Valentin MARICA: Note de lectură – Daniela Gîfu – Spovedania unei pantere

Titlul surprinde; la început. Apoi, intrând în inima textului, îi apreciem poetei inspirația titlului și câmpurile de sensibilitate ale versurilor definind călătoria spre Sine (amintind de Călătoria spre mine însămi, titlul unui volum de Ileana Mălăncioiu).

Spovedania unei pantere e o noua carte despre voia mea, voia ta și voia Lui (și acordul dintre acestea!), când, cum consemna Serghei Bulgakov în Lumina neînserată, „creatura încă mai geme și întreaga lume tânjește și suferă din cauza amestecului și înfruntării dintre bine și rău.” Trecerea de la voia noastră la voia cerească, într-o dureroasă alternanță a stărilor de conștiință, este cale de urmat în scrierile Danielei Gifu, o „rechemarea la ordine” (v. Georges Gusdorf). Despre ieșirea din îndărătnicia individuală și întâlnirea cu spiritul divin disertează Daniela Gifu în „33. Jurnal de inițiere spirituală” sau în „eu, tu și El”, dar și în volumul de versuri „Spovedania unei pantere”, Editura Vatra veche, 2017.

Acestuia din urmă îi parcurgem litera și spiritul în Zilele de Paști, când înflorește pustia precum crinul, înviind nu doar firea, ci și Cuvântul. Poeta iese precum actorul sub reflectoarele scenei spre a ne spune câtă mirare e în Învierea Cuvântului și câtă nădejde în împlinirea Legii Divine sau câtă înfăptuire a asemănării noastre cu Dumnezeu prin eliberarea din zădărnicie. Spovedania unei pantere e mizanscena căinței (a rugăciunii cu sfințenie; poetei îi repugnă rugăciunea „fără sfințenie” și fără culoare) și, apoi, a mântuirii, a apropierii de potir, după ce eul liric simte stingerea sălbăticiei panterei. Căci vine o vreme a decantărilor, când se împuținează ființa Lutului, înmulțindu-se ființa Duhului. Scria Emil Cioran: „M-a apucat o pasiune nebună pentru tot ce e pur și nefalsificat în lumea asta de indivizi acri, sceptici și incapabili de sacrificii.” Asemeni filozofului, poeta are revelația a ceea ce este esențial, voind să schimbe cursul timpului, trecându-l prin bătăile de ceasornic în stare să limpezească ochii împăienjeniți și să aducă „vinul nou în burdufuri noi” (Matei 9; 16-17) firii înrobite. Cu alte cuvinte „cu pace să ieșim”. Nu întâmplător cităm din trama liturgică, atâta timp cât poeta, căutându-și Sinele (ne pierdem dacă nu ne căutăm destul), își rostește spovedania într-un acompaniament liturgic (de altfel discret) menit să prefigureze bucuria rodului și, mai departe, înnoirea lumii. Linia de orizont a poetei e întruchiparea seraficului, aleea ce duce la capătul Cerului (Te urmez), unde poate avea loc cununia speranțelor.

Volumul e parte din întreg; întregul operei Danielei Gifu (scrisă și nescrisă) prins în rosturi și înțelesuri, în deslușiri ale logosului divin, ale iubirii pământești și cerești, răpunând chipul fiarei. Astfel, așează în portativele lirice inserturi sentențioase. Un poem se numește Reflecție, finalul mai multor poeme au rol de adagiu, iar poemul cu care se încheie volumul poartă numele de Lecție: Învățăm să versificăm / în ritmul îngerilor / printre urzelile deziluziilor. Ființa între înger și demon, între Duh și Lut, jinduiește să iasă din cingile contingentului, urmându-i Lui; așadar, nerisipind cerul. Întreba cineva dacă Părintele Arsenie Boca este de pe pământ sau din cer și primește răspunsul: e de pe pământ dar are cerul în el. În Spovedania unei pantere, eul liric își caută părticica sa de cer sau, într-o metaforă din poezia lui Vasile Vociculescu, azurul suitor. De aceea, spunem că poezia Danielei Cifu e numai a ei (e legământul numai al ei cu poezia; despre a face legâmânt cu poezia vorbește Dan Cristea în volumul Poezia vie), într-o desfășurare pe de-o parte a penitenței, pe de alta a neliniștilor, dovadă limbajul ambivalent sau un idefinit ce creează și fior și acalmie. În același poem (Temere) apar reflexivele: mă înfior, mă mângâi. Sau imaginea mărului verde înmiresmat alternează cu imaginea merelor putrede ale străzii, după cum raiul și iadul își dispută întâietatea.

Continue reading „Valentin MARICA: Note de lectură – Daniela Gîfu – Spovedania unei pantere” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Lucian Blaga și fenomenologia (14)

Motto :

„Să înceapă discipolul cu Metafizica lui Aristotel. Si dacă nu se poate, să se lase prostul la cântări și la psalmi” (Ion Scărariu, apud. Anton Dumitriu, 1991, TV, 21 iulie).

Când a imaginat distincția dintre fenomen și noumen, Platon nu s-a gândit atât la planul cunoașterii lumii „sub-lunare” (lumea perceptibilă prin simțuri), cât la părelnicia umbratică a lumii trecătoare în comparație cu frumusețea Existenței eterne a ceea ce dăinuie mereu în deplinul Adevăr (1). Mitul cavernei din dialogul Politeia (vezi Statul, vol.I-II., traducere din greacă veche de prof. Vasile Bichigean, Bucuresti, 1924 si vol. II, Tipografia Matheiu, Bistrița, 1925; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Republica interioară [la Platon], în rev. „Cunoaște-te !”, București, An VI, nr.5/ 1995, pp.44-46, sau http://www.scribd.com/doc/200758189/Isabela-Vasiliu-Scraba-Republica-interioara , precum si volumul Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonica, 1999, http://www.scribd.com/doc/153749198/Isabela-Vasiliu-Scraba-Platon-mistic ) ilustrează sugestiv această valorizare a lumii noumenale, neobișnuită pentru oamenii de azi care „prețuiesc scaunele, averea și puterea” (Anton Dumitriu, interviu, TVR1,1991). Respectiva împărțire indică de asemenea interesul filozofului antic pentru ierarhizarea cunoașterilor în care pe locul cel mai de sus s-ar găsi cunoașterea nemijlocită a Adevărului care este cea mai înaltă și cea mai rară dintre toate cunoașterile posibile.

În acel interviu difuzat de TVR1 în 1991, Anton Dumitriu spunea că mântuirea ar avea trei fețe: (a) partea rituală („psalmii”); (b) teologia și filozofia (în Occident, Aristotel, prin Toma din Aquino, iar în Orient, Platon și Aristotel); (c) partea esoterică, ascunsă, existentă în Biserica Răsăriteană unde s-a ivit isihasmul. În lumea noumenală, cunoașterea nemijlocită a Adevărului ar fi posibilă pentru că „fondul lumii e gândirea” (nous), mai zicea filozoful Anton Dumitriu.

Entuziasmat de justețea deosebirii și chiar a împărțirii între lumea fenomenală și lumea noumenală, Immanuel Kant(2) a preluat-o fiindcă a putut prin ea să delimiteze domeniul de universalitate a cunoașterii omenești ca ținând exclusiv de lumea fenomenală, fără ca prin aceasta să-L dea de-o parte pe Creator. Ba chiar „implicându-L” (ca să zicem așa) de mai multe ori: Odată prin postularea diferenței dintre intelect și rațiune, pentru ca universalitatea cunoașterii să țină de domeniul intelectului, iar universalitatea religiei să țină de domeniul rațiunii; apoi prin limitarea cunoșterii omenești la lumea sensibilă (fenomenală) dincolo de care se întinde lumea numenală, inaccesibilă intelectului. Si, desigur, prin postularea acelui „ens rationis” în marginea căruia Ion Petrovici propusese (discutând problema timpului la cursul său despre Kant) o interesantă înțelegere a previziunilor (vezi I. Petrovici, Kant, 1937, p.114), a vederii „în duh” care știe dinainte ceea ce urmează a se petrece.

Convins că tot ce se întâmplă pe lume se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, Hegel a urmărit să indice o posibilă împăcare a planului epistemologic cu cel ontologic, a fenomenului cu noumenul, imaginând o Fenomenologie a spiritului. În ea, tot ce apare se îmbină cu ceea ce este cunoscut la nivel spiritual în istoria culturii, astfel încât ceea ce a fost înregistrat ca moment important într-o presupusă evoluție a omenirii să poată fi valorizat cognitiv prin intermediul filosofiei culturii, sub forma unei grandioase (și efemere) viziuni asupra istoriei Spiritului absolut.

Unul dintre marii noștri traducători și interpreți de filozofie germană (vezi, de ex., Hegel, Enciclopedia științelor filozofice, Buc., 1971 ; precum si capitolul despre Leibniz din Istoria filozofiei moderne. Omagiu prof. Ion Petrovici, vol. I, 1937, p.477-521), fost elev (si asistent onorific) al faimosului profesor Nae Ionescu, fost student și al lui Martin Heidegger, făcea în jurnalul său o observație plină de tâlc: „creștinismul este la Hegel o experiență de bază pe care se luptă să o stăpânească. Fenomenologia lui (Hegel) este o mărturisire” (Constantin Floru în rev. „Jurnalul literar”, Bucuresti, oct.1997, p.9).

În secolul XX, despărțirea platonică a noumenului de fenomen, din varii motive, a intrat din nou în uz, chiar dacă în forme mai puțin evidente din cauza noului stil de filozofare. Pentru separarea ontologică și epistemologică dintre fenomen și noumen a pledat în toată opera sa filozofică Lucian Blaga, acel gînditor de mare profunzime și originalitate care a resimțit foarte acut misterul de nedescifrat al unei transcendențe aflate în spatele oricărui fenomen, în indiferent ce registru al cunoașterii și existenței s-ar manifesta el. Contemporanul său german, Karl Jaspers (3), a deosebit explicarea științifică a unui fenomen în necesitatea sa cauzală de înțelegerea fenomenului, implicând o trăire în plan existențial, cu darul de a evidenția atît natura transcendentă a esenței umane cît si sursa noumenală a tot ce este aparent. Asemenea considerații ale lui Jaspers au fost puse în legătură cu experiența sa de psihiatru care-l făcuse să constate că fenomenele din cîmpul faptelor sufletești ar fi de cercetat altfel decît fenomenele fizice. Dacă în fizică fenomenele, având o semnificație bine determinată, s-ar lăsa descrise si „explicate” prin formule matematice, fenomenelor sufletești le trebuie căutată semnificația, căci ele ar fi de „înțeles” numai în contextul în care se produc. Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Lucian Blaga și fenomenologia (14)” →

Apariție editorială: În dialog cu creația umană, de Galina Martea

Scriitoarea și cercetătoarea Galina Martea, doctor în științe economice, autoare a mai multor volume de versuri, eseuri, publicistică, proză, critică și istorie literară, stabilită în Olanda, a lansat zilele acestea la Editura ”Bestelmijnboek” din Haga volumul de critică literară „În dialog cu creația umană”, informează MOLDPRES (https://www.moldpres.md/news/2018/04/11/18002920 ).

Potrivit editorilor, în noua lucrare autoarea analizează creația literară a scriitorilor români contemporani, apărută în volume aparte, antologii colective sau reviste literare.

Scriitorul academician Nicolae Dabija a afirmat că, de regulă, „condeiul inteligent al Galinei Martea oscilează între eseu şi vers, între articol de analiză şi poem de dimensiune… Mesajul ei e unul ce impresionează prin sinceritatea rostirii, ea îi convinge pe alţii prin convingerea proprie, dar şi prin vigoarea limbajului”.

Galina Martea s-a născut la 30 iulie 1959 în R.Moldova. Fiind doctor în științe economice, activitatea profesională a consacrat-o cercetărilor științifice și învățământului universitar superior. Este membru titular al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte, Uniunii Jurnaliștilor Profesioniști din România, Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română. Este prezentă în antologii literare (poezie, proză), antologii pedagogice, enciclopedii, deținătoare a mai multor premii literare din R. Moldova și România.

Editorial debutează literar în 1993 cu placheta de versuri „În lumea mea”, urmată de cărțile de versuri „Îngerii sufletului”, „Acasă”, „Orbul dintre ani”, „Durere tricoloră” și de volumele „Basarabia – destin şi provocare”, „Sistemul de învăţământ – promotor al identității naționale” ș.a.

(Reporter N. Roibu, editor L. Alcază)

Sursa foto aici (http://www.bestelmijnboek.com/product/in-dialog-cu-creatia-umana/ )

Isabela VASILIU-SCRABA: Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica (10)

Motto :

„Noi n-am bravat pușcăria[politică]. Ne-am dat seama că este primejdie. N-am bravat nici când am crezut că este posibil să gândim cum vrem sub comuniști. Și nu s-a putut.” (Petre Țuțea). „[Exilatul] Eliade caută nu atât zeii, cât hierofaniile și găsește mai mult încă decât simpla relevare a sacrului: găsește sacralitatea aceea care se întinde peste toate zonele profanului” (Noica, 1975).

Rezumat de idei: Nebănuite urmări ale succesului gândirii noiciene: Reclama himericei „Școli de filozofie păltinișană” dinainte și de după „răzmeliță sinucigașă” din dec. 1989 – „Exactitatea fără adevăr” si prospețimea de calitatea a II-a a unei școli negată de presupusul ei inițiator – Ironie a „kantianului” Noica neînțeleasă de auto-declarații discipoli. Redefinirea rațiunii căutătoare de Adevăr – O carte pentru care autorul a fost bătut și închis. Antrenor celor care „citesc Platon și găsesc materialism marxist” (Noica) – Alungarea vizitatorilor filozofului Țuțea. Uitarea Ființei (Heidegger) și „renașterea” Sacrului/ Ființei la Eliade – Dăscălirea lui Noica și agățarea de „vidul de paltini” de la Păltiniș prin manipularea surselor de informare (cazul Wikipediei.ro).

Privitor la Noica, să afirmi la Radio BBC că filozoful marginalizat a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia asistentului de română de la Groningen nu era să glorifice gândirea “uriaşului Constantin Noica”, decedat de vreo două zile. El ținea morțiș să ridice în slăvi “piticii” vizitatori ai filozofului de la Păltiniș. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată de însuși Noica, de Alexandru Dragomir („Noica nu a avut influență asupra lui Liiceanu și Pleșu” ; https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/2partea7sfinterviualxdrag/ ), de Anton Dumitriu și de Petre Țuțea, singurii filozofi autorizați să aprecieze valorile din domeniul filozofiei românești.

În acea emisiune din decembrie 1987 anunțând de la Londra o știre nedifuzată oficial în țară, Ioan Petru Culianu [1] l-a înfăţişat pe Constantin Noica (supraviețuitor al regimului de exterminare din temnițele politice comuniste) asemenea unui Nastratin Hogea, sau a vreunui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze pe Noica în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”. Dar comparația sa predilectă a rămas aceea cu Nastratin (I.P. Culianu, Studii româneşti, II, Iași, 2009, p.229).

Desigur himerica „Școală de filozofie” cu care s-au tot lăudat piticii comuniști, adepți ai „exactității fără adevăr” a implicat recunoașterea succesului gândirii „maestrului-autor” (Noica) a cărui operă filozofică – publicată cu mare greutate după o pauză de douăzeci de ani (1944-1964) -, se epuiza aproape instantaneu de cum îi ajungeau cărțile prin librăriile comuniste. Dar nu și citirea Filocaliei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran și culisele Filocaliei sibiene, sau, Părintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu și poetul Nichifor Crainic în colectivul de traducere al Filocaliei românești ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ), a lui Vasile cel Mare, a scrierilor lui Ioan Gură-de-aur, sau ale lui Grigorie din Nyssa și a celorlalți autori recomandați de Noica vizitatorilor săi. Pe la șaizecișiopt de ani s-ar fi întors chiar si Cioran la filozofie, pentru simplul motiv că este „inaccesibilă jurnaliștilor” (scrisoare către Relu din 25 nov. 1979).

„Răzmerița sinucigașă din decembrie 1989” (apud. Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ) trebuia să se întâmple, observase Vasile Andru, să nu se ducă filozoful Petre Țutea în lumea de dincolo cu lacătul la gură, anchetat permanent de Securitatea comunistă. În 1990 Petre Ţuţea spunea cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea). Supravețuitor a 13 ani de întemnițare politică, filozoful Petre Țuțea era de părere că doar Mircea Eliade [2] ar fi fost „un demn contemporan” al filozofilor Lucian Blaga și Nae Ionescu. „Acum în generația nouă nu mai e nimic (cf. P. Țuțea, Între Dumnezeu şi neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343), afirmație confirmată de spusa lui Alexandru Dragomir după care Noica n-a avut înfluență față de tinerii comuniști care s-au auto-declarat discipolii lui Noica. Mai realist, Culianu scrisese că el i-ar fi discipol lui Eliade numai dacă Eliade l-ar recunoaște ca atare. Ceea ce nu s-a întâmplat.

După citirea Jurnalului de la Păltiniș (1983), „scos la lumină” de plagiatorul Ion Ianoși (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ ), filozoful Noica s-a apucat să scrie varianta proprie a unui Jurnal de la Păltinis, cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate.

În fapt, trâmbițata “Scoala de la Păltinis” este doar o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei româneşti. În modul cel mai ciudat posibil, vizitatorii filozofului trăirist retras la Păltiniș s-au vrut „filozofi” de Scoală noiciană, fără a-și bate capul cu gândirea lui Noica pe care doar au confruntat-o cu șabloanele îndoctrinării marxist-leniniste (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica (10)” →

George ROCA: Invitație – Cartea ,,Taina scrisului” due 1 Mai 2018

În urmă cu 6 ani am inițiat un proiect numit TAINA SCRISULUI.
Mi-au răspuns atunci 50 de corespondenți (ale căror eseuri au fost publicate în mai multe reviste de pe internet. Pentru a le accesa vă recomand REVISTA CONFLUENȚE LITERARE unde sunt foarte bine grupate:

http://confluente.org/xx/xx/search/

Bateți: “TAINA SCRISULUI” și vă vor apărea materialele. În cazul în care doriți să le citiți sau consultați…sau să vă inspirați (mă refer la formatare!!!)

Dacă dvs. doriți să participați la acest proiect v-aș ruga să îmi trimiteți materialele până la data de 1 mai 2018, deoarece lucrez la o carte care va conține aceste eseuri.
Aceasta va fi prezentată la Congresul Academiei Româno-Americane care va avea loc la Cluj în luna mai.

Mult succes!

Cartea nu este sponsorizată, așa că cheltuielile de publicare îmi revin tot mie!
Vă rog sa citiți și textul de mai jos, text pe care l-am trimis (ca invitație) în anul 2012… (trecut-au anii!)

Distinși prieteni

Ma adresez colaboratorilor care mi-au trimis pe parcursul anilor materiale literare spre publicare.

Încerc să inițiez un proiect – un grupaj de eseuri cu titlul TAINA SCRISULUI adică primii pași pe care i-ați făcut în domeniul scrisului și continuarea acestora până în zilele noastre.
O descriere a evoluției dumneavoastră de scriitor.
Realizări, prietenii literare, consacrare…
Eventual învățatorii, profesorii, bunicii, părinții carev-au initiat în Taina Scrisului.

Poate într-o zi vom publica și o carte. (A VENIT VREMEA!)

V-aș ruga să folosiți un titlu simplu de cel mult 5 cuvinte.

Pe cei care doresc sa participe, îi rog sa îmi trim ită materialul sub forma de eseu (proză), de cel mult1000 de cuvinte (adica aprox 2 pag A4 font Arial 12) și o fotografie portret sau bust,

Cu prețuire,

George ROCA
Rexlibirs Media Group
14 iulie 2012

***

Taina scrisului – Fă bine ce faci !

Am început să scriu de când eram la şcoala primară. Poate acestă meteahnă mi se trage de la admiraţia pe care o aveam faţă de fosta mea vecină, Doina Coman (alias Ana Blandiana) din Oradea. Surorile Coman, Doina şi Geta, locuiau într-o cladire lipită de-a noastră. Vroiam şi eu să fiu „scriitor” cu tot dinadinsul! Aşa că m-am zbătut destul de tare… să mă perfecţionez, sa scriu cât mai bine, să fiu publicat. Iubeam orele de limbă şi literatură română! Am avut profesori excelenţi care m-au încurajat. Printre ei, pe Gheorghe Grigurcu la liceu – renumitul critic literar din zilele noastre – şi apoi la facultatea de filologie pe distinşii Aurel Dragoş Munteanu, Iosif Pervain, Traian Blajovici, Cornel Săteanu, Dumitru Pop, Maria Alexandrescu-Vulişici, Valentin Chifor – toţi profesori universitari mai târziu – şi chiar şi pe Stelian Vasilescu, secretarul literar al teatrului din Oradea pe care trebuie neapărat să îl menţionez. La fel şi pe fraţii Lucian şi Ovidiu Drimba, ambii profesori universitari şi scriitori, personalităţi care au sclipit pe firmamentul literaturii române contemporane.

Continue reading „George ROCA: Invitație – Cartea ,,Taina scrisului” due 1 Mai 2018” →

Camelia CRISTEA: Am crezut…

Am crezut…

Am crezut că pot închide
În ungherele din suflet,
Câmpul macilor în floare
Și-ale Verii mele umblet…

Am crezut că resemnarea,
O să stea închisă-n ramă
Și furtuna potolită,
Ca soldatul strict în vamă…

Am crezut că nada vremii
N-o să muște iar din mine
Și-n rutina unei zile,
O să-mi fie totuși bine…

Am crezut că-n zbucium marea
N-o să plângă iar în hohot
Când prin valuri de încercare
O să treacă ca un ropot… Continue reading „Camelia CRISTEA: Am crezut…” →

Vasilica GRIGORAȘ: Laboratorul dragostei

Laboratorul dragostei

zi înmiresmată de primăvară
vreme de visare
debordând de entuziasm

stăm furişaţi
în laboratorul îndestulat
al sfintei simplităţi
certă dorinţă
proaspăt răsărită
şi ne-mbăiem
în chip minunat
în şuvoiul verde
al sevei binecuvântate
din lumea vie

în cuvânt luminat
ochii ni se întâlnesc
Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Laboratorul dragostei” →

Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Atu

Un înger m-a atins cu-aripa
Și mi-a lăsat în păr argint…
Un înger ca un alb iaccint
Mi-a răstignit pe pleoapă clipa.

Un înger zâmbetu-i, cunună,
Mi-a dăruit și a plecat…
Un înger este vinovat
Că viselor plătesc arvună.

Un înger zinic mă colindă
Răpindu-mi linistea ce-avui…
Arzânde ruguri, ochii lui
Îmi sunt a chipului oglindă.

Un înger este-al meu atu…
Iubito, îngerul ești tu!

Dragoste fără frontiere

Te voi iubi si dincolo de porți,
Nu-mi va fi gard, nici zid bătrâna moarte
Nici neiubirea ta nu ne-ar desparte…
Te-am câștigat la zar avarei sorți.

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Versuri” →

Marin BEȘCUCĂ: Mă lăsam înțepat de vise

MĂ LĂSAM ÎNȚEPAT DE VISE

… toată noaptea mă fusesem un samovar,
plin de cărbuni, fumegând de sub jar …
simțeam cum îmi fierbe sângele,
simțeam cum îmi iau foc obrajii,
confuz,
mă lăsam înțepat de vise…
primeam orice formă de mișcare în geană,
fâlfâiul îmi umfla ochiul în pene
de-mi cădeau privirile șiroaie,-n perne …
șuieram gâfâit-răgușit, un suspin,
ridicam mâinile să-mi rezem privirile,
baldachin !
trupurile amușinau tremur de dorm,
nu-mi lăsam căderile-n vers la-ntâmplare,
ascultam talpa,
fiorii-mi aduceau undă de vâscol,
vulcanul mă prinsese – simandicos,
sufletu-mi avea pretenții de bal,
un tremur insolent mă tremura de banal,
nici nu-mi primenisem bine altarul de șoapte,
mi se cerea testamentul lacrimei …
încă din noapte …
abia în albastru îmi puteam decolora răbufnirile
celulelor ademenite-nspre marea-ncleștare …
și ce furnic mă urca din picioare !
ochiul ferestrei mi-aducea imagini de mohor,
nu e foton să pătrundă prin rază,
lumina-și avea aură de plumb,
dar cui să-i pese ?
atmosfera emana atâta parfum !
sărutului i se desfăceau bobocii în caldul buzelor
și ce flori de fiori în glastra trupului,
mai-mai că ne-am închide primăvara în noi !
și curgeau aluviunile nopții,
Gara pentru doi se pregătea de erupții …

… frunte-mi plecată-mi numai ție, Cititorule !

——————————
Marin BEȘCUCĂ

17 aprilie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Nisip

Nisip

Ce ai vrut tu sa afli
Când clepsidra s-a spart între noi,
Nu ai fi aflat niciodată.
Pentru ca timpul, de atunci
S- a împărțit la doi.
Nisipul clepsidrei,
Şi pe el,
Nisipul acela strâns în sticlă,
Am vrut să- l împărțim
După legile iubirii noastre tăinuite.
Bob cu bob,
Cum ne împărțisem şi iubirea.
Grămada ta se făcea mai mare,
Pentru că eu,
Pe ascuns,
Îți puneam din porția mea.

Şi atunci mă lăsam păcălit!

Mă lăsam păcălit atunci,
Pentru că şi eu te păcălisem cu amintirile.
Eu aveam mai multe amintiri decât tine,
Pentru că eu te iubeam
Şi te păstram în sângele meu,
Şi î urechile mele, în palmele mele,
În sufletul meu.

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Nisip” →