Viaţa stufoasă, cu lumini şi umbre, a unui poet, cred că are nevoie de o poveste simplă şi limpede. Astfel, nuanţele infinitesimale ale acesteia vor rămâne acolo, în versuri,  iar povestea propriu-zisă va fi ceva colateral, ceva de citit sau de necitit, din care se pot afla câte şi mai câte,dar nimic esenţial. Esenţialul rămâne numai în versurile acelui autor. Cu acest gând îmi imaginam cum voi aşterne în scris povestea vieţii şi operei lui Gheorghe Tomozei, pentru că dintr-o dată, unii  mi-au spus că e nevoie de aceasta. În sfârşit, cei care cred că ar fi nevoie  de o biografie a lui Gheorghe Tomozei sunt o mână de iubitori de literatură, interesaţi de poveştile vieţii literare româneşti din anii’60-’90.

***

Marele priceput în biografii, scrise şi rescrise, albume retrospective şicărţi aniversare, marele ştiutor, original şi preocupat în ceea ce se cheamă „restituire literară“ era Tomozei însuşi. Oare s-a gândit că poate, la un moment dat, cineva  se va apuca să scrie ceva despre chiar „viaţa şi opera” lui? Cochetând mereu cu gândul morţii, „alintându-se” mereu cu această aprehensiune persecutoare, se simţea totuşi nemuritor sau mai exact îi plăcerea să se joace de-a nemuritorul.

Tomozei şi-a adunat toate cronicile scrise despre cărţile sale, le-a lipit conştiincios pe file albe, le-a perforat cu perforatorul, le-a îndosariat în ideea că ele vor rămâne poate. În ideea că oarecine le va publica într-o zi? Habar nu am. Când l-am cunoscut, fiecare din noi doi era ocupat cu câte o complicată poveste de dragoste, fiecare era probabil cu gândul în altă parte şi flirtul colegal, simpatic şi benign derulat între noine-a lăsat doar un gust dulce-acrişor.  El s-a tot transformat mai apoi în altceva, iar acum în amintirea a tot ce a fost,a unei căsătorii şi a unui fiu pe care îl avem împreună, iată-mă datoare cumva să punctez unele clipe din biografia sa, în aşteptarea acelei cărţi, pasionate şi bineintenţionate despre „viaţa şi opera“ lui, scrisă poate de un om al viitorului. Cel puţin aşa sper.

***

Câteva din gândurile mele, le-am aşezat într-o stângace ediţie de restituiri din textele lui de publicistică, o carte  publicată la Domneşti, acolo  unde au fost donate şi mare parte din cărţile bibliotecii Tomozei, obiecte personale, reviste şi amintiri, manuscrise. Domneşti a fost o alegere bună, pentru că încercările toate, făcute pe lângă autorităţile din Piteşti şi Câmpulung Muscel, în speranţa de a crea undeva un spaţiu care să îi păstreze memoria, s-au lovit de un zid.Reiau aşadar câte ceva din acest text: „Va mai trece vreme până când critica şi istoria literară se vor pronunţa cu obiectivitate constructivă în ceea ce priveşte opera unora dintre contemporanii noştri, scriitorii care au marcat peisajul literar românesc în a doua jumătate a secolului XX. Poate cătermenul«obiectivitate constructivă»  este inventat şi chiar contradictoriu, totuşi mie îmi pare necesar de aplicat şi evaluat în literatura română contemporană.

Acest timp istoric  devine brusc necesar pentru distanţare şi reevaluare. Un timp pentru distanţare, la urma urmei este trebuitor în toate cazurile dar  poate să devină din nefericire un timp al uitării, al neglijării unor capitole din istoria noastră literară  ceea ce ajunge să fie  un păcat, o irosire. Un păcat al nepomenirii, al necunoaşterii şi mai ales al neîncurajării cititorilor care se formează,  aceia care vin acum să descopere lumi şi cărţi. De ce i-am priva de bogăţia unei literaturi?

***

Puţini scriitori români contemporani au fost atât de preocupaţi, de frământaţi de gândul posterităţii, al imaginii publice, de statutul şi rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era «noua lume» de după război, cu avânturile, utopiile, naivităţile, contradicţiile şi constrângerile ei, cu simţul datoriei şi al responsbilităţii în «cetate», cu influenţa benefică şi respectată a înaintaşilor, o lume ce cocheta uneori cu idei noi dar şi cu speranţa înlăturării unor oprelişti. O lumea scriitoricească  trăind cu obişnuinţa unui statut câştigat în societate prin literatură, mai mult sau mai puţin, subordonată cerinţelor politice ale vremii. Nu are rost să judecăm noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm s-o înţelegem şi să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puţine au fost lucrurile de valoare care s-au scris şi s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic şi civic vor fi din ce în ce mai greu de înţeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărţile  acelei vremi.

Despre poetul Gheorghe Tomozei s-a spus că a fost prolific, iar criticii literari au scris mult despre el, zeci de cărţi ale sale au fost întâmpinate şi comentate în revistele vremii, dar şi ansamblul operei sale poetice. Totuşi, se pare că Tomozei însuşi nu a fost niciodată mulţumit de receptarea critică a operei sale şi nici de laurii cu care i-a fost încununată opera, această nemulţumire lăuntrică măcinându-l foarte. Izvora ea dintr-un caracter paradoxal,dintr-un fel de a fi? Poate că da.

Omul care şi-a jertfit, aş zice cu puţină teamă de a nu fi patetică, ani de zile pentru restituirea operei unor prieteni, pentru cărţi de rememorare şi insertare în peisajul literar, dacă ar fi să ne gândim numai la Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, dar mai sunt şi alte exemple, omul care a găsit o vorbă, o expresie  anume pentru a-i evoca pe Mihai Gafiţa, Veronica Porumbacu, Virghil Gheorghiu, Anatol  E. Baconski, cei pieriţi la Cutremurul din 1977, dar şi pentru Dominic Stanca sau Florin Mugur, toţi  scriitori dispăruţi, a receptat cu nemulţumire lipsa  «recunoştinţei colective»  sau a recunoaşterii am putea spune, cu un soi de undă de bosumflare copilărească, reflex al unei copilării chinuite carel-a şi impregnat de altfel, pentru viaţa toată.

Jurnalistul Tomozei era de fapt tot poetul Tomozei căci el presăra în rândurile sale de proză şi notaţie jurnalieră câtă poezie putea, având şi meritul de a apropia cititorul de nişte lumi şi de nişte teme. Insera deci substanţă poetică şi în orice caz noţiuni de estetică, de istorie, de arheologie, creând gustul pentru lectură, pentru iscodire şi cunoaştere într-un public nevăzut ce citea ziarele şi revistele vremii care, vai, cam păreau toate la fel. Din magma de vorbe culese, rândurile lui Tomozei marcau cititorul,erau memorabile şi reuşeau să se distingă printr-o spunere, o idee, un sens. El a avut acest gen de rubrici şi rubricuţe la fel de fel de jurnale, şi le intitulase inspirat: „Desene pe asfalt” sau „Grafitti” sau „Oracol”.

Texte despre toate cele, nu de puţine ori presărând gânduri, comentarii, reverenţe făcute amicilor sau aluzii acide adresate unor confraţi ori în marginea unor nemulţumiri, în general culturale. Asemenea proze scurte cum le-aş zice eu, Tomozei a reunit şi publicat în timpul vieţii sub titlurile „Manuscrisele de la Marea Moartă” şi „Plantaţia de fluturi”.

Titluri frumoase şi elegante înfăţişând publicului un spirit colocvial, sfătos, un comentator atent şi vivace, uşor de stârnit şi greu de împăcat, caustic adeseori, livresc şi calofil, pe alocuri de-a dreptul preţios, iubitor împătimit de carte şi mai ales de beletristică. Am găsi într-un plic, aşezate cu grijă, câteva manuscrise ale unor articole pe care le publicase în presa de după 1990 şi pe care voia să le reunească într-un volum. El remarca de altfel în jurnalul sporadic şi pe alocuri chiar eliptic pe care l-a ţinut, că acest scris la ziar, la gazetă, practicat în mare parte datorită nevoilor materiale, necesităţii de a câştiga şi de a se întreţine, l-a chinuit toată viaţa şi i-a secat puterea de a scrie un jurnal adevărat.

După anii ’90, situaţia scriitorului român profesionist să zicem, a scriitorului care nu s-a înscris prin partide şi nu s-aagăţat de braţele aşa numitei societăţi civile susţinute financiar din surse bizare sau oculte, devenise problematică. Tomozei nu a vrut să fie «racolat» de nici o undă politică a vremii de tranziţie, încăpăţânându-se să păstreze o anume independenţă,dar simţindu-se şi nedreptăţit de lumea nouă instalată la cârma instituţiilor literare şi culturale româneşti, în general. Asistăm aşadar, în aceşti ani de după nouăzeci, în care poetul a mai scris şi publicat, tot mai greu, tot mai chinuit, tot mai puţin, la un soi de judecată aspră şi chinuitoare, la un soi de «dureri înăbuşite» cum ar fi spus Sadoveanu, în care strălucesc pe ici pe colo, perle de frumoasă spunere sau împerechieri surprinzătoare de vorbe.

În poezie, limbajul poetului ajusese la esenţializare, cea mai ciudată, dar poate şi cea mai frumoasă este cartea sa din urmă, „Un poet din Tibet”, în care autorul ajunsese deopotrivă la încifrare şi esenţializare. Într-un text pe care la un moment dat Tomozei l-a scris despre un scriitor destul de puţin evocat şi chiar nedreptăţit, este vorba despre Dominic Stanca, am senzaţia că de fapt se autodescrie, sau mai exact descrie ceea ce se petrece şi avea să se petreacă în fapt cu propria sa creaţie poetică, cu propriul său traseu literar. Am să citez câteva rânduri, eliminând cu bună ştiinţă numele lui Dominic Stanca. Iată: „Citindu-i azi însemnările de jurnal (ultimele, scrise pe patul spitalului ca înaintea unei trageri pe roată) îmi dau seama că nici atunci, ce grozăvie! nici atunci el nu socotea că e îndreptăţit să se obiectiveze acordându-şi măcar şansa postumităţii. Cel care tot timpul s-a arătat încântat de colegii lui, adesea exagerându-le virtuţile, şi-a gândit necruţător răsunetul posibil al cuvintelor sale tensinate. E bine aşa? E bine să te laşi devorat de şarpele îndoielii nimicindu-ţi elanurile  dintr-o mare, primejdios de mare modestie tradusă printr-un umor şi el excesiv, aplicat mai ales propriilor demersuri?

După ce am mai trăit exemplul lui Miron Radu Paraschivescu, cel care a lansat, apăsat, ideea că «nu are un puternic talent personal» drept care se mulţumea doar să dea echivalenţe româneşti unor sonuri străine, îmi  vine să spun că nu, că  nu le trebuie oferite criticilor comozi asemenea capcane. Jocul superior care e frământarea artistului ce se vede, dintr-un prea mare exces de scrupule, învins în luptele (de ateleier) , dorinţa de a se desăvârşi printr-o dueroasă etalare (şi evident exagereare) a unor imperfecţiuni, ei bine, toate acestea sfârşesc prin a căpăta credibilitate.”

Este fără îndoială, un adevărat solilocviu al scriitorului, el era frământat de soarta literaturii şi a locului unui scriitor anume dar în pielea căruia se şi vedea, căci atitudini de maximă îndoială şi de punere a altora înaintea interesului personal, ei bine acest tip de faptă i-a caracterizat viaţa vreme de câţiva zeci de ani.

Nu e de mirare că generaţii întregi l-au cunoscut pe Tomozei ca pe autorul cărţii „Moartea unui poet”, o anchetă literară foarte interesantă, inedită la noi ca gen literar, un fel de reconstuituire cvasi detectivistică a vieţii şi morţii lui Nicolae Labiş. Dar să scrii zeci de ani literatură iar până la urmă ce e ales din opera ta să fie doar punerea în chenar a gândurilor despre un confrate, evident, iubit, preţuit, dispărut, nu pare echitabil în nici o ordine a lucrurilor, indiferent de contextul cultural!

Revenind la articolul despre Dominic Stanca, nu mă pot împiedica să remarc faptul că Gheorghe Tomozei presăra spuneri pe care într-un fel subconştient poate, şi le-ar fi aplicat sie însuşi: „…nu era un învins. Era, în ciuda exerciţiilor îndelungate şi în pofida precocităţii, un scriitor care abia începea să articuleze semnele unei mari opere. Citindu-l, mai corect spus, recitindu-l îmi dau seama că (…) începuse să vadă în sine tiparul de sânge şi nervi al unui scriitor chemat să se rostească. A scris suficient pentru a exista.

A venit însă atrocele deznodământ. Intenţionasem iniţial ca în locul rândurilor acestea să încerc într-un scurt eseu să demonstrez vigoarea talentului lui (…) printr-un convingător colaj de citate dar patima mea pentru jurnalistică mă învinge (şi mă convinge) că nu e – cel puţin pentru peniţa mea – vremea cea mai potrivită pentru a analiza «la rece» o viaţă şi o operă devenite, prin devălmăşie, o rană.”

Exerciţiul pe care vi-l propun mi se pare, sincer, tulburător căci, repet,  dacă facem abstracţie de numele scriitorului evocat (într-un articol din 18 martie 1983) aceste rânduri parcă ar fi scrise de un dublu al lui Tomozei despre sine însuşi! Ca şi cum am asista la un exerciţiu liric al lui Pessoa, scriitorul  care îşi crease eu-ri alternative pentru a se putea exprima mai bine sau pentru a-şi dezorienta contemporanii… Viaţa şi opera le resimţea Gheorghe Tomozei ca pe o rană continuă, fiind structural creat parcă să vază partea goală a paharului: şi-a evocat nu odată cu deznădejde originea socială, mama dintr-o familie nu neapărat săracă sau foarte săracă, dar oricum  modestă, o femeie  încăpăţânată şi într-un anume fel cu o personalitate forte, care pleacă din sat spre Bucureşti din pricina pruncului pe care îl purta în pântec.

Ce vremuri, în 1936, când această fată frumoasă preferă să înfrunte o lume conservatoare, să fie o rebelă, şi să facă un copil din flori. Copil născut la Leagănul de orfani „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti, unde Franţa Stăncescu (născută la 1 aprilie 1917, la Pucheni, Raionul Muscel) mai rămâne o vreme hrănind cu laptele ei şi alţi copii abandonaţi, fraţi de lapte al micului Gheorghe (se pare că i-a dat acest nume după numele tatălui biologic, rămas până la urmă necunoscut).

Copilăria cea mică s-a petrecut aşadar într-un leagăn de copii şi apoi într-o cămăruţă cu chirie din strada Ion Călin. Zilele celor doi nu erau uşoare: Franţa muncea ca să poată întreţine copilul pe care-l lăsa în grija unei vecine. Lucrurile s-au mai îndreptat după apariţia acelui domn Tomozei, cu care ea se va căsători cam când copilul avea vreo şapte ani şi care l-a înfiat cu acte în regulă, dându-i numele său. Pe acest domn Tomozei, poetul avea să-l numească „tată” pentru că i-a şi fost tată cu adevărat.

L-am cunoscut şi eu, mult mai târziu prin 1986, locuia la Bucureşti, într-un bloc cu patru etaje din  cartierul Drumul Taberei, pe  Aleea Callatis, împreună cu a doua sa soţie, Rodica. Mama Franţa, demnă şi la fel de încăpăţânată, îşi reluase numele de fată, Stăncescu. Tatăl, gârbovit şi bolnav păstra urmele bărbatului chipeş care fusese. Relaţia dintre tată şi fiu  era de o complicitate caldă, iar tatăl avea să-i lase fiului… cinci caiete şcolăreşti dictando cu coperţi de vinilin, scrise cu literă aproape ilizibilă, povestea vieţii sale pe care vai, nimeni nu a citit-o mai apoi şi nimeni nu a putut-o descifra.

Din copilărie, Gheorghe Tomozei avea amintiri în general frustrante, nu era un copil care se juca cu alţii, prefera joaca pe un preş uzat cu chibrituri şi nasturi sau pe duşumea, în aşteptarea mamei. Amintirea bombardamentelor din război, apoia cârciumei în care lucra mama, apoi a valului proletar în care «tovarăşa Stăncescu» devenise un fel de asesor popular, toate astea, erau evocate mereu. Noul regim de după al doilea război mondial dădea celor săraci o şansă, dacă ştiau şi voiau să o folosească şi tânărul Tomozei talentat la literatură, istorie şi caligrafie, a folosit-o din plin. Aşa începe să scrie, să versifice şi aşa ajunge mândria mamei sale.

În fapt, peisajul argeşean, acel «la ţară» adeseori evocat, nu există încă, trebuie că familia să se fi apropiat mult mai târziu de fata rebelă plecată la Bucureşti, prea mândră ca să divulge numele tatălui plodului său, prea mândră ca să se întoarcă înapoi, la Pucheni şi Malu cu Flori. Aşa că Bucureştiul este locul copilăriei poetului, cu adresa din strada Ion Călin unde au locuit o vreme. Intrarea la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” avea oarecum să îi pecetluiască destinul. Avea să fie scriitor şi numai scriitor.

***

Într-un timp în care gluma nu era chiar cea mai bună cale de-a trece nici de cenzură nici de privirile acre ale unor «tovarăşi», Tomozei era un ludic în sensul cel mai pur şi mai literar al termenului. Aceasta a fost una din frecvenţele pe care s-a întâlnit cu Nichita Stănescu, şi uite-aşa se amuzau ei de toate şi de tot, presărând în umorul lor pete de literatură, vrute sau nevrute. Stau să mă gândesc, dacă Bulgakov, sau Ilf şi Petrov, mari scriitori ruşi care au ironizat în chip genial stereotipiile umane ale unui bolşevism primitiv, sunt încă aşa de actuali şi de gustaţi de ce nu ar fi gustate ironiile fine, rafinate şi cutezătoare ale contemporanilor noştri?

Continue reading „Cleopatra LORINȚIU: Ciudata viață a poetului Gheorghe Tomozei” →