Alexandru NEMOIANU: Patriarhia Ortodoxă Română trebuie apărată

La sfârșitul lunii August 2020, regimul Klaus Johannes și acoliții săi: Partidul Național Liberal și sinistrele formațiuni politice Uniunea Salvați România-PLUS, au decis, în chip samavolnic, provocativ și insultător să interzică marile pelerinaje Ortodoxe de la Sfânta Parascheva și de la Dimitrie cel Nou. Aceste pelerinaje sunt, pentru Români, naționale. De câteva veacuri, an de an, la bine și rău, Românii Ortodocși merg să cinstească acești doi Sfinți apărători. Pelerinajele aceste sunt manifestări de credință dar și de identitate națională. Interzicerea pelerinajelor, sub penibilul pretext al prevenirii gripei, a fost un act samavolnic, un act de răutate vicioasă. În chip limpede administrația Johannes și ‘vasele de necinste”, PNL, USR-PLUS au arătat cui slujesc: șarpelui celui bătrân, necuratului, Satanei.

În marea Ei înțelepciune Biserica Ortodoxă Română, Patriarhia și Mitropoliile, au acceptat, nu au protestat, au dat ‘Cezarului, ce este al Cezarului”, dar și-au exprimat nemulțumirea. În chip înțelept acestei exprimări de nemulțumire Înalt Prea Fericitul Patriarh Daniel i-a adăugat un avertisment, ”Dumnezeu nu se lasă batjocorit”. Cei care lovesc în Biserica, în Trupul lui Hristos, să se aștepte la pedeapsa cuvenită. Ei bine aceste exprimări, mai mult decât cuvincioase, au fost prilej că trepădușii regimului să se lanseze într-o avalanșă de insulte, la adresa Patriarhului și a Bisericii. Au fost insulte de felul celor folosite în “reeducarea” de la Pitești și, nu întâmplător, ”vârf de lance” a fost un ziarist cu o figura demonică. Turma Ortodoxă și-a strâns rândurile în jurul Patriarhului și stă gata să apere si sa riposteze. Vremea celor “caldicei” a trecut.

În momentul de față Biserica Ortodoxă Română are, în persoana Preafericitului Daniiel, un Patriarh providențial. Un ierarh care, cu mâna fermă și cu dragoste, așează Biserica milenară Ortodoxă Româna pe temelii trainice și care Patriarh face pentru Biserica Ortodoxă Română viitorul cu putință. Se mai poate spune că, rămânând credincios condiției sale de Bănățean autentic, Patriarhul Daniel dovedește din nou că “Banatu-i fruncea”.

În ultima vreme Patriarhia Română și Patriarhul sunt ținta unor atacuri vicioase. Evident este glasul celui rău care se exprimă prin “imbecilii utili” și prin oameni fără minte și suflet. În aceste condiții s-a exprimat opinia că “Biserica a rămas singură”. Biserica nu are cum să rămână “singură”. Biserica Ortodoxă este Trupul mistic al lui Iisus și Ea se află sub o făgăduință mult mai tare, fără asemănare mai tare, decât cea a oamenilor. Dar în aceste împrejurări, a atacurilor iresponsabile și vicioase împotriva Ortodoxiei, să fim deplini conștienți: toți și fiecare vom da seama de modul în care am acționat. Căci ateiștii și sectarii păcătuiesc prin eroare, dar cei care își spun ortodocși și nu spun nimica, păcătuiesc prin tăcere. Să nu ne amăgim: există vorbire în deșert, dar există și tăcere în deșert. Iar acest lucru este mai grav în condițiile în care Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este un om de excepție.

Biserica este așezământ teandric, întemeiată de către Iisus Hrisos, desăvârșită prin Duhul Sfânt, întărită prin jertfa Apostolilor, a martirilor, a mărturisitorilor, a credincioșilor. Biserica este în întregime unită cu Dumnezeu. Ea este formă de viață nouă după modelul și în asemănarea Sfintei Treimi, o existența în Hristos și în Duhul Sfânt, o viață care se împlinește prin participarea în Sfintele Taine. Biserica este o singură realitate, pământeasca și cerească, văzută și nevăzută, omenească și dumnezeiască. Membrii Bisericii pot, și uneori chiar sunt, individual, păcătoși dar, împreună, în comuniune ei sunt „altceva” decât simpli indivizi. Acest „altceva” este Trupul lui Hristos. Biserica, între altele, are menirea să promoveze și apere Dreapta Credință, să adune neamurile, să le unească în Pravoslavnicie către slavă Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. În afara Bisericii Drept Măritoare nu există mântuire. Ce se va întâmplă cu cei din afară Ei noi nu știm sau, cum spunea Episcopul Kallistos Ware, „noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Este cu totul fascinant că în Biserica, membrii ei, toți și fiecare,nu devin o masă uniformă. Fiecare persoană rămâne unică, având un rol unic de împlinit. Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut prin „limbi” de foc ce s-au așezat peste fiecare dintre cei prezenți. Altfel spus, întotdeauna păcatul este plictisitor și repetitiv și niciodată Sfințenia.Toți membrii Bisericii sunt chemați să mărturisească și propovăduiască Dreapta Credință, dar rosturile fiecăruia sunt diferite. Biserica este a ordinii și nu a haosului și confuziei. Biserica nu este a haosului și dezbaterilor fără rost, este a ordinii și ierarhia ei strictă este în același timp cea mai bună,căci este ierarhia dragostei.

În fruntea Bisericii se află Episcopii, Preoții și Diaconii. Ei sunt cei care slujesc și „drept învață cuvântul adevărului”. Autoritatea supremă stă în Sfântul Sinod Național și în hotărârile celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Harul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserică a făcut ca în toate vremile să avem vlădici vrednici, pe măsura vremilor și pe măsura a ceea ce merităm. În momentul de față un asemenea Ierarh vrednic este Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel.

El este un om cu o pregătire teologică superlativă și mai ales, potrivit vremii de confuzie,teamă existențială, îndoială pe care o trăim.

Hotărât și aspru, El inspiră respect și, cred, atunci când este cazul, teamă, frică. Patriarhul Daniel arată că ierarhia Bisericii nu este a haosului,este a strictei ascultării, fiind o ierarhie a dragostei. Despre buna gospodărire pe care o împlinește nu este aici locul să insist. Dar cu totul remarcabil îmi pare modul în care a făcut rânduiala acolo unde nu era și mai ales modul în care a transformat, de fapt a reinventat, modul de a comunica al Patriarhiei.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Patriarhia Ortodoxă Română trebuie apărată” →

Ionuț ȚENE: ”Sfârșitul Europei” preconizat încă din 1958. Așteptându-i pe barbari!

Europa retrăiește ”tendințe și crize”, din care renaște de fiecare dată, tonifiată și totuși schimbată, fără să mai fie totuși la fel. Oswald Spengler prezicea încă din 1930 ”declinul occidentului”, dar nu a Europei. Albert Camus încă din 1958 prevedea sfârșitul Europei. Experiența sa de scriitor francez născut și educat în Algeria l-a făcut să înțeleagă mai bine spiritul deconstructuvist, care a cuprins Europa în anii celui de-al doilea război mondial, dar și gulagul stalinist. Inițial, membru al partidului comunist algerian, din convingere naivă într-o posibilă lume mai bună, Albert Camus a fost exclus pentru că nu se cadra pe linia tiranică a Kremlinului și nu dorea ca Algeria să fie transformată într-o țară socialistă în urma unui război de independență împotriva metropolei franceze. Autorul romanelor ”Străinul”, ”Ciuma”, Căderea și ”Primul om” a realizat criza Europei în fața barbariei epocii: nazismul, stalinismul și…imigrația. E un paradox al marelui scriitor francez. Încă din 1958, proapătul laureat al Premului Nobel pentru Literatură, Albert Camus era convins că imigrația va duce la prăbușirea Europei iudeo-creștine și greco-romane. El vedea pierderea Algeriei de către Franța în urma unui război terorist feroce și extrem de sângeros din partea ambelor tabere, care se hrăneau reciproc prin crime, ca o retragere a civilizației occidentale din Africa de nord. El nu s-a lăsat păcălit de ”socialismul” mișcării arabe de independență FLN din Algeria, care folosea terorismul sângeros împotriva civililor francezi, femei, copii și bătrâni, ca o metodă de luptă împotriva metropolei pentru instaurarea unui stat independent comunist Algeria, cu susținerea Moscovei.

În realitate, mișcarea ”socialistă” algeriană finanțată generos de URSS era doar o parte din vârful aisbergului acțiunii pan-arabe islamiste cu sediul în Egipt. Pentru aceste păreri expuse în articolele vremii, Albert Camus a fost atacat atât de partidul comunist francez și intelecutalii plătiți de sovietici, ca Jean Paul Sartre, dar și condamnat la moarte de mișcările de gherilă islamiste pan-arabe. Retragerea francezilor din Algeria e interpretată ca o fugă de răspundere a Europei din Africa, la renunțarea unei lumi democratice a păcii și dialogului. Albert Camus, care cunoștea foarte bine din interior aparatul de propagandă comunist ca fost membru al partidului plătit de Moscova a perceput pentru prima dată alianța dintre islamiști și comunismul ateu în lupta împotriva Occidentului și Europei democrate în general. În 1958, în plină criză a creației personale, Albert Camus se reîntoarce la regia de teatru punând în scenă la un teatru parizian finanțat de ministrul culturii Andre Malraux, o piesă după romanul ”Demonii” de Dostoievski, care deconspiră dezumanizarea unei societăți fără Dumnezeu și care refuză transcendentul, unde crima și teroarea este permisă pentru că nu are cezură, măcar ipotetic. Cine metafizic să o mai condamne? Svidrigailov este personajul central, care, dacă este ateu și refuză divinitatea, atunci îi este permis orice: mai ales crima ca mod de existență în societate. Era un atac la stalinismul și islamismul care și-au dat mâna în Algeria pentru distrugerea Europei. ”Așteptându-i pe barbari” nu este numai un roman contemporan de succes al scriitorului sud-african JM Coetzee și recent ecranizat în care joacă Johnny Depp, ci și o profeție a lui Albert Camus din 1958, care într-o scrisoare către poetul Rene Char prevede sfârșitul Europei printr-o invazie demografică. Totul este legat de căderea Algeriei în ecuația unui imperiu islamic pe care politicienii epocii nu o percepeau fiind infectați de socialismul marxist. ”Pe termen lung, toate continentele (galben, negru și gri) se vor revărsa peste vechea Europă. Sunt sute și sute de milioane. Le e foame și nu le e frică de moarte. Noi nu mai știm nici să murim nici să ucidem. Ar trebui să predică, dar Europa nu mai crede în nimic. Nu ne mai rămâne decât să așteptăm anul o mie sau un miracol”.

La peste un an de la aceste rânduri scrise, Albert Camus moare într-un accident de mașină spre Paris, pe 4 ianuarie 1960.

Acest ”testament” al lui Albert Camus este cutremurător, ”o Europă care nu mai crede în nimic” este condamnată la moarte, mai întâi spirituală și apoi fizică. După 1960, peste 1.200.000 francezi nativi (pieds noirs) din Algeria fug în Franța. Politicienii care nu mai cred în nimic, nu mai jură pe nimic și refuză transcendența sunt mesagerii unei morți anunțate: Europa.

–––––––-

Ionuț Țene

Constantin MOȘINCAT: 80 de ani de lacrimi și durere

S-a rupt ceva din creanga românească… Povestesc cu mama, cele petrecute în urmă cu 80 de ani, despre rădăcina lor mult mai adâncă. Era pe vremea imperiului austro-ungar o tânără închegată familie de români, din dealurile Sălajului, ambii orfani de mamă. Așa începea povestea, din tinerețe, a bunicilor mei materni: Gavrilă și Floare. Născuți din părinții Buboi (Floare) și Moldovan (Onița), al căror prenume, bătrânețile de 95 de ani ai mamei, nu-i mai recuperează din memoria timpului. Răgazul, de până acuma, nu mi-a permis să fac necesara reconstituire. În caierul amintirilor, mama, încerca să-și amintească vremea prunciei părinților ei. Cu greu am reușit să clarificăm faptul că, bunicul rămas orfan de mamă la 6 ani, a trebuit să se descurce, căci moșul, cum îl numea mama pe străbunicul, după trei ani de văduvie s-a dus din Cerâșa, la Cosniciu, la o femeie rămasă văduvă, cu doi copii, pe nume Cozma, fapt pentru care bunicul neavând avea loc în acea familie a trebuit să-și poarte singur de grijă. Așa că sărac, și fără de sprijin, a ajuns slugă prin Camăr, Zalnoc, pe la case de unguri, oameni mai înstăriți. Așa a deprins limba și a cunoscut obiceiuri, care, mai târziu, i-au fost de folos în viață. N-a apucat să învețe carte, dar a prins drag de animale.

Despre bunica Floare, descendentă din ramura Moldovan (Onițu și Floare), mama știa că, a rămas orfană, de mamă, de când avea 13 anișori. La scurtă vreme și străbunicul s-a recăsătorit, bunica ajungând și ea slujnică prin case mai înstărite din jur, fiind ajutată și ocrotită de frații mai mari: Nuțica (Cosniciu), Vasilică(Halmajd), și Teodor, ultimul stabilit în colonia Rădulești.

În asemenea circumstanțe au ajuns să se întâlnească, pe meleaguri sălăjene, două sluji și să-și unească straița sărăciei cu nădejdea în Dumnezeu și într-o viață mai bună. Când exact și cum și-au unit destinele, n-am reușit să stabilim, dar probabil că a fost după 1905-1906 dacă socotim vârsta celor 10 copii ai lor: Măriuța(1905), Onița(1907), Anuța(1911), Mitru(1913), Petre(1915), Vasile (1917), Ileana (1919), Sabina (1921), Florica (1923), Ana (1925). Mama Ana își amintea, din poveștile copilăriei că, bunicul Găvrila a fost soldat în armata cezaro-crăiască, și de pe front a ajuns acasă, în concediu (permisie) după doi ani cînd nu s-a știut nimic de el, atunci fiind conceput unchiul Vasile. Date certe sunt cele ale decesului Buboi Gavrilă 1953, Buboi Floare 1957. Și mai știa mama exact că nici unul dintre părinții ei nu erau știutori de carte, dar că bunicul era om cu drag de pădure și de cornute mari, fiind un iscusit crescător de drigane (bivoli) și boi, iar bunica renumita moașă a satului, care n-a avut, din cei moșiți în sat, nici un prunc născut mort. Pe cei doi i-a unit credința și respectul reciproc. M-a uimit descoperirea făcută de mezina familiei: tata, povestea mama, cu lacrimi în ochii bătrâneții, mă cocoța în vârful carului iar el „mergea pe jos, în fața carului cu boi, cu clopul în mână și se ruga!, iar mama știa pe dinafară toate rugăciunile”. Se pare că, acele frumoase rugăciuni, au fost transcrise de către una dintre surorile mamei, Florica. Din cercetările de până acum, încă nu am dat de ele. Biblia cea veche, din care citeau cei mai mari la sărbători, a fost luată de sora cea mare, Măriuța, care știa carte și care citea adesea, a păstrat-o pe grinda casei. Din păcate a fost mistuită de flăcări și nu s-a putut recupera nimic.

Am mai aflat de momentul când, după primul război, în 1928, cu cei zece prunci, cei doi creștini greco-catolici, împreună cu alți 28 de „băștinași”, cum au fost numiți, au fost împroprietăriți, în mod egal, după Legea reformei agrare, din 1921, cu câte 12 jugăre de pământ în vatra satului pe care l-au format: colonia Rădulești. Cine ar privi gurile de hrănit (douăsprezece) ale familiei Buboi Găvrila și cinci ale familiei Moșincat Dumitru, ar constata lesne o mare lacună a legii. Buna înțelegere, hărnicia, cumpătarea i-a unit și le-a sporit averea. La Cerâșa, bunicul moștenise casa părintească în care au fost zămisliți cei zece copii aduși pe lume de eroina mea bunică, și în care a rămas mătușa Măriuța, căsătorită cu a Cucu-lui, dar dorul de familie a pus-o pe drum și pe ea și s-a reunit astfel întreaga familie în colonia Rădulești.

Mai bine de o săptămână, casa și toate acareturile de la Cerâșa, făcută din bârne, au fost demontate și transportate cu boii de bivoli, care făceau o zi „marșul” spre tărâmul „făgăduinței”, care se deschidea înaintea lor. Numai că baiurile se înmulțeau. Cele 12 jugăre trebuiau lucrate, pluguri, grape, etc, lipseau. Așa că doar cu sapa era măsurat, în lung și lat, pământul semănat cu mâna, greblat cu crengile de spini, tractate manual de copii și adulți, secerat manual din cosor și coasă, transport la arie. Cititorii își vor imagina, probabil, cât de istovitoare era munca coloniștilor coborâți din dealurile Plopișului, Halmăjdului și colinele din Cerâșa. Admirabil efort pentru a face un sat cu biserică, școală românească pe locul Toagului lui Berkovicz, pentru generația de după război. Legea colonizării din 1930 i-a tratat, însă, ca pe cetățeni înstăriți, astfel că pământul primit a trebui achitat prin cote din producție. Puținul care rămânea ajungea cu greu la toate gurile de hrănit. Perceptori, uneori dintre minoritari, erau foarte zeloși. Și „perina, ori dricarul din leagănul copiilor o luau dacă nu aveau cota stabilită”. Iluzia împroprietăririi gratuite, fără răscumpărare, a trecut relativ rapid. La muncă trebuia să participe fiecare dintre membrii familiei, fiecare după putință. Cei mici cu păsări și turma de 100 de mioare, care nu scădea ca număr din turma bunicului Găvrila. Cei mai mari cu vitele cornute, iar feciorii la arat, cosit și secerat.

Casa bunicilor din Rădulești era plină totdeauna. La „ceata” propriei ogrăzi se lipeau și neamurile din vecini, a Moldovenilor. Gospodăria, arareori avea mai puțin de 10 capete de bovine, mari și mici, iar curtea era plină de păsări, rațe, gâște, curci. Lapte și brânză, unt, untură, legume îndestulau familia. Și totuși, mama își amintea, că era zi de sărbătoare când sarmalele erau făcute cu orez. De bază era fasolea, cartoful, mălaiul. Pâinea frământată în covată, coaptă în cuptorul încins de stăpâna casei, care a transmis tehnica dospitului cu maiaua rămas de la un copt la altul. Casa părintească a fost ridicată, prin clacă, de bunicu, a doua din partea stângă, privind spre nord, a satului Rădulești. Era făcută cu pereți din pământ bătut, pe prispa căreia, pe laviță, se odihnea Găvrila, după o săptămână de lucru la pădure, într-o zi răcoroasă de vară. În tinda casei era organizată, ad hoc, șezătoarea fetelor, încinse la brâu cu furca și caierul ce petreceau cu cântec înspre zorii zilei. Apoi pânzele prindeau vergile colorate, în războiul prins în mai multe ițe, după modelul dorit, de misir, tort, bumbac și lână. De Paști, era obiceiul, să ieși gătită cu haine noi, făcute și cusute de fiecare.

Traiul casei era asigurat din producția proprie. Lapte nu s-a fost vândut niciodată. Bunica, fiind moașă, știa cine avea nevoie de lapte pentru copii așa că totdeauna „împrumuta”, fără răsplată, pe cei în lipsă. Nici ouă, nici păsări n-a vândut niciodată, ele fiind trebuincioase casei. A dat cui i-a trebuit. Nici turma de 100 de oi nu scădea din bătătură, deși carnea nu era preferată în meniului familiei. Cu hărnicie și multă chibzuință, la vremea măritișului și însurătorii, fiecare din cei zece, au primit porție egală de pământ, câte o vacă și o junincă, să aibă de drum. Până și cel care se îndrăgostise de Sânziana, unchiul Vasile și „fugise de acasă fără învoire” a fost iertat și a primit zestre egală cu ceilalți. Prin truda sa a tot cumpărat pământ astfel că și-a dublat suprafața primită, cumpărând de la vecinii de hotar din satul Girolt. Din păcate, s-a prăpădit după o muncă grea prestată la pădurea din Histirez, unde a făcut o hernie. Netratată i-a fost fatală.

Vatra coloniei Rădulești, deși nouă, ca așezare modernă are urme din epoca bronzului, după cum rezultă din cercetările arheologice întreprinse, din epoca tracică, a dacilor liberi și epoca romană, databile undeva cu 1100 de ani î. Ch. Urmele materiale de bronz și aur, de ceramică ornamentată, trasă pe roată și vopsită denotă o civilizație avansată. Apărarea cu valuri de pământ, întărite cu palisade de bârne și lemn, atestă o locuire continuă. În epoca târzie a migraţiilor, o aşezare a fost atestată la Răduleşti – Grădina lui Ţurcaş –, unde au fost descoperite fragmente ceramice modelate la roată, zgrunţuroase, databile în secolele IX–X. O aşezare din secolele XI–XIII a fost atestată spre sud de drumul Carei–Căuaş, în direcţia Insulei. Asemenea fragmente ceramice au fost descoperite şi în zona fermei de oi din Ghenci. Prima atestare documentară a Căuaşului datează din anul 1215, confor evidențelor din Registrul de la Oradea. Erau consemnate, în acel an, două procese în care locuitorii Căuaşului (în document menţionat în forma Cayhas, Kahas, Rahas), sunt acuzaţi de furt. Învinuiţii au fost trimişi la judecata divină, care se manifesta prin prezenţa sau absenţa urmelor de arsură de pe mâinile celor siliţi să poarte ferul înroşit în foc. Nobililor Kávási, care dau în „zălog o parte a satului” în anul 1466, li se adaugă alte nume, probabil pentru că posesorii iniţiali nu reuşesc să-şi răscumpere zălogul, familia Szántai-Becski care ajunge proprietară stabilă a unei părţi din sat, întregită ulterior de moşiile obţinute prin cumpărare. În 1543, familia Károlyi este menţionată printre proprietarii de sesii iobăgeşti din Căuaş, însă modul în care aceasta a ajuns să deţină moşie în sat rămâne deocamdată necunoscut. În 1588, posesia familiei Károlyi, la Căuaş, este întărită şi de principele Transilvaniei, Sigismund Báthori. În timpul atacului tătarilor de la 1682, unul dintre membrii familiei Kávási, numit Iov, este capturat de atacatori şi jupuit de viu în faţa bisericii reformate. Locuitorii care scapă cu viaţă părăsesc satul, care devine pustiu până la începutul secolului al XVIII-lea. Dintr-o statistică realizată în anul 1720 reiese că în acea perioadă în sat trăiau un nobil, 20 de iobagi, şapte jeleri şi opt armalişti. Familia Vay, dispunea iniţial de o mică moşie în zonă, însă în anul 1779 obţine prin arendă şi partea Căuaşului inclusă anterior în domeniul Tăşnad. Alături de nobilii Vay, între proprietarii satului Căuaş se numără, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o mulţime de alţi moşieri cu posesiuni mai reduse. Conform unei însemnări de pe o veche carte de cult, în anul 1768 biserica era încă ortodoxă. În acea perioadă, comunitatea utiliza un edificiu de cult din lemn. Biserica ortodoxă actuală, dedicată Naşterii Sf. Fecioare a fost construită între anii 1878–1882. Celelalte sate aparținătoare comunei au o istorie comparată, cu importanță mai mare sau mai redusă în funcție de epocă și de influența nobilului predominant.

Răduleştiul a făcut iniţial parte din satul Căuaş, devenind localitate de sine stătătoare în anul 1954. Biserica ortodoxă (nouă) a fost ridicată în anul 1975 şi are hramul Sf. Trei Ierarhi, în locul celei vechi, situată în mejdea casei în care m-am născut, în 1953. Microregiunea Văii Ierului, la izvoarele căruia sunt înșiruite satele, și văile adiacente acesteia, are definită o arhitectură proprie. După mențiunea anterioară, casele, coloniștii Răduleștiului și le-au făcut după nevoile gospodărești, pentru locuit și anexe gospodărești. Satul este liniar, iar casele au, de regulă, două, trei încăperi, cu târnaț, pe o latură și la fațadă. Talpa casei, acoperiș în două ape și coama, de obicei din scândură, simplă, fără ornamentică, iar coama e spartă de ușa de acces la pod, de regulă în spatele casei, sau de pe târnaț, pe scară de lemn.

Rememorând, gândurile înșiruite ale mamei, mi-am amintit de povestea prescurilor și ajutorul împrumutat. Iată pe scut povestea. De traista cu prescuri se bucura popa din vârful muntelui, când după slujbă făcea bucurie preotesei „anumărând comoara cu prescurile de la utrenia de duminică”. Pe drum însă, doi oameni pe care-i văzuse că pusese rămășag, i-au cerut o prescura. După cum arătau nu păreau a fi săraci și nevoiași a cerși o prescură de la părinte. Cum acesta n-avea obiceiul de-a refuza nici o solicitare, s-a aplecat spre traistă și a luat prescura cea mai frumoasă și a dat-o spre bucuria unui și amărăciunea celuilalt. După șapte ani, în al patrulea al marelui război mondial, prin Apuseni era foamete mare. Se vindea imediat orice „măsură de secară”. Prinzând de vestea că în satul vecin se vinde făină, hop și popa. Acolo a întâlnit oameni cunoscuți, chiar o femeie care dusese la biserică prescură pentru pomenirea bărbatului, care s-a întors din „prinsoarea de război de la ruși, teafăr”, era cea care vindea făina. I-a dat-o preotului pe „un preț de nimica”. Peste câteva săptămâni, femeia, însoțită de bărbat, s-a dus la biserică cu patru perechi de prescuri să i le slujească părintele de „mulțumire că i s-a întors bărbatul”^[1]. Întrebat de ce a făcut-o, omul și-a „șters o lacrimă cu mâneca sumanului și a adăugat: nici n-am adus destule, părinte. Prescurile astea n-au fost numai de slujbă, au fost un împrumut, cu camătă…”^[2].

Continue reading „Constantin MOȘINCAT: 80 de ani de lacrimi și durere” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ ! (partea a III-a)

„Noi ne-am hrănit din tot ce-am dăruit,

Avutul nostru, tot ce-am risipit.

Nu pregeta să suferi şi să sângeri!

Izbânda noastră creşte din înfrângeri!”

(RADU MĂRCULESCU)

Dacia – Regatul libertăţii peste care se întindea lumina Soarelui cu izvorul ei cristalin zugrăvindu-şi aura majestuoasă peste trecutul eroic rămas şi prezentul zelos ce dăinuieşte, peste munţii înalţi şi apele repezi, peste câmpiile mănoase şi dealurile dăltuite de vremuri, peste zăpezile scrobite răsunând de Colindele Naşterii, peste primăverile însorite de verdele vieţii, peste verile unde chindia fugărea răcoarea, peste toamnele doldora de pometuri, de orătănii, de turme, de porumb şi de vin, peste pădurile dese din care ţâşnesc altare şi cetăţi, peste legendele timpului şi vietăţile miraculoase, peste răsărituri şi amurguri, peste zările albastre şi paşii pelerinului, peste doinele răsfrânte în dumbrăvile sihastre, peste păsările măiastre şi mireasma florilor, peste roiurile de albine şi cugete aprinse ale îndrăzneţilor, peste cântecul, jocul şi portul emblematic purtător de taină, peste Ţărâna sacră – Pantheonul atâtor viteji şi pustnici, care cu pumnul lor de pământ sfinţit au urcat şi-au ctitorit lăcaşuri în cer.

Dacia – Regatul libertăţii îşi avea propriul ei Soare – născut din Lumina Cuvântului!

Dacia – Regatul libertăţii avea hărăzit în Sânul Vetrei sale străbune un Pământ martiric şi un Cer profetic cu Soarele său, care prefigura pe SOARELE – HRISTOS – Lumina lumii. „Soarele Daciei, grăia marele profet-rege Zamolxis, m-a născut şi am fost trimis în Egipt cu o Mână de Pământ în Sân ca Icoană a Fiinţei mele de adânc… Voi nu ştiţi, (le grăia preoţilor egipteni) ce sunt OCHII de Ţărână în care Soarele răsare… Ţărâna acestui Pământ are în ea SOARELE. Noi Dacii nu avem Zei, Avem ICOANA unirii Cerului cu Pământul… Văd Lumea în SOARE, cum din Pieptul lui răsare SOARE Întrupat ce se face şi Pământ… Dar tot aici pe Pământul strămoşesc era „Marea TAINĂ”… (Ierom. Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi (Căutarea Originilor), Colecţia Isihasm, 2000, p. 6-11)

Pământul Daciei Mari şi Soarele ei trăiau într-o armonie deplină de comuniune cerească, de frumos, de adevăr, de libertate, de cântare şi părtăşie cu Dumnezeu. „Sufletul acestui Neam”, continua Profetul, are deja „TAINA LUI”. Pământul ce noi îl luăm în Mână la moarte, este închipuirea Plămadei dintre El şi Lume. Poporul meu, Neamul nostru a „DUS” din Moşi-strămoşi Pământ la Cer, din care DUMNEZEU „TRUP” şi-a făcut. Recunoaşteţi Poporul meu în CHIPUL Lui HRISTOS, şi Pământul Neamului nostru.” (ibid., p. 14)

Expresia: „Neamul nostru a „DUS” din Moşi-strămoşi Pământ la Cer”, prefigurează şi ofranda sacră adusă cu smerenie Cerului, respectiv Atotcreatorului, de către Neamul geto-dac, „cel mai drept şi cel mai viteaz dintre traci”, după afirmaţia lui Herodot, pentru Cea care se v-a naşte pe Pământul Daciei Mari al Profetului-rege Zamolxe, ce v-a primi ulterior şi cognomenul de Grădina Maicii Domnului, pentru cea mai faimoasă prinţesă a Vlahilor, deci, Crăiasa MARIA – Vlaherna – Carpatina, prin care se v-a uni pururea Cerul cu Pământul.

Mare v-a fi fost bucuria legendarului-rege Zamolxe când s-a îmbrăcat smerit şi profetic cu Cămaşa lui Hristos, revelată prin Taina cea Mare, prin Taina mai presus de orice Taină – Întruparea Domnului. „O cât se va „Bucura” ZALMOXE când va lua „HAINA Lui HRISTOS” ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ.” (ibid., p. 15)

Ce privilegiu sacru! Ce binecuvântare cerească să fiu în preajma părintelui Ghelasie, clipe, ore, zile, dar întrerupte pe parcursul câtorva ani cât eram student la Teologie! El, misticul şi isihastul nu m-a grăbit în tainele sale spre a nu mă poticni. A lăsat binecuvântarea să-şi continue ciclul: formare, creştere, cunoaştere, înţelegere, cultură, creaţie, mistică, mărturisire.

Totuşi, cu răbdare şi tainic mi-a transmis şi inserat în cuget spiritul nostru Iconic Carpatin.

Aşa s-a întreţăsut în sinele meu metafizic Icoana dumnezeiescă: Maria-Vlaherna-Carpatina!

Mare bucurie, frumuseţe, nădejde, har, dragoste şi împlinire mi-ai făcut Avva Ghelasie!

Expresia: „Haina lui Hristos” ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ”, se tâlcuieşte astfel: „Haina lui Hristos” – face referire la Trupul lui Hristos, Înomenirea Sa, iar „ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ”, semnifică Plămada sacră, Obârşia care a luat-o Iisus din fiinţa Fecioarei Maria – Fiica acestui pământ dacic, prin Naşterea din Ea, din acest Pământ ales de Tatăl ceresc şi pe care l-a odrăslit dumnezeirii şi omenirii Duhul Sfânt.

Nu întâmplător, profetul Mihail Eminescu ne-a transmis expresia: Hristos – Regele Daciei.

Marii cercetători care s-au ocupat conştiincios de Studiul Religiilor lumii, confirmă monoteismul geto-dac, ca o religie superioară antichităţii. „E destul să pomenim aici credinţa strămoşilor noştri daci, care mărturiseau un singur Dumnezeu, credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa viitoare… O ştire precisă ne aduce Iisus. El împlineşte toate cerinţele ca să fie absolut crezut. Este, într-adevăr, o altă lume, desăvârşită.” (Protos Arsenie Boca, Ţara de Obârşie, în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/ 2001)

Obârşia Daciei Mari explică şi destinul ei în Iconomia şi Împărăţia Mântuitorului Hristos, Care are aceeaşi Obârşie cu nemuritori daci. „Iisus a reîntors Sensul existenţei iarăşi în Ţara de obârşie: Împărăţia sensului şi a explicaţiei depline.” (idem., Gândirea…)

Tensiunea vitală a vieţii Dacului liber s-a aprins şi înteţit permanent în Vatra străbună a Cetăţii, în cotidianul cerinţelor, trebuinţelor, încercărilor, responsabilităţilor, iar consistenţa spiritualităţii lui religioase eroico-martirice s-a înălţat pe Rugul Aprins al focului ceresc al creştinismului, permiţând trecerea spre o nouă renaştere, spre adevărata împlinire, a dacului recreat, care a pătruns odată cu Învierea lui Hristos prin toate încheieturile şi fibrele vieţii sale, cutremurându-i sufletul, uimindu-i cugetul, stârnindu-i dragostea ca Frumuseţe divină.

În Dacul liber, devenit trăitor creştin, temelia, stâlpul, farul conştiinţei sale spirituale este Adevărul revelat, singurul pe care se pot clădi: viaţa, binele, dreptatea, frumosul, crezul, nădejdea, suferinţa, dăruirea, veşnicia sa şi a celorlalţi cu care îşi împleteşte destinul haric.

Prin noua axă creştină toate categoriile vieţii, naşterea, mişcarea, creşterea, maturizarea, conştiinţa, credinţa, adevărul, timpul, spaţiul, cauza şi efectul, materia, substanţa, realitatea, pogorârea harului, trecerea în transcendent, capătă dimensiunea hristică a orizontului eshatologic, care dă sens şi plinătate vieţii spiritual-religioase, mărturisitoare a Dacului liber.

Adevărul divin revelat, în credinţa creştin-ortodoxă, nu trebuie manifestat în credincios, în luptător, decât în conştiinţa sa mistică, harică, mesianică, hristică, prin trăire, ca menire, ca atitudine, ca responsabilitate, ca iubire, ca mărturisire, asumându-se demnităţii şi onoarei Neamului său, indiferent de încercări, de zguduiri, de drame ori tragedii, care se văd mult mai clar când suferi cu ele, prin ele: „Astfel, avea să spună eroul nostru marele Român, Radu Mărculescu, pas cu pas, cu inima strânsă, am urmărit toată drama poporului nostru: ocupaţia sovietică, foametea, dezorganizarea organizată, arestările, condamnările, execuţiile, deportările, în genere toată răsturnarea lumii noastre cu capul în jos şi cu fundul în sus. Dar şi începuturile unei << rezistenţe>> (eroică, disperată, dar fără noroc). Iar în final, abandonarea noastră de către Occident (din interese de joasă specie) la picioarele de lut ale uriaşului sovietic.” (Radu Mărculescu, Pătimiri şi Iluminări din Captivitatea Sovietică, Ed. Humanitas, p. 447)

Dacia Mare a fost liberă şi imperială cât timp a promovat în cadrul sistemului său social cele două forme de guvernământ monarhice, imperative: Teocreţia – forma absolută şi Etnocraţia – forma perfectă. Tocmai de aceea am avut mari voievozi demni şi domnitori aleşi care s-au jertfit pentru Neam, pentru Patrie şi pentru Dumnezeu.

Când s-a abdicat de la aceste forme superioare s-a pripăşit natura inferioară a celor trei mari degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia, ultima fiind cea mai atroce, cea mai lungă şi cea mai perfidă: o ţesătură din haos, având imprimată pe ea hegemonia numărului, brodată cu viciul incurabil, tivită cu sufragiul turmei, fără criterii de selecţie a valorilor, urzită pe parvenitism, ateism, idioţenie, imoralitate, demagogie, dezastru economic, minciună şi furt.

De aceea Ciocoii Vechi şi Noi sunt vânzători de Neam, de Biserică, de Patrie şi de Pământ.

Marele filosof creştin şi naţionalist Petre Ţuţea, considera că: „Democraţia totală e un cimitir istoric. Prin însăşi ordinea ei ideologică, democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: ce mai faci, frate?” (321 de vorbe memorabile ale lui PETRE ŢUŢEA, Ed. Humanitas, Bucureşti-1993, p. 40-41)

Etnocraţia este marea ctitorie a etnicului care îşi are drept temelie şi stâlp valorile supreme, moral-religioase ale Neamului creştin ortodox. Valorile supreme semnifică varietatea indestructibilă a spiritualităţii etnicităţii respective care o circumscriu Patriei şi Bisericii. Numai raportându-ne la aceste valori suntem CREŞTINI ortodocşi şi totodată ROMÂNI!

Valorile moralo-religioase sunt coordonatele fundamentale ale SINELUI prin care se reflectă conştiinţa adevăratei identităţi de DACOROMÂN şi CREŞTIN ORTODOX.

Numai în Etnocraţia creştin-ortodoxă în conlucrare cu Teocraţia se întrupează aceste înalte valori: adevărul, binele, curajul, dreapta măsură, demnitatea, frumosul, fidelitatea, jertfa, înţelepciunea, libertatea, onoarea, solidaritatea, care trasează continuu Calea devenirii noastre naţionalist-creştine în Istorie, precum religiozitatea, limba, tradiţia, cultura, independenţa, unitatea, suveranitatea şi suzeranitatea statului naţional.

Democraţia este absenţa totală a Valorilor supreme, în golul cărora se ridică prin eforturi disperate edificiul unui conglomerat imaginat pe promisiuni, pe iluzii deşarte, pe deşertăciuni.

Filosoful Ilariu Dobridor face o radiografie a omului prea contemporan şi prea neliniştit, sărac cu duhul, lipsit de originalitatea tradiţiei creatoare, care absolutizează un concept nihilist, aplicându-l procustian, cu „grilă” interpretativă, societăţii, în plan multidimensional: pe „economicul” lui Marx, pe „instinctul” lui Bergson, pe „sexualitatea” lui Freud şi pe „marea conspiraţie” dirijată de puternicii lumii, gen miliardarul iudeo-maghiar G. Soros ş.a.

De ce neliniştiţii, oligarhiştii urii, mercenarii haosului, agită violent liniştea Cetăţii creştine?

„Fiindcă domină spiritul faustic – răspunde Spengler; fiindcă se revoltă forţele telurice – răspunde Keyserling; fiindcă se deplasează centrii spirituali pentru un nou ev creştin – adaugă Berdiaev; fiindcă a invadat misticismul slav – completează Massis. Fiindcă s-au dizolvat certitudinile, adevărurile stabilite şi convenite – dogmele – răspundem noi. Pentru sufletul omenesc(românesc) Certitudinea e rodul vieţii şi condiţia rodirii, (mântuirii).” (Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor, Ed. Fronde Alba Iulia – Paris, 1999, p. 1)

Comandorul de Aviaţie Radu Theodoru numeşte această deviaţie anticreştină citatomania, mişcare bântuită de „ideea unui guvern planetar, guvern care trimite obligatoriu la programe, instituţii care să le transforme în viaţă, o justiţie planetară şi, implicit, o poliţie şi o armată planetară necesare să aducă pe calea cea bună indivizii, comunităţile, popoarele, naţiunile şi statele care, înapoiate fiind, nu s-au ridicat la conştiinţa globalizării.” (Radu Theodoru, New Age – Imposibilul Hermafrodit, Ed. Miracol, Bucureşti-2004, p. 3)

„Degeaba”, au murit tinerii creştini însângerând cu inima lor curată, Tricolorul Patriei în Decembrie ’89, strigă marele rapsod şi patriot creştin-ortodox Tudor Gheorghe.

Degeaba, reconfirmă „nechemaţilor”, care impun presiunea eradicării urmelor identităţii noastre, academicianul Ioan-Aurel Pop, că IDENTITATEA românească este „felul de a fi şi de a se simţi împreună al românilor, pe temeiul câtorva caracteristici, cum ar fi limba (vorbirea), originea (stirpea), cultura (creaţiile spirituale şi instituţiile adiacente), religia (creştinismul), teritoriul, obiceiurile (tradiţiile).” (Ioan-Aurel Pop, Identitatea Românească-Felul de a fi român de-a lungul timpului. Ideea Europeană, Bucureşti-2016, p.17)

Degeaba, grăieşte optimist Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate că „Gunoaiele şi otrepele se vor pierde în propria nimicnicie.”

Degeaba, mărturisea permanent în Agora vremii sale, profetul Mihail Eminescu că „Biserica Ortodoxă Română este Mama poporului român!”

Degeaba, marele apologet creştin ortodox Mihail Diaconescu reiterează semnificaţia imperativă a valorilor supreme, precum că, „Preocuparea pentru lumea valorilor, ca măsură supremă a relaţiilor umane este o dimensiune majoră a tuturor creaţiilor spirituale prin care poporul nostru s-a impus în istorie.” (Mihail Diaconescu, Istorie şi valori, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti-1994, p. 15)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ ! (partea a III-a)” →

Vavila POPOVICI: CE TREBUIE SĂ ȘTIM ȘI SĂ NU UITĂM (Despre Religie și Morală)

„Există un singur bine – cunoașterea și un singur rău – ignoranța”. – Socrate

Prin Morală se înțelege modul de comportare a individului în familie și societate, Morala fiind linia generală de conduită a cuiva.

Civilizația este nivelul de dezvoltare a culturii materiale și spirituale ale unei societăți.

Religia și Morala, credința și moralitatea constituie un tot organic, inseparabil. Marii oameni de știință și artiști, care ne pot fi un exemplu de urmat, au fost oameni de o profundă religiozitate: Poeți ca Ovidiu, Horațiu; muzicieni ca Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert; pictori și sculptori ca Leonardo da Vinci, Tițian, Michelangelo și mulți alții. La fel, istoria ne dă multe exemple de oameni, conducători și oameni simpli, revoluționari, a căror moralitate a constituit un exemplu, ei luptând pentru binele și progresul țării lor.

Forțele active ale creației binelui general, sunt forțele morale ca: patriotismul, virtutea domestică, sufletul curat, credința în Dumnezeu.

S-a spus de nenumărate ori că știința care se clădește pe religie dobândește un plus de adevăr, iar arta care are în vedere religia dobândește un plus de frumusețe spirituală.

Am mai scris despre morală, amintind spusele Apostolului Pavel și anume, că legea morală e înscrisă în inima omului, iar conștiința morală a omului îl ajută să judece și să aprecieze ideea de bine și în final îi îndreaptă pașii în așa fel încât omul se poate conforma legii morale.

Marii filozofi, precum germanul Immanuel Kant, au prețuit în mod deosebit argumentul moral. El spunea că este firesc și logic ca în lume virtutea să aibă drept răsplată fericirea și întrucât în lumea aceasta raportul dintre virtute și fericire, viciu și nefericire nu se realizează întotdeauna, admiteau existența altei lumi, existența unui judecător, care nu poate fi decât Dumnezeu. Conform ideilor lui Kant, Dumnezeu, libertatea și nemurirea nu sunt obiecte de cunoaștere teoretică, nu pot fi deci demonstrate științific, ci sunt obiecte ale rațiunii practice, deci nu pot fi justificate decât moral.

Poetul și prozatorul german Heinrich Heine afirma cu convingere că „O națiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedește o înaltă forță morală”.

Să înțelegem că rațiunea noastră de a fi în lume nu se mărginește la existența terestră care urmăreste numai satisfacerea nevoilor materiale. Spiritualul, înalta moralitate, sfințenia vieții devin scopuri de bază pentru cei ce urmăresc binele și liniștirea sufletului.

Socrate, filozoful Greciei Antice – gânditorul creștin înainte de creștinism – spunea să nu ne îngrijim mai mult de trup, ca de suflet. Și mai spunea: „Nu pot învăța pe nimeni nimic, pot doar să-l fac să gândească”.

Ideile se materializează prin sentiment, iar sentimentul acționează asupra materiei. Spiritul trebuie să treacă prin suflet ca să atingă materia, adică prin intelect și inimă. Sentimentul pune corpul în mișcare. Or, ce sentimente avem când auzim de comportamentul imoral al unora care stau în fruntea noastră și ne conduc? Putem admite comportamentul lor, al unor oameni orgolioși, lipsiți de morală? Putem să fim de acord ca puterea să fie în mâinile lor și ei să ne dirijeze viața?

Dacă nu vom da importanță simțirilor sufletului nostru, nu vom putea avea parte de sentimentele nobile, ne vom transforma în simple animale sau chiar roboți.

Avem nevoie de libertate și de ordine în libertate. Un filozof ne amintea că „Ordinea este prima lege a universului”, adică nu putem trăi veșnic în degringoladă. Prin ordine câștigăm timp pentru viață.

Un filozof român (Constantin Noica) întreba: „Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas și din pașii zilei tale un mers, și nu o împleticire ?

Continue reading „Vavila POPOVICI: CE TREBUIE SĂ ȘTIM ȘI SĂ NU UITĂM (Despre Religie și Morală)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Teorie

Este posibil ca speciile umanoide apărute pe Terra:

Africa, Mesopotamia, Egiptul, India, China, Amerindienii, Polinezieinii, Aborigenii, Nordicii- să fi locuit iniţial pe alte planete din universul nostru celular sau poate chiar din alt univers, mă întreb?

Modificarile poziționale ale planetei pe care locuiau, consumarea resurselor energetice care le asigurau existența spațială sau poate chiar comportamentul lor existențial să îi fi dus la părăsirea acelui spaţiu astral şi la venirea lor pe următoarea planetă pe care se putea locui-Planeta Pământ?

De ce nu ?

Îşi aduc cu ei forma trupului, a chipului, culoarea pielii şi a părului, limba şi obiceiurile, cunoştinţele pe care le-au putut stoca, seminţele şi ADNul fiecărui animal specific planetei lor.

Distanţa venirii, ca timp geologic astral de succesiune nu o cunoaștem.

Ca timp biologic de succesiune umanoidă este de minim 2000-4000 de ani, în funcţie de data astrală la care planetele lor, cred, au dispărut, sau nu au mai avut condiţii pentru întreținerea vieții .

Să urmărim împreună care, credem, că a fost prima planetă care a avut iniţial condiţii propice vieţii, așa cum o știm noi azi specifică planetei noastre. În ce poziţie era ea acum 20000- 40000 de ani, mai exact.

Să luăm procesul invers. Acum aceste condiţii prielnice vieţii; de distanţă, orientare, poziţie în sistemul nostru solar, este deţinut de Planeta Pământ.

Prima dată este posibil să fi fost deţinută de o planetă aflată în Norul Oort.

Acolo, la granița sistemului nostru solar, se zice că există un câmp de resturi telurice şi gheaţă rămase după crearea planetelor şi că ar fi sursa cometelor mari, cu perioadă lungă de existenţă spaţială.

Ori, cometele sunt, sigur, o sursă a vieţii. Ele deţin microbi, gheaţă şi probabil elementele iniţiale ale viului.

De ce nu ar fi resturile de la o planetă care iniţial a susţinut viaţa, mă întreb ?

Este cunoscut faptul că universul este în continuă schimbare, el însuşi fiind un organism viu- din moment ce însăşi viaţa provine din structura lui.

Ce azi are o anumită poziţie, o anumită structură în univers, mâine dinamica universală o poate modifica în timpul astral cuvenit.

Timpul geologic, faţă de punctul iniţial, peste o măsură astrală, poate avea altă poziţie, altă structură în univers.

Oamenii de ştiinţă ştiu exact unde s-a aflat Planeta Pământ acum un număr universal de măsură. Ce poziţie avea față de soare, faţă de alte planete, în sistemul solar şi al galaxiei. Logic, pot afla aceste date şi despre alte corpuri cereşti din sistemul nostru solar.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Teorie” →