Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (18)

MOTTO: În definitiv, nu anii din viață sunt cei care contează, ci viața din anii tăi. (Abraham Lincoln)

Abraham Lincoln (n. 12 februarie1809, Hodgenville, Kentucky, SUA – d. 15 aprilie 1865, Petersen House, SUA), a fost avocat și om politic american, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil – cel mai sângeros conflict al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică. Prin aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.

FRUCTUL OPRIT

Când te-am văzut întâia oară dezbrăcată,

dezvăluindu-te misterioasă-n fața mea,

am tresărit cuprins d-un tremur deodată

și-o teamă ireală-n mine se năștea.

Ai apărut în viața mea fără de veste,

învăluită-n aură de înger izgonit,

care s-a rupt din taina dogmelor celeste

pentru-a gusta din pământescul fruct oprit.

Nu îndrăzneam să te ating, măcar cu gândul,

căci îngerul trădat în tine încă mai trăia,

ci am rămas pe loc încremenit privindu-l

cum dintr-un înger sfânt în demon se schimba.

În ochii tăi creșteau dorințe ne-mplinite,

mă răstigneai, fără să știu, pe trupu-ți în delir,

prin timp ne rătăceam pe nefirești orbite,

gustând îmbrățișați zeescul elixir.

Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato,

supus te-aş fi urmat fără să-ţi cer nimic,

iubirea mea de-a pururi ţi-aş fi dat-o

ca-n sferele cerești din nou să te ridic.

Te-ai risipit însă ca neaua-n primăvară

pe trecătoarele iubiri ce-n zare ți-au ieșit

și m-ai trădat, urmându-ți calea ta precară

de înger detestat și veșnic răzvrătit.

Tatiana Doina Popovici: În trei strofe polimorfe, autorul reiterează păcatul originar. În prima strofă, Eul liric descoperă o Eva misterioasă care-i produce fiori, dar și teamă. Aceasta a apărut pe neașteptate „învăluită-n aură de înger izgonit”. Ruptă din „taina dogmelor celeste”, vrea să guste „din pământescul fruct oprit” (Mărul care sugerează păcatul originar).

În fața „îngerului trădat” Eul liric rămâne „încremenit”. Starea de sfială – „Nu îndrăzneam să te ating / măcar cu gândul” – dispare treptat pentru ca „dintr-un înger sfânt în / demon se schimba”. Dorințe „ne-mplinite” se reflectau „în ochii tăi” și, ca un adevărat demon „mă răstigneai… pe trupu-ți în delir”. Astfel, rătăciți „pe nefirești orbite”, cei doi gustau „zeescul elixir”.

În strofa a treia, Eul liric trăiește dezamăgirea de a fi trădat în ciuda faptului că „Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato”. Acest neologism în Vocativ subliniază durerea (suferința) provocată de trădarea acestui „înger detestat și veșnic răzvrătit”.

Deși trădat Eul liric n-a uitat iubita, cu chip de înger, dar cu comportament demonic pe care, prin devotament și iubire veșnică, ar fi ridicat-o din nou „în sferele cerești”.

S-ar putea spune că, după ce a gustat „din / pământescul fruct oprit” Eva și-a urmat „calea… precară/ de înger detestat și veșnic răzvrătit”.

Prezența Eului liric este marcată de verbe la indicativ: am văzut, am tresărit, nu îndrăzneam, am rămas pe loc etc și prin formele neaccentuate ale pronumelui personal, persoana întâi „mă”. Eul dual apare în strofa a doua – „ne rătăceam”.

Reamintind păcatul originar, autorul prezintă o experiența personală pe care nu o poate uita, poate și pentru faptul ca a fost trădat.

La realizarea artistică a poemului contribuie, pe lângă imaginile vizuale și motorii, un șir de epitete: misterioasă, ireală , de înger, celeste, oprit, sfânt, zeescul. Cuplul adamic este relevat de Eul dual „ne”. Este de semnalat și locuțiunea verbală „am rămas pe loc” care subliniază uimirea Eului liric fermecat de apariția „în aura de înger”.

Corneliu Neagu: Ne aflăm în fața unui poem de dragoste al cărei miraj atinge culmile „zeescului elixir”, risipindu-se, până la urmă, „ca neaua-n primăvară”. Eul liric ne conduce prin meandrele acestei povești de dragoste adolescentină, reușind să transmită cititorului emoții foarte puternice.

Prima strofă ne introduce în atmosfera primei întâlniri, marcată de surprindere si chiar de o teamă ireală: „Când te-am văzut întâia oară dezbrăcată,/ dezvăluindu-te misterioasă-n fața mea,/ am tresărit cuprins d-un tremur deodată/ și-o teamă ireală-n mine se năștea”. Surprinderea și teama sunt explicate în următoarele patru versuri: „Ai apărut în viața mea fără de veste,/ învăluită-n aură de înger izgonit,/ care s-a rupt din taina dogmelor celeste/ pentru-a gusta din pământescul fruct oprit”.

Surprinderea și teama ireală a Eului liric atinge cote maxime la începutul strofei a doua: „Nu îndrăzneam să te ating, măcar cu gândul,/ căci îngerul trădat în tine încă mai trăia,/ ci am rămas pe loc încremenit privindu-l/ cum dintr-un înger sfânt în demon se schimba”. În următoarele patru versuri ale strofei a doua dorințele iubitei ajung la apogeu. Preia inițiativa actului de iubire fizică: „mă răstigneai, fără să știu, pe trupu-ți în delir…”. Îmbrățișați, cei doi „rătăceam pe nefirești orbite,/ gustând îmbrățișați zeescul elixir”.

În strofa a treia este relatat deznodământul acestei frumoase povești de dragoste, datorită trădării iubitei. Preludiul acestei trădări este marcat prin declarația, fără echivoc, a Eului liric: „Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato,/ supus te-aş fi urmat fără să-ţi cer nimic,/ iubirea mea de-a pururi ţi-aş fi dat-o/ ca-n sferele cerești din nou să te ridic”. Însă ea a ales altă cale, explicată în ultimele patru versuri: „Te-ai risipit însă ca neaua-n primăvară/ pe trecătoarele iubiri ce-n zare ți-au ieșit/ și m-ai trădat, urmându-ți calea ta precară/ de înger detestat și veșnic răzvrătit”.

După cum se poate deduce, chiar dintr-o primă lectură, FRUCTUL OPRIT este un poem de dragoste de un realism zguduitor. Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. A fost publicat, de asemenea, în revistele on-line CONFLUENȚE LITERARE și LOGOS & AGAPE, primind comentarii elogioase din partea cititorilor.

TRENUL

Cândva, demult, la început de vară,

tu te-ntorceai cu-n tren necunoscut,

te așteptam, dar nu te-am revăzut,

căci trenul tău nu mai oprea în gară,

se îndrepta către un alt ținut.

Ploua și noaptea se lăsa afară,

iar eu călcam peronul abătut,

din zări venea un cântec de fanfară

în urma trenului, deja pierdut.

Și ani de-a rândul, așteptând în gară,

fără să cred, deodată te-am văzut –

am tresărit și te-am privit tăcut,

venea din zări un cântec de fanfară,

tu mă-nrobeai c-un zâmbet absolut,

iar eu, rămas în urma ta afară,

am plâns până târziu și m-am zbătut

căci trenul a rămas pe veci în gară,

dar tu erai doar visul meu pierdut.

Tatiana Doina Popovici: Depozitar și practicant al subiectelor din poemele sale, Corneliu Neagu este un izvor nesecat de amintiri reale sau imaginare. Cu o imaginație bogată, poetul se simte confortabil în expresionismul-oniric, așa după cum s-a văzut în mai toată creația sa lirică.

„Trenul” este, cred, expresia unui vis imaginat într-o gară, loc atât de familiar autorului. Trenul, gara, fanfara sunt obiecte reale în care autorul țese „visul” ce pare atât de real.

Alcătuită din două strofe polimorfe (9 versuri fiecare – procedeu neobișnuit la acest autor), poemul plasează întâmplarea „la început de vară” când Eul liric aștepta „un tren necunoscut”. Adresarea către o iubită (reală sau imaginară) „tu te-ntorceai”, te așteptăm, dar nu te-am revăzut” lasă impresia unei întâmplări reale. Ca așteptarea să capete dramatism „Ploua și noaptea se lasă afară, / iar eu călcăm peronul abătut”. Starea de neliniște este acompaniată de „un cântec de fanfară” care venea „în urma trenului, deja pierdut”

Așteptând în gară „ani de-a rândul, până la urmă „deodată te-am văzut-/ am tresărit și te-am privit tăcut” în timp ce „din zări venea un cântec de fanfară”. Chipul „c-un zâmbet absolut” a stors lacrimi, cu toate ca „trenul a rămas pe veci în gară, /dar tu erai doar visul meu pierdut”.

Ca de obicei, în creația lui Corneliu Neagu, visarea este motivul care țese realitatea cu visul în versuri ce creează impresia unor întâmplări adevărate.

Pronumele personal, persoana a doua singular accentuat sau neaccentuat sugerează ca Eul liric se adresează unei iubite cunoscute care „se îndrepta către un alt ținut” în timp ce „eu rămas în urma ta afară, / am plâns până târziu și m-am zbătut”.

Eul liric este marcat prin verbe la indicativ: așteptam, am văzut, am tresărit, am privit, am plâns (toate având subiect inclus „eu”) și pronumele personal, persoana întâi, accentuat sau neaccentuat: eu, ne-.

Corneliu Neagu: Amestec de realitate și vis, poemul TRENUL ne pune în fața unei povești de dragoste în care femeia iubită trebuia să se întoarcă „la început ce vară […] c-un tren necunoscut”. Cu ajutorul simbolurilor deja consacrate în lirica autorului – gara, trenul, fanfara – poetul ne introduce în atmosfera unei așteptări eșuate. După cum aflăm chiar din prima strofă, „trenul […] nu mai oprea în gară,/ se îndrepta către un alt ținut”. Afară ploua, „din zări venea un cântec de fanfară”, se lăsa noaptea, iar poetul se plimba „abătut” pe peron. Cântecul fanfarei, care se auzea „în urma trenului deja pierdut”, sugerează zădărnicia așteptării.

În strofa a doua, Eul liric ne spune că așteptarea a durat „ani de-a rândul”. Iar într-o seară chiar a crezut că a văzut-o (pe ea, iubita) coborând din trenul fantastic. A tresărit și a privit-o tăcut, în timp ce „din zări” venea același „cântec de fanfară”, care nu prevestea nimic bun. Cu toate acestea, Eul liric părea convins că ea a coborât în gară și că-l subjuga „c-un zâmbet absolut”. Dar aflăm, la finalul poemului, că „trenul a rămas pe veci în gară”, iar ea nu era decât „un vis pierdut”.

Amestecul acesta de realitate și vis, despre care vorbeam la început, în care simboluri precum trenul, gara și fanfara apar de mai multe ori, ne îndreptățește să încadrăm acest poem în categoria simbolist-onirică.

Poemul TRENUL a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De asemenea, a fost publicat în revista on-line CONFLUENȚE LITERARE, având o primire favorabilă din partea cititorilor.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (18)” →

Vasile FILIP: Destinul – timpul, gândurile, faptele

Glasul inimii” este titlul cărții de poezie semnată de Vavila Popovici, recent apărută în SUA (LULU ENTERPRISES, în limbile română și engleză). Un volum constant din toate punctele de vedere, care împlinește portretul poetic al unui autor deja cunoscut în peisajul atât de divers al poeziei românești – parte demnă/neorgolioasă a întregului universal.

Încă din debutul volumului, în poezia ,,Facere” Vavila Popovici se mărturisește, ca într-o prefață: ,,Cad versuri ca niște picături de ploaie / pe câte o foaie însetată de cuvinte.” Pentru ca în finalul poeziei să dezvăluie și scopul miraculosului demers: ,,La urmă se face o carte / în oniric veșmânt îmbrăcată, / pe care o dăruiești celor pe care-i iubești, / și care cred în facerea minunilor ei…” Cu o precizare, pe care o socot absolut necesară: în opinia mea, poezia autoarei nu se înscrie în categoria celei onirice. Mai pe scurt spus, ea este lesne de pătruns, efortul lecturii convertindu-se în plăcere.În acest fel șezând lucrurile, sfatul pe care îl dă cititorului este concis și sugestiv, precum o cugetare (cugetarea intrând cu succes în preocupările scriitoarei): ,,Crește-ți singur visul / și fă din el, al tău destin!” Cu lămuriri suplimentare cuprinse chiar în poezia cu titlul Sfat: ,,Nu grăbi pașii / și nu-i face prea mari, / nici ezitanți / (…) Fă pași mici și hotărâți, / privește spre cer…”

Și de această dată (volumul de poezie cu numărul 21) universul poetic în care Vavila Popovici se simte în largul ei este unul amplu și divers, gândurile, amintirile, faptele, visele, dragostea, speranțele, regretele, anotimpurile, florile, ploaia, vântul – tot ce o înconjoară îi pun ființa în vibrare, – căci ,,Poeții, ah poeții, / trăiesc ori inventează iubiri vulcanice…” Iar ,,Sufletul poetului” se află mereu ,,între entuziasm și dezamăgire”. Cu alte cuvinte, dar mai precis spus, starea de poezie este una indusă, nu impusă.

Indiferent de natura izvoarelor din care poezia își trage seva, Vavila Popovici găsește în ele resurse inepuizabile: ,,Privești în jur / și lucrurile încep să-ți vorbească… (…) Spun că neliniștea sufletului e veșnică / și uneori chiar roditoare!” Iar ,,Îngerii, / martori tăcuți ai faptelor noastrea” sunt asemenea unor ,,ocrotitori cu chipuri nevăzute…” Jur-împrejurul, terestrul și etericul îi sugerează metafore și simboluri pe care gândurile meditative le înobilează. ,,Zborul gândului și dragostea inimii / libere să fie.” ,,Am zidit un castel al speranței”, pentru că ,,A renunța la vis și speranță / înseamnă a-ți îngropa sufletul”. Numai că totul supraviețuiește prin oameni și datorită oamenilor, care ,,Asemeni stelelor din cer / aprind lumini în viața noastră”. Logica existenței vieții pe pământ fiind cea sugerată de ,,Libertatea frunzei”, care înmugurește, se dezvoltă până la maturitate ,,în verdele speranței”, după care se oferă ,,pământului drept hrană” și odată cu venirea unei alte primăveri reia ciclul vieții, precum generațiile umane. Totul stă însă în puterea și la îndemâna omului, pe care Vavila Popovici îl sfătuiește cu înțelepciune: ,,Crește-ți visul / Fă din el vrere, destin.”

Precum și alteori, Vavila Popovici cheamă în suținerea propriilor ,,gânduri și imagini” nume de personalități consacrate ale culturii universale. Între acestea, nelipsit este Mihai Eminescu: ,,Stele pe pământ se nasc din vreme-n vreme, / -,,oameni luceferi” – ei ne sunt.” (,,Stele pe pământ, stele în cer”) Lucian Blaga: ,,Pășind ușor, ajung în mijlocul uni lan de maci. / Iau în mâini prea delicata floare / și-o-ntreb de unde a furat pasionala culoare.” (,,Macul”). George Coșbuc: ,,Aseară, fulgii de zăpadă / s-au așternut ordonat pe pământ, / A nins liniștit ca în poezia lui Coșbuc…” (,,Aseară a nins”) Ion Minulescu: ,,Aicea, ziua plouă în rafale, cu perle străvezii / pe frunze veșnic însetate (…) Aicea, în Carolina ,,plouă de trei ori pe săptămână…” (,,Aicea”). Tudor Mușatescu: ,,Mărețe statui am vizitat / la venirea în țara Lumii Noi (…) Nu dărâmați! Creați! / Nu știrbiți frumuseți! Adăugați!” (,,Mărețele statui”).

În noianul de gânduri prin care Vavila Popovici se strecoară precum o lebădă prin păpurișul și stufărișul Deltei, plutind pe undele Destinului, totul se convertește, sintetic / concluziv, într-o stare de spirit biruitoare, în concordanță cu celebra zicere: ,,Speranța moare ultima”. Iar mie îmi vine să cred, citind și această carte – ,,Glasul inimii” – că ,,Speranța nu moare niciodată, Veșnicia fiind menirea ei Divină.” Însăși poeta declară: ,,Va fi bine!” Așa ,,spune inima mea”. De unde se poate înțelege că pe oamenii puternici suferințele vieții nu-i descurajează, nu-i doboară. Continue reading „Vasile FILIP: Destinul – timpul, gândurile, faptele” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: La o aniversare

Nu peste mult timp se vor împlini 70 de ani umanoizi de când am fost trimis pe această planetă. 28 09 1950= 28 09 2020, o zi memorabilă în istoria de lut a omenirii.

Probabil, un foton de întuneric a fost atras de un foton de lumină și din ciocnirea lor involutară s-a ivit un embrion cu AND ce a rătăcit prin univers până a căzut din coada unei comete pe un teluric arzând . Și, uite cum, din acea greșeală cuantică am apărut eu pe acest pământ.

Nefiind în stare de nimic bun și adaptându-mă greu rigorilor viului terestru am fost nevoit să mă apuc de scris.

Am scris și eu câteva bazaconii și uneori sunt așa mândru de mine deși știu că am multe goluri pe care mă străduiesc să le umplu cu ce mai pot găsi prin materia inteligentă.

Copil fiind am umblat aiurea pe izlazurile Bărăganului, fără orizont, având în cap doar joacă și vise copilărești.

Nici acum nu prea am minte și la 70 de ani am rămas tot un copil aiurit, plin de vise mari, dorinți nebune și pretenții oarbe,,,de care, nu peste mult timp, nimeni nu își va mai aduce aminte pe pământ.

Dar, trebuie să mulțumesc universului, materiei inteligente că mi au dat șansa de a fi un viu pe acestă planetă. Am avut noroc să fiu un fel de ,,om,, . Puteam să fiu o pasăre. Poate că era mai bine. Pasărea e singura creație a naturii ce știe să zboare, să meargă, să înnoate, să alerge să cânte și să danseze un dans nupțial al împerecherii.

Nici un copac nu ar fo fost rău să fiu. Toamna m-aș fi pregătit de culcare și primăvara m aș fi trezit mai mândru, mai înalt și mai plin de crenguțe și frunze.

Era riscant, însă. Din câte am văzut eu oamenii ucid păsările, doboară copacii și puteam ajunge ușor hrana unui joagăr sau ținta unui glonț.

Nici a fi om nu-i mare scofală. Omul se luptă cu om și cu tot ce îl înconjoară și stă mereu urcat în vârful unui lanț ce se poate rupe oricând.

Mi-ar fi plăcut a fi o floare de colț crescută pe o creastă de munte. Și acolo însă putea ajunge un om ce, sub pretextul că mă dăruiește unei fete, m-ar fi rupt.

Așa că, data viitoare am să vreau a fi doar un copil.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: La o aniversare” →

Elena MITITELU: Poesis

Sfatul din pădure…

– fabulă –

În poiană – mare sfat.

Animale mari şi mici

într-o zi s-au adunat,

scopul e: ,,Să fim amici!”

Pentru liniştea pădurii,

dorea un bătrân bursuc,

ca să pună capăt urii,

prezidând de pe-un butuc.

Lupul, cică, dând la pace,

s-a jurat pe părul său:

a fi carnivor, nu-i place

nici să aibă vreun gând rău…

Vulpea cu vocea mieroasă,

parcă ar călca pe spini

şi zbârlind coada stufoasă,

nu vrea: gâşte, curci, găini.

Stau căpriţele deoparte,

având cu lupul necaz,

Că nu ştie multă carte,

Nici bursucul nu-i mai breaz.

Cu urechile ciulite,

speriat de umbra lui,

iepuraşul stă s-asculte,

la umbra desişului,

Ursul, nătărău din fire,

le vorbeşte cu bravadă,

că-i rămâne-n amintire,

ce a fost de n-are coadă.

Auzind tot ce se spune,

sus, pe-o creangă de alun,

într-o scorbură alune,

veveriţele adun.

Bursucul tăcut se uită,

ştiindu-se crai vestit,

în hoţii, dar şi în luptă,

astăzi n-a intervenit,

De teamă să nu-l combată,

a condus şedinţa-nchis,

e păcat că de-astă dată,

duşmănia a învins!

Morala

La fel ca în lumea mare,

este şi în lumea mică.

Peştii, nu din întâmplare,

tot de pe la cap se strică!

Destin

Stă în poartă o bătrână,

numărându-şi anii grei,

printre florile de tei,

streaşină-şi făcu din mână

de scântei.

I-au plecat copiii-afară,

să lucreze la străin,

pe acasă rar mai vin,

se roagă să-i vadă-n ţară

spre alin.

Tristă bătătura tace

şi bătrânul ei s-a dus,

mult curaj îi dă de sus,

ea spre stele semne-i face,

drept răspuns.

Ochii nu mai au culoare,

timpurile i-au spălat,

cât a plâns şi-a aşteptat,

cu privirea, hăt, în zare.

Ce păcat!

Stă lipită strâns de poartă,

mai în fiecare zi,

poate unul din copii,

că dorul, ştiind, nu iartă,

va veni.

Uşor, capul şi-l întoarce

şi măsoară drumu-n lung,

dar copiii nu ajung,

în batistă lacrimi stoarce

îndelung.

Noaptea-ncet, încet se lasă,

de dureri, păşind stingher,

cu nădejdea către cer,

se strecoară cuvioasă

în chiler.

Lăcrămioara TEODORESCU: Început de toamnă (poezii)

Ai plecat copilarie

Te-am zărit copilărie cum grăbită alergai,

Printre zilele senine, cu miros de mucegai.

Fără să te uiți în urmă, ai plecat atât de iute,

Lăsând clipele fugare ca și spicele căzute.

Să te strig am încercat, tu erai însă departe,

Amintirile îndat, le-am înghesuit în carte.

Gândul poate că-ntr-o zi, te-oi vedea iar la fereastră,

Mă ajută să îmi strâng, seninul din zarea-albastră.

Chicote și zâmbet larg, numai tu ai împărțit,

Când plecam la colindat, pe sub deal la asfințit.

Tu spuneai că prietenia, într-o viață se clădește,

Că de preț e omenia, celui care te iubește.

Niciodată n-ai stiut, ce-i tristețea și mâhnirea,

În privire mi-ai zidit, cu mândrie fericirea.

Un grăunte de speranță, ai lăsat mereu în tindă,

Fiecărei încercări, rezolvare drept oglindă.

Îți duc dorul zi de zi, chiar de veacul ne desparte,

Tu te faci că nu m-auzi, punând orele deoparte.

Ghioceii de pe tâmple îmi sunt parcă confirmare,

Că nicicând n-o să răspunzi, la umila mea chemare.

Început de toamnă

Zâmbesc din nou și cred în tine

Privind la clipe ce-au trecut

Se plimbă toamna pe coline

Și-n suflet frunze au căzut.

Te strig, dar glasul mi se pierde

În noaptea cu cercei de brumă

Ce nu mai poate să dezmierde

Un greier înmuiat în humă.

Azi vara a plecat departe

Lăsând căldură-n ochii reci

Când ploaia vise ne împarte,

Iar tu tristețea îmi îneci.

Aduci miros de primăvară

În lumea noastră de poveste

Din cer un înger se coboară

Strângând iubirea ca pe-o zestre.

Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ !

„Nu mor strămoşii niciodată,/

Războiul lor în noi şi-l poartă!”

(Octavian Goga)

În Ţara Dacului liber – Dacia, trăiesc nemuritorii valahi care-şi aşează Trupul pe pământ îmbrăţişând Vatra Străbună, pentru a-şi înălţa Sufletul la Cer ca să-i cuprindă Iubirea.

În Ţara Dacului liber răsăreau lumina şi cântul, dorul şi ruga, izvorul şi plinirea, legenda şi nădejdea, stelele-visuri prelinse din catifeaua bleumarină a cerului cu binecuvântarea norilor, ce-şi lăsau roua pe petala de trandafir a tinereţii, ca o încântare peste mirificul-mioritic Plai.

În Ţara Dacului liber holdele râdeau pline, Nistrul și Dunărea stăteau de veghe la hotar, ochii junilor erau luceferi voievozi, brazii şi stejarii semeţi purtau în braţe cerul, iar apele toate legănau Doinele.

În Ţara Dacului liber, Împăratul – Iisus Hristos – Regele Daciei, cum admirativ şi mândru îL adora Eminul nostru Luceafăr, venerează Eroii şi Martirii dacoromâni căzuţi în luptă pentru Drapelul Patriei dragi şi pentru Crucea Sa biruitoare, aprinzând cu emoţie sfântă candelă pentru fiecare în Cerul dragostei Sale, din câte-o ramurică de stea.

În Ţara Dacului liber inimile curate şi dârze se uneau în vecie înfrăţind grâne şi maci, iar ochii lor ridicaţi către cicoarea de cer, cuprindeau strălucind toată zarea pelasgo-traco-getă.

În Ţara Dacului liber frunţile de stâncă ale Voievozilor ţineau Carpaţii încoronaţi peste Legiunile veşniciei, iar Vlădicii revărseau taina rugăciunii de foc întru Potirul hristic ca dăinuire predestinată amintirilor vii, faptelor binecuvântate, pildelor de urmat: ca să stai lângă izvor, să te culci lângă dor, să te scoli pentru mit, să te înalţi întru misticul Răsărit al Învierii.

În Ţara Dacului liber, Pâinea rotundă ca o horă şi mare cât o ţară era dăruită tuturor Fiilor şi celor călători şi pelerinilor şi celor pripăşiţi şi celor ce n-au semănat, chiar cu prea mare risipă.

În Ţara Dacului liber care s-a primenit întru Hristos – Jerfă şi Arhiereu, tainele sălăşluiau întru comuniune de gând şi cuvânt, de faptă şi miracol, de suferinţă purificatoare şi rugă, de iertare şi jertfă, de libertate şi adevăr, de dreptate şi iubire, de viaţă şi mărturisire.

În Ţara Dacului liber toţi cei vii şi toţi cei plecaţi se găteau de sărbătoare înflorind în suflet suavă grădină, dăltuind în luptă şi cântec Istoria, dând astfel răsunet şi taină hotarelor sacre.

Aceste Pietre de hotar – Eroii şi Martirii creştini ortodocşi au cimentat cu jertfa sângelui lor sfânt HOTARUL ORTODOX al DACIEI, în care duşmanii izbesc, vrăjmaşii sfărâmă, iar ciocoii noi din lăuntru desprind bucăţi mari prin mişeleasca şi ticăloasa lor trădare, strâmtorând astfel GRANIŢELE Patriei, după interesele lor politicianiste, de vasali ai Ocultei, trecându-le din statornicia de drept a entităţii sacre indivizibile, prin conspiraţia lor în starea cu programare „invizibile”, după cum afirma marele patriot creştin ortodox generalul-locotenent dr. Grigore Stamate în cadrul emisiunii „Teoria Conspiraţiei”, difuzată de canalul „6 TV”.

Cedările teritoriale, respectiv mutilarea graniţelor sunt faptele reprobabile cele mai ruşinoase şi mai odioase care aparţin regilor şi celor programaţi de Marea Conspiraţie să ajungă preşedinţi, de fapt pseudo-preşedinţi şi niciodată Voievozilor daci care şi-au pus sângele, coroana, crucea, poporul şi biruinţa la temelia de-apururi a Statului naţional creştin.

Cedările teritoriale – ciuntirea graniţelor sunt de fapt preţul trădării – arginţii primiţi pentru scump sângele vărsat al Patriei, precum şi pentru frângerea Trupului ei sfânt.

Toţi Eroii – Martiri dacoromâni, Neomucenicii veacului al XX-lea au fost şi au rămas în Pantheonul spiritual al Neamului, Turle de Cer şi Temelii de Ţară zidite cu sufletul lor.

De mai există astăzi Daci Liberi, în clipa chemată să aleagă a Gliei soartă, în suflet să răsune tot dorul de DREPTATE al celor osândiți la umilire, al celor ce doresc îngenuncheați să rupă lanțul noului IMPERIU și înfrățiți din nou în dragoste creștină, să-nvingă și să-ngroape ura fratelui de frate…

Puterea și dăinuirea Neamului stă în UNITATE de voință și în conștința apartenenței la un popor dăltuit prin milenii de luptă pentru apărarea gliei strămoșești, împodibită cu spiritualitatea și cultura românescă, cu tradiții și obiceiuri unice ce au păstrat sufletul românului profund înnobilat.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ !” →

Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (9) – VOTAȚI NR. 9 PE BULETINUL DE VOT DACĂ DORIȚI O SCHIMBARE BENEFICĂ

„Sed fugit interea, fugit inreparabile tempus”

(Timpul pierdut nu se mai reîntoarce nciodată)

Publius Vergilius Maro (Georgica)

„Alea iacta est!” (Zarurile au fost aruncate!)

Iulius Cezar

De data aceasta mă voi adresa studenților clujeni reprezentanți ai Organizației Studenților din Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Organizației Studenților din Universitatea`„Babeş-Bolyai” (UBB), Asociației Studenților de la Facultatea de Business, Asociației Studenților Psihologi din România, Organizaţiei Studenţilor Farmacişti Cluj-Napoca, Societății Studenţilor Europenişti și Asociaţiei Studenţilor Fizicieni din Universitatea „Babeş-Bolyai” care în cursul zilei de 17 septembrie mi-au trimis o scrisoare deschisă căreia i-am dat curs cu toată considerația pe care le-o port. În fond, mesajul meu și, implicit, al Partidului România Mare, în numele căruia candidez, vizează și așteptările acestora care reprezintă viitorul Clujului, viitorul României.

Dragi studente și studenți,

Aleg să vă răspund și pe această cale, fiind atât cea mai vizibilă cât și cea mai dovedibilă peste 4 ani, anii mandatului de Primar sau de consilier local pentru care m-am angajat discursiv, deocamdată.

Am citit de mai multe ori obiectivele absolut firești pe care le-ați enumerat care, cu adevărat, solicită asumare reală și necondiționată de așteptările grupurilor de interese, deloc puține, deloc modeste, ce se perindă în jurul celor care gestionează banul public. Orice candidat vertical, atât comportamental cât și atitudinal, are obligația de a vă sprijini ca să rămâneți și să trăiți motivați în țara de origine. Mediul universitar clujean este unul care spune ceva de învățământul superior românesc, ceea ce obligă la responsabilitate față de voi, față de noi, candidații, și față de întreaga comunitate locală pe care dorim să o reprezentăm. Și apoi, eu fiind în primul rând om de știință și cadru universitar, nu pot să nu fiu atrasă de faptul că UBB-ul este singura universitate din România aflată în Top 1000 (http://www.shanghairanking.com/ARWU2020.html) al celor mai bine cotate universități din lume.

Candidând la aceste alegeri locale, îmi doresc ca, în timpul mandatului meu, colaborarea între mediul universitar și cel antreprenorial clujean să devină mai consistentă, mai vizibilă. Vreau să încurajez crearea de parteneriate între acestea, pentru realizarea de proiecte și obținerea de finanțări care să conducă la creșterea nivelului calității vieții, culturii și educației în municipiul Cluj-Napoca.

La rândul meu, cred cu tărie că implicarea și ascultarea vocii studențești individuale și colective ar putea contribui la eficientizarea administrației locale. De aceea, gândesc și încerc să răspund multora dintre ele prin activitatea mea profesională.

Sunteți tineri, sunteți dornici de exprimare… Vă lipsește contextul favorabil care devine cheia dezvoltării personale și profesionale, în cele din urmă. Cunoscându-vă preocupările (lucrez minunat cu studenții mei, viitori informaticieni, jurnaliști și specialiști în comunicare publică și relații publice), cu siguranță, mi-ați cercetat biografia profesională. Să știți că organizez deja, de prin 2010 – în afara administrației locale – manifestări de exprimare studențească în fața potențialilor angajatori. După cum cunoașteți, firea mea este foarte asemănătoare cu a voastră. Sunt un profesor atipic! Sau, mai corect spus, sunt un profesor adaptat standardelor vestice (stagiile pe care le-am parcurs în cadrul unor universități de top mi-au schimbat mult comportamentul vizavi de relația student-profesor).

Singura reținere la acest moment este că nu am în spate o formațiune politică puternică… Scenariul îl cunoașteți. Pe de altă parte, nici nu am migrat de la un partid la altul. Loialitatea m-a adus aici, în fața voastră și știu că putem împreună să arătăm celor care monitorizează mersul clujean, mersul românesc că putem trăi mai bine, mai curat, mai responsabil.

Continue reading „Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (9) – VOTAȚI NR. 9 PE BULETINUL DE VOT DACĂ DORIȚI O SCHIMBARE BENEFICĂ” →

Dan DULCIU: MESAJ PENTRU MINTE, INIMĂ ȘI SUFLET

În general, nu obișnuiesc să postez pe pagina mea de facebook decât foarte rar, îndeosebi subiecte de interes cultural. De data aceasta îmi schimb atitudinea și rog pe prietenii mei să ia o decizie asemănătoare. Am crezut că stând deoparte, tăcând și postând doar imagini de grădini, munți, parcuri, adresând urări și felicitări de ziua de naștere, ne ferim de mocirla vieții contemporane.

Un dicton latin spune: „Qui tacit non negat”. Se înțelege că suntem împăcați cu aberațiile, prostia și incultura ce ne sufocă!!! Dar, dragii mei, într-o situație critică, nu avem dreptul să tăcem! Așa nu se mai poate! Destul! Pasivitatea și indiferența ne costă scump! Iar acest prilej de a ne recăpăta demnitatea de ființă gânditoare, care refuză compromisul și promiscuitatea neimplicării va fi peste câteva zile, dând semnalul începutului radicalizării conștiinței noastre rănite.

O campanie electorală desfășurată în condiții fără precedent în istoria modernă a României, văzută din afara granițelor țării de către cei 5 milioane de români, care de data aceasta nu votează, se prezintă ca un spectacol grotesc, având episoade urâte, absolut grețoase (limbaj licențios, invective, acuze de o parte și de alta, confruntări violente între candidați, scene din vremea lui Caragiale). Cu toate acestea, sunt și puține oaze de normalitate, printre ele și Clujul.

Am vizitat orașul fanion al Transilvaniei la începutul anului. Mi-au plăcut enorm atmosfera, oamenii, viața universitară, descoperind un burg european, asemenea unor renumite cetăți universitare din Europa Centrală. Știind că la alegerile de la Cluj, din 27 septembrie ac, participă și doamna Daniela Gîfu, un candidat cu un CV impresionant (cadru didactic universitar, cercetător în domeniul academic, doctor în știință, informatician, lingvist, poet, jurnalist) sunt convins că alegătorii clujeni vor da semnalul renașterii României: un vot de blam la adresa unor politicieni veroși, analfabeți și egoiști, propulsați pe liste de partid prin tot felul de combinații de culise, traseiști predispuși la blaturi, trădând încrederea celor pe care îi reprezintă.

Continue reading „Dan DULCIU: MESAJ PENTRU MINTE, INIMĂ ȘI SUFLET” →

Ionuț ȚENE: Ce bine să fi ”milițian” în România! Ieși la pensie la doar 44 de ani?

Sigur că regimul militarizat al pensiilor speciale și de serviciu nu s-a rezolvat în ciuda propagandei politice mincinoase. O sumă uriașe din bugetul țării în loc să meargă în investiții se îndreaptă către pensionarii care ies la pensie la doar…44 de ani, de fapt niște tineri în plină putere. Uriașa masă de lucrători se pensionează la 65 sau 67 de ani ca să poată întrețină pensionarii de lux din sistemul regimului ”securisto-polițist” al pensilor speciale. Politicienii ne mint când spun că vor să reducă pensiile speciale. Ei nu o fac pentru că sunt produsul acestui regim al pensiilor speciale care controlează România din 1990 încoace. Recent s-a întâmplat un nou precedent al reducerii vârstei de pensionare la poliție. Un chestor iese la pensie la doar 44 de ani cu o pensie pe măsură, fără ca să îl revolte situația pe Rareș Bogdan sau Marcel Ciolacu, care fac joc de glezne când e vorba de aceste pensii care discriminează marea masă de cetățeni lucrători ai României, care trebuie să muncească pe brânci până la 67 de ani? La vârsta de 44 de ani, chestorul Cătălin Ioniță, fostul șef al Direcției Generale Anticorupție (DGA) s-a hotărât să-și încheie cariera. Chiar dacă are o putere de muncă uriașă, Cătălin Ioniță a a ieșit din sistemul care l-a plătit regește. Pensia va fi, desigur, pe măsură. Înainte de pensionare, președintele Klaus Iohannis a semnat decretul prin care încetează raporturile de serviciu ale chestorului de Poliție Cătălin Ioniță. Chestorul Cătălin Ioniță a fost eliberat din funcţie pentru că nu mai deţine autorizaţia de acces la informaţii clasificate din partea Oficiului Registrul Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat (ORNISS), necesară exercitării funcţiei. Pentru că nu mai deţine această autorizatie, Chestorul Cătălin Ioniță a fost eliberat din funcţie.

Politicienii ne mint pe față. Niciodată nu vor scădea pensiile speciale pentru că ei sunt creația acestui sistem care va falimenta la un moment dat bugetul țării încărcat de împrumuturi la bănci străine? Majoritatea politienilor par că sunt agenți sub acoperire a unor structuri militarizate din România? Cum să-și scadă ei pensiile? Conform noii legislației în favoarea regimului militarizat al pensiilor speciale pentru a putea ieși mai repede la pensie, militarii și polițiștii vor trebui să îndeplinească și condiția unei vechimi minime. Mai exact, aceștia vor putea beneficia de reducerea vârstei de pensionare doar dacă au o vechime efectivă de cel puțin 25 de ani, din care cel puțin 15 ani reprezintă vechimea în serviciu. România va intra în faliment dar pensiile speciale nu vor Continue reading „Ionuț ȚENE: Ce bine să fi ”milițian” în România! Ieși la pensie la doar 44 de ani?” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Anotimp ruginit

M-am născut toamna.

Era trecut de amiază şi soarele încă nu răsărise pe cer

sau nu îl vedeam eu

că uitasem ochii închişi după naştere.

Totul cădea şi ploaia bătea şi vântul striga

printre hainele ce încă nu le purtam.

Am scos un ţipăt de plâns

şi lumina s-a aprins în ochii mei.

Mă uitam în jur şi auzeam doar

umbre de zgomot şi lumini alergând.

Ce o mai fi şi asta, mă întrebam ?

Cineva mi-a şoptit un sărut

şi de atunci

am început să măsor trecerea timpului

cu un ţipăt de bucurie.

Imediat am intrat sub incidenţa primei legi a iubirii de mamă.

Apoi

iubita mea m-a învăţat să sărut,

să mângâi, să doresc şi să ating.

M-am născut toamna

când frunzele cad, omul îşi culege roadele

şi iubiţii se plimbă îngălbeniţi

prin pădurile ruginite.

Mai aştept încă

să se nască în inima mea un vers

în care să intre toate toamnele vieţii

spre a le dărui celor ce mă citesc.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN