Constanța POPESCU: Mama

Mama

.

Mama mă aștepta cu poarta deschisă,

mă cunoștea după cum pășesc…

adunase într-o năframă

zilele cu soare, îmbrățișările printre zâmbete,

filele pe care povesteam

cum era să ai o mamă

și mă susținea cum fac toate mamele.

Avea mereu bucurii condensate,

pentru zilele când mă va acoperi o durere.

Avea zâmbetul și puterea

cu care voia să-mi încep fiecare zi

și mi le tot vâra în buzunare,

îngăduința și răbdarea ca soarele

va fi mereu acolo și mă aștepta…

Păstrase în cămara ei secretă toate

versurile mele, aliniate pe ani și vieți,

ca să mă lumineze,

când ploua cu timpul meu

și secundele îmi bat la geam,

niște lacrimi plânse de soartă…

Constanța Popescu

Ionuț ȚENE: Mănăstirea Peri din Maramureșul istoric – lăcaș în jurisdicția Mitropoliei ortodoxe a Feleacului, la 1494

Ruinele Mănăstirii Peri sunt astăzi dincolo de Tisa, în celălat Maramureș istoric, aflat sub stăpânire ucraineană, iar cercetarea istorică, din păcate, ignoră acest colț de trăire și spiritualitatea românească. Mănăstirea Peri a fost un focar de spiritualitate creștin-ortodoxă și de cultură și limbă românească, încă, din secolul XIV. Mănăstirea Peri a avut rang de stavropighie de rit bizantin sub cârmuirea bisericească directă a Constantinopolului. Această mănăstire de dincolo de Tisa a jucat un rol istoric la întemeirerea Moldovei medievale, dar și religios pentru românii din Transilvania. Din secolul XIV se ridică biserica din piatră pe un mai vechi lăcaș de cult construit din lemn.

În anul 1391, nepoții lui Dragoș Vodă au dăruit Mănăstirii Peri terenuri și bunuri, fiind ridicată o biserică din piatră. Mai bine de 300 de ani, această biserică de piatră a fost folosită ca sediu al Episcopiei Române a Maramureșului, fiind ulterior ridicat de către meșterul Ioan Macarie un lăcaș care să servească drept loc de rugăciune. Mănăstirea purta pe vremea voievozilor Dragoșești hramul Sfântul Arhanghel Mihail. Frații Baliță și Drag au făcut o călătorie în 1391 la Constantinopolul asediat de otomani, cu acordul împăratului Sigismund de Luxemburg. Egumenul Pahomie al mănăstirii, numit de Drăgoșești, avea dreptul de a hirotoni preoți ortodocși pe tot cuprinsul Transilvaniei și Ungariei. Interesant este că Mitropolia Țării Românești de la Argeș avea titlul de ”exarh al plaiurilor și a toată Ungaria”, iar Mănăstirea Peri îi dădea ascultare.

În anul 1404, o seamă de nobili români au reîntărit posesiunea Mănăstirii, pomenind de donația anterioară a lui Balc și Drag: trei sate (Taras, Criva și Peri) și o moară „în țara Câmpulungului pe apa Săpânței, unde se varsă Săpânța în Tisa”. „Iar după moartea lor, și Dumitru voievod și fratele său Alexandru Meșter au întărit în fața noastră mănăstirii aceste stăpâniri din uricul lor”, spune hrisovul. Mănăstirea Peri a fost ridicată la rang de stavropighie de către patriarhul Constantinopolului la 1391. Frații Balcu si Drag au cârmuit Țara Maramureșului, ca voievozi, timp de 30 de ani. Dorința lor era ca acest ținut românesc, aflat atunci sub dominația Regelui Ungariei, sa devina slobod religios. La început, pentru atingerea acestui țel, ei s-au straduit ca importanta instituție a românilor din Carpații de Miazanoapte, Biserica Ortodoxă, să nu fie supusă niciunei episcopii străine. Ei au obținut aprobarea de a înălța Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail, din Peri, la treapta de Stavropighie Patriarhală, cu dreptul de jurisdicție asupra bisericilor din Maramures și a șapte ținuturi. Egumenul Pahomie, înrudit îndeaproape cu Dragoș Vodă, a fost investit cu atribuții de episcop. Cuviosul Pahomie a întemeiat școala de Caligrafie de la Peri. Cele opt ținuturi de sub jurisdicția Stavropighiei de pe Tisa de Sus au fost: Maramuresul, Salajul, Arva, Ugocea, Beregul, Ciceul, Ungurasul si Almasul Bihorean. La 13 august 1391, printr-o diploma patriarhală, Mănăstirea Peri a fost instituită cu atribuții episcopale, avându-l ca întâi episcop pe Simion Moldoveanul.

Interesant este, așa cum susține și istoricul acad. Ioan Aurel Pop în cartea ”Hunedoreștii – o familie europeană” (Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2021) că, odată cu Conciliul de la Florența din 1439, când patriarhia de la Constantinopol a acceptat ”uniația” cu Biserica romano-catolică, regii Ungariei au încurajat așezămintele și bisericile ortodoxe care au acceptat unirea cu Roma. În acest context intră și Mănăstirea Peri, care devine ”unită”, dar cu păstrarea ritului și tradiției bizantine. Într-un document din 1442, regele Ungariei ia apărarea „călugărilor uniți” de la Mănăstirea Peri în conflict cu ”oaspeții” catolici și ingerințele nobilimii maghiare din zonă. Episcopia catolică de Oradea însărcinată de rege reface și consemnează în hrisovul regal, cu martori și vecini, posesiunile Mănăstirii Peri. Episcopul Macarie de Halici încurajat de Papa Eugeniu al IV a încercat în spiritul unirii să-și subordoneze Mănăsirea Peri, în care se rugau și nevoiau călugări molodo-vlahi. Aceștia s-au revoltat și au apelat la Regele Ungariei care ia măsuri de clarificare a situației. Episcopia de Belgrad încerca să-și subordoneze indirect mănăstirea. Regele Matei Corvin recunoaște un arhiepiscop ortodox român înainte de 1494, care era acceptat și de domnul Moldovei, la 1498. În acest context, regele Ungariei scutește de dări și dijme pe preoții ortodocși, care își păstrează banii în eparhii. În anul 1491, Episocpia ortodoxă de Muncaci încearcă să subordoneze din nou mănăstirea românească de la Peri prin presiuni, călcarea proprietăților și ilegalități. Se încerca de fapt anularea statutului de Stavropighie Patriarhială din 1391 a Mănăstirii Peri. Egumenul Ilarie al Mănăstrii Peri se adresează lui Ioan Corvin, fiul lui Matei Corvin, denunțând presiunile Episcopiei de Muncaci. Regele Ioan Corvin comandă o anchetă dură și dovedește că documentul Episcopiei de Muncaci, prin care se dorea subordonarea Mănăstirii Peri era un fals. Drept urmare, pe 14 mai 1494, Vladislav al II-lea, regele Ungariei, confirmă plângerea egumenului Ilarie și actul patriarhal din 1391 tradus de călugări din greacă în latină, confirmând drepturile și libertățile vechi, dar să arate ”ascultare” de episcopul de Muncaci. În documentul regal, egumenul Ilarie este perceput ca ”mărturisitor al legii grecești” (graecae fidei proffesor) și pus în legătură cu un ierarh de rit bizantin din Transilvania, care acum avea jurisdicție asupra preoților maramureșeni.

Constantinopolul și Imperiul bizantin căzuse sub sabia otomană a lui Mahomed al II-lea la 1453, iar Mănsătirea Peri nu mai putea fi de sine stătătoare ca stavropighie. Vladislav al II-lea Jagiello, ca să salveze Mănăstirea Peri de incursiunile și influența episocopilor de Halici și Muncaci, de alt neam, subordonează lăcașul maramureașean Mitropoliei de Feleac, de lângă Cluj în 1494, condus de ierarhi moldo-vlahi și un sat de români. Este pentru prima dată când se amintește de Episcopia ortodoxă din Feleac ca mitropolie, deci ceea ce a întemeiat în 2006, Bartolomeu Anania, ca Mitropolia Clujului, își are o origine și o tradiție istorică din anul 1494. A rămas apoi amintită în cronici ca eparhia Feleacului, episcopie în cadrul arhiepiscopiei de Văd. La Feleac pe la 1480 s-a ridicat o biserică de piatră în stil ștefanian, adică bizantin cu influențe gotice, și era scăunat un arhiepiscop ortodox Daniil, recunoscut de regele Ungariei și domnul Moldovei. În documentul regal nu se mai amintește de călugării ”uniți”, ca în hrisovul din 1442, după Conciliul de la Florența (1439), ci de ”greci”, adică ortodocși de rit bizantin, care devin subordonați odată cu Mănăstirea Peri de Mitropolia Ortodoxă de Feleac, care primea, poate nu întâmplător, în anii imediat următori un Tetraevangheliar ferecat în argint din partea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei. Sub jurisdicția religioasă a Feleacului, Mănăstirea Peri devine un focar de cultură și limbă românească, care influențează spiritualitatea românească din Transilvania, Moldova și Țara Românească. Pe la 1550, în scaunul mitropolitan din Feleac ajunge un român felecan cu numele Petru, hirotonit în țara Românească. Religia creștin-ortodoxă a fost un liant spiritual și identitar a românilor, dincolo de frontiere medievale și de Munții Carpați. S-a dovedit, așa cum afirma și istoricul Gheorghe Brătianu, că munții au unit poporul român, un neam cu origini pastorale, dar și cu rădăcini nobiliare și drepturi din ”vremuri străvechi”, așa cum se scria în hrisoavele cancelariei regale de la Buda.

Ionuț Țene

Anca SÎRGHIE – TAINA SCRISULUI (139) – MISTICA SCRISULUI CA MĂRTURISIRE

Ar fi nespus de greu să identific momentul când literele pe care le caligrafiam pe hârtie sub îndrumarea  învățătorului meu au însemnat și altceva decât să-mi isprăvesc temele pentru orele zilei următoare de școală. Poate că pe felicitările dedicate mamei de Ziua Femeii au apărut primele licăriri de simțire curată, dar mă tem că și formulările dintâi se conformau unor adresări împământenite, mai ales că în asemenea situații acasă mai aveam doi frați mai mici și ceea ce formulam de sfinte sărbători trebuia să consune în mănunchiul acela de suflețele, care deosebea greu îndemnurile dascălilor care ni-l arătau sus, deasupra catedrei din clasă pe Tătuțul Stalin,  de preotul Mihăilescu de la Biserica cea Mare din Ocna Sibiului, unde mi-am petrecut la bunicii din partea mamei cele mai multe  dintre vacanțele de vară și sărbătorile sacre ale  anului, fără grija că organizația mea de pionieri sau, mai apoi, cea de uteciști mă va sancționa.

Da, acum bănuiesc că prima desprindere de o simțire colectivă mi-a provocat-o o îndrăgostire secretă, când în taină absolută scriam versuri, unele  ce trebuie că aminteau pe poeții tocmai studiați în primele clase de liceu. Adresantul era același băiat blond cu ochi albaștri și nas cârn, de la care primeam printr-o vecină scrisori cu niște cuvinte aprinse, despre niște întâlniri proiectate cu ardoare, însă niciodată întâmplate. Era un vis în doi. Poate tocmai de aceea, simțirile ne erau fierbinți, traduse în cuvinte înflăcărate. Cum vor fi ținut slovele acelea avântate locul trecerii la fapte mi-este dificil să-mi imaginez acum. De unde atâta platonism? Dar știu foarte exact că pachetul cu scrisorile mele tainice, atent numerotate, a încăput pe mâna mamei și nicio nenorocire nu putea să egaleze în viața mea de adolescentă devoalarea acelei trăiri cu un unic suport, cel al cuvintelor puse pe hârtie. Ce n-aș da să mai pot citi acum acele scrisorele! Erau prima modelare în cuvânt a unui vis de dragoste. Inevitabila decizie a mamei de a-mi arunca teancul de scrisorele a echivalat cu o imensă pierdere. Simțisem că mama mi-a aruncat la gunoi sufletul cel tainic, ce se proiectase pe hârtie, fără vreo îmbrățișare, fără săruturi, doar visuri așternute pe câte o coală albă, visuri intrate în dialog cu un celălalt.

Pe atunci, doctorul Gheorghe Preda, fost director al Spitalului de Neuropsihiatrie din Sibiu și inspector pe raionul Sibiu de atunci, a împărțit cu familia mea spațiul aceluiași apartament. Tata ca manager al instituției nu a putut să-l refuze. Ce șansă a fost învecinarea cu un asemenea om instruit, care văzuse patru din cele cinci continente ale lumii? Una imensă, pentru noi care prin anii ’55-‘60 nici în vis nu  speram să vizităm fie și doar litoralul Mării Negre din țara noastră. Sâmbăta la ora 17:00 eu și frățiorii mei eram invitații Inspectorului, care ne vorbea despre câte o țară îndepărtată, ilustrându-și zicerea cu ilustrate, păstrate cu sfințenie într-o cutie mai mare ca cele de pantofi. Aceasta se întâmpla numai dacă noi, copiii gălăgioși, înțelegeam să păstrăm liniște între anumite ore, ca el să poată să citească în voie. Liceană și apoi studentă, eu am văzut în Domnul Inspector un model de personalitate intelectuală, altul decât mama mea care vorbea patru limbi străine și mă ducea la concerte simfonice. Domnul Preda pregătea sub ochii mei conferințe publice, rostindu-le cu glas tare câteva zile înainte de eveniment. Ca și mama mea, cu care uneori vorbea franțuzește, Domnul Inspector era un împătimit al lecturii unor cărți beletristice fundamentale, așa că modelul lui merita urmat. Simțeam în el o nouă autoritate, una care mă stimula să gândesc. Dialogul nostru s-a constituit drept una dintre primele tipare ale formulării unor opinii despre personaje, structuri narative și metafore lirice, cum cu mama nu aveam timp să discut, pentru că în centrul atenției erau cel mai ades lecțiile de școală.

Cuvintele făuritoare creșteau odată cu mine, lector împătimit, dar sunetele pianului, prieten credincios, îmi ostoiau zi de zi orice năduf sentimental. În clasele de liceu la Sibiu, o profesoară cu suflet mare, Elena Cosma, avea să facă din fiecare lecție de literatură o adevărată sărbătoare. Atunci au prins rădăcină în conștiința mea versurile lui Mihai Eminescu. Va mai trece timpul, cu anii de studenție la Cluj, până să înțeleg cu adevărat că nimeni nu a perceput mai adânc ca Eminescu sacralitatea  gestului creator prin slova așternută pe hârtie. „Poet înseamnă -afirma Eminescu- să ai nevoie de poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se frământă în tine, tot ce arde în tine, cugetare, visare, dureri și bucurii, îndoieli și aflări, să fie mânat ca de o poruncă, a le exprima în poezie. Să fii prieten bun al cuvintelor. Acesta este simplu zis, talentul… Împărăția cuvintelor este cel mai frumos tărâm. Nu poți fi scriitor și mai cu seamă poet, dacă nu ești prieten aproape al cuvintelor. Ele au viața lor. Sunt ca niște ființe noi, cu chip, au înțeles riguros al lor, au fiecare un glas, un timbru. Și o anume întindere. Poetul trebuie să le cunoască foarte bine, pe fiecare. Să le iubească, să le poată chema pe nume… Atunci, cuvintele îl vor iubi și ele și vor veni la chemarea lui, să-i tălmăcească limpede, bogat, frumos, sunător gândul, simțământul. Să-i zidească poezia.” Iubeam versurile, dar nu visam să devin poetă.

Era perioada literaturii proletcultiste, când profesoara de literatură din ultimul an de liceu, Maria Fanache, riguroasă până la rigiditate, ne preda scriitorii români contemporani într-o manieră în care noi nu aveam cum să luăm notițe. Orele ei de literatură erau o frecție continuă a minții, una cu momente coșmarești, care ne produceau chiar și dureri viscerale. Nu ne lăsa să notăm mai nimic, ca și când formulările noastre nu erau suficiente, deloc acceptabile. De cele din manuale nici nu putea fi vorbă, căci erau eliminate de la bun început. Mai târziu m-am gândit că, probabil îi era rușine să se păstreze drept etalon de valoare literară poemul „Lazăr de la Rusca” sau romanul „Bărăgan”, din care noi eram nevoiți să dăm nu doar bacalaureatul ci și  examenul de admitere la Filologie, examen greu, cu concurență serioasă. Niște muguri de judecată literară se formaseră de pe atunci, dincolo de textele impuse de programă din literatura socialistă contemporană.

În anii studenției clujene, niște profesori doldora de carte și având rigoarea în sânge (dar nu voi numi pe unii, ca să nu-i nedreptățesc pe ceilalți)  ne-au înlocuit pas cu pas tiparele proletcultiste, cu dreapta valoare a integralei versurilor antume ale lui Eminescu, cu Goga și Blaga cei interziși până atunci, cu scriitorii mari ai literaturii universale. Simțeam că de acum cultura mea literară are alte temelii. Pentru aceasta le sunt recunoscătoare tuturor, chiar dacă fiecăruia într-un alt fel.

Din primii ani de profesorat până în prezent, condeiul a alunecat harnic și în pagini de reviste literare am semnat recenzii de carte, eseuri și studii de istorie literară, cronici de spectacole, fie de teatru, fie muzicale, dar și reportaje pe marginea unor evenimente culturale importante. N-am refuzat din principiu nicio formulă, pentru că nu am acceptat că vreuna dintre ele ar coborî ștacheta valorii. Doream să le comunic celorlalți, dar mai presus de orice simțeam că eu mă comunic pe mine, dintr-o nevoie de mărturisire, fie ca  participare la miracolul ivirii unei cărți deosebite, fie ca emoție provocată de un spectacol remarcabil. Cuvântul îmi venea în ajutor. Cele mai multe pagini le-am dedicat unor autori ca Eminescu, Coșbuc, Goga, Blaga, Constantin Noica, Emil Cioran și Radu Stanca. Acestuia din urmă șantierul pornit cu o teză de doctorat, unul terminat în 1981, nu i l-am închis nici acum când al cincilea titlu de volum publicat stă gata să apară. 

Chiar dacă niște onorante premieri din tinerețe ar fi trebuit să mă încurajeze să scriu poezie, bucuria cea mai mare mi-a produs-o semnalarea altor condeie. Explicația stă în exercițiul didactic, pe care l-am continuat fără întrerupere 51 de ani, cu o pasiune pe care o remarcau studenții mei din anii târzii. Vorbind de la catedră simțeam că din privirile lor iau tinerețe, dar le dau prin glasul zicerii ceva din forța experienței mele de cunoaștere.  Deci, m-am consacrat cercetării literare. M-a pasionat lucrul cu documentul original, autentic. Pe negândite s-au adunat peste 500 de articole și vreo 30 de titluri de carte. Unele erau cărți de autor, altele erau îngrijiri de ediții, prefețe și postfețe ori chiar restituiri, așa ca în cazul publicistului memorandist sibian Nicolae Cristea. Lui i-am dedicat cinci cărți cu titluri distincte, prin care el poate fi smuls din uitare.

De ce am scris de mai bine de o jumătate de secol? Nu pentru câștig material. Nici la gloria postumă nu mă gândeam scriind zile, dar mai ales nopți. Înainte de orice, era plăcerea așternerii pe hârtie a cuvântului mărturisitor de adevăr. Aceasta este bucuria bucuriilor, ca nicio alta pe lumea noastră trecătoare. De aceea, am revenit cu aceeași neobosită pasiune în fața foii albe, pe care acum o înlocuiește ecranul computerului. Ce mistică taină este plăcerea de a te juca cu slovele, ca într-un puzzle, care îți va înfățișa la capătul unui travaliu ostenitor chipul cel drept al realității, una pe care dorești să o cuprinzi în cuvânt și care te reprezintă.

Emil Cioran  prinsese misterul confesiunii prin cuvânt, care atinge o culminație sacră, definită de el ca „taină dumnezeiască: sunt unele afirmații pe care le faci în singurătate, ca și cum ai fi Dumnezeu. Scrisul este un act de megalomanie. Îl faci ca și cum ți-ai scrie testamentul. Și atunci, evident că într-un sens absolut, a scrie este tot atât de absurd ca și a respira. Când scrii te afli singur cu tine însuți, nu gândești la consecințe, nici la ceilalți. Ca și cum ai sta singur în fața Neantului. Astfel că afirmațiile pe care le face cineva pot părea absurde celorlalți, dar sunt adevărate pentru sine, mai ales în momentul când le scrie. Când cineva este singur, este un Dumnezeu. Și de aceea, scrisul este ceva extraordinar, pentru că te întreci cu Dumnezeu”. Nu, eu nu am ajuns niciodată la conștiința dumnezeiască a plămadei de slove, ca Luț, rășinăreanul desțărat. Este drept că despre el vorbeam prin anii 1980-1987 adesea cu filosoful Constantin Noica, modelul pe care l-am avut la maturitate, ca pertinență a ideilor țintite în cuvânt. În  cei șapte ani de prietenie intelectuală, aprecierile superlative ale Domniei Sale m-au îndemnat la un spor de exigență. Cred că „Domnul Noica”, cum obișnuiam să-l numesc, pentru că exista în el o elevație a spiritului cum nu mai întâlnisem la altcineva, m-a ajutat scriind „Sentimentul românesc al ființei” să simt capcana și prăpăstiile de care se cerea ferită delicata frumusețe a cuvântului pur, cel care cu clinchet de clopoțel aduce adevărul ce se vrea exprimat. Să găsești măsura dreaptă pentru a defini sensul unor ziceri așezate în propoziții și fraze este o taină și presupune o imensă răspundere, atât față de autorul la care te referi, cât și față de tine, care scriind crezi că faci lumea mai dreaptă și, poate, chiar mai bună.

Cum poți să crezi că slova ta îndreaptă lumea? Oricât de modest este aportul tău, el contează, mai ales că astăzi circulația ideilor este susținută tehnic cum niciodată nu a mai fost. Consider că merită să investești toată energia ta bună în cuvânt, mai ales când moștenești de la Pliniu credința că „nulla dies sine linea”. Oricât de simbolică valoare are astăzi o asemenea zicere antică, eu simt că aceasta poate înregimenta nu doar artiștii de diferite expresii, ci oamenii în genere care merită să-și rânduiască existența răspunzând unor targeturi  majore, care să le busoleze eforturile. Zi de zi. Atunci când simți că nimic nu-ți dă sentimentul împlinirii decât un text îndelung plămădit și care a pornit spre lume, fără îndoială că ești un scriitor, adică un făuritor de slove. În fiecare scriitor stă ascuns un Sisif. Fără el, ocnașul mitic, cuvintele scapă ca niște herghelii îndrăcite, ce năpădesc pământul, amenințând să-l inunde…

În mod surprinzător, nu am defel sentimentul că odată cu pensionarea este timpul să mă opresc și din scris. Cel puțin șapte cărți stau pe șantierul meu, așteptând să vadă lumina slovei. Oare voi mai izbuti să le aduc în fața lumii?

–––––––

Anca SÎRGHIE

Sibiu, 27 noiembrie 2021

Marietta MATEI – „DACIA ESOTERICĂ” – COROLAR AL CERCETĂRILOR PROFESORULUI VICU MERLAN

Aceste rânduri nu sunt decât  impresii de cititor, un cititor atent, nu chiar novice în unele domenii, care a lecturat de  2 ori opera, dar care nu este nici critic literar, nici specialist în istorie sau arheologie. De aceea accentul cade pe OMUL și CERCETĂTORUL VICU MERLAN și nu pe opera sa.

Miercuri, 23 iunie 2021, am avut onoarea să fim invitați la cea mai importantă lansare de carte a domnului Profesor Vicu Merlan – ”Dacia esoterică”, 2 volume, 941 de pagini, apărută la Editura GANESHA, București, 2020. Activitatea s-a desfășurat la Biblioteca ”Mihai Ralea” din Huși, cu un public numeros și invitați de marcă – profesori și cercetători. Eram foarte emoționată și nu eram decisă să particip la dezbateri, deși mă pregătisem puțin, căci Vicu mă rugase să fac o prezentare. Am zis totuși că nu se poate să nu fie susținut și de la Răducăneni, comuna de care este legat nu numai afectiv, ci și prin descoperirea ”Zeițelor de la Isaiia”.

Lucrarea mă impresionase puternic de la prima privire – era masivă și numai ținând în mâini cele două volume grele, mă gândeam cu spaimă ce și cum s-o prezint. Chiar am spus atunci că sunt în mare dilemă, deoarece, după o primă lectură am realizat că aproape nu poți scoate o virgulă din text fără să afectezi sensurile multiple ale afirmațiilor autorului. I-am mulțumit Domnului Profesor Vicu Merlan (cel mai mult îmi place această titulatură pentru autor!) că a avut încredere în capacitatea mea de a învăța și la o vârstă respectabilă, dar i-am cerut timp pentru a doua lectură, pe care am făcut-o cu mai mare atenție, parcurgând și trimiterile la subsolul paginilor, dar… sunt tot ezitantă: cu ce să încep? Ce să amintesc și ce să las? Toate sunt la fel de importante, minuțios organizate, amplu documentate, peste măsură de captivante!

Și… ar trebui să închei aici…

Poate doar să repet ce am spus atunci că opera aceasta este rodul cercetării unei minți atotcuprinzătoare și că dascălii de la Răducăneni sunt mândri de fostul lor elev, Vicu Merlan, care a avut un parcurs profesional în permanentă ascensiune, în ultimii ani la superlativ. Retoric, am pus o întrebare (spre deliciul publicului, mare majoritate profesori, din câte mi-am dat seama): ”Dacă elevul are asemenea realizări, vă imaginați ce minți luminate au avut profesorii săi!?!?”

Trimiterea la Emil Cioran mi s-a părut firească: ” O existență care nu ascunde o mare nebunie nu are nicio valoare”! – ”nebunie” în sensul pozitiv al cuvântului. Recunosc, Domnule profesor, că nu te credeam atât de riguros, de organizat, deși te știam tenace și perseverent, pasionat și foarte bine pregătit profesional. Vorbirea ta cam rapidă, entuziasmată, de parcă erai mereu pe fugă, era de natură să creeze senzația unui visător, un sentimental, cu mintea … ”în ceruri nalte”(Mihai Eminescu). Și chiar erai grăbit! Aveai atâtea proiecte că nu era timp de …cozerii!

Am colaborat la editarea ”Monografiei Comunei Răducăneni” în 2016 (ar trebui să ne gândim la o reeditare, (când și dacă vei fi mai liber și o spun ”cu mâna pe inimă” că, dacă nu ar fi fost energia și perseverența cu care ești înzestrat, eu nu aș fi reușit să duc la bun sfârșit acest demers pe care îl datoram satului meu natal și unchiului meu, Înv. Nicolae Tomulescu, cel care a început primele documentări pentru o monografie.

Acum,… despre ”Dacia esoterică”…

” Dumnezeu a făcut CUVÂNTUL” – scrie în Biblie. Se cere să-i folosim puterea! Dl prof. Vicu Merlan a știut asta și a dat CUVÂNTULUI valențe minunate în operele sale. E o bucurie nemărginită să văd că rostul său dă rod tot mai bogat, în ciuda… unora cu privire crucișă, invidioși că el își vede de treabă și merge tot înainte (vezi gluma cu …”Să trăiască dușmanii și să ne vadă fericiți!”)

La prezentarea din iunie a.c. l-am văzut pe Vicu liniștit – scrisese și editase cartea pentru care a muncit peste 30 de ani! Dumnezeul poporului român, popor cu trecut preaplin de eroism  și spiritualitate, și-a întors fața către autor încă din copilărie, călăuzindu-l spre frumoase calități: curiozitatea nemărginită a cercetătorului, dorința cunoașterii și perseverența spre finalizarea pasiunii arheologice în lucrări de marcă despre descoperiri minunate.

Dincolo de faptul că a fost elevul Liceului ”Lascăr Rosetti” din Răducăneni, județul Iași, Dl. Prof. Vicu Merlan a fost mai ales un adolescent și un tânăr pasionat de istorie și arheologie, cu o dorință nestăvilită de a aduce la lumină  vestigiile trecutului acestor locuri. Îl frământa iar și iar întrebarea ”Cine erau și cum trăiau stră-stră-stră…bunii noștri?” Cu fiecare ciob găsit la Isaiia, Bazga sau Răducăneni era tot mai convins că acolo, în adâncuri, există dovezi ale unei civilizații milenare uimitoare, ce așteaptă să fie descoperite. Și nu s-a înșelat căci ”Zeițele de la Isaiia” i-au confirmat presupunerile, i-au împlinit speranțele. Chiar avea lacrimi în ochi când mi-a povestit despre valorosul tezaur. Era mai mult decât entuziast! Am scris atâtea despre OMUL Vicu Merlan deoarece eu cred cu putere că ”omul sfințește locul!”

Cartea este structurată  în două volume masive: VOL. I, 543 pagini, 6 capitole; VOL. II, 408 pagini, 6 capitole. Titlurile capitolelor pot constitui, prin ele însele, cărți separate, adunate într-un tot unitar, cu o documentare impresionantă: autorul citează peste 500 de surse bibliografice (dacă n-oi fi greșit la numărare!) din diverse domenii: istorie, arheologie, literatură, medicină, spiritualitate, folcloristică – mitologie etc., ducându-ne ”în zbor” peste pământuri și peste timpuri, făcând legături între popoare și milenii, pentru a demonstra că esoterismul dacic ”reprezintă un segment din MARELE TOT – MATCĂ ce a influențat într-o foarte mare cultura și civilizația ulterioară europeană, și nu numai”(Op.cit., VOL. I, p. 4)

Materialul bibliografic din fișe a fost identificat pe teren, din 1992 până în 2014 Dl. Prof. Vicu Merlan efectuând săpături arheologice, în calitate de colaborator sau responsabil, pe 22 de șantiere. Așadar, teoria are la bază o îndelungată practică, rezultatul constând în numeroase descoperiri ce-i susțin afirmațiile. Autorul visează, dar visul e bazat pe realitatea a numeroase cercetări – ale sale și ale multor specialiști în domeniu, români ori din alte țări, corelațiile fiind logice și convingătoare. În plus, prezența lui pe toate aceste șantiere este demonstrată de fotografiile făcute în situri, singur sau cu toată familia, care l-a înțeles, l-a încurajat și l-a susținut.

Sunt peste 30 de ani de muncă asiduă. Având în vedere și celelalte cărți editate în aceeași perioadă, apoi masiva revistă ”Lohanul”, al cărui fondator și redactor-șef este din 2007, activitatea de muzeograf și  profesor, la care se adaugă monografiile unor comune (Dolhești, Ciortești, Bunești-Averești, Tătărani și Răducăneni) pe care le-a coordonat, te întrebi, pe bună dreptate, când a mai avut timp pentru sine și ai săi?!!

Voi exemplifica  doar câteva capitole care au un conținut surprinzător și captivant (dar toate sunt așa) – parcă citești unul dintre cele mai bune romane S.F., însă  extrem de documentat, ceea ce-l face cu atât mai credibil.

VOL.I, Cap. V – ”Locurile sacre”.

Este cea mai interesantă călătorie în lumea misterelor încă neelucidate: în Munții Carpați – Bucegi, Buzău, Sarmisegetusa – Regia, Taina Kogaionului, misterele sacre  ale Ceahlăului, fenomenele inexplicabile de pe vârful Gugu- Caransebeș, ori din Munții Rarău; din Maramureș; din Munții Măcinului; poarta temporală din Masivul Piatra-Mare din Munții Bârsei;Grădina Zmeilor din Podișul Someșan; Cuina Turcului-Porțile de Fier; enigmele așezării de 7000 de ani de la Limba-Oarda de Jos, Alba; Peștera Polovraci, Gorj; Peștera Bolii, Petroșani etc. etc.

În zona noastră aflăm despre locuri tainice unde se petrec fenomene nefirești, cum este Aria de Aramă din Pădurea ce separă satul Bazga-Răducăneni de comuna Moșna – Cetatea Getică. Eu am aflat legenda prin 1980 de la oameni bătrâni din Bazga, care-mi spuneau că au rătăcit câteva zile mergând în cerc, dezorientați de ceva  inexplicabil, amețiți, cu dureri și un vuiet în cap… ”ca de vas arămit”, cum scrie Vicu Merlan. Aceste manifestări neobișnuite chiar și pentru pădurari, buni cunoscători ai potecilor, cu stări aproape de leșin, face din Aria de Aramă o zonă evitată de localnici. Apoi, legenda Dealului Marmura, o pădurice situată între satele Roșu-Bohotin  – Răducăneni, pe unde treceau în sec. XIX poștalioanele și carele cu mărfuri dinspre Iași spre Fălciu: de sub roțile mijloacelor de transport se stârnea un vuiet înspăimântător venit din adâncul pământului, explicat oarecum prin intrarea în vibrație a straturilor de marmură. Alte locuri cu fenomene paranormale, cu apariții de stafii, iele, elfi sunt povestite de localnicii din Tătărani, Roșiori – Averești, Tăbălăiești, Costuleni – Dealul Surcica , Podul Oprii – Dolhești etc.        

În alte zone ale țării aflăm povești cu O.Z.N.-uri din Pădurea Baciului – Cluj, cu alte fenomene malefice în satul Dor-Mărunt din Bărăgan, în Pădurea Letea din delta Dunării, la Balta Vrăjitoarelor – Cernica, București… Deosebit de interesante sunt și capitolele III – ”Interpretări inedite ale simbolismului spiritual (legendele” sau  VI – ”Religia (de la vraciul preistoric la preotul de astăzi)”.

În VOL. II: Cap. VIII – ”Structurile megalitice (menhiri; tumuli; piramide naturale, sfincși etc)”; Cap. IX – ”Tehnologiile și invențiile populațiilor preistorice”; cap. X – ” Continuitatea de locuire în spațiul carpato-danubiano-balcanică” etc. În acest volum, la pag. 338, prof. Vicu Merlan notează:” Pământul românesc a fost de-a lungul  timpului ținta multor popoare barbare, a multora care au venit cu un singur scop: jefuirea avuțiilor, a recoltelor, a bunului cel mai de preț – pământul. Cel mai bun aliat al românului a fost Divinitatea, ce l-a călăuzit la vremuri de restriște, l-a îndrumat să se ascundă în codrul dea sau chiar să lupte cu dușmanul nemilos. De aceea Bunul Dumnezeu i-a sădit adânc în suflet și  conștiință dorul de glie, de păduri și râuri, tradiții și veselie”.

Sunt multe aspecte, descoperiri și interpretări inedite, de-a dreptul surprinzătoare,  pe care nici cei avizați în domeniu nu le pot include în prezentări cu mult mai ample decât încercarea aceasta a mea. Nu-mi rămâne decât să vă îndemn cu tărie să citiți această operă –  merită și este importantă pentru oricine vrea să știe de când și de unde venim.

La întâlnirea din 23 iunie 2021 încheiam firesc cu Nicolae Iorga: ” Fiecare loc are o istorie a sa. Trebuie doar o ureche să o audă, o minte să o înțeleagă și o inimă să o iubească”. Pentru locurile noastre (și nu numai) Dl. Vicu Merlan este și URECHEA, și MINTEA, dar mai ales INIMA istoriei lor!

Felicitări, Domnule Profesor! Ai reușit!!!

–––––––––

Prof. Marietta MATEI

Răducăneni – județul Iași

Noiembrie 2021           

Elena BUICĂ – O  VIAȚĂ  ÎMPLINITĂ ȘI  FRUMOS  TRĂITĂ – MEMORIILE  MEDICULUI  FABIAN  SAVU  ÎN „LA PAS CU AMINTIRILE”

Cred că cele mai citite, mai practice și mai educative cărți sunt romanele autobiografice, jurnalele, colecțiile de scrisori și amintirile. Îmi vine în minte bine cunoscutul „Jurnal al Annei Frank”, tradus în peste 65 de limbi și vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare.

Din cauza vremurilor tot mai complicate, astăzi oamenii nu mai au timp de reevaluări, de poziționări în societate și-n viața de zi cu zi. Asemenea cărți sunt un fel de ușă deschisă către universul interior în care chiar autorii ne poftesc. Din asemenea lucrări extragem niște esențe pe care le stocăm în mintea noastră, ca să putem lua când avem nevoie răsfoindu-le în tihnă, în momentele de răgaz, rămânând cu lecții de viață. Valoarea lor rezultă, în primul rând, din bogăția informațiilor, dar găsim și inițieri în tainele zilnice și adesea aflăm ce se întâmplă în spatele cortinelor. Valoroasă este și morala care se desprinde din conținutul lor. Când omul construiește ceva, când pune piatră pe piatră, atunci pune și un mesaj pentru semenii săi.

„La pas cu amintirile”, cartea medicului stomatolog Fabian Savu (Fabi, cum îi spuneau prietenii) e o refacere din temelii a vieții sale și, în bună măsură, și a societății în mijlocul căreia s-a desfășurat firul vieții sale. Așadar, este o carte și despre viața noastră, a tuturor celor contemporani cu el. Astfel, volumul său este o adevărată oglindă a unei epoci trăite și prezentate cu multiplele ei fațete. El este rod al participării autorului în mod direct sau prin observație asupra evenimentelor relatate. Sursa principală o constituie amintirile păstrate în număr mare și cu o deosebită acuratețe. Amintirile din timpul războiului, de la vârsta de cinci ani, ori canonul intrării în învățământul superior sunt doar câteva exemple. Deși premiantul întâi, rareori pe al doilea loc, până la terminarea liceului, era ajutat de o memorie prodigioasă, la examenele pentru intrare la facultate a reușit numai a șaptea oară, ceea ce face ca jocul întâmplării să ridice mari nedumeriri.

Volumul acoperă o mare suprafaţă de informare, dar, cum se știe, niciodată îndeajuns, căci omul este o ființă nemărginită în complexitatea sa. Lectura cărții dezvăluie efortul făcut în toate etapele de viață, inclusiv în cel al devenirii sale ca om pe traseul vieții sale trăite frumos, cu împliniri, dar cu mare efort și stăruință. E un traseu în care ne putem recunoaşte oricare dintre noi, desigur, fiecare în felul nostru, desluşind şi ceea ce ne-a diferenţiat.

Discursul narativ al autorului se desfășoară pe mai multe niveluri, însumând 508 pagini, grupate în două părți mari. În prima parte prezintă drumul vieții sale de la începutul ei (kilometrul 0), care se desfășoară în sânul familiei ce l-a adus pe lume, iar a doua parte (kilometrul 50), viața petrecută în propria familie, la Cluj, mergând, pas cu pas, pe firul amintirilor până în pragul trecerii în universul veșniciei (kilometrul 100).

Vorbind de scopul pentru care s-a aplecat asupra scrisului, ne spune: „Am relatat unele momente din activitatea și experiența mea, poate se va găsi cineva să beneficieze de aceste sfaturi, în cazul în care va avea răbdarea să le citească. Acum sunt cu totul alte mijloace de informație și poate cei tineri se gândesc că oricum metodele noastre sunt învechite, dar sunt întotdeauna și experiențe care dăinuie peste ani. Mai știu oare studenții din ziua de azi cum învățam noi din cursuri litografiate, scrise întâi la mașină de către secretară, apoi corectate și, în final, litografiate? Cât eram intern la CMF, pe mine mă trimitea proful la secretara de la Prorectoratul Științific să corectez cursul pentru studenți. Era și asta o activitate.” (Pag. 265)

Fascinația scrisului l-a stăpânit de mulți ani, dar a prins viață târziu și a reușit să recupereze cu bine această întârziere. Ba mai mult, se dovedește a fi un explorator exigent al vieții aflate în desfășurarea ei, prezentate de pe pozițiile unei înțelepciuni specifice celor cu rădăcini adânci în frământatul ținut al Ardealului. Ultimele pagini ale acestui fruct rumenit în toamna vieții au fost așternute cu pixul pe hârtie cu ultimele resurse ale vieții sale. Când a pus punct volumului, a pus punct și vieții pe care a trăit-o așa cum a descris-o, lăsând cuvintele să vorbească în suspansul netrăirii. Efortul său poate fi luat model, pentru că nu este un fapt oarecare să faci debutul după ce ai păşit în vârsta a treia. Nu i-a mai rămas timp să o vadă tipărită. Dana, soția sa, cu ajutorul fiului lor, Paul Tiberius, i-au transcris cartea pe computer, au trimis-o la editura clujeană „Napoca Star” și a apărut în anul 2021.

Prin specificul ei, ne face să ne gândim la felul în care ne trăim viața. Cartea oglindește trăirile zilelor noastre  din care desprindem soluții și perspective noi la unele dintre cele mai arzătoare și dureroase probleme ale vieții. Presărate cu suișuri și coborâșuri, marcate de momente de glorie și de decădere care i-au pus la încercare viața lui sau a societății românești, sunt o valoroasă sursă de informare și pentru că putem face conexiuni pe care nu le bănuiam. E remarcabil modul cum privește printr-o optică proprie viața în scurgerea ei și resorturile pe care se sprijină de-a lungul  timpului. Nu neglijează nici efortul de a crea spații în care meditația este ca la ea acasă.

Medicul Fabian Savu a prezentat evenimentele din viața sa și din diferite etape ale societății pe un fundal istoric. A surprins și ce era comun în comportamentul oamenilor într-o anumită epocă și a dat o dovadă de bună cumpănire a stării generale. Societatea este privită ca într-o apă limpede, relevând uneori o lume cu un chip frumos, alteori cu un chip cu riduri ascunse sau cu masca ce oferă surpriza ascunzișurilor. E o carte care îndeamnă cititorul să reflecteze după propria experiență de viață la frumuseți înălțătoare, dărâmări interioare, dar și  la aspectele obișnuite ale fiecărei zile trecătoare. E o carte cu o caligrafie ordonată, calmă, o carte care îți impune să nu pui la îndoială adevărul cuvântului său.

Cartea ne cucereşte de la primele pagini, pentru că autorul ne vorbeşte cu simplitate şi deosebită claritate despre felul cum a modelat timpul după chipul şi spiritul său, aşa cum, la rândul său, timpul l-a modelat în direcţia adaptării la noi împrejurări de viaţă. E o carte în care introspecția pune în valoare educația și moralitatea autorului.

Cum era și firesc, pasiunea și dăruirea sa pentru profesia de doctor se desfășoară pe multe pagini. Uneori, autorul se întoarce la partea nevăzută a lucrurilor, la fațetele lor tainice, la urma vagă asemenea unui vis, pe care o lasă efortul doctorului după ce pleacă de sub ochii pacientului. Pătrunzi mai adânc cuvintele autorului privind câteva aspecte ale profesiei de medic: „Medicii fac parte dintr-o categorie socială specială, în momentul în care ei vin la serviciu trebuie să lase afară toate celelalte probleme extra-profesionale legate de familie, sănătate, probleme materiale și altele, care nu au legătură cu profesiunea lor. În discuțiile cu pacienții medicul trebuie să fie în stare să coboare la nivelul omului de rând, dacă acela îi este pacient sau să poarte o discuție elevată cu un om de cultură, să posede cunoștințe în cât mai multe domenii de activitate, să fie un bun psiholog, astfel încât între medic și pacient să se poată stabili o relație armonioasă, bazată pe încredere, acest lucru fiind o garanție în plus pentru obținerea unor rezultate pozitive ale tratamentului. Toate acestea se obțin prin multă muncă și sacrificii, printr-o documentare permanentă, o viață echilibrată și dăruire totală meseriei alese”.

Își amintește cu căldură și reverență despre cei care s-au remarcat în mod deosebit: „Prof. Dr. Kauffman era un mare sufletist, atât în relațiile cu pacienții, cât și cu colaboratorii. Era un mare specialist în patologia glandei tiroide, dar mai ales în patologia vasculară, domeniu în care clinica a devenit o adevărată școală, meritul fiind al dr. Kauffman, care a știut să stimuleze interesul colaboratorilor, astăzi, demni urmași ai săi, dintre care îi menționez pe profesorii Andercou, Ciuce, Galea, Rădulescu și mulți alții. Cu toții au devenit, și ei la rândul lor, modele demne de urmat, cu conștiință și simț al datoriei la cel mai înalt nivel profesional, respectând motto-ul profesorului Hațieganu: „Medicina este știință și conștiință” (p.187). În mai multe pagini amintește elogios de medicul oftalmolog Emil Bozac. Am citit cu emoție rândurile dedicate acestui minunat om și medic a cărui pacientă i-am fost de-a lungul mai multor ani, ochii mei având probleme deosebite. Când am plecat din Cluj, am luat cu mine amintirea unor persoane remarcabile, printre care se află, și până în zilele de astăzi, figura luminoasă a medicului Emil Bozac. Îi mulțumesc peste ani lui Fabi că mi-a oferit retrăirea acelor momente prea repede trecătoare în scurta noastră ședere pe acest tărâm.

Nu de puține ori întâlnim în cartea sa umorul, adesea unul subtil: „Profesorul Vasilescu avea un subtil simț al umorului, pe care îl etala discret în anumite ocazii. La un curs mai puțin atractiv, colegii sporovăiau cam tare și proful s-a oprit din predat și a scris pe tablă o formulă matematică: 4+8+6-7=0, la care unii au comentat că nu este corectă egalitatea. Atunci ne-a explicat cum că patru clase elementare plus opt clase de liceu și șase ani de facultate fără cei șapte ani de acasă este egal cu 0. A fost cu adevărat o lecție de bună purtare, după care a urmat o liniște mormântală”. (Pag. 192)

Ca un bun receptor atent al faptelor de viaţă, autorul a urmărit să prezinte chipuri de oameni care să rezulte nu din analize, ci din fapte. Oamenii amintiți trăiesc cu intensitate în paginile cărţii. Sunt vii și fiecare cu individualitatea sa. Cu o privire ageră surprinde particularitățile unui mare număr de persoane devenite personaje cu cele bune, dar și cu metehnele lor. Uneori, oamenii pe care i-a întâlnit se identifică cu o anumită tipologie a unui personaj literar. Sunt întâmplări și personaje veridice care pot fi găsite în presa vremii, în istoria ce s-a scris în cea de a doua parte a secolul al XX-lea și începutul celui de al XXI-lea.

Când am citit paginile despre climatul din apartamentul Esterei, soacra sa, (Bubu, cum o strigau nepoțeii) și a persoanelor pe care le-a cunoscut acolo, pentru mine a fost o atingere de suflet. Am tresărit cu bucurie citind numele persoanelor care veneau în casa lor, printre care se află și numele meu. Am retrăit cu bucurie momente care mi-au înflorit viața în acel timp și pe care le-am păstrat în amintire oriunde m-am aflat.

Estera avea vocația prieteniei în forma cea mai nobilă. În largul și frumosul ei apartament din clădirea aflată în centrul orașului, nelipsită din ilustratele care reprezentau Clujul, o dată sau chiar de două ori pe săptămâna, Estera primea musafiri.

Cel mai adesea erau doamne, în înțelesul cel mai fericit al cuvântului. Dăinuia acolo un climat  ce amintea de epoca interbelică, pe când România avea o identitate și un bun renume în lume. Respectul reciproc, buna-cuviință, optimismul, ținuta demnă și corectitudinea erau valori pe care Estera le impunea cu un firesc și o deosebită simplitate acestor întâlniri, ținându-le la înălțime. Am apreciat-o pe Estera și pentru că, blândă și bună, dar fermă, avea darul să-ți atragă atenția într-un mod prietenesc când ceva nu făceai bine, fără să te judece sau să te trimită în zona umilinței. Estera ne umplea spațiul lăuntric cu un aer încărcat de liniște, de seninătate, de încredere în sine care ne dădeau un sentiment de împlinire. Darurile acestea le-a moștenit și fiica sa, Dana, soția lui Fabi. Acest climat fericit și de încredere în viață i-a dat aripi și lui Fabi, căci s-au pliat cu darurile din zestrea cu care a intrat în această familie.

Ca martor ocular pe timp îndelungat, mărturisesc cu deplină sinceritate că am fost atrasă în mod deosebit de noblețea caracterului lui Fabi și a universului celor două familii, cea în care s-a născut și cea din timpul căsătoriei. Astfel se explică și continuarea prieteniei mele cu Dana până în zilele de astăzi, deși ne despart 8.000 kilometri și diferența mai multor ani de viață.

Autorul se dovedește a fi un receptor atent al faptelor de viaţă,  al mișcărilor în societate. E un autor care, în maniera clasică a prozei româneşti, poate oferi o lectură plăcută, prezentând aspecte ale specificului românesc, obiceiuri și tradiții păstrate din vremuri imemoriale. Localitatea Vălișoara, locul nașterii sale, pare ruptă din viața sa, care l-a înzestrat cu multe frumuseți și daruri spirituale ale regiunii din preajma Apusenilor. Vălișoara e „una dintre frumusețile naturii care mai păstrează nealterată imaginea vechimii și tradiția satului ardelean moștenite din timpuri străvechi, unde cei ce se încumetă să-și scalde ochii în clipele libere ce le au la dispoziție cu peisajele unice de la câmpia nu prea întinsă până la dealurile împădurite și majestuoasele stânci golașe implantate parcă anume să străjuiască așezarea au parte de o experiență de neuitat.” (Pag. 485)

Prin remarcabila sa gândire analitică şi obiectivă, medicul Fabian Savu s-a dovedit a fi un analist fin al acelor ani care s-au transformat într-o perioadă de luptă pentru supravieţuire. Romanul ne atrage prin autenticitate. Stilul concis, fără sofisticări şi detalii greoaie, relevă ce e expresiv. Frazarea are claritate care dă forţă de expresie şi frumuseţe textului și îl fac agreabil. Totul este spus limpede şi răspicat, în această carte, pe înţelesul tuturor. Chiar dacă sunt și pagini de specialitate, cu termeni specifici, înțelesul se deduce din context. E cuceritor acel firesc al simplităţii, chiar şi atunci când prezintă retrăirea unui timp damnat. Nimic distorsionat, orice decupaj ai lua oferă imagini dintr-o lume care pare a se desfăşura acum sub ochii noştri. Simţi aerul proaspăt în fiecare pagină, deşi unele întâmplări s-au petrecut acum aproape trei sferturi de veac. Întâmplările îmbracă forma unor povestioare desfăşurându-se în frumoasa și armonioasa noastră limbă română, încărcată de autenticitate expresivă. Autorul se remarcă și prin ştiinţa de a crea atmosfera prin notaţii ale amănuntului, aparent nesemnificativ, dar expresiv, în sugestia unui sentiment de evadare, de relaxare, de pace, când e cerut de o tensiune prea încărcată. Valoros este şi faptul că autorul, deşi este înzestrat cu ochi critic şi o fermitate remarcabilă în aprecierea adevărului, nu intervine în desfăşurarea evenimentelor, lăsându-i cititorului libertatea de a-şi forma propriile păreri.

Ajuns la finalul volumului, autorul își ia rămas-bun de la cititori în mod deosebit, cu emoție de o subtilă noblețe. Cititorii sunt priviți ca niște oaspeți de seamă pe care i-a tratat cu ce a avut mai bun și, dacă nu a putut mai mult, își cere iertare. O face reluând o strofă din romanța populară „De ți-am greșit, îți cer iertare”, interpretată de rapsodul popular, Ion Luican: „Fără să vreau te-am supărat/ Dar tu ai milă și-ndurare/ Când mă consideri vinovat/ De ți-am greșit, îți cer iertare.” În felul acesta, autorul ne trimitere cu gândul la un gest al țăranului nostru ca semn de aleasă prețuire pentru omul din  popor. Când acesta primește un om mai de seamă la masa lui, pune pe masă tot ce are mai bun, apoi își exprimă părerea de rău că n-a putut face mai mult pentru a-i arăta cinstirea pe care i-o acordă, spunându-i în mod învăluit: „Să ne iertați, că noi, la țară, așa trăim și numai așa bucate avem și de aceea zic din inimă, să ne iertați.”

Înainte de a pune punct acestor note de lectură, ca o concluzie, subliniez câteva idei: „La pas cu amintirile” e o carte de autentică substanță. Cu acest volum al memoriilor, ca un bun și înțelept mărturisitor de viață, autorul a mai adăugat o pagină la întregirea unei largi panoplii a scrierilor autobiografice în limba română. Volumul te cucereşte prin spiritul liber cu care autorul valorifică ideile. El provoacă și incită, prin aerul de imensitate a lumii şi acuratețea scrisului cernut de sentimentul responsabilităţii în faţa istoriei. Este lăudabilă fermitatea în credinţa invincibilității adevărului, încrederea în triumful omului asupra tuturor vicisitudinilor. Poate fi considerat un document de epocă.

Conținutul ei ne face să gândim optimist. Cu toate încercările prin care trecem, se poate trăi viața în esența ei, în mod natural și cu un conținut real, și putem să avem și noi o viață împlinită și frumos trăită, așa cum a dovedit medicul Fabian Savu.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

23 noiembrie 2021

Viorel Birtu-Piraianu: Drumul catre nesfarsit

DRUMUL CĂTRE NESFÂRȘIT

Am fost întrebat mereu de când scriu.Sunt medic, de o viață tratez trupul, am vindecat mii de oameni și totuși am simțit că este prea puțin.Am început să scriu, în versurile mele se regăsesc gândurile, suferințele, durerile oamenilor, lacrimile lor.Cine sunt…M-am născut undeva, locuiesc pretutindeni, uneori mă regăsesc nicăieri.

Continue reading „Viorel Birtu-Piraianu: Drumul catre nesfarsit”

Vasilica Grigoras :Despre Vasile Plavan -un Slavici al Bucovinei de Mariana Gurza

VASILE PLĂVAN – „LUMINOASĂ PILDĂ DE VIRTUTE”(24 noiembrie 1889 – 23 ianuarie 1939)

Stăpânirea habsburgică din Bucovina avea propriile interese, cu totul altele decât cele pentru binele şi propăşirea românilor. Acţiona printr-o masivă colonizare cu populaţii neromâneşti, scopul final fiind distrugerea caracterului românesc al acelui teritoriu.La această grea povară a populaţiei româneşti din dulcea Bucovină, se adăuga şi faptul că teritoriul său fusese teatru de război între trupele ruseşti şi cele ale puterilor centrale.

Continue reading „Vasilica Grigoras :Despre Vasile Plavan -un Slavici al Bucovinei de Mariana Gurza”

Cristina HOROTAN – BLÂND IUBITOR DE POEZIE (CUVÂNT ÎNAINTE)

Ce viață tumultoasă am trăit! Câte furtuni ne-au lovit, câte raze de soare ne-au mângâiat, câți oameni ne-au făcut fericiți și câți alții ne-au lăsat suferinzi. Cu toții am urcat și am coborât, cu toții am iubit și poate, uneori, am disprețuit, în căutarea răspunsului, a adevărului absolut la eterna și apăsătoarea întrebare „de ce? de ce eu?”

Continue reading „Cristina HOROTAN – BLÂND IUBITOR DE POEZIE (CUVÂNT ÎNAINTE)”

Ionuț ȚENE: Hunedoreștii – o familie europeană cu origini românești de la sud și nord de Carpați

În plan istoriografic, o carte publicată recent de istoricul acad. Ioan Aurel Pop și intitulată sugestiv ”Hunedoreștii – o familie europeană” (Ed. Școala Ardeleană) aduce o contribuție substanțială la evidențierea rolului și misiunea nobilimii române din Ardealul medieval. Studiu conceput este amplu și complex, scris cu acribie documentară și o dragoste față de adevărul istoric, în mainera marilor înaintași, Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu. Cartea continuă, pe un palier evolutiv și exhaustiv contribuții mai recente la istoria originii nobililor români din Țara Hațegului și Hunedoara, ale lui Radu Popa, Adrian Rusu și Ioan Drăgan. De fapt, cartea istoricului Ioan Aurel Pop închide perfect și cu acuratețe cercul cercetărilor despre originile Hunedoreștilor, o familie nobiliară românească cu reverberații europene și cu o influență majoră în istoria regatului medieval ungar.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Hunedoreștii – o familie europeană cu origini românești de la sud și nord de Carpați”