Camelia CRISTEA: Am crezut…

Am crezut…

 

Am crezut că pot închide
În ungherele din suflet,
Câmpul macilor în floare
Și-ale Verii mele umblet…

 

Am crezut că resemnarea,
O să stea închisă-n ramă
Și furtuna potolită,
Ca soldatul strict în vamă…

 

Am crezut că nada vremii
N-o să muște iar din mine
Și-n rutina unei zile,
O să-mi fie totuși bine…

 

Am crezut că-n zbucium marea
N-o să plângă iar în hohot
Când prin valuri de încercare
O să treacă ca un ropot…

 

Am crezut că numai timpul
Vindecare o să dea
Rănilor ce și-au făcut
Un culcuș în viața mea…

 

Am crezut că -aceste pietre
Ce-au răbdat amar de vreme,
N-o să-și ceară niciodată
Dreptul de-a avea putere…

 

Am crezut că firul ierbii
N-o să calce în rugină
Și în mijlocul tăcerii
O să prindă rădăcină…

 

Am crezut că a secat
Apa din fântâna mea,
Prin deșert Morgana cată
Picătură să mai bea…
Am crezut că nu se-aude
Țipătul ce mă însoțește
Și povară gârbovită
Care-n mine tot mai crește…

 

Am crezut că niciodată
Nu voi spune că mă doare
Timpul ce-a rămas datornic
Cu un zâmbet pentru floare…

 

Am crezut că toate astea
Mi se-ntâmplă numai mie,
Dar sunt sigură că totuși
Mai încap încă o mie….

Am crezut ….

——————————–

Camelia CRISTEA

București

17 aprilie, 2018

Lasă un răspuns