâmbetului. Deci, precum vedem, se poate! Dar numai dacă se vrea!

Şi, printr-un nou recurs la dicţionar, vom găsi desigur o definiţie a râsului: „acţiunea de a râde şi rezultatul ei; manifestare a veseliei exprimată printr-o mişcare caracteristică a feţei şi a gurii, însoţită de un sunet specific nearticulat” . Putem constata din nou că o simplă definiţie nu poate şi consider că nici nu îşi propune să cuprindă o atât de largă fenomenologie.

Prin urmare, dincolo de definiţii, putem afirma că râsul, ca fenomen complex şi specific determinat de umor, defineşte un întreg univers emoţional, intelectual, atitudinal, relaţional şi Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Despre umor și râs” →

Vavila POPOVICI: Plânsul bătrânilor (poezii)

Mi-e teamă

A început să-mi fie teamă de bătrânețe
mai mult ca de moarte!
Mi-e teamă de foame, de frig,
de lipsa de dragoste.
Mi-e teamă că ne vor sui în copaci
și vom cădea răniți
de crengile lor neprimitoare.
Mai mult ca de moarte
mi-e teamă de bătrânețea
cerută Domnului cândva.
Mai mult ca de moarte
mi-e teamă de bătrânețea mea!

(Volumul Poemele iubirii-2011)

Plânsul bătrânilor

„Voi, cei simpli, învăţaţi cuminţenia

şi voi, cei nebuni, înţelepţiţi-vă!”

– Pildele lui Solomon

Bătrânii află și simt sensul vieții

mult mai clar, mult mai devreme.

De aceea, uneori se-ncruntă, se adună în sine,

să nu se piardă-n afară,

în lucruri, cuvinte sau gânduri de prisos.

Plâng și se bucură bătrânii,

cu lacrimi secătuite, noaptea, în singurătate,

doar cu Dumnezeul lor în gând,

scurtimea vieții, dar și sensul ei, aflând.

Copiii nu le – înțeleg gândul, tristețea,

străinii nu le pot înțelege durerea,

absenții nu pot vedea lacrimile,

surzii nu pot auzi

cum le bate singurătatea zilnic, la ușă.

Despre frigul din sufletul lor,

nimeni nu-ntreabă, nimeni nu știe!

Și-n timp ce-n jurul lor

adie vântul tristeții, al singurătății,

bieții bătrâni,

Continue reading „Vavila POPOVICI: Plânsul bătrânilor (poezii)” →

Angela NUȚU: Cum ne păstrăm sănătatea mintală în timpul pandemiei?

Frica este cea care ne face mai mult rău decât orice altceva, decât orice problemă medicală sau de orice altă natură. Potrivit specialiștilor, cu cât atitudinea și starea noastră psihică este calmă și pozitivă, indiferent de natura problemei, cât de mare sau gravă ar fi aceasta problemă, cu atât avem șanse mai mari să ne fie mai bine; asta deoarece sistemul nostru imunitar este în strânsă legătură negativă cu stresul, respectiv pozitivă cu relaxarea și tonusul psihic din viața noastră.

În opinia psihologului Angela Nuțu, vicepreședintele Asociației Române de Hipnoză, am învățat de-a lungul timpului (ca specie, nu doar ca individ) că dacă prevedem pericole și facem strategii în avans, avem șanse mai mari să avem ce mânca, să rămânem în viață, să perpetuăm specia și puii de om să crească și să fie în siguranță, etc. Totodată, am învățat atât de bine această lecție, ne-am dezvoltat capacitatea de a previziona atât de mult încât acest lucru se poate (si uneori o face!) întoarce împotriva noastră. Pentru ca avem această dublă sau triplă calitate a creierului nostru, avem rațiunea, mintea conștientă și avem EMOȚIILE, instinctele, instinctul de supraviețuire.

„Astăzi suferim de atacuri de panică fără să existe NICIO amenințare reală – nici pantera sau ursul, nici foametea, nici războiul, nici atacul tribului vecin venit să ne ia hrana sau să ne siluiască femeile etc. Astăzi avem anxietate, doar uită-te ce se întâmplă, astăzi, când oamenii sunt nevoiți să stea în case; sau anxietate de ieșit afară, între oameni, între semenii noștri. Astăzi, avem stări de frică fără obiect și motiv, avem fobii de lucruri sau animale cu care de fapt nu ne interesectăm mai deloc sau chiar niciodată. Știai că, statistic vorbind, în mai mult de 80% dintre situațiile în care ne temem de ceva rău care ni s-ar putea întâmpla, de fapt acele lucruri nu se întâmplă niciodată, sau nu sunt atât de grave pe cat ne imaginăm?! ”, explică psihologul Angela Nuțu, vicepreședintele Asociației Române de Hipnoză.

***

Ghid de supraviețuire … mentală în plină pandemie de Covid-19

Meditează. „Mulți se sperie de această concept deoarece automat se gândesc la metodele complexe din filme. Este o modă poate, dar tu fă-o așa… cinstit și relaxat, pentru sufletul tău! Dacă nu ai vreo metodă anume pe care să o cunoști, e simplu: stai într-o poziție relaxată și observă-ți respirația, bătăile inimii sau gândurile care vin și…ghici ce? – trec! Doar observă-le, nu le urma, nu le combate! Fă acest lucru ori de cate ori ai ocazia sau ai nevoie. Începe cu câte 5, maxim 10 minute, nu te arunca la prea mult timp încă de la inceput. Altfel va fi ca la dietele cu o roșie pe zi… te va ține până pe la ora 16-17 când devastezi frigiderul”, explică psihologul Angela Nuțu.

Introspecția. „Stai cu tine și întelege-te. Iartă-te! Acceptă-te! Cunoaște-te! Spuneți mereu că cel mai bine e așa cum se întâmplă, că era nevoie în drumul tău, în viața ta să ai acea experiență, care o fi ea, mai ales acelea care nu-ți plac, ca să fii mai mult, să fii mai conștient, să fii mai puternic, mai iertător sau plin de compasiune etc.”, spune specialistul.

Râzi. „Fă din asta un obicei! Construiește o „autostradă” pentru atitudinea de joacă, de bucurie. Uneori este bine să nu ne luăm prea tare în serios! Dă-ți voie să „greșești”! Dacă te temi de ridicol sau de greșeli, fă-le special! Imunizează-te! Ieși din casă cu tricolul pus pe dos și observă, cu uimire, cum pământul nu s-a oprit din rotație pentru că tu ai făcut acest lucru”, este de părere psihologul Angela Nuțu.

Continue reading „Angela NUȚU: Cum ne păstrăm sănătatea mintală în timpul pandemiei?” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe, Prinț, General și Sfânt

„Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci

folositor, neputincioşilor doctor, împăraţilor

ajutător, purtătorule de biruinţă, mare mucenice

Gheorghe, roagă pe Hristos-Dumnezeu, să

mântuiască sufletele noastre!”

(Troparul Sfântului)

Întruparea Logosului dumnezeesc, cu Voia Tatălui ceresc, întru Omul vlah desăvârşit Fecioara Maria – Vlaherna – Carpathina, prin Duhul Sfânt, a deschis Stăvilarele cerului pentru pogorârea harului Mângâietorului peste cei doritori să cunoască Adevărul revelat, dreapta Credinţă a Evangheliei cu Învăţătura, Faptele, Jertfa, Crucea şi Învierea Domnului, Iubirea, Libertatea, Sfinţenia şi Nemurirea dumnezeiască, netezind astfel calea omului chemat şi ales spre Sfinţenie: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.” (Ioan 17, 19)

Actele martirice răsfoiesc filele personalităţii suprafireşti ale frumosului prinţ thrac, ajuns general al imperiului roman, slăvitor al Crăiesei Vlaherna – Carpatina Fecioara Maria şi sfânt slujitor al Împăratului împărăţiei veşnice Iisus Hristos, prin credinţa sa arzătoare, curajul temerar, răbdarea nemărginită, suferinţa ascetică, patimile mistice, miracolul minunilor, dragostea sfântă, jertfa mucenicească.

Actele martirice însumează Cartea sacră a Creştinismului hristologic scrisă cu sângele martirilor, ocupând locul de aur după Noul Testament, putând fi numite fără nici un echivoc şi Testamentul jertfei supreme al creştinilor theofori – hristofori.

Traducerea Actelor martirice a fost una din dorinţele aprinse ale inimosului părinte profesor universitar doctor al Facultăţii de Teologie-Bucureşti, Ioan Rămureanu, traducere publicată în Actele martirice, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 11. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1982. În cartea Actele martirice locul de frunte între aleşii lui Dumnezeu îl ocupă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Apostolice Universale a Mântuitorului Iisus Hristos.

Desăvârşirea omului întru religiozitatea credinţei sale, întru sfinţenia ortodoxiei este „Urmarea lui Hristos”, întru totul şi întru toate: în gând, cuvânt şi faptă, în rugă, suferinţă şi iertare, în adevăr, libertate şi iubire, în credinţă, curaj şi jertfă, în bine, frumos şi dăruire, în cruce, mărturisire şi înviere, până la sălăşluirea lui Hristos în el, căci: „nu eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Ap. Pavel, Epistola către Galateni 2, 20)

Omul, Prinţul şi Generalul thrac Gheorghe a crescut până la statura bărbatului creştin desăvârşit, atingând astfel cununa măsurii deplinătăţii întru Împăratul Hristos.

„Martirajul şi Minunile Sfântului Mare Mucenic-Megalo-martir-Gheorghe reprezintă un monument literar de o inestimabilă valoare duhovnicească şi o mărturie a tăriei statornice în pătimire ca obol adus adevărului hristic, dar şi a sprijinului pe care Însuşi Hristos îl acordă tuturor celor care îşi asumă pătimirea şi moartea pentru El.” (v. I Petru 2, 20; I Petru 3, 14-15; I Corinteni 15, 31; II Corinteni 4, 11).

„Ba mai mult, prin minunile sale, prin sprijinul dat celor care l-au chemat în ajutor, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ne desluşeşte, dezvăluindu-ne, taina vieţii şi a lucrării sfinţilor. Minunatele sale fapte sunt săvârşite mereu prin puterea şi lucrarea, în şi prin el, a lui Iisus Hristos.” (Mucenicia şi faptele minunate ale Sfântului Gheorghe. Trad. de Lidia Rus. Introducere, note şi comentarii: Remus Rus. Ed. Sofia, Bucureşti-2016, pp. 26)

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de Biruinţă deschide larg porţile Primăverii vieţii naturii şi ale omului ales: „când o nouă viaţă îşi croieşte drum spre lumină şi mai ales răstimpul în care viaţa însăşi este purificată, curăţită prin apă, prin alungarea duhurilor rele; acum animalele, dobândind parcă darul gândirii raţionale, vorbesc; cerurile îşi deschid porţile ca iubirea de sus să se pogoare asupra pământului şi a pământenilor, dându-le totodată sănătate,vioiciune şi dragoste.” (The Martyrdom and Miracles of Saint George of Cappadocia,op. cit. p. 36)

23 Aprilie este Ziua preafrumoasei încoronării, a întronizării serenisime a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe cu aura veşnică a sfinţeniei hristice.

Tradiţia şi obiceiurile populare dacoromâne îl prezintă pe Sângeorz ca pe împlinătorul ciclului vieţii, luând cheile de la confratele său întru Hristos, Sâmedru, cărora văzând Dumnezeu că cei doi se bucură cel mai mult de cinstire în lumea Sa creştină le-a zis: „ – Iaca, de acuma, vă încredinţez vouă cheile vremii, şi la porunca Mea aveţi să închideţi, devreme ori mai târziu, vremile omului, după cum adecă voi vedea purtarea oamenilor.” (Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruinţă Viaţa, minunile, legendele şi obiceiurile. Selecţie şi adaptarea textelor de Costion Nicolescu. Ed. Meteor Press; I.Ghinoiu, Mitologie Română, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti-2013; Panteonul Românesc. Ed. Enciclopedică Bucureşti-2001).

Mărturii însemnate, deosebite, revelatoare despre Sf. M. Mc. Gheorghe aflăm în Chronicon Pascale scris pe la 354, completat în 629 şi 1042, (Bully, Margaret H., Sf. George for Merrie England, George Allen & Sons, Londra, 1908); în Viaţa Sfântului Teodor din Sykeon, scrisă în veacul al VII-lea, aflăm că tânărul getodac Gheorghe era general în armata traco-romană. (Three Byzantine Saints. Contemporary Biographies of St. Daniel the Stylite, St. Theodore of Sykeon and St. John the Almsgiver, trad. E. Dawes şi N. H. Baynes, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1977, cap. 5, p. 89), Codul Vindobonensis latin scris pe la 954, (Informaţiile sunt preluate din Piotr Grotowski, Cracovia, „The Legend of St. George Saving a Youth from Captivity and its Depiction în Art”, art. reprodus din Series Byzantina I, Varşovia, 2003, pp. 27-77), Martirologiul siriac, Martirologiul Heronymianum („Martirologiu”, art. de Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu. Ed. Lidia, Bucureşti-2003, p. 552), Istoria scurtă a lumii, scrisă în 1050, de George Kedrenos / Georgius Cedrenus, cronicarul italian, arhiepiscopul de Genova Jacob de Voragine/ Giacomo da varazze (1230-1298), ne spune că nobilul Gheorghe era cavaler, prinţ de Cappadocia, ajuns în provincia Libya, în cetatea Silene/ Selene, unde se petrece episodul cu balaurul. (Legenda aurea. Vulgo historica lombardica dicta, recensuit Dr. Th. Graesse, Editio secunda, cum Aprobatione Rev. Administratoris Ecclesiastici per Superiorem Lusatiam, Lipsiae, impensis Librariae Arnoldianae, MDCCCL.), stareţul Mănăstirii Eysham, Aelfric (955-1020), face cunoscută viaţa Sfântului Gheorghe, cu faptele deosebite, minunile, jertfa şi mucenicia lui în literatura medievală, fiind traduse în limba anglo-saxonă. (Adamnan. De locis sanctis, ed. Denis Meehan, Dublin Institute for Advanced Studies, Dublin, 1958; Aelfric, Lives of Saints, ed. Walter Skeat, Early English Text Society, Londra, 1881; The Anglo-Saxon Chronicle, ed. James Ingram, trad. James H. Ford, El Paso Norte Press, Texas, 2005), istoricul Jacob Burckhardt (1818-1897) etc.

Încununata hagiografie a prinţului, generalului, sfântului Gheorghe, purtând aura Cavalerului demnităţii păstrată asemeni Cavalerului Trac şi varietatea reprezentărilor artistice de excepţie, se reflectă, se răsfrâng, bucurându-se de marea popularitate a Pământului: prin mulţimea lăcaşurilor de cult, bresle, ordine cavalereşti, protector al armatei, marinei, cercetaşilor, ţăranilor, al numeroşilor cavaleri, prinţi, regi, împăraţi, voievozi precum Ştefan cel Mare, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Petru Rareş, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Bibescu, etc., ocrotitor al multor ţări, oraşe, comune, ape, munţi din lumea creştină: Anglia, Antiohia, Aragon, Armenia, Barcelona, Bucureşti, Catalonia, Constantinopol, Franţa, Ferrara, Georgia, Georgia (USA); Georgia de Sud, Georgetown, Sfântul Gheorghe, Gheorghieni, Sângeorz-Băi, Giurgiu, Grecia, Genova, Lituania, Portugalia, România, Veneţia.

Preţuirea sacră a Crăiesei ceresco – pământeşti Fecioara Maria şi dragostea Fiului ei Hristos, l-au supraînnobilat serafic cu distincţia rarisimă de: Purtător de Biruinţă!

Lângă Ierarhia Numelor Divine, reconstituită de marele sfânt dacoromân Dionisie Areopagitul, sub aura „Numelui mai presus de orice nume”, HRISTOS, în iconografia mântuirii hristice, trei mari traci, geto-daci, din întreaga omenire au ajuns până la înălţimile serafice ale demnităţii dumnezeirii, Fecioara Maria, Ioan Botezătorul şi Sf. M. Mc. Gheorghe.

Fecioara Maria – Vlaherna – Carpathina, Maica lui Dumnezeu, Crăiasa cerului şi a pământului, Ioan Botezătorul – Înaintemergătorul, vărul, naşul lui Iisus -Mântuitorul şi prinţul Gheorghe, cel mai mare dintre sfinţi, după Ioan Botezătorul, încununat cu sceptrul Biruitorului său Hristos, ca Purtător de Biruinţă.

„Îmbărbătează-te şi te veseleşte, iubite Gheorghe (îi spune Împăratul Vieţii veşnice – Hristos), căci Eu te voi întări să rabzi toate aceste chinuri la care te-au supus. Şi Mă jur pe Mine şi pe sfinţii îngeri, că dintre cei născuţi din femeie nici unul nu este mai mare decât Ioan Botezătorul, şi că după tine nu se va mai ridica nimeni asemenea ţie.” (Acta Sanctorum, aprilie 23, (1675-), pp. 100-163; The Martyrdom and Miracles of Saint George of Cappadocia, Oriental Text Series I, textele coptice editate cu o traducere englezească de E. A. Wallis Budge, Londra, D. Nutt, 270, Strand, 1888, p. 52)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe, Prinț, General și Sfânt” →

Vasilica GRIGORAȘ: OMUL ȘI CARTEA, FIINȚE DEOPOTRIVĂ

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ

ca să aline suferinţele neamului omenesc.”

Bernardin de Saint-Pierre

Omul este asemenea unei cărţi. Fiecare dintre noi avem o cale de parcurs pe acest pământ, timp în care scriem, desenăm, colorăm o carte în mai multe volume, numită viaţă. În fiecare volum al acestui jurnal se întind în timp şi spaţiu mai multe capitole, fiecare purtând un titlu, sub cupola căruia se află „texte”: fapte, trăiri, reuşite, eşecuri…, Toate sunt doar fraze si paragrafe din care ne construim „romanul” vieţii. Da, pentru că: „viaţa fiecărui om este un roman”. Dar pentru a scrie romanul, elementele enumerate mai sus sunt aşezate cu migală sau la repezeală, în mod inspirat ori nu prin semne şi sunete unite în cuvinte. CUVÂNTUL este celula de bază a CĂRŢII, şi dă ordine vieţii OMULUI. Cuvântul este harul Domnului, care ni s-a descoperit pentru a-l pune în „pagină”. Conştientizând câţi talanţi avem din buna-voire a Domnului, îi investim în a spune/scrie/împlini gânduri, gesturi, nu doar pentru noi, ci şi pentru a dărui.

Omul cât trăieşte învaţă. Învăţăm de la oameni, din cărţi şi de la Dumnezeu. În cei şapte (acum şase) ani de-acasă învăţăm multe lucruri de la bunici, părinţi şi fraţi, apoi din manualele şcolare şi din cărţile citite, de la dascălii din şcoală; aceştia prin ştiinţa lor de carte, prin darul pedagogic, prin manifestarea unor abordări psihologice potrivite ne îndrumă spre un domeniu sau altul, urmând calea care ni se potriveşte. Aşadar, ne pregătim pentru viaţă şi cu ajutorul cărţilor. Ştiinţa de carte nu exclude învăţarea din modul de a fi al oamenilor care ne ies în cale la un moment dat. Aceste căi se întrepătrund, se completează, cu o singură condiţie: noi să deschidem cartea, să ne stimulăm pofta pentru lectură şi să ne deschidem unii către alţii. Această deschidere este condiţia „sine qua non” pentru ca învăţăturile să curgă firesc, duios, melodios, dar riguros, în funcţie de ramura cunoaşterii umane sau forma exprimării artistice.Trebuie să menţionăm şi faptul că viaţa nu este doar lină şi mereu ascendentă, poate fi şi tumultoasă, cu piedici de tot felul, care impun un anumit ritm mişcărilor noastre, mers la pas, agale, la galop ori la trap, alergând şi sărind peste obstacole, dar şi mers târâş, în genunchi. În atare situaţii este nevoie acută de carte. Probabil din acest motiv, vechii egipteni au scris pe frontispiciul Bibliotecii din Teba (Egipt): „Cartea – leac pentru suflet.” Tot în această idee, Tudor Vianu spune: „Cartea e un tonic – miracol şi eternitate. O naţie care nu citeşte rămâne în stare de inferioritate, fără forţă şi fără impuls de creaţie, fără sensibilitate, …, fără pasiunea pentru gând şi frumuseţea de sus.” iar Nicolae Manolescu mărturiseşte: „Resimt fiecare zi fără o carte ca o zi pierdută.”

Pentru a ne construi edificiul numit viaţă în deplină cunoştinţă de cauză şi libertate absolută este nevoie să ne cunoaştem pe noi înşine, iar pentru explorarea de sine trebuie să îndrăznim să deschidem „coperţile propriei fiinţei” şi să ne citim „filă cu filă”, atât cu mintea, dar mai ales cu inima. Este nevoie de sinceritate şi atenţie sporită în aprecierile pe care le facem despre noi. Să ne punem întrebări şi să dăm răspunsuri obiective, clare. Aprecierile să fie în funcţie de anumite valori umane, morale, spirituale… Acolo unde întâlnim abateri, „defecţiuni” să încercăm să le corectăm.

Pentru ca semenii noştri să ne cunoască din ce în ce mai bine şi cu adevărat aşa cum suntem, trebuie să le permitem să deschidă cartea care ne alcătuieşte. Asta nu înseamnă lipsirea ori renunţarea la o anumită intimitate. La rândul nostru, pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi să încercăm să citim în cartea vieţii lor, respectându-le personalitatea şi discreţia. Atitudinea, comportamentul şi cuvintele ne dau informaţiile necesare descoperirii afinităţilor şi deosebirilor dintre noi. Dacă o carte poate fi citită şi printre rânduri, omul poate fi descoperit şi prin gesturi, mimică şi chiar prin tăcere. „Şi tăcerea este un răspuns”, spunem uneori. Astfel putem fi în cunoştinţă de cauză atunci când stabilim anumite relaţii şi stilul de comunicare.

Oamenii de lângă noi ne ţin companie în anumite momente, ne oferă sfaturi atunci când avem nevoie, ne ajută să ne regăsim când rătăcim, dar pot să ne îndrume să-l descoperim pe Dumnezeul din noi. Aceleaşi lucruri şi multe altele le putem învăţa din cărţi. Îndeletnicirea, preocuparea de a citi nu este numai pasiune, ci şi o artă, iar „Arta de a citi este arta de-a gândi, plus încă ceva… Asta înseamnă a cugeta împreună cu altcineva, a înţelege gândirea altuia şi a intui gândirea pe care el ne-o sugerează, conformă sau contrară lui.” (Emile Fagueti) Dintr-o carte putem Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: OMUL ȘI CARTEA, FIINȚE DEOPOTRIVĂ” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (103)

România între 1944-1947

Acţiunea samavolnică a comuniştilor era justificată prin ,,epurarea’’ aparatului administrativ de ,,fascişti’’ şi ,,democratizarea’’ instituţiilor statului. Prin metode violente au fost înlocuiţi prefecţi şi primari la Constanţa, Brăila, Ploieşti, Târgovişte. În paralel, o campanie de presă violentă a fost orientată împotriva PNŢ, cel mai important partid din viaţa politică românească şi mai ales a ministrului de interne, Nicolae Penescu, secretarul general al acestui partid. Se mai cerea demiterea prefectului Poliţiei Capitalei. În acest context tensionat, a sosit la Bucureşti, A. I. Vâşinski, pentru a obţine acordul guvernului român în vederea plăţii reparaţiilor de război şi cu un mesaj verbal al guvernului sovietic pentru regele României, în problema armistiţiului. Pe la mijlocul lui noiembrie 1994, au fost aduse în România trei noi divizii sovietice şi au fost încartiruite în ,,zona industrială”. La sfârşitul lui noiembrie, autorităţile sovietice au cerut guvernului român reducerea efectivelor poliţiei, jandarmeriei şi ale armatei din ţară, care a fost limitată la trei divizii. În faţa aceste situaţii grave, liderii PNŢ şi PNL, neliniştiţi de situaţia politică din ţară, au retras sprijinul politic celui de-al doilea guvern Sănătescu, pe care îl considerau slab, şi s-a declanşat o nouă criză politică.

La 2 decembrie 1944, excedat de această situaţie, generalul Sănătescu şi-a înaintat demisia regelui. Situaţia României se agrava, iar opinia publică era tot mai alarmată de ceea ce se petrecea în ţară. C. I. C. Brătianu se plângea lui Burton Berry, reprezentat politic al SUA la Bucureşti, că structurile politice ale statului se deteriorau, tulburările creşteau, grupurile comuniste nu au putut fi dezarmate, iar autorităţile locale au fost înlocuite prin forţă cu reprezentanţi ai FND. Moldova nu se afla de fapt sub controlul guvernului de la Bucureşti, iar în Transilvania de nord, administraţia românească a fost înlocuită cu administraţia militară sovietică. Generalul Sănătescu nota în jurnalul său: ,,Comuniştii îşi urmează planul dictat de la Moscova“, iar reprezentantul american comunica la Washington că ,,majoritatea românilor pe care i-am întâlnit susţin că Rusia Sovietică se pregătea să preia direct controlul“ în România. În legătură cu aceste temeri, Vâşinski îi declara, la începutul lui decembrie 1944, lui Mihai Ralea, că ,,Uniunea Sovietică nu intenţionează să impună un regim comunist în România şi nici nu doreşte să încorporeze România în URSS, însă Rusia va insista pentru o schimbare în clasele conducătoare“, adică impunerea unui regim care să aducă la putere oameni devotaţi politicii sovietice. În fapt, temerile româneşti erau pe deplin justificate.

După consultări cu reprezentanţii partidelor politice, la 2 decembrie 1944, regele a însărcinat cu formarea noului guvern pe generalul Nicolae Rădescu, cunoscut pentru integritatea sa morală şi credinţa în valorile politice tradiţionale ale ţării. Noul guvern Rădescu a depus jurământul, la 6 decembrie 1944, raportul de forţe politice în sânul acestuia fiind egal, PNŢ şi PNL-7 ministere, FND-7 ministere şi vicepreşedinţia. În programul guvernului său, Rădescu cerea să se restabilească în ţară disciplina şi ordinea, să se încheie un armistiţiu între forţele politice şi să fie suprimate toate gărzilor armate. Acestea erau cerinţe normale pentru o ţară democratică ca România.

Dar PCR şi stăpânii săi de la Moscova se opuneau cu înverşunare normalităţii politice în ţară şi urmăreau instalarea unui guvern pe care să-l controleze. Guvernul Rădescu a adoptat următoarele măsuri: Legea nr. 21 din 13 ianuarie 1945, privind administraţia locală, înfiinţarea Universităţii de Vest, la Timişoara (30 decembrie 1944), Legea sindicatelor profesionale (ianuarie 1945), înfiinţarea Ministerului Naţionalităţilor şi adoptarea Statutului Naţionalităţilor, precum şi Legile 50 şi 51 despre criminalii de război şi vinovaţii de dezastrul ţării şi Convenţia asupra mărfurilor pe care România urma să le livreze URSS. Livrările erau eşalonate pe o perioadă de şase ani (1944-1950), în tranşe de câte 50 de milioane de dolari. Valoarea totală a livrărilor, transportul, întreţinerea trupelor sovietice în România şi a rechiziţiilor totalizau 1500 de milioane de dolari SUA, în perioada septembrie 1944-martie 1947. Rezultă din aceste cifre că România a plătit de câteva ori suma de 300 milioane dolari, fixată prin Convenţia de Armistiţiu.

O altă măsură nefericită a fost deportarea (ridicarea forţată) germanilor din România pentru muncă în URSS. Conform ordinului comandamentului sovietic au fost reţinuţi (mobilizaţi) pentru muncă toţi locuitorii germani din România, bărbaţi între 18 şi 45 de ani şi femei între 18 şi 30 de ani, prin măsura adoptată la 18 ianuarie 1945 Rădescu a acţionat împotriva reţinerii cetăţenilor de origine germană, iar C. I. C. Brătianu a protestat împotriva acestei măsuri. Din cei 80.000 de cetăţeni germani din România mobilizaţi, au fost deportaţi 69.000, iar 11.000 au fost exceptaţi. Trebuie să precizăm că Churchill a fost de acord cu deportarea germanilor pentru muncă în Rusia. Gravitatea deosebită a situaţiei din România l-a determinat pe regele Mihai să înainteze un memoriu preşedintelui Roosevelt, în care arăta că îndepărtarea germanilor din ţară reprezenta o lovitură pentru economia şi administraţia statului român. O altă măsură gravă luată acum a fost deportarea în Rusia Sovietică a românilor din Basarabia şi Bucovina, refugiaţi în România, în urma unei cereri verbale adresate guvernului român, la 11 noiembrie 1944. Guvernul român a trimis o notă diplomatică în care preciza că prin deportarea acestora era încălcat dreptul de adopţiune, prevăzut în dreptul internaţional. Întoarcerea lor în acele teritorii, se spunea în notă, ar constitui ,,un act de violenţă împotriva acelor persoane“. Dar conducerea sovietică a respins cererea guvernului român, iar autorităţile de ocupaţie au ridicat cu forţa pe românii din Basarabia şi Bucovina provocând mari suferinţe acestora, s-au înregistrat chiar sinucideri.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (103)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan Aurel – Pop şi permanenta sa justă Atitudine

Atitudinea justă este dimensiunea Omului hărăzit cu însuşirile spiritual-religioase, care-i conferă personalitatea, dându-i sens autorităţii pentru a-i călăuzi pe cei din jur.

Atitudinea înfrumuseţează ca un veşmânt regal sceptrul Omeniei, cea mai înaltă nobleţe a dacoromânilor hărăzită de Dumnezeu ca Frumuseţea cea dintâi.

Atitudinea irumpe din Adevăr pentru a netezi Dreptăţii căile evidente ale realităţii.

Atitudinea are ca sceptru Autoritatea moral-religioasă, care tâlcuieşte genial Drama, dramele abătute asupra Naţiunii creştine, asupra Bisericii ortodoxe naţionale, astfel că toate furtunile încercărilor ce se abat asupra noastră, ca Naţie, în vreme şi vremuri sunt traduse de Omul autorizat, persoană – personalitate consfiinţită, ca încercări de credinţă, probleme de conştiinţă, teme, teste şi teze de iubire creştină, pe care Instituţiile fundamentale ale Statului: Biserica, Cultura, Ştiinţa, Armata, Justiţia, Sănătatea trebuie să le rezolve numai în duhul şi spiritul Adevărului.

Atitudinea moral-religioasă, fiindcă înainte de orice configuraţie socială, aparţine genetic religiozităţii, ne cere imperios nouă creştinilor ortodocşi, hărăziţi, înzestraţi cu responsabilitate să reconstituim permanent drumul către noi înşine, pentru a înlesni apoi continuu paşii semenilor noştri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan Aurel – Pop şi permanenta sa justă Atitudine” →

Paul LEIBOVICI: Despre umor

Umorul este o problemă individuală și de gust.Umorul negru-în mod special nu poate fi gustat de oricare persoană.

Adesea întîlnim persoane care refuză a da ascultare unor glume,,negre,, sau să lectureze un astfel de umor. Alții,dimpotrivă îl gustă cu plăcere.

Deoarece nu aș dori să generalizez subiectul la diverse grupuri din societate,mă voi referi la un mănunchi de prieteni. Aceștea au obiceiul să-și petreacă concediul într-un grup închis –grup care în cursul anului se întrunesc la sfârșitul săptămînii. Rareori sunt invitați și cîteva perechi pentru a întregii societatea.

E drept, sunt unii dintre prieteni care în cursul săptămînii muncesc greu,cercetători,profesori în care intelectul se complectează cu manualul.

Deoarece toată energia intelectuală și fizică le sunt concentrate în această direcție ,jocurile din perioada vacanței le ușurează traiul, într-o măsură oarecare. Încordarea de zi de zi își găsește doar acum un echivalent.

S-a constatat de altfel, într-un studiu despre ,,umorul negru,, ca fiind folositor ca un liant al unor societăți precum al polițiștilor, al grupelor de salvare ambulatorii, a unor persoane care duc o muncă dublă:intelectuală și fizică.

Umorul negru permite indivizilor care fac parte din grupări de muncă intensivă (intelectuali sau alte grupări) să caute momente de reculegere spirituală. Viața în condiții de muncă grele, obositoare,adeseori periculoase pretinde, fac bine unei destinderi ,momente de relaxare.

Umorul negru este una din căile reale de a înlătura pentru scurtă vreme ,problemele deficite, ,,a scoate mănușile,,și a te îndepărta cîteva momente de la preocupările zilnice,,

După prof.Keisi M.Henrig ,care se ocupă într-un material despre,,umorul negru,,al stendapiștilor ,rezultatele asistări la astfel de spectacole au un rol pozitiv.

Profesorul susține că în majoritatea cazurilor –a unor astfel de spectacole ,nu au existat intenții negative.Cei ce vor ,,critica aspru,,un astfel de umor ,ar trebui să gîndească mai adînc la semnificația, adresa acestora.

Umoriștii doresc să înveselească societatea.Munca artiștilor comedieni-pot cuprinde ,se pot exprima și prin umor negru.

Umorul negru nu are destinație doar de a ne face să rîdem,căci prin rîs se pot prelucra subiecte de o anumită valoare,greutate ,care e necesar să le considerăm ,,tratamente,,.Medicina nu are întotdeauna posibilitatea de a trata cu,,medicamente,,anumite cazuri. Numeroase subiecte ,de altfel sunt în atenția și tratamentul medicilor ,cu deosebire în cazurile de urgență,dar nu numai…tratate cu ajutorul UMORULUI.

Fiecare dintre noi ,are uneori momente de a se întîlni, față în față, cu o anumită tragedie(mai bine spus )într-o formă sau alta. Umorul negru ne dă posibilitatea de a ne relaxa ,de a deveni un instrument deosebit.GLUMA trebuie și adeseori are posibilitatea de stîrni o reacție ,a da o replică pozitivă,căci ea conține un sîmbure de adevăr. Prezența la timp-în general-a glumei,e atunci cînd ea atinge ,,nervul,,sau simțul estetic.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Despre umor” →

Al. Florin ŢENE: Funcția socială a jurnalistului- modelatoare a conștiinței

Forța adevărurilor nu rezidă doar în veracitatea lor; atâtea dintre ele, de care omul își leagă la un moment dat toate speranțele, rămân totuși adevăruri derizorii, deși tindeau la mai mult. Fără să țină de adevărurile banale, cu toate acestea ele decad, fie din incapacitatea de a recompune nuanțat realitatea, alimentând astfel dogmatismul steril, fie din neputința de a transforma actul “reflectării “ lumii într-o autentică operație semnificantă, de umanizare a lucrurilor. Evident, răspunderea revine, și într-un caz și în celălalt, subiectului, mai ales celui colectiv, dar nu este de neglijat nici rolul jurnalismului.

În această privință, dacă din punct de vedere praxiologic adeărul, ca forță transformatoare, este ceea ce omul istoric îl face să fie, aceasta se datorește faptului că subiectul nu se adresează în fond acestei realități material ființând în sine, ci uneia transfigurată prin semnificație valorică; lucrul devine pentru om obiect: obiect al cunoa;terii și, deopotrivă, al modelării valorice. Sub aspect cognitiv , conștiința este o structură informațională dinamică care, ca atare, nu reduce cunoașterea la copierea lucrului, ci o realizează constructiv prin asimilarea lui ca obiect în cadrul schemelor sale operaționale. Dar caracterul active- instrumental al conștiinței ( Aurel Dicu, Conștiință și comportament, Edit.Facla, 1977), care dă seama, așadar, de metamorfoza gnoseologică a lucrului în obiect,complementară acelei a trecerii individului în subiect.

Ideea funcției deterministe a conștiinței sociale, reflectată și în presă, mai exact spus, a funcției ei determinatoare, angajează, în consonanță cu nivelul actual al cunoașterii în știință, deplasări benefice de accent în dialogul din cadrul conștiinței jurnalistului, care conduce, lao nuanțată înțelegere a esenței realității.Problema subiectivității, a jurnalistului și a energiilor creative obiective în condițiile unui climat stimulant constituie o problem de interes social major.Aceste însușiri constituie o bogăție neperisabilă a societății, așa cum specifică Marietta C. Moraru în Valoare și etos, apărută la Editura științifică și enciclopedică, București, 1976, p.148, Ființa social ca valoare reflectată în presă garantează dar este și influențată de ființarea individuală ca valoare a jurnalistului. Conștiința de sine colectivă, influențată și de presă, a grupurilormdivers structurate, a comunității sociale în ultima instanță, marchiază forma superioarăa concentrării forțelor creative generale.Dar trebuie să știim că o ipoteză fundamental a conștiin ței sociale, prin care aceasta își îndeplinește atât de viu funcția social-modelatoare, este conștiința națională.Experiența istorică demonstrează necesitatea cultivării, cu mijloace autentice ale culturii, inclusiv presa de informare, a valorilor patriei, prin care, doar, esența ethosului democrației obține întruchipare viabilă.

Prin funcția ei presa formează conștiința socială, înfăptuind, la nivelul reprezentării și acțiunii colective, cauzalitatea prin libertate.

—————————-

Al. Florin ȚENE

21 aprilie 2020