Al. Florin ȚENE: Incident istoric

Incident istoric

                                                                  Poezie scrisă în noaptea de  24 decembrie 1989

 

A ieşit istoria în stradă, dezbrăcată ca o nebună,

În piaţa publică strigă cât o ţin paginile:

Sunt unică şi nu mă repet, terorismul politic

mi-a pus cunună,

tras la şapirograful timpului ,el e de vină!

Istoria mai strigă:să se facă lumină!

 

În piaţa Patriei istoria desculţă ca o fată bătrână

Urlă din tot plămânul îmbâcsit de războaie:

Sunt fecioara ce visează sub lună

la Bărbatul ce-şi pune în cui Războiul

Şi-n faţa femeii-Pacea, genunchiul şi-l îndoaie.

 

A ieşit istoria în stradă ca o nebună,

E noapte ,oamenii latră la lună

şi câinii ascultă cuvântându-le în strună.

—————————

Al. FLORIN ŢENE

Cluj-Napoca

Daniel IONIȚĂ: Poeme pentru virusați

 

Daniel Ioniță

din noul volum „Instrucțiuni”

Editura ROCART

București 2020

 

 

INSTRUCȚIUNI

 

Voi fi sau nu acasă, când vei reveni.

Supa e-n frigiderul gol – pune-o pe foc.

Un duh de ceapă, hrean şi nişte păpădii –

destul ca să te saturi; sau poate deloc.

 

Iar tusea… n-ai ce să-i mai faci, dacă persistă;

n-am nicio carte, dar citeşte-o, dacă vrei –

mai ales paginile lipsă, ale lui, sau ale ei –

şi aşteaptă-mă-n sufragerie, dacă mai există.

 

***

 

DESPRE CEI VIRUSAȚI, NUMAI BINE!

 

Despre ei vă vorbesc.

Nu despre cei ce tuşesc;

nu despre cei inseraţi cu tuburi.

Ci despre cei care se înghesuie în primul metrou,

spre serviciu, spre birou

să prezinte rapoarte, să măsoare şuruburi –

cu toţii aşteaptă grăbiţi

răvăşiţi, plictisiţi, istoviţi,

pogorârea capriciului vetust şi crâncen de mâine

ca pe Sfântul Duh, care ar veni dar nu se-ndură.

Cunosc ei bine rutina… şeful, cu masca pe figură

îi va proslăvi condescendent,

cu laudele-ntinse ostentativ pe pâine –

căci şeful însuşi – fiind mascat –

muşcă din felie macabru, sacadat

şi scuipă apoi, mereu previzibil, mereu turbulent.

 

 

SCRUM DE STELE

 

Din vehiculul Său interstelar

Dumnezeu îmi zice: „fii atent

că într-o zi toate stelele astea

pe care le-ai adunat cu atâta efort

cu atâta grijă şi sacrificiu

vor arde – se vor face scrum”.

Nu L-am crezut, n-am vrut să-L cred.

Dar acum mie-mi ard stelele, au ajuns chiar aşa…

aproape scrum. Toate deodată.

Au stat ce-au stat, au aşteptat, le-am tot dus cu vorba –

dar azi mi-au zis că s-au săturat

şi că se vor aprinde.

Nimic nu le-a convins să mai aştepte.

Mi-am recunoscut vina, nici nu se putea altfel,

le-am promis marea cu sarea,

le-am rugat cu pământul (că cerul le aparţinea deja),

dar nu le-am putut convinge cu nimic.

Acum strâng cenuşa după ele

ca s-o pun într-o urnă

de cristal.

Sunt maestru de pompe funebre

pentru propriile

mele stele.

 

 

MARIA – WHAT’S IN A NAME?

 

Iubeam o fată, Maria, zveltă, sânii mici, brunetă,

ochii verzi.

Dar, Doamne! – după o săptămână, ce să vezi?!

Când i-am citit biografia

am sesizat

că era Alexandra, nu Maria…

Maria se ascunsese-n şifonier

şi se iubea acolo cu-n bancher.

Iubeam o fată, Maria.

Cu mijloc strâns şi şolduri de sirenă.

Dar, bulversant! – când a avut migrenă

mi-a făcut o scenă…

s-a dat de gol,

că era, de fapt, Magdalena, nu Maria.

Maria a gândit oportunist

şi m-a lăsat pentru un baschetbalist

sau fotbalist, mă rog, ecologist

taximetrist recidivist

balkanturist.

 

Iubeam o fată, Maria,

cu buze fragede şi voce de soprană.

Dar vacs… picasem iar într-o capcană

căci ea urla profund „eu cred că-s lesbiană;

şi-apoi în buletin îmi zice Coca, nu Maria”.

Ce naiba… eu iubeam

toate Mariile mai vechi, mai noi…

şi tot speram… credeam… că sunteţi voi.

Într-un final, după un car de ani,

vâslind spre libertate,

m-am deşteptat la o realitate

cu basme de doi bani!

Şi am descoperit…

acum admit… că mai degrabă

voi sunteţi doar erzaţuri pentru mine

– trei la doi lei în piaţă, pe tarabă – mam’selle cu

apucături spre rău, spre bine,

spre mine uneori, sau spre oricine.

 

Şi că vă cheamă, aşa, de-a valma:

Gianine, Beatrise, Augustine,

Betine, Caroline, Clementine,

Codruţe, Flavii, Dane şi Georgete,

Elvire, Genoveve, Antoanete,

Iolande, Laurenţii, Isabele,

Letiţii, Luciane, Mirabele,

Elene, Delii, Doine şi Diane,

Narcise, Melanii şi Loredane,

Emilii, Laurenţii sau Felicii.

Olimpii, Pauline şi Patricii,

Aline, Angeline sau Simine,

Zerline, Marceline, Mădăline,

Larise şi Clarisse, Sânziene,

Melisse, Melanii şi Marilene,

Victorii sau Zamfire sau Amalii,

Otilii sau Ozane sau Rozalii.

 

Dar până la urmă voi închide ochii,

voi apuca o mână, un călcâi sau tivul unei rochii,

iar tu, cea apucată, mai mult ca sigur că vei fi

Georgeta,

sau Frederica,

sau Florica…

de ce nu, Julieta?!

Şi când te voi căra pe braţe peste prag şi zăplaz,

mugind adânc, sărind din stări civile spre extaz,

nu te speria… dacă din când în când te voi striga

…Maria

căci sigur nu-ţi voi mai citi, atent sau neatent,

biografia.

 

 

STRADA PE CARE AI STAT

 

Strada pe care ai stat

Mi-aduce aminte de noi

Tu aveai pistrui şi părul roşcat

Şi iubeai… iubeai cât pentru noi amândoi.

Veneam cu bicicleta verde uneori

Şi-ţi aduceam mereu un covrig şi-o îngheţată

Le gustai o dată sau de două ori

Apoi te lăsai sărutată.

M-am mutat din cartier şi nu te-am mai sunat

Dar îmi aminteam uneori de tine.

După nişte ani, cândva, undeva între Berceni şi iarnă

te-am revăzut – erai cu doi copii şi-un bărbat,

dar ai privit totuşi preţ de o clipă spre mine.

 

 

REVELAȚIE

 

M-ai lăsat mască

şi fără cască

pe trotinetă –

mă râde Clujul –

graso-brunetă,

când în poşetă,

foarte cochetă

îţi cauţi rujul.

Buzele pline

zâmbesc spre mine,

roze şi line –

ca din reclamă.

E oare vis?

Am zis ce-am zis

şi n-am prezis –

că-mi dai o palmă…

…cu-aşa putere!

Ah ce durere

şi ce plăcere –

mi-ai provocat!

Coşmar şi vis

devin proscris

cad în păcat…

Fără-ndoială

eşti colosală,

imperială,

ba chiar mortală,

iar conjugală –

cel mai probabil

şi reprobabil –

eşti unicat!

Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Poeme pentru virusați”

Al. Florin ȚENE: Individualitatea stilistică și viziunea artistică în jurnalism

         Folosirea mijloacelor limbii române diferă prin diferite particularități ale acesteia de la un vorbitor la altul, în domeniul crainicilor TV, și cu atât mai mult de la un ziarist la altul și de la un scriitor la alt scriitor, în formă scrisă. Deși ziariștii din toate domeniile mass-mediei, inclusiv scriitorii,  recurg la același material lingvistic  general, organizat de sistemul limbii române, aceștia îi dau o utilizare proprie în concordanță cu ideile și sentimentele care îi animă, precum și cu  variatele împrejurări în care se găsesc. În aceste condiții fiecare ziarist și scriitor se caracterizează prin anumite “constante” ale felului său de a fi, sau de talentul său și bagajul de cunoștiințe pe care le are, și de a reacționa ( care alcătuiesc trăsăturile personalității lor), atitudinea sa de exprimare, în general, printr-un anumit mod de utilizare a resurselor limbii române, care-i pot defini felul de a gândi, de a aprecia pe cei cu care are contact și de a răspunde prin vorbit și scris la fenomenele din lumea înconjurătoare. Aducându-mi aminte de o zicală populară, pot  afirma că noțiunea de individualitate stilistică se cuprinde în maxima: “Să-ți citesc articolul  sau să te aud cum vorbești la microfon  îți voi spune cine ești și ce talent ai.“ În linii mari  individualitatea stilistică trebuie raportată la anumiți factori, relativi constanți, cuprinși în mijloacele de expresie ale unui vorbitor la TV și radio, ziarist și scriitor, mijloace care ne dau posibilitatea  să deduce una sau mai multe trăsături  proprii gândirii autorului și profilului său psihologic.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Individualitatea stilistică și viziunea artistică în jurnalism”

Maria FILIPOIU: Crăciunul în citate și colinde

„Este Crăciun de fiecare dată, când îl lași pe Dumnezeu să îi iubească pe alții prin tine… da, este Crăciun de fiecare dată când îi zâmbești fratelui tău și îi oferi mâna ta.” – Maica Tereza

„Crăciunul este momentul în care s-a unit cerul cu pământul şi omul cu divinitatea.” – David Boia

„Vrei să-l păstrezi pe Hristos în Crăciun?

Hrăneşte-i pe cei flămânzi, îmbracă-i pe cei goi, iartă-i pe cei vinovaţi, primeşte-i pe cei nedoriţi, îngrijeşte-i pe bolnavi, iubeste-ţi vrăjmaşii şi fă altora ceea ce ai vrea să îţi facă alţii ţie.” – Steve Maraboli

„Crăciunul este un pod. Avem nevoie de poduri pentru că râul timpului curge. Crăciunul de azi ar trebui să însemne crearea de momente fericite pentru mâine şi retrăirea celor de de ieri.” – Gladys Taber

„Când avem conștiința curată, avem Crăciunul în pemanență cu noi.” – Benjamin Franklin

„Crăciunul nu este o perioadă, nici un sezon, ci o stare de spirit. Adevăratul spirit al Crăciunului însemnă să prețuiești pacea și bunăvoința, să oferi din plin, compasiune.” – Calvin Coolidge

„Voi păstra Crăciunul în inimă și voi încerca să-l țin cu mine tot anul.” – Charles Dickens

– Crăciunul este visul copiilor în care adulții devin magi pentru o clipă. – Maria Filipoiu

– Nașterea Domnului este (re)nașterea și (re)înnoirea spiritului creștin în sufletele oamenilor, de-a celebra viața pe Pământ, ca cel mai prețios dar al Creatorului. – Maria Filipoiu

Continue reading „Maria FILIPOIU: Crăciunul în citate și colinde”

Gabriela RAUCĂ: Poveste dulce

Poveste dulce

 

În casă, Moș Crăciun pe horn coboară

Și de aici, nicicând nu s-ar mai duce,

Este savoare-n tot ce-l înconjoară,

De ciocolată și de turtă dulce.

 

Se-așează moșul să se odihnească

Simțind în nări mireasmă de praline,

Apoi încearcă să se dumirească,

Ce poa’ să fie și de unde vine.

 

Privește, fermecat, prin încăpere,

Și se gândește, cât e de frumoasă,

La sobă se-încălzește, cu plăcere

Și-admiră florile puse pe masă.

 

Cadouri scoate, sub pom le pitește,

Din sacul lui legat cu funde roșii,

Ar vrea să stea, dar totuși se grăbește

Să plece, până or cânta cocoșii.

 

Dar înainte de-a se duce-n noapte

Zărește, sus pe sobă rânduite,

Prajiturele și-un pahar cu lapte,

Anume, pentru Moșul pregătite.

 

Este târziu, dar nu se prea îndură,

Făr’ a gusta, să prindă la putere,

De pe platou, măcar o prăjitură

Și-a bea din laptele-ndulcit cu miere.

 

Și vrând, pe urmă, să se relaxeze,

Pe canapea-ndreptandu-se de șale,

Își pune-ncet sub cap, ca să viseze,

O pernă roz, umplută cu migdale.

 

Adoarme Moș Crăciun, în casa dulce,

Simțind în nări miros de scorțișoară

Și-i este bine, de nu s-ar mai duce,

Să-nfrunte iar troienele de-afară.

———————–

Gabriela RAUCĂ

Viena, Austria

Decembrie  2020

Maria FILIPOIU: Plânsul sfinților / Patimile martirilor

PLÂNSUL SFINȚILOR

Mila este plata pentru răscumpărarea sufletelor.
Mântuirea este, în același timp, și lucrarea lui Dumnezeu și a noastră
.”

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Adeseori plângem la icoanele sfinților, până când ne seacă ochii de lacrimi, fără a ști că-n ele se revarsă durerea martiriului pentru credință. Și ochii sfinților sunt secați de lacrimi, că ele se scurg prin ochii noștri, când plângem împreună cu sfinții și cu duhurile îngerilor, care, simțindu-ne tristețea sufletească ar vrea să ne-o aline. În taina rugăciunii, spiritele ating cupa inimii cu aripa blândeții, când toaca heruvimilor cheamă duhul întrupat la asceză, spre izbândă prin puterea credinței, cu ofrande pe mir de lacrimi în plânsul îngerilor, de suferințele noastre.

Plângem când se lasă tăcerea durerii și suferinței peste lume, ca după un război tributar morții.

Plângem pentru durerea surdă, care sfâșie inimi și macină suflete, căutând miracolul vindecării în puterea divină. Doar foșnetul ca o adiere de aripile speranței sparge tăcerea în taina rugăciunii și înalță spiritul creștin din cascada lacrimilor pe un pod al biruinței, de răul care încearcă orice muritor în drumul prin propriul destin.

Plângem la rugăciunea nopții și a dimineții, când ne dă semnalul cocoșii vestitori ai rugăciunii îngerilor, de-a ne unii în spiritul credinței, ca într-o comuniune spirituală a Divinității.

Plângem de tăcerea mormântală pentru a celor dragi, care își înalță sufletele să primească o soartă mai bună într-o altă lume.

Plângem de mila prietenilor necuvântători, ce-și așteaptă stăpânii rătăciți în măruntaiele pământului.

Plângem în liniștea singurătății, ce pendulează săgeata timpului sub mantia sumbră a nopții până în zorii argintii ai dimineții, ce oferă bucuria vieții în lumina diurnă.

Plângem de dorul celor sub ochii cărora am crescut și-n mormânt au dispărut, până când mustete pământul de lacrimi în cimitire.

Plângem cu ochii sfinților la sărbătoarea prăznuirii lor, implorând Creatorul și Împăratul Universului pentru veșnicirea păcii pe Pământ.

Plângem de bucuria renașterii în arborele vieții, care leagă Pământul și Cerul cu beteala credinței divine, când Clopotarul Timpului bate gongul în mugurii generațiilor lumii și-n rădăcinile ancestrale.

Continue reading „Maria FILIPOIU: Plânsul sfinților / Patimile martirilor”

Vavila POPOVICI: VINE CRĂCIUNUL! FIȚI BUNI!

… Să ningă, o, Doamne, să ningă

și tu prin troiene să treci…

Hai vin-o, cânta-vom colinde,

vom spune atâtea povești!

(Din volumul „Tăcutele ierni”)

 

 

   Indignată la citirea unor articole din presa românească, încep prin a spune că în vremea comunismului, răutatea, denigrarea, distrugerea sufletelor se făcea prin teroare: arestare, anchete, închisoare. Elita românească a fost distrusă. Astăzi alții au preluat menirea securității aservită partidului comunist: te desființează prin publicarea unor articole în diferite ziare, reviste. Iar acestea, dornice de senzațional, le publică imediat. N-am mai văzut din acea vreme a comunismului, atâta ură față de elita românească! Față de acei pe care îi mai aveți rămași în țară. Trageți săgeți, umiliți-i la vârsta înaintată pe care o au, nu-i lăsați să moară mulțumiți de munca lor făcută în folosul vostru al tuturor, nu-i lăsați să se sfârșească liniștiți. Criticați-i, scuipați, distrugeți-le opera, nu-i lăsați să gândească liber, încorsetați-le gândurile din puținul timp pe care îl mai au să trăiască! Sunteți încă tineri, aveți putere, aveți ascendentul forței fizice și al pozițiilor pe care vi le-ați cucerit, loial sau făcând compromisuri. Nu face excepție nici politicianul mai în vârstă – fost conducătorul țării în perioada post-revoluționară – și care, fără rușine a adresat cuvinte înjositoare unui intelectual de seamă. Lipsă totală de respect pentru intelectualitatea românească. Înțeleg să pedepsiți pe răufăcătorii vremurilor trecute, dar nu pe cei care v-au hrănit cu munca lor intelectuală făcându-vă să gândiți profund asupra vieții, și nu superficial cum tinerețea v-ar fi putut cere. Nu v-a plăcut gândirea lui? Dați-o la o parte! Sau rețineți ce vă place din ea, fiindcă din filozofia cuiva, ai întotdeauna ceva de  învățat.

   De ce ați lăsat răutatea să vă penetreze sufletele? Nu e destul că ați făcut legi pentru a îngropa definitiv elita românească avută? Ați purces și la cea prezentă… Orgoliu, răzbunare? Nu denigrând îți faci loc în viață, ci prin dovada unei munci, făcute măcar la înălțimea celor dinaintea voastră, dacă nu veți putea mai sus, chiar. Așa sună ideologia care ni se impune: „Ființa umană trebuie observată și controlată, ea fiind dușmanul și trebuie arătat oamenilor”. Cu astfel de comportamente, și un astfel de ritm contagios de denigrări, ne vom crea singuri decenii turbulente, în care nu ne vom putea găsi liniștea.

   Vine Crăciunul! Definiția religiei creștine este cea de religie a iubirii și iertării. Cereți iertare, sau dacă cuvântul vă dă frisoane, cereți scuze. Biblia spune: „Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire” ( I Ioan 4,7-8).

   Fiți buni, căci bunătatea împlinește opera iubirii! „Dreptatea se potențează în bunătate, iar bunătatea poate fi potențată până la iubirea cea mai altruistă și sacrificiul de sine cel mai generos, și chiar până la sfințenie”. Fiți buni! Fiți buni! Cinstea vă călăuzească! Numai așa va putea fi salvată planeta noastră!

   Ne apropiem de ultimele zile ale acestui an. A fost un an greu pentru noi toți. Un an în care a trebuit să stăm mai mult izolați, să ne fie teamă de îmbolnăvire, să suferim în tăcere pentru cei atinși de boală și de moarte, motive pentru care ar fi trebuit să reflectăm mai mult asupra vieții și să devenim mai buni. Poate mulți dintre noi au făcut-o.

   În acest an 2020 bucuria din sufletele noastre a fost mereu umbrită de triste întâmplări. Nu ne este de ajuns? Veninul, ah, veninul din sufletele unora! Căci șerpi veninoși sunt răspândiți în întreaga lume, sunt printre noi, ei au colți special adaptați pe care îi folosesc pentru a mușca și a injecta veninul în pradă. Și înghit prada cu o mare poftă… Se răzbună, orgoliile lor înving și distrug suflete.

   Viața cu problemele ei materiale copleșitoare, ne îndepărtează uneori de adevărata viața spirituală, aruncând între materie și spirit un văl întunecos. Sărbătoarea Crăciunului fiind o sărbătoare a sufletelor noastre, oamenii ar trebui să dea la o parte acest văl, Crăciunul să devină Sărbătoarea Bunătății, a Bucuriei, când Cerurile se leagă de Pământ, când fiecare dintre noi redevine copil prin curățenia gândurilor și își deschide sufletul către Dumnezeu, cu credință și iubire. Să uităm în aceste zile ale Sărbătorii Crăciunului de necazuri, tristețe, violență, sărăcie, să încercăm să fim altruiști, să ne îmbogățim cu credința în Dumnezeu, să respectăm tradițiile frumoase ale neamului, să cunoaștem adevărata bucurie!

   În zadar cumpărăm daruri și gătim un pom de Crăciun, dacă în sufletele noastre nu este pace, bunătate, iubire și iertare. Așa cum spunea Duhovnicul american Roy L. Smith (1887-1963), cel care a slujit la cea mai mare biserică metodistă din lume (Los Angeles), a scris articole de ziare, cărți și a fost redactor al unei reviste creștine: „Cine nu are Crăciunul în adâncul inimii sale, nu  îl va găsi niciodată sub un brad de Crăciun”.

   Crăciunul este marea sărbătoare a creștinătății. Este sărbătoarea Nașterii Domnului; să ne fie un timp de bucurie și slavă, aducător de vești bune, de pace, dreptate și liniște sufletească; o perioadă în care să putem primi și dărui multă iubire și căldură sufletească. Începem să remarcăm aceste simțăminte de pe acum, în entuziasmul – nepierdut încă – cu care se fac pregătirile pentru această sărbătoare: cumpărături, ornarea caselor, instituțiilor, magazinelor, pomilor de pe străzi etc. Odată cu pregătirea cadourilor, oferirea lor celor pe care iubim, ne deschidem inimile spre iubire.

   În aceste zile bunătatea și dreptatea au drum liber spre sufletele noastre. Venerând miracolul din care se trage această sărbătoare, ne reamintim cu drag trecutul istoric și religios, momentul Nașterii lui Iisus în vremea Imperiului Roman condus de împăratul Cezar Augustus, a Israelului guvernat de regele Irod, de Nazaretul în care au trăit Iosif și tânăra virgină Maria, cea vizitată de un Înger care i-a spus că va da naștere unui Fiu…

„Păstorii s-au întâlnit, s-au sfătuit, / și la drum au pornit, / locul să găsească unde Fecioara Maria / pe Hristos avea să-l nască, / Fiul ei cel Sfânt, / Om-Dumnezeu pe pământ. / Pruncul în pântecul mamei a-îngenuncheat / și pe Dumnezeu l-a rugat / ca Maica să-l nască, / lumea aceasta s-o cunoască, / nouă să ne prorocească. / Maria genunchii Fiului i-a mângâiat / și Dumnezeului s-a rugat / pentru noi să-l nască. / În acea noapte sfântă s-a rugat / și pe Iisus ni l-a dat, / cuvântul spre a-I fi ascultat. / E seara sfântă de Ajun, când noi, / drumurile le deschidem înapoi; / la locul lor găsim faptele toate / cu peste două mii de ani în urmă întâmplate.”                                             Continue reading „Vavila POPOVICI: VINE CRĂCIUNUL! FIȚI BUNI!”

Ion POPESCU: Aripi de zăpadă (Poeme)

 

Florile gerului

 

Zăpezi depuse virginal

Troiene peste liniștea de piatră

La lunca verde, o erată

Scrisă cu ghețuri, magistral

 

Din coșuri se vălătucește fumul

Rânjește gerul printre turle

Se-nfoaie crivățul în surle

Abia se mai cunoaște drumul

 

Îmbobocit-au flori de ger, pe geamuri

Corbii cerniți cheamă, pustiu, a iarnă

Din norii vineți a pornit să cearnă

Chiciuri ce dantelează alb, pe ramuri

 

Cobor în vis, ca într-o rană veche

O mare neagră va să mă inunde

Tălăzuind cenușile imunde

Spre țărmurile unei lumi pereche

 

Să ningă iar!

 

Îți lăcrimează părul în ninsoare

Iubita mea de albastru și de mare

 

Cad fulgi de nea, pe umbre străvezii

Din ceruri, vrăjitoarea își scutură ghiocul

Viori de argint sclipesc pe norii vineții

Sub streașină miroase a iarnă, busuiocul

 

În ochii tăi, iubito, se alină două stele

Și ninge lin, și tot mi-e dor de noi

Crăiasă astrală a gândurilor mele

Eu știu să număr doar din doi în doi

 

Ai stări amestecate, foc și gheață

Fantoșă rece, apoi sărut de jar

Din neguri moarte, mă aduci la viață

Și limpezești, anume, cerul de cleștar

 

Să ningă mult, să fie iarăși iarnă

Cu buzele o să-ți topesc zăpada de pe gene

Alb infinit, pe noi să se aștearnă

Să ne iubim, nebuni, printre troiene

 

Aripi de zăpadă

 

Simți cum îți cresc din umeri,

aripi de zăpadă

și ți se face dor

de albul acela

fără nicio numire,

fără tărâm.

 

Ai săruta stalactitele,

dar buzele îți ard.

Ah, cât de tare îți ard buzele,

de setea ridicării

din nesărutul gri,

al altcuiva !

 

Ai vrea să te întorci

în sămânță,

azilnic și imponderabil,

ca umbrele fumului,

ori ca un foton rătăcit,

fără vibrație.

 

Ai vrea să spui cuvinte

care nu s-au spus nicicând,

alcătuiri necunoscute,

furate fără voie

din limba altei lumi.

 

Dar taci

și te întinzi pe sfere de lumină,

așteptând la marginea visului,

să-ți crească aripi de zăpadă.

 

Să nu ucizi o pasăre cântătoare

 

S-a strecurat pe lângă noi

o vară sălcie

ca o frunză vestejită, de vie,

căzută cu nerost.

Apoi trecu o toamnă fără sâmbure,

searbădă într-adins,

fruct orfan, crescut stingher,

pe creangă de întuneric.

 

Dar în luncile visului,

încă albesc mărgăritare sub sălcii,

serile acelea încă își moaie

în lacul tăinuit, boturi de ciute,

iar coronița din galbene roze,

încă ți-e proaspătă, pe frunte,

ca un sărut adolescentin.

 

Chiar dacă timpul bate a gol,

ca o inimă de împrumut,

chiar de se simte adiere de scrum,

și-n cerul gurii am gust de cenușă,

niciodată nu voi zidi ferestrele spre soare,

și nu voi azvârli cu piatra, niciodată,

într-o pasăre cântătoare.

 

Cântec sferic

 

Se deapănă din furca înserării, fir topit

Din veche aramă sângerândă

Pe verde pal, edulcorat tomnatic

Felinele tăcerii stau la pândă

Lângă poteca gândului lunatic

 

Timpul sihastru se adună-n sine

În loc străin, printre zidiri străine

Fără adresă, lipsit de puncte cardinale

E o părere, doar un liman ucis

De depărtare

Vis așternut pe somnul altui vis

Un panaceu numit uitare

 

Ascult un cântec ce plutește sferic

Peste amintiri și umbre, ce se scurg

Din apa vie a ochiului homeric

Un cântec trist, pe strune de amurg

 

Ascult un cântec ce plutește sferic

Peste lumini prizoniere-n întuneric

Un viers ce adună inimi și desparte

Hrănind cu vânt iubirile deșarte

 

Autor: Ion POPESCU

Ieromonah IUSTIN T.: Frica lumii. O poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi…

(o scrisoare unei vechi cunoştinţe îngrijorate de dictatură, de vaccinuri şi de viitorul lumii)

Dragă C.,

Mi-ai spus o poveste. Dureroasă, sinceră, tristă, şi poate, în cele din urmă, adevărată.

Acum e rândul meu să-ţi spun altă poveste.

Tot ce simţi tu e adevărat şi rezonabil, dar numai în logica lumii. Ai uitat să priveşti lumea prin ochii lui Dumnezeu, şi ai „căzut” în statistica omenească. Lumea de azi e condusă de dorinţe de putere, de bani, de sete de stăpânire, de globalizare, în spatele cărora, stă, într-adevăr… mintea Celui Rău. De aceea Mântuitorul a spus încă de acum 2.000 de ani că „lumea sub stăpânirea celui Rău zace”. Cumva, pe exterior, aşa a fost dintotdeauna…

Şi cu toate astea, dragă colegă C., lumea de azi, şi lumea din fiecare epocă a istoriei, e, din punct de vedere duhovnicesc, o poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi… Asta e ceva minunat! Şi mai presus de minte.

E vremea să meditezi la acest gând de Sus. Asta e taina. Dumnezeu lasă puterea Zmeilor (oameni conduşi de impulsurile celui Rău) să se manifeste în lume, să se desfăşoare, să arate ce poate… Zmeii sunt într-adevăr teribili, dar asta numai ca să se arate cât de minunaţi sunt Feţi-Frumoşii! Adică oamenii călăuziţi de îngeri şi de sfinţi, în spatele cărora stă Mintea atotcuprinzătoare şi atotproniatoare a lui Dumnezeu. Care e adevăratul Făt-Frumos!

Asta ne scapă nouă mereu, creştinilor. Privim lumea în mizerabilitatea ei. Şi prin ochii lumii, şi ai pandemiei, şi ai măsurilor anti-democratice care ne aşteaptă, lumea viitoare pare să devină un ghetto destul de mizerabil, în care nu se vor bucura decât cei care se acomodează cu sistemul, ca un fel de argaţi fericiţi. Creştinii sinceri şi angajaţi nu. Ei cel mai probabil vor suferi.

Dar lumea, draga mea colegă, n-a ieşit niciodată din povestea lui Dumnezeu! N-a ieşit niciodată din paradigma basmului Zmei – Feţi Frumoşi. Numai noi am căzut în slaba noastră minte, care crede că e puternic numai cine face zgomot şi rumoare pe lume. Mental vorbind, noi suntem în captivitatea Zmeului şi am ajuns să ne însuşim chiar statutul de „domestici” ai lui, de oameni sechestraţi care nu-şi mai văd ieşirea. Dar ieşirea nu va fi omenească, sau juridică, sau prin vreo haiducie a lumii. Ieşirea adevărată din această criză se face în afara dimensionalităţii lumii. Adică Dumnezeu îşi arată Împărăţia Lui peste dezordinea şi haosul de pe lume, lăsând chiar dezordinea la locul ei. Ba chiar absurditatea şi nedreptatea lumii. Aşa a făcut şi cu lagărele, şi cu deportările şi cu închisorile şi cu toate Crucile existenţei noastre româneşti…

Ţie, stimată prietenă, trebuie să-ţi spun o poveste cu înţelesuri tari. Pentru că, după cum vezi, nu ajută consolările moraliste, fiindcă moralitatea e o lume care dublează duhovnicia, adică un fel de surogat al ei. Duhovnicia e paradoxală, e impredictibilă, e copleşitoare, e, dacă vrei… zen. Moralitatea e o consolare pioasă a lumii, o telenovelă în care eroul nu scapă… Chiar şi încurajările celorlalţi că „o să fie bine”, „o să aibă grijă Dumnezeu”, dacă se gândesc în câmpul moralităţii consolatoare, nu sunt altceva decât nişte biete speranţe ale lumii. Care bineînţeles că nu ne pot scoate din depresie. Depresia lumii nu se vindecă cu medicamente ale lumii. Nici chiar cu acele „rugăciuni” care sunt recomandate ca nişte consolări, când de fapt sunt prelungiri ale fricilor şi insecurităţilor noastre cu care ne adresăm lui Dumnezeu. Or Dumnezeu e prea minunat şi prea înţelept cu noi să ne răspundă pe frecvenţa acestor tremurări ale noastre, după chipul lumii. Nu ne judecă, bineînţeles, dar ne trage mintea la loc larg, la loc deschis, iar acea lărgime de inimă constituie însăşi Răspunsul.

Deci iată povestea, stimată prietenă. Povestea cu înţelesuri „tari”.

De când sunt călugăr, de 15 ani, m-am dezvăţat de povestea scrisă de „lume” pentru mine. Am abandonat-o de mult, ca să intru în povestea lumii (re)scrisă de Dumnezeu pentru mine, în cu totul altă cheie. Şi în această poveste, cele mai fericite zile ale existenţei mele au fost – să nu te miri – … cele în care m-a atacat Cel Rău.

A fost, de pildă, o zi astă-toamnă în care am fost la B. cu nişte treburi şi am dormit la casă la o rudă de-a mea. În noaptea aceea am avut o „vizită” a celui Rău. I-am simţit, ca în toate celelalte dăţi, teribila ură, teribilul dispreţ, josnicia cu care mă privea!… Dar cel mai înfricoşător nu era răutatea Lui. Ci mai degrabă înspăimântător era faptul că părea, cumva… că mă ştie! E ciudat, nu-i aşa? Vrăjmaşul părea că mă ştie, că mă cunoaşte cine sunt, şi de aceea ura lui era atât de personală şi de abominabilă. Părea că eu sunt cel mai mare duşman al Lui, că i-am făcut cel mai mare rău pe care i l-a putut face cineva vreodată…

Dar acum, dragă colegă, când îţi scriu aceste rânduri, înţeleg cât de minunată este lucrarea lui Dumnezeu cu mine! Acum înţeleg deplin. În aceea zi am simţit toată ura personală a celui Rău, şi am tremurat ca frunza. Dar m-am aruncat imediat în rugăciunea Doamne-Iisuse, şi am simţit, cum, încet-încet, toată ura lui, toată revoluţia Lui, tot cutremurul care voia să-l producă lumii şi mie, se depărta încet-încet, ca o muzică dată cu fade, în altă cameră… şi afară din casă. Ştii ce am înţeles minunat din această ură a Diavolului…? Am înţeles, dragă colegă, cât de preţuit sunt în ochii lui Dumnezeu! Cât de important sunt eu, o fărâmă de om, pentru întreaga Umanitate, dacă Diavolul şi-a dat osteneală să mă urască atât de personal şi atât de irevocabil pe mine!! Faptul că Zmeul a avut ceva de împărţit anume cu mine, că mă voia exterminat, desfiinţat de pe lume, m-a făcut să-mi dau seama cât de minunat e rostul meu pe lume! Şi, odată cu mine, al oricărui om. Am înţeles, indirect, ca o parabolă, că Făt-Frumos, adică Dumnezeu, m-a adus pe mine anume pe lume, cu o miză anume, că să sporesc eu cu prezenţa mea taina lumii. Şi că acest rost al meu pe lume – şi cum e al meu, aşa şi al altora – încă nelămurit, îl deranjează nespus de tare şi definitiv pe duşmanul lumii şi al lui Făt-Frumos… Pe Zmeul. Pe diavolul.

Ce să-ţi zic, stimată prietenă…? Sunt şi acum mut de fericire! Parcă taina lui Făt-Frumos s-a atins ca o adiere de obrazul meu, şi am simţit, pentru o clipă, cât de minunată e lumea lui Dumnezeu! Prin ochii lui Dumnezeu. Şi dacă s-ar fi întâmplat asta prin 1945, când era grozăvia războiului mondial, şi dacă m-aş fi născut prin închisorile comuniste din anii 1960, şi dacă aş fi murit la Revoluţie pe străzile din Bucureşti… dacă în oricare din aceste împrejurări m-ar fi atins aripa lui Făt-Frumos pe umăr, sau pe minte, aş fi rămas la fel de trăznit de fericire!… Aş fi înţeles, şi atunci, ca şi acum, că nicio grozăvie a lumii nu a putut opri crearea mea pe lume, şi că taina de a exista şi de a fi în lume, în Lume, merită orice globalizare şi orice dictatură pe care se întâmplă s-o facă oamenii. Că fericirea de a fi copilul trimis al lui Făt-Frumos în lume nu poate fi învinsă şi ştirbită de nimic. De Zmei, de Muma-Pădurii… de nimic.

În dimineaţa aceea, la ruda mea, m-am sculat, mi-am băut ceaiul şi am plecat în oraş cu treburi. Nu i-am tulburat familia cu povestea mea călugărească teribilă. Dar ziua aceea am simţit-o ca o fericire aparte, ca şi cum în zorii zilei am privit un mare Eveniment din taina lumii, mi s-a deschis o fereastră în lumea lui Făt-Frumos din spatele lumii cârmuite de cel Rău… Şi am fost nespus de liniştit, de senin, chiar de bucuros să merg pe aceleaşi străzi cenuşii ale Bucureştiului pe care le ştiam din facultate. Oameni cu măşti, retraşi, speriaţi, neliniştiţi. Dar în inima mea parcă se întâmplase o poveste la scară universală, parcă rulase Titanicul şi aflasem adevăratul deznodământ… acela în care nu murise nimeni, de fapt, ci toţi erau în mâna lui Dumnezeu! S-a dat deoparte cortina şi am văzut adevărata şi măreaţa Piesă de Teatru care se juca în spatele scenei lumii…!

E cumva, ca acea poveste din Pateric, când un călugăr tânăr a văzut în vedenie cât de multe sunt duhurile rele care împresoară lumea, erau ca nişte păsări negre care întunecau tot orizontul. Şi s-a speriat şi i s-a făcut inima ghem. Dar părintele lui i-a făcut semn să se uite în cealaltă parte a Cerului. Şi acolo a văzut duhurile bune, slujitoare ale lui Dumnezeu, nenumărate, luminând tot Răsăritul…! Şi i-a zis: „Vezi, fiule, aceştia care se luptă împreună cu noi sunt mai măreţi decât aceia răi… Fii liniştit şi crede Tatălui nostru şi Dumnezeu”.

Aşa că, dragă colegă, ai dreptate! Trăim în lumea Zmeului. A Mumei-Pădurii. Dar asta niciodată nu a fost povestea… lor. A fost dintotdeauna a lui Făt-Frumos, care e sensul şi nădejdea tuturor vieţilor şi destinelor de pe lume.

Zâmbeşte şi miră-te, dragă colegă, de frica ta şi de puţina ta inimă!

Zmei şi Feţi-Frumoşi, stimată prietenă! O, şi, n-aş da zilele acelea cu Zmei pe nimic, pentru că acelea au fost zilele arătării nemărginirii lumii lui Făt-Frumos. O fericire pe care încă n-o merit…!

Mulţumesc că m-ai făcut din nou parte din Taina de care uitasem. Mulţumesc că mi-ai amintit că lumea e în stăpânirea lui Făt-Frumos! Şi mie, şi tuturor.

Cu drag, al tău coleg şi părinte,

 

Părintele I.

Continue reading „Ieromonah IUSTIN T.: Frica lumii. O poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi…”

Cristina HOROTAN: Lacrimi de Decembrie (poeme)

MIC(UL)-ROB

(În loc de motto)

Eu nu cutez să mă compar cu marii scriitori din lume
Dar mă întreb cu-atâta jind… ce i-o fi condamnat să scrie?
Pentru că scrisu-i de departe, cel mai curat microb, ce-nvie
Din gânduri, vise sau emoții, din bucurii, melancolie,
Din sângeroase răni pe suflet, sau din colosala furie,
Iar ce rezultă e un strigăt sau un semnal de agonie…
De-i liric, epic sau dramatic, de-i poezie sau eseu,
In toate e un foc ce arde… e darul de la Dumnezeu!

 

***

POEZIE

Poezia mea-i o poveste, smulsă din realitate
E un cânt, ce din strafundul sufletului razbate.
E un pansament pe rană, tratament de durere,
E o-ntreagă viață-n versuri, adevăr și mistere.

De n-ar fi poezia, m-aș pierde în abisuri
În lupte-ucigătoare, în false paradisuri…
Aș fi poate ca ceilalți, cu lacătul la gură,
Iar capul meu plecat, fără simț și măsură.

Aș da cu pumnu-n masă, m-aș dopa cu pastile,
Mi-aș blestema dușmanii cu poezii ostile,
Aș spune ce nicicând nu mi-aș dori să spun,
Mi-aș construi viața-n baloane de săpun.

 

 

DEZERTORILOR

M-ați hărțuit atâta vreme
Și-ați dat cu mine de pământ,
Mi-ați aruncat cuvinte grele
Ce uneori mi-au fost mormânt.

M-ați răsplătit cu vanitate,
Cu etichete sfidătoare,
Cu ură și perversitate,
Fără drept de clarificare.

V-ați luat bocancii în picioare
Și m-ați călcat pe demnitate
Mânjind cu ură a mea onoare
Cu acuzații eronate.

M-ați judecat grosolănește,
La primul act de piesă scris
Atât de prost, și mișelește…
M-ați însemnat cu fieru-ncins.

V-a dispărut și prietenia
Ce măgulea-mă altădată
Ca sufletu-mi și omenia
Să nu rămână nepătată.

Ați cântărit că e mai bine
Să vă încredeți în scenarii,
Și să întoarceți înspre mine
Armele, carele și caii.

Nu ripostez la josnicie,
Și nu particip la război
Cu dezertorii de frăție.
N-aș vrea să fiu nicând ca voi!

Când veți avea umanitate,
Și veți începe să gândiți,
Să vă uitați puțin în spate
La cel ce vrutu-l-ați ucis!

Și când în timp, veți lua locul
Celui supus la infamie,
Să v-amintiți că în preambul
Exact asta mi-ați dorit mie.

Însă în bula voastră fadă,
Desprinsă dintr-un crunt real,
M-ați considerat o năroadă
Ce joacă-un rol la carnaval.

În viața mea, voi ați fost lecții
Dintr-un volum nefericit
Și-am să respect mesajul vieții:
Plecați… de unde ați venit!

 

 

IZ DE GER

E iz de ger și sărbătoare
Și-n mine-i scrisă o cutumă
Ce mă ridică pân’ la soare
În aerul cuprins de brumă.

Lângă focul mocnit de lemne
M-așez domol, iar pe genunchi,
Țin mândră scrierile mele
Și văd cum pana ia avânt.

Și mintea-mi zboară-n altă lume
Unde cuvintele dau viață
Trecutului ce-a lasat urme
Prea nobile, ca-ntr-o prefață
A unui basm ce-n fericire
Se-ntâmplă atunci când cade neaua
Și se transformă-n licărire
Utopică, vie, mantaua.
Pe albul ei văd proiectate
Tablouri cu frați si surori
Și munți și văi, ape-nghețate,
Copilăria-n sărbători.

Fiindcă doar ea e apogeul
Întregii vieți pe-acest pământ,
Iar ce rămâne joacă rolul
De agonie-n pas mărunt.

Și scriu cu-atâta-nsuflețire
De preamăritul preambul
Al unui start ce-i reverie
Dă viață ca un fascicul.

Miros de brad și iz de ger,
Mă-ntoarce mereu ‘napoi.
Și nu pot să mă simt stingher
Pierdut… de sfinte sărbători.

 

 

DE UNDE SUNT

În seara asta iar am ascultat
Colinde strămoșești din Bucovina.
Și-așa c-o jale-adâncă am oftat,
Că aș pleca-ntr-acolo chiar acuma.

Niciunde-n țara asta n-am simțit
Așa fior, cum este cel de-acasă,
Și lacrimi calde iar m-au podidit
Și dorul crunt nicicum nu mă mai lasă.

Cu cât mai iute trece-acuma vremea,
Cu-atât mai mult aș vrea să o întorc,
Să mă trezesc din nou în Bucovina,
Unde bunicii noștri încă lână torc.

Să mă ascund din nou în fortăreața
Vestitului Ștefan, Mare și Sfânt
Să memorez în mintea mea pecetea
Neamului de viteji, din care sunt.

Aș vrea să fiu înc-un Crăciun acasă…
Să fiu copil…să pot să mai simt slava..
Și aș plăti oricât ar costa vama,
Să-mi cânt colindul iarăși… la Suceava.

 

 

PICTAȚI DE DUMNEZEU

 

Într-o dimineață albă, de poveste

Băiețelul meu cel mic, mi-a spus

Că în lume, circulă o veste

Cum că noi, oamenii, venim „de sus”!

 

Și m-am gândit… câtă filosofie

În mintea lui, de nici cinci anișori

Să-mi spună-așa, cu-atâta duioșie

Că Dumnezeu ne-a procreat în nori.

 

Cum a luat apoi o scară mare,

Pe care coborât-am pe pământ…

Cum ne-a pictat cu drag, pe fiecare

Și a făcut cu noi, sfânt legământ.

 

L-am întrebat duios, cu ce culoare

A noastră epidermă-a fost vopsită…

Iar el, ca eruditul cel mai mare

Dă un raspuns…ce mă lasă uimită!

 

E simplu, mama: cu culoarea pielii!

Și m-am gândit, câte nuanțe sunt

Pe chipurile de pe-ntinsul lumii,

Dar el, ignoră acest amănunt…

 

Și-am înțeles apoi ce vrea să spună

El, văzând oamenii de-același fel.

Fără să vrea pe podiumuri să-i pună

După culori, neam, nații sau… altfel.

 

Realizez, după atâta viață,

Cât suntem noi, adulții, de defecți,

Despre-adevărul lumii ne învață

Copii curați la suflet și isteți!

 

 

CRĂCIUN

Bat clopote de sărbătoare, la sfânta biserică din vale,
Se-aud colinde peste deal, în satele de prin Ardeal.
Din hornurile ancestrale, se vede fum urcând agale
Spre depărtările celeste, precum o ilustrată de poveste.
Continue reading „Cristina HOROTAN: Lacrimi de Decembrie (poeme)”