Lună: iulie 2020

Aurelia GROSU: Dacă ai putea bănui…

Cum ai putea bănui câte lumi există într-o raza de soare, câte lupte se dau într-o gaură de furnici, câte dureri ascunde o inimă de mamă trudită și câte doruri se pot naște într-un suflet de copil, câte nopți îngenuncheate în inima unei bunici sau câte lacrimi pe obrazul unui tată care se frământă cum să își îngrijească familia cea dragă pentru care a sperat și visat, cum ai putea să înțelegi zbaterea aripilor unui fluturaș prins între degetele unui copilandru rătăcit pe câmpie.

Cum ai putea înțelege singurătatea care este atunci când strigi şi nimeni nu aude, fiindcă doar sufletul tău strigă… în tăcere deplină?

Dacă viața ar fi atăt de simplă și de roză, am împacheta-o în panglici de mătase aurie și am sărbători-o în fiecare zi ca pe ceva special și minunat!

Viața are grijă să fie provocatoare, șerpuitoare și neliniștită… cu suișuri și coborâșuri, cu petale albe de trandafiri sau cu spini uscați și răi, o poveste personală ce trebuie scrisă frumos și corectată cât mai des!

——————————————-

Aurelia GROSU

Galaţi

Iulie 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Poeme

NIMICUL   CE  SE-ADUNĂ

 

Făcut-am mai de toate în lume, fără rost

Și sclav în lanțuri fost-am și împărat am fost

Și sfânt cum sunt doar sfinții și mare păcătos

Și bun cu toată lume și rău și mincinos.

 

Și bogății avut-am cu nimeni nu mai are,

Și-am fost săracul lumii, lihnit, fără mâncare,

Am împărțit bănetul la toți ce-au sărăcit

Și înc-am fost o vreme proscrisul ce-am cerșit.

 

Ceream la drumul mare, la bieții trecători,

O clipă fiecare să-mi de-a din viața lor,

Nu bani fără de număr, nu apă și nici pâine,

Ci doar o simplă clipă din viața lor de mâine.

 

Și-așa, pe negândite, am strâns ce nimeni n-are,

O boabă de vecie, să-mi fie de-amânare,

Atunci când știrba coasă va fi în preajma mea

Să-i dau ceva ca plată, ca Ea pe loc să-mi stea.

 

Toți ce mi-ați dat pomană clipita trecătoare

Ați zis că-i o nimica, n-o simți și nici nu doare,

Clipită ceea însă voi pune-o înnădită

Când ce am eu se gată, la rând fie trăită.

*

Vedeți cum cel nimicul  cu altul când se-adună

Îmi iasă bună plată, ce poți s-o dai arvună

Atunci când e nevoie s-o înădești un pic,

Deși  cu ce se-adună, la urmă-i tot….nimic.

 

 

AJUNS-AȚI  RĂU

 

Mi-aduc aminte cum pe-atunci,

fiind copilul fără vină,

În veri, când dup-o sfântă ploaie

tot frământam a lumii tină,

Cu alți ca mine, toți prin șanțuri,

noi voiniceii pui de lele

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme” →

Victor RAVINI: Variantele Mioriței

Personalități competente din Occident consideră că Mioriţa este o capodoperă universală. Ei aveau la dispoziție doar traducerea variantei publicate de Vasile Alecsandri, ce conține doar 123 de versuri. Cercetătorul Adrian Fochi ne atrage atenția că, pentru a ajunge la o înțelegere mai aprofundată asupra Mioriței, trebuie să pornim de la cât mai multe variante ale ei, nu doar de la varianta publicată de Alecsandri.

Am analizat diferite elemente sau aspecte din 973 de variante ale Mioriței și am obținut astfel o privire de ansamblu asupra lor. Privirea sinoptică mi‑a dat posibilitatea să văd că în variante revin mai multe cuvinte-cheie, cărora nu li s‑a dat suficientă atenţie. În cele mai multe variante, ciobanul îşi începe aşa-numitul „testament” cu cuvintele: Dacă o fi să mor. Nu s‑a luat în seamă conjuncţia condiţională dacă. Deci, este vorba de o eventualitate, iar ciobanul nu este ucis. Verbele ce se referă la uciderea ciobanului sunt la modul condiţional‑optativ, ce redă o acţiune prezumtivă şi neefectuată. În multe alte variante, ciobanul porunceşte să fie ucis. El foloseşte modul imperativ, dar cu aspect modal şi înţeles prezumtiv. Nici în aceste variante el nu este ucis cu adevărat, ci în toate este vorba de un ritual ca o reprezentare teatrală a uciderii sale. Mioriţa prezintă înscenări teatrale, un ritual în care ciobanul joacă rolul unui personaj mitologic ce este ucis periodic, la anumite ceasuri din zi sau zile din an, în fiecare an. Această datină era un fel de liturghie pre‑creştină a ciobanilor arhaici. Adesea, cei doi ciobani îl întreabă cum vrea el să fie ucis. Niciun ucigaş care vrea să jefuiască pe cineva nu îl întreabă cum vrea să fie ucis. Ciobanul le răspunde cum vrea el să fie ucis, iar adesea chiar le porunceşte să fie ucis. Nicio victimă a unui omor nu apucă să spună cum să fie ucis şi cu atât mai mult nu porunceşte să fie ucis şi în ce fel. Este vorba de pregătirea unui ritual tradiţional, de ucidere simbolică a unui personaj mitologic, care se poate desfăşura cu mici variaţiuni. Uneori, ciobanul porunceşte să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază şi la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Nimeni nu a mai auzit despre un asemenea obicei de înmormântare în realitate. Numai la teatru sau într‑un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori şi îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeaşi zi. Ciobanii discută calm, ca la pregătirea a ceva sfânt, nu a unei crime.

Ciobanul adesea cere să fie ucis sau îngropat în anumite locuri cu o importanţă specială, cum ar fi locul unde se făcea sărita berbecilor sau jocul mieilor. Scopul ritualului poate fi de a asigura fecundarea oilor, proliferarea şi înmulţirea turmei. Cei doi ciobani îl vor omorî cu securi şi cu topoară şi cu bolovani de moară. De ce aşa multe obiecte ucigătoare? În altă variantă, îl vor ucide cu nouă topoare. Cum să folosească doi ucigaşi nouă topoare? Nu ar fi ergonomic să comită cineva o crimă cu atâtea obiecte. Deci, nu poate fi vorba de o ucidere reală. E vorba de un ritual pre‑creştin, în care scena uciderii e repetată, aşa cum repetă preotul în biserică anumite gesturi şi vorbe importante, de un anumit număr de ori. Moartea şi îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iaşi de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau aşezate în cerc, ca nişte raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificaţie ritualică, masculină”, afirmă Senica Ţurcanu, arheolog şi şefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

În multe variante ciobanii suflă în buciume sau în trâmbiţe pentru a înştiinţa locuitorii de pretutindeni că vor trece la acţiune. Niciun criminal nu anunţă societatea că va comite o crimă. Ei anunţă că vor efectua ritualul conform datinii cunoscute de toţi cei din vremea lor. Cercetătorul Ion Filipciuc afirmă că „ciobanul din Mioriţa nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunităţii”. Toate aceste variante relatează nu uciderea lui în realitate şi nici măcar efectuarea ritualului, ci pregătirea lui psihologică pentru a intra în rolul principal pe care îl joacă în acel ritual sau viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă. Mioriţa se încheie cu cuvintele lui, ceea ce confirmă că nu despre uciderea lui reală este vorba în text, ci e vorba de o ucidere simbolică, părelnică, a ciobanului ca actor într‑o piesă de teatru popular, unde el joacă rolul unui personaj mitologic.

Variantele, în care ciobanul este cu cea mai mare claritate un personaj mitologic, prezintă omorul la modul indicativ trecut, omorul e înfăptuit, el e îngropat. Însă ciobanul este reînviat de mama lui, iar el îşi reia activitatea. Asemănarea cu alţi eroi mitologici, din alte culturi vechi, este evidentă. Moartea simbolică şi reînvierea au loc şi în jocul căluşarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. În aceste variante, ciobanul din text este, fără îndoială, un erou mitologic sacrificat, care a biruit moartea, e reînviat şi îşi reia activitatea. Este ucis personajul mitologic din text, dar nu şi vreun cioban în realitate. Ciobanul din realitate joacă rolul eroului mitologic, ca într‑o piesă de teatru popular. Ciobanul din text este unul din mulţii eroi mitologici de acest fel din istoria religiilor şi din diferite culturi străvechi. Strămoşii noştri l‑au identificat pe Iisus cu ciobanul din Mioriţa şi astfel mesajul umanist al creştinismului nu li s‑a părut ceva contrar mitologiei lor, ci l‑au acceptat de bună voie şi fără poruncă sau cu vărsări de sânge, cum a fost la alte popoare. Străvechea mitologie pre‑creştină din variantele Mioriţei, obiceiurile şi tradiţiile strămoşilor noştri sunt baza fundamentului şi fundamentul bazei pe care s‑a încetăţenit creştinismul la români. De aceea biserica ortodoxă română nu a avut nevoie să folosească violenţa pentru a întări credinţa, cum a făcut biserica catolică, cu Inchiziția și arderile pe rug.

O regretabilă confuzie de definiţii i‑a făcut pe cercetătorii anteriori ai Mioriței să nu observe că aşa‑numita alegorie a morţii şi nunţii cosmice a ciobanului este compusă, de fapt, din două alegorii diferite. Ciobanul vorbeşte de o moarte simbolică, la fel cum spune apostolul Pavel, din Biblie, când zice că el moare în fiecare zi pentru a se uni cu Dumnezeu şi recomandă credincioşilor să facă şi ei la fel (1 Cor. 15:31, Rom. 6:11, Col. 3:3, Gal. 2:19), sau cum zice evanghelistul Ioan că a trecut prin moarte la viaţă (1 Ioan 3: 14). Moartea ciobanului este alegoria ce reprezintă o etapă din ritul lui de iniţiere în tainele mitologiei pre-creştine: îndepărtarea de bunurile lumeşti, etapă prin care trec şi unii creştini. Nunta cosmică e alegoria despre ultima etapă de iniţiere a ciobanului, la nivelul cel mai înalt: unirea psihologică cu divinitatea. Mândra crăiasă din cer (o divinitate uranică) e înlocuită în multe variante cu o Fată frumoasă ce apare din senin pe munte, împodobită cu simboluri solare (divinitate chtonică), nicidecum o nimfomană, cum au crezut unii savanţi. Ambele sunt apariţia (hierofania) unor divinităţi din mitologia ciobanilor arhaici. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede, ceea ce îi dă o stare de fericire supremă, cu senzaţia de nemurire şi că timpul s‑a oprit în loc. Ciobanul a reuşit ceea ce nu au reuşit Gilgamesh, Dante Aligheri nici măcar ca personaj în propria sa operă sau Faust al lui Goethe şi multe alte personaje din literatura universală. Am explicat aceste alegorii în patru capitole din Mioriţa – Izvorul nemuririi.

Continue reading „Victor RAVINI: Variantele Mioriței” →

George ROCA: Memoria peniței (5) – O vizită în Noua Zeelandă (II) – „THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE”

M-am întristat atunci când am aflat vestea trecerii în nefiinţă a maicii Benedicta, adică a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Acest fapt a declanşat derularea prin memorie a unor amintiri care mă legau de această personalitate românească, de această doamnă a literaturii române. Cu toate că am avut intenţia să scriu acest eseu imediat după ce am auzit de plecarea domniei sale spre grădina Edenului, mi-a venit totuşi aşa de greu „să mă pornesc”, să scriu despre dânsa. Sunt convins că lucrarea mea va părea foarte modestă pentru descrierea unei asemenea fiinţe. Ferice de cei care au cunoscut-o mai bine, i-au fost în preajmă, ca prieteni, colegi, sau ca simpli studenţi.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga! De acest nume sonor mă leagă mai multe amintiri plăcute. Parcă mă văd tânăr, student la filologie, la limba şi literatura română, când preparatorul nostru, Aurel–Dragoş Munteanu1, tânăr şi el la vremea aceea, acum plecat de câţiva ani buni în lumea celor drepţi, ne-a vorbit la mai multe seminarii despre Mihai Eminescu şi cei care s-au dedicat să-i dezvăluie tainele: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Perpessicius, Gheorghe Bulgăr, Dumitru Murăraşu, George Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi mulţi alţii. Însuşi profesorul nostru de la catedra de istorie a literaturii române, Lucian Drimba, admirând scrierile Zoei Dumitrescu-Buşulenga, ne-a atenţionat şi ne-a făcut cunoscut în termeni foarte elogioşi că trebuie să disecăm şi să apreciem studii literare ale acestei doamne, meţionând, încă din aceea vreme, că face parte din elita eminescologilor. Mai ţin minte ca vorbindu-ne despre prima dragoste a lui Eminescu, ne-a dat spre studiu o lucrare proaspăt apărută, având titlul „Eminescu”2, iar eu m-am necăjit foarte tare deoarece nu puteam face rost de aceea carte care dispăruse din librării imediat după apariţie.

Anii au trecut. Prin primăvara anului 1972, o însoţeam pe maestra de balet, Viorica Cişmigiu, la o expoziţie de grafică mică şi ex-libris la Sala Dalles din Bucureşti. De cum intrăm în sală aceasta îmi spune:

-Uite-o pe Zoe Dumitrescu! O ştii?

-Nu! i-am raspuns repede fără să îmi dau seama despre cine este vorba. Ne apropiem de o doamnă brunetă, suplă, înaltă…

-Bună Zoe, ce mai faci?

-Oh, bună Viorica! Ce surpriză! Sunt bine!

-Ţi-l prezint pe …  a spus doamna Cişmigiu, înclinând capul spre mine.

Doamna necunoscută, mi-a întins o mână puternică, aproape bărbătească şi m-a privit scrutatător cu ochii ei expresivi şi inteligenţi. Mai întâlnisem o asemenea privire la o altă Zoe3, o fostă profesoară de-a mea, cu care semăna aidoma. S-a prezentat aproape în şoaptă:

-Zoe Dumitrescu Buşulenga!

Am rămas înmărmurit, surpris, aproape fără glas… Deci, doamna din faţa mea era faimoasa profesoară universitară, cea care scria în acei ani cele mai interesante studii despe Mihai Eminescu! „ZeDeBe”, cum o porecleam noi studenţii de la filologie! Emoţionat, mi-am bâiguit aproape numele şi i-am sărutat mâna. Ne-a însoţit apoi prin sala de expoziţie, dându-ne chiar unele explicaţii despre exponate, după care am ieşit împreună toţi trei, oprindu-ne pe trotuarul din faţa sălii de expoziţie, unde au mai sporovăit o bucată bună de timp cu prietena ei Viorica, bineînţeles asistate de mine. Se cunoşteau de multă vreme, mai ales că tatăl doamnei Cişmigiu, fusese şi dânsul (parcă!) un important om de litere. Din când în când îmi arunca câte-o privire cu ochii aceia adânci şi expresivi şi încerca politicos să mă introducă în conversaţie cu câte un „Nu-i aşa că…?” sau cu „Sunteţi şi dumneavoastră de acord…?”. Eu eram fascinat, pierdut în spaţiu… Parcă mă hipnotizase! Poate pentru că îi purtam un respect deosebit! Poate pentru că îi citisem unele lucrări, poate pentru că profesorul Drimba, sau preparatorul Munteanu îmi vorbiseră prea la superlativ de dânsa. Îi vedeam doar mâinile, mâinile-i expresive, mâini care parcă vorbeau. Da! Doamna Buşulenga, vorbea cu mâinile! Prin mişcarea lor creea imagini plastice, care se armonizau perfect cu vocea-i caldă, aproape şoptită. Eram impresionat! Nu mi-o imaginasem niciodată cum arată fizic. În aceea perioada fotografiile erau destul de rare, inclusiv în cărţile autorilor, iar la televizor nu o văzusem niciodată, chiar dacă avusese deja câteva apariţii. După un timp, ne-am despărţit, iar însoţitoarea mea mi-a vorbit foarte elogios de doamna Zoe. I-am făcut cunoscut tulburarea prin care am trecut şi mi-a spus, la rândul ei, că nu sunt singurul… Înca de când era foarte tânără, Zoe Dumitrescu, impunea respect şi ascultare! Poate din cauza acelei priviri penetrante, poate din cauza mâinilor care vorbeau. Cine ştie! Mi-a părut rău că am fost atât de timorat. Aş fi avut atâtea întrebări să-i pun… mai ales că „ne” povestise cu lux de amănunte despre un proiect al dânsei care prinsese viaţă, înfiinţarea de la Facultatea de filologie din Bucureşti, a unei catedre „Mihai Eminescu”…

Atunci a fost prima şi ultima dată când am fost atât de aproape de dânsa. Am mai văzut-o de câteva ori, ba la un spectacol, ba la o conferinţă. Am întâlnit-o într-o iarnă la un restaurant din Poiana Braşov. Era însoţită de soţul dânsei, domnul Apostol şi de un grup vesel de prieteni. M-a observat, m-a salutat făcându-mi cu mâna. Eram impresionat şi mândru că mă recunoscuse. De data aceasta, de emoţie, am salutat-o cu o voce foarte tare, poate prea tare! Îmi era parcă jenă să mă apropii de dânsa, să mă duc să o întreb de sănătate sau cum se simte la munte. Îi purtam un respect deosebit, respect şi admiraţie care mă inhiba, cu toate că în general nu sunt un individ timid. Dar dânsa era pentru mine era ceva special, era marea doamnă Zoe Dumitrescu- Buşulenga, om de litere, eminescolog de prestigiu, profesor universitar, autor a mai multor cărţi, un model demn de urmat…

A trecut o perioadă destul de lungă, timp în care nu am mai auzit noutăţi despre dânsa, deoarece pe la începutul anilor ’80 m-am strămutat în Australia. Aici penetrau foarte greu ştiri şi informaţii despre cei de-acasă, despre cei care i-am admirat, despre cultura, literatura şi arta ţării care am lăsat-o în urmă, ţară care am parăsit-o de fapt din motive destul de nefericite, dar şi din dorinţa de-a ne contopi cu valorile spirituale ale lumii, din dorinţa de a cunoaşte mai multe secrete ale acestui pământ. Mă bucuram din toată inima atunci când venea cineva din ţară şi aducea un ziar, o revista literară, o carte sau un almanah românesc. Le citeam pe nerăsuflate dându-le din mână în mână şi altor conaţionali. Mai păstrez şi acum în biblioteca personală câteva reviste literare româneşti de prin anii ’80, primite cadou de la un domn în vârstă, pe care le-am citit şi răscitit. Revista „Manuscripum”, „Viaţa Românescă”, „Cinema” şi altele. Dintre autori  nu lipseşte nici doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga! M-am bucurat mult că am avut privilegiul să citesc aici la Sydney, câteva rânduri scrise de dânsa. Duceam atât de mult lipsa literaturii române!

Apoi, într-o zi, undeva la capătul lumii, am reîntâlnit-o iar pe marea doamnă! Am reîntâlnit-o acolo unde mă aştepam mai puţin, sau poate nu mă aşteptam de loc! Am reîntâlnit-o la Wellington în Noua Zeelandă. Desigur, câţiva cititori mai sceptici îmi vor sări imediat în spinare şi vor încerca să spună că sunt neserios, că îi păcălesc, ca doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu a fost niciodată în Noua Zeelandă! „Ei nu!” voi zice eu încercând să fac pe ghiduşul! Am întâlnit-o pe coperta unei cărţi! Scria acolo clar: „Zoe Dumitrescu-Buşulenga… The Bro…”. Şi cartea era în mâna unui domn cu părul roşu, cu trăsături de irlandez autentic. Dar să vă povestesc mai în detaliu! Sunt sigur că merită!

Prin luna martie a anului 2000, mi-am luat soţia şi băiatul şi am făcut o excursie de trei săptămâni în Aotearoa sau Ţara Lungului Nor Alb, cum îi zic băştinaşii maorii Noii Zeelande. Am zburat cu avionul de la Sydney la Auckland, iar de-acolo cu trenul şi cu autocarul am vizitat mai multe oraşe ale insulei de nord. După o vreme, am ajuns şi la Wellington, capitala ţării. Am tras la o pensiune din centru oraşului, şi înarmat cu un aparat de filmat atârnat pe un umăr, precum toţi turiştii care se respectă, am început să vizităm muzee, să ne urcăm în turnul de televiziune, să căscăm gura la nu ştiu ce clădiri exotice fără o valoare istorică bine definită, să cunoaştem cât mai mult din cultura poporului kiwi4 şi a băştinaşilor maori.

Ajungând în marea piaţă centrală de lângă Wellington Warf, vizităm nou-nouţul muzeu naţional de artă, numit foarte simpatic  pe maoreşte „Te Papa”, apoi o luăm spre „Civic Square” să admirăm şi „Wellington’s City Gallery”, o faimoasă galerie de artă contemporană, a doua ca mărime după „Te Papa”. În faţa acesteia un afiş enorm cu titlul „Viva la vida!” te invita să intri şi să faci cunoştinţă cu Frida Kahlo şi cu Diego Rivera. Expoziţia era organizată cu exponate originale aduse din Mexic. De Rivera, excentricul pictor muralist devenit faimos încă din prima jumătate a secolului trecut, mai auzisem, mai ales datorită festei care i-o jucase miliardarului John D. Rockefeller Jr., atunci când acesta i-a comandat o lucrare (Man at the Crossroads) pentru a înfrumuseţa pereţii faimosului „Radio City” din centrul care îi poartă numele, iar pictorul făra ştirea platnicului l-a pictat pe Lenin în centru lucrării, fapt care i-a făcut pe toţi anticomuniştii americani ai acelor vremuri să-şi pună cenuşă-n cap. Despre doamna cu o singură sprânceană, Frida Kahlo, citisem o carte. Ştiam ca îşi trage „rădăcinile” după tată din România. Picturi „pe viu” ale celor doi (soţi – că au fost însuraţi de vreo două ori) nu văzusem încă! Am intrat deci în muzeu! De la intrare ne-a luat în primire un zdrahon de maor, care ne-a spus foarte politicos să lăsăm la garderobă, aparatul… „de fotografiat”, umbrelele şi sacoşa!

Expoziţia a fost superbă! Am admirat câteva ore lucrările celor doi, după care ne-am reîntors la garderoba pentru a ne lua obiectele lăsate acolo. În faţa noastră un domn roşcovan la păr, cu trăsături de irlandez autentic aştepta şi dânsul la rând! După cum v-am mai spus, acesta avea în mână o carte semnată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „The Bronte Sisters Critical Approach”! O lucrare în engleză despre surorile Bronte. I-am spus în şoaptă soţiei de miracolul care-l văzusem în mâna domnului care îşi lua umbrela de la garderobă.

-Zoe Dumitrescu-Buşulenga? întreabă soţia mea mirată! În acel moment domnul cu carte se întoarce şi se uită cu mirare la noi.

-Vorbiţ rumaneste?

-Da! Şi dumneavoastră?

-Mic, very mic! (Vroia să spună „puţin”, traducând din engleză cuvântul „little”)

Am început să conversăm în engleză şi am aflat acolo la capăt de lume lucruri interesante despre români, despre literatura română, despre Eminescu şi bineînţeles despre autoarea cărţii care o ţinea în mâna dreaptă, doamna Zoe Dumitrescu- Buşulenga.

Domnul Anthony Morris, că aşa ne-a spus că îl cheamă atunci când am făcut cunoştinţă, ştia multe despre România. Am văzut că îi face plăcere să converseze cu noi şi deoarece nu cunoşteam pe nimeni în capitala Noii Zeelande, l-am invitat la o cafea să mai sporovăim. A acceptat bucuros. Acolo la masă, ne-a povestit că este profesor de limba franceză şi italiană la un liceu din oraş, că a studiat la facultatea de filologie din Auckland, că după terminarea căreia a făcut un an de studii post universitare la Paris, specializându-se în limbi romanice. Ne-a povestit cum acolo, l-a descoperit pentru prima dată pe poetul Mihai Eminescu, într-un studiu de Alain Guillermou5, apoi cum a fost într-o vacanţă la Bucureşti, unde a vizitat şi universitatea şi în special facultatea de filologie.

După terminarea studiilor la Paris a mai rămas doi ani în Europa de care se îndrăgostise. De dragul acesteia, a plecat în Italia şi a predat limba engleză la o şcoală din Roma. Şi-a perfecţionat foarte mult şi limba italiană, cu toate că specialitatea lui era franceza. Un prieten de-al Rosei del Conte6, o faimoasă eminescoloagă italiană, l-a luat cu el la „Accademia di Romania in Roma”, unde se ţinea o conferinţă despre latinitatea românilor. Acolo a întâlnit-o pe academiciana Zoe Dumitrescu-Buşulenga care era directoarea acelui lăcaş prestigios de cultură. A cunoscut-o şi a fost fascinat nu numai de academica limbă engleză care aceasta o vorbea, ci şi de cultura ei „gigantă” (acesta a fost cuvântul folosit de interlocutorul meu!).

Profesorul Morris ne-a mai spus că la Roma a citit mai multe cărţi ale ilustrei doamne şi că autoare i-a şi făcut cadou câteva, care le-a adus cu dânsul la Wellington. Cartea care o avea în mână o ducea unui coleg care lucra la un studiu despre romanul „Jane Eyre” şi care avea nevoie de nişte informaţii şi comentarii „mai speciale” despre Charlotte Bronte şi surorile ei. Atunci, în aceea zi de martie, a anului 2000, pe terasa unei cafenele din centrul oraşului Wellington, un domn roşcovan, cu trăsături de irlandez, profesor de franceză şi italiană la un liceu din oraş, pe nume Anthony Morris, a rostit o frază remarcabilă care mi-a rămas până astăzi în memorie: „In my opinion, Zoe Dumitrescu Bushulenga is the great dame of Romanian literature!”7 Puteam oare să-l contrazic?

Ar fi fost normal să mă opresc aici cu povestirea mea, pentru a da o mai mare importanţă celor spuse de acest om străin, aruncat la un capăt de lume, la douăzeci de mii de kilometri de meleagurile mioritice, dar simt că lucrarea mea ar fi fost incompletă dacă nu aş mai fi adăugat câteva date despre această mare doamnă a literaturii româneşti, date care, consider, că e bine să le ştim.

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (5) – O vizită în Noua Zeelandă (II) – „THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE”” →

Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?

Paşoptismul este paradigma României moderne. Fără corifeii revoluţiei de la 1848, România nu ar fi existat. România este o creaţie ideologică a acestor gânditori care au ales sincronismul cu Occidentul pentru evoluţia şi propăşirea societăţii româneşti. Ioan Stanomir în cartea „Aşteptând revoluţia. Paşoptismul şi vocile sale” (Ed. Humanitas, 2020) reuşeşte să ofere o isagogie a paşoptismului românesc şi implicaţiilor sale în evoluţia României moderne. Cartea se vrea demitizatoare şi o încercare indelebilă a vechilor interpretări istoriografice despre acest fenomen major. Stilul cărţii este cursiv şi pe alocuri fermecător, autorul reuşind să surprindă tensiunea ideologică a creaţiei paşoptiste care străbate secole. Personalităţile paşoptiste au ceva din IL Caragiale, prin discursul lor grandilocvent. Par personaje de teatru, care nu au nicio îndoială privind credinţa lor reformatoare a României pe culmile progresului. Ioan Stanomir reuşeşte să surprindă exhaustiv discursul complex şi complicat al paşoptistilor. Însăşi ideea de România şi români este o creaţie livrescă a acestor patrioţi, care „peste noapte” devin din munteni şi moldoveni adevăraţi români patrioţi. S-au născut în Moldova şi Muntenia şi au murit în România, creaţia lor politică. Autorul evită să facă o analiză a rădăcinilor numelui de român din „rumân”, formă socială a statutului ţăranului din spaţiul danubian. Portretele lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, CA Rosetti, Alecu Russo, Ion Brătianu sau Ion Ghica ne oferă radarul simţămintelor acestor corifei fanatici ai înnoirii sociale prin revoluţie. Caragiale avea dreptate privind inconsecvenţele morale aşe paşoptiştilor; anarhistul radical CA Rosetti devine catalizator al parlamentului care girează monarhia. Ioan Stanomir surprinde disjuncţia dintre revoluţionarii moldoveni şi cei munteni. Cei din Ţara Românească erau adepţii radicali ai proiectului mazzinian, nişte conspiraţionişti de tip carbonar, faţă de revoluţionarii moldoveni, care au acceptat proiectul evoluţionist al reformelor graduale şi modelul prusac de societate, bine conturat de Mihail Kogălniceanu. Până la urmă, marea parte a revoluţionarilor au devenit oameni de stat autocraţi, punând în practică cu autoritate proiectul paşoptist: unirea de la 1859, principele străin, războiul de independenţă şi proclamarea regatului. Ion Brătianu este cel mai peren exemplu, cum un anarhist revoluţionar devine un om de stat autocrat. Până la urmă ideile revoluţionare depind de ce parte a baricadei eşti. Radical în opoziţie, autocrat la putere, cu instrumentele dictaturii la mână. Paşoptismul nu a fost doar fundamentul liberalismului, radicalismului roşu, dar şi al conservatorismului modern. Imaginarul colectiv al României contemporane este rodul gânditorilor paşoptişti. Dincolo de „formele fără fond” paşoptismul a fost o paradigmă structurală a schimbării societăţii. Nu s-a trecut doar de la işlic la ţilindru în modă, ci şi în instituţii noi create.

Ioan Stanomir reface şi un excurs istoriografic al paşoptiştilor în viziunea istoriografică comunistă. Nicolae Bălcescu care a murit sărac şi „la timp”, fără să beneficieze de deliciile ajungerii la putere, a devenit pentru comunişti, radicalul ideal, părintele proto-comunsimului social, în schimb Ion Brătianu, care a „trădat idelul social al anului 1848” pentru burghezie şi a instaurat monarhia, a fost perceput ca un „trădător” al celor mulţi, de către istoricii comunişti. Nu toate vedetele de la 1848 au rămas în panteonul panegiric al istoriei. Un Dimitrie Brătianu sau Cezar Bolliac, deşi în viaţă erau eroii sau literaţi de succes, după moarte devin „pigmeii” istoriografiei comuniste sau post-decembriste. Vasile Alecsandri este perceput parnasian, ca un poet raţional, blocat în seninătatea pastelurilor de la Mirceşti, un colţ de rai al ieşirii din bătălia politică şi a istoriei. Ioan Stanomir îşi face o obsesie din Al. Ioan Cuza, pe care îl percepe în termenii istoriografiei comuniste, personaj de piese de teatru ideologice, ca un părinte al patriei osificat de propagandă sau tezism. La propriu, istoricul se luptă cu imaginea idilică a domnitorului creată de istoricii comunişti, dar care în realitate era altceva. Să te războieşti pasional cu imaginea lui Cuza creată de către comunişti este o formă de alterare şi întunecare a adevărului istoric. Simpatia monarhistă a autorului crează idiosincrazii false privind reperarea corectă a domnitorului Cuza, un reformator profund al României moderne, care nu poate fi confundat cu viaţa sa privată, facilă. Şi Kogălniceanu îşi nota în jurnal cu fidelitate adulterele, dar asta nu înseamnă că nu a fost un mare om de stat care s-a legat reforma pământului pentru ţărani de la 1864 şi declaraţia de independenţă de la 1877. „Filo-germanismul” monarhic al autorului răzbate sporadic în carte, considerând eşecul paşoptismului ca eşecul României Mari. Critica lui Cuza fiind în oglindă cu realizările lui Carol I, în realitate regele a dus mai departe cu succes politica începută de paşoptişti şi de către Cuza, omul de la 1848. „La peste un veac şi jumătate de la 1848, se simte, în identitatea de adâncime a statului şi a naţiunii noastre, ambiguitatea moştenirii pașoptiștilor. Statul pe care ei îl edifică, în anii în care ajung la guvernare, mizează pe centralizare şi autoritarism. Continue reading „Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: SCENARIU la piesa de teatru ,,PĂRINȚI, BUNICI și COPII,,

               Într-un apartament o familie obișnuită.

Soția la  bucătărie  pregătește mâcărurile  pentru masa de  după serviciu.

Copilul, în vârstă de ,,cîțiva ani,, se  joacă liniștit în sufragerie.

În sufragerie- canapea, televizor, birou cu calculator, un monitor și tastatura,,,,,

O ușă care duce  spre  baie

Un hol care duce spre ușa de la intrare în casă

În actul 2 apare un dormitor și bunica, bunicul

Se aude o sonerie

Tata  intră în casă.

         De bucurie  că a venit Taty lui Regy fuge  căt poate de tare și îi sare în brațe ,,,mai mai să îl doboare pe  Taty lui.

COPILUL  – Taty, ce bine  că ai venit !

                      Ce mi-ai adus, i-a  să vedem ?

Și începe  să îl scotocească prin geanta, peste  tot căutând  ceva, un cadou pe  care îl așteptă de  fiecare  dată.

                 Prefăcându-se obosit și surprins  de  întrebare, Taty îi răspunde teatral

TATY       -Nimic, ce  să îți aduc, tu crezi că eu îți aduc un cadou  de câte ori intru în casă?

                   Taty, jucând un teatru ieftin, se preface  că se  caută prin buzunare și, ca și când  ar fi găsit  ceva deosebit, explodează într-un nor  de bucurie strigînd un pic prea tare

TATY      -Pe mine !!!!!!!!!! eu sunt cadoul tău.

                   Și fericit îl ia  în brațe pe Regy ,  începe  să îl zmotocească, să îi ciufulească părul  mare ca de  fetiță nepieptănată .

                   Regy însă se speriase de  acel ,, pe  mine,, strigat cam  nepotrivit de  tare și bosumflat rău de  tot  că nu i s-a  adus cadoul promis, a început să plângă pițigăiat și să dea  cu pumnișorii lui mici în pieptul tatălui său.

                  Speriată de  hărmălaia  ce s-a  iscat, mama vine în fugă de la bucătărie, îl ia repede pe  Regy din brațele  tatălui său și aruncând un ,,Bună,, și un pupat scurt,,de  bun venit, începe cu reproșurile:

MAMY     – Lasă-mi băiatul în pace, te rog.

                     Doar ai venit și l-ai făcut imediat  să plângă.

El se  juca liniștit până să vii tu.

N-ai minte nici cît un copil.

După ce  că nu faci nimic toată ziua, când vii acasă ai răbdare cu el, educă-l, învață-l ceva util și nu îi mai împuia capul cu poveștile  tale  aiurite.

-Hai, dragul mamei, lasă l pe Taty în pace că e obosit.

A muncit mult la  firmă- spune mama puțin ironic.

                Luat total pe nepregătite de  replica  acidă a mamei, tata începe și el să contratace cu replici bine  argumentate.

TATY-  Dar ce-i cu tine, iubita, ce-s replicile  astea la  tine?

              Cum nu fac nimic toată ziua?

Nu lucrez la  firmă, nu îți aduc  bani?

Ce i-am făcut?

M-am jucat un pic  cu el.

M-am pus la mintea lui.

Vrei să adopt numai stilul tău academic?

De la o vreme observ că nimic nu îți place din ce  fac eu.

Fă-le  tu pe  toate.

                 Și supărat, Taty se descalță își lasă geanta pe suportul din hol și intră în baie.

                Speriat de întorsătura unde  dusese plânsul lui mofturos, Regy se  gândea serios cum să facă să îi împace. S-a orientat repede. A oprit brusc plânsul și răsfâțîndu-se acum în brațele mamei, a  atacat direct,  ieșind  repede  din încurcătura ce o crease.

REGY-    MAMY, stai liniștită că eu mă educ  singur.

                 Ai văzut că am stat singurel în casă și nu am făcut nicio prostioară?

Sunt educat deja.

MAMY-   Da, dragul meu. Mamy e  mândră de băiatul ei cel drag.

                   Ai fost cumințel. Așa să fii mereu pînă vine Mamy și    Taty acasă.

Promiți?

REGY-     Promit !

                  Și fericit că pe Mamy a rezolvat-o rapid îi trage un pupic  scurt cu gândul de a trece la  subiectul nr. doi.  Împăcarea lui Taty. Sare din brațele  ei și se  duce la jucăriile lui din sufragerie pândind ieșirea lui Taty din baie.

                 Taty iese din baie îmbrăcat în halatul de casă și se  așează pe  canapea.

                  Mamy se întoarce la bucătărie și își continuă munca.

                  Copilul începe să tatoneze terenul și se  așează și el pe  canapea  cuibărindu-se lângă Taty lui.

                 Regy- cu un glas sigur pe  el intră direct în subiect.

REGY-    Ai zis că îmi aduci un S L K.

                  M-ai mințit.

Mi-ai promis și nu te-ai ținut de cuvînt.

Nu ai onoare.

                 Tot continua Regy coborând  glasul spre o miorlăială din care  sigur  ieșea iar un plâns.

                  Ca să-l împace, Taty îl ia de umeri și începe să îi explice.

TATY- Dragul Taty, nu ți-am promis nimic. Fii corect, te  rog.

              Ți-am zis doar că, atunci când o să avem bani, Mamy și Taty o să îți cumpere un mercedes S L K de  jucărie.

               Regy, prinde curaj și atacă direct.

REGY-  Și aveți bani?

TATY- Deocamdată nu avem.

REGY- Dar de ce nu aveți? Întreabă copilul sincer surprins.

               De unde se iau banii ăștia  că merg eu acum să îi aduc.

               Îngrijorat de  turnura pe care o ia discuția tata începe să se  foiască încercând să se  fofilească în fel de  fel de  răspunsuri.

TATY- Dragul meu, ca să ai bani trebuie să înveți multă carte,

              să poți obține un  serviciu bun, să muncești.

Sau să ai norocul de a-ți cade în cap o cărămidă plină cu moșteniri

REGY- Păi tu cu Mamy spuneți că ați învățat carte.

              Și când vă întreb dimineața, unde plecați, spuneți ,,la  muncă,,

Deci trebuie să aveți bani.

TATY- Da, avem. Dar,,,cum să îți explic eu ție,,nu avem acum,,nu avem suficienți.

REGY-  Păi cum vine  asta, măi Taty?

               Dacă vrei să cumperi un S L K de jucărie, trebuie să ai  bani suficienți?

Fă-i să fie  suficienți,,,,cum zici tu, că ești un tată deștept și eu mă mândresc  cu tine.

TATY-  Și eu mă mândresc cu băiatul meu deștept.

                Îmi place cum gândești.  Dar povestea  asta cu banii,,,e  un pic mai complicată.

Cînd  ai să te faci mai mare ai să pricepi tu. și mai vreau să înțelegi ceva, dragul Taty. Din păcate, nu toți oamenii au bani. Nu la  toți copii, părinții le pot  cumpăra jucării.

               Regy- Naiv și total surprins  de ce auzea.

REGY- Adică, cum nu au bani, măi Taty?

               De unde  se iau banii și cine i-a mai inventat ?

TATY- Oamenii,,,cine  să îi inventeze, că universul nu avea  bani în cont.

REGY- Păi,,,dacă i-au inventat oamenii,,,

             de ce nu inventează mai mulți?

               Să aibă toți tații bani să cumpere jucării la  copii.

               Observând cât de tare se agită copilul pe subiectul banilor, tata încearcă să schimbe  traiectoria  discuției

TATY- Regy, liniștește-te, te rog. Tu ești prea mic pentru grija  banilor.

               Deranjat de această replică nepotrivită, Regy continuă cu întrebări și răspunsuri și mai îndrăznețe.

REGY- Cum sunt mic, măi Taty, nu spui tu mereu că m-am făcut mare?

              Vino la ușă să vezi cât am crescut.

               Și Regy se apropie de  tocul ușii de la  sufragerie unde mama lui îi punea o linie în cap și făcea un semn cu pixul pe  toc.

REGY- Ia uite câți metri am.

               Taty, se pune iar la mintea lui și merge să vadă. Râzând pe înfundate îi spune ce înîlțime  are.

TATY- Nu metri, deșteptule. Șaizeci și șapte de centimetri se spune corect.

              Dacă o să mănânci mai mult o să crești mai repede.

REGY- Taty, te rog, nu începe și tu ca Mamy

              cu impresii despre mâncare că mă faci iar să plâng.

Lasă mâncarea că nu e problema ta.

Hai mai bine să vorbim despre bani, că uite ce probleme fac banii ăștia la copii.

REGY- Dar de ce nu ți-a  căzut și ție o cărămidă în cam plină de moșteniri, poți să îmi explici, te  rog? Dacă îți cădea, aveam bani?

TATY-râzând-Poate că aveam, mai știi? Dar, gata. Potolește te cu banii ăștia, te rog.

REGY- Bun, am înțeles că nu ai bani acum pentru un mercedes S L K de jucărie.

              Dar, ia  spune, o monedă suficientă ai?

Aș vrea să mă plimb și eu cu Naveta Spațială dacă S L K nu am.

               Taty- complet surprins de ce a zis Regy.

TATY- Cu ce ai zis  să te plimbi, Regy ? Parcă nu am auzit bine.

REGY- Cu Naveta Spațială, măi Taty.

              Ce Dumnezeu,,,tu nu știi nici  ce este aceea o ,,Navetă Spațială,,  dar faci atîta pe deșteptul cu mine.

               Tata- blocat câteva secunde. Se repliază repede și începe  să strige .

TATY –  Auzi, Mamy, cu ce vrea să se plimbe  băiatul nostru. Cu Naveta Spațială.

                Ai auzit de Naveta Spațială ?

               Taty mândru de băiatul lui deștept.

TATY-  De unde naiba ai mai scos-o și pe  asta cu Naveta  Spațială, Regy ?

               Că la noi în casă sigur nu ai  auzit de așa ceva?

              Aflată în bucătărie ( unde  zicea mereu că își pierde  viața de când are copil și bărbat) mama vine și mai mândră să audă cu ce vrea să se  plimbe fiul ei deștept.

MAMY- Cu ce ai zis , dragul mamei că ai vrea să te plimbi?

                 Face pe  mirata. Dar se vedea cât de mândră și fericită este de creația ei.  Expresia feței i se lumina și în obraji îi apăreau două gropițe ce o făceau cea mai  frumoasă și mai bună mamă din lume pentru Regy.

MAMY- Dar de unde ai auzit tu, dragul mamei de Naveta  asta  Spațială?

                Ți-a spus Taty, sigur.

          Mamy schimbă brusc  foaia și iar îl ia în vizor pe Taty, de  data  această nevinovat.

MAMY- prefăcându-se furioasă.

               Vezi ce faci ?

Îi bagi copilului tot felul de bazaconii în cap cu  invențiile  tale lingvistice.

Mai bine te-ai ocupa de el ca un tată adevărat, nu să îi dai și lui din stolul tău de  fluturi.

                Regy, dându-și seama că l-a băgat pe taty lui fără să vrea  în gura  mamei. Sare imediat să îl salveze pe taty lui drag din istoria în care a intrat total nevinovat.

REGY- Nu Taty mi a  spus. Am văzut eu la desenele mele. Garantez.

              Așa că nu îl mai certa pe Taty meu, mamy, te rog.

Bagi o monedă suficientă într-un automat și ai acces la o Navetă Spațială de culoare  roz. Poți să te urci în ea virtual, te așezi la pupitrul de comandă, accelerezi, și ajungi  până la Calea Lactee.

          Rezemată de ușa sufragerie, stupefiată de ce aude, cu mimica unui om resemnat, mama se  apropie  de  canapea  și se prăbușește   pierdută  în mândria  ei disimulată.

          Ia repede mina ei academică, își revine și începe  tacticos să îl întrebe pe  Regy luându-l în brațe.

MAMY- Unde ai zis că ajungi, dragul mamei,  la Calea Lactee?

         și întorcându-se  spre soțul ei aruncă o perlă în timp ce  se îndreaptă spre  bucătărie.

MAMY- No, acum o să ajungem și pe la  Calea Lactee, bărbate,

                că tot nu mai fusesem de mult pe  acolo. Fă repede  rost de un bănuț și du-ți creatura în universul vostru de aiuriți.

         Crezând că a scăpat de joaca pe  ziua de azi, Taty se întinsese pe canapea și încerca să prindă un program la TV.

Se înșela  amarnic.  Regy  vine , sare drept pe burta lui și reia întrebările

REGY-  Taty, ce-i aia Calea Lactee, e la  fel cum e calea de tramvai de la noi?

                Taty-vădit deranjat. Încearcă să evite întrebările.

TATY- Iar începi ? O fi la fel. Eu de unde să știu? Nu ți-au explicat  cei de la desene?

              Regy, tot  țopăind pe abdomenul tatălui.

REGY- Hai, măi Taty.Vreau să vorbim serios.Are și macaz cum are tramvaiul?

          Taty, preocupat mai mult de ce vede la tv. Decât de întrebările lui Regy

TATY- Ce să aibă? Macaz,,,ce  macaz? Aaa, macaz,,,,o fi având dacă întrebi tu.

              Dar fii bun și nu mai sări așa pe  burta mea. Dă-te jos și mergi la  jucăriile tale. Vreau să stau și eu un pic liniștit și apoi mai povestim, te rog, fii înțelegător.

         Puțin ,,bosumflici, dar înțelegător Regy cedează și merge să se  joace cu trenulețul lui, cu DHLul, cu Concordul. Nu înainte însă de a  zmulge o promisiune.

REGY- Dar îmi promiți ?

TATY- Grăbit să scape  mai repede-Promit.

            Regy- se  joacă cu trenulețul lui dar urmărește atent să vadă când se termină știrile la tv.

REGY- Gata, măi Taty, s-au terminat știrile. Hai să începem iar să povestim.

TATY- Ai răbdare, te rog.Urmează vremea, sportul.

         Regy- după un timp. La tv. Se derulează reclamele.

REGY- Ce mult durează reclamele astea, măi Taty. Ce hoție.

              În fond, mie, dacă îmi plac desenele mă uit, nu am nevoie de  reclamele lor. Dacă nu îmi plac,,,nu mă uit.

             Taty-preocupat  de ce  vede la Tv-răspunde un pic  absent.

TATY- da, durează, ai răbdare și fii cuminte.

              Regy- observă că s-au terminat și știrile  din sport intervine  rapid.

REGY- Gata, Taty. Sau terminat știrile.Hai să începem iar să povestim.

              Taty- cam fără chef, dar știe că nu are  scăpare. Vine lângă Regy.

TATY- Vezi, dacă ai fost cuminte,,acum putem începe  povestitul.

               Regy-sâcâit de ideea  asta cu a  fi cuminte.

REGY- Măi Taty, ce înțelegi tu și mamy prin a fi cuminte? Eu doar mă joc.

               Mă joc  singur. Dacă aveam și eu o surioară și un frățior mă jucam cu ei.

                 Mai bine  ați pune mâna  amândoi și ați face  doi copii. Să am și eu cu  cine mă juca. Ce  este  așa greu de  făcut doi copii?

              Taty- stupefiat de  ce  aude strigă după ajutor la soție.

TATY- Mamyy,vino repede  aici să  auzi ce vrea  fiul tău  deștept. Cică să pui mâna repede și să  faci doi copii, să aibă și el cu cine se  juca.

         Mama vine în sufragerie radiind de  idee că are un băiat așa isteț și plin de idei . Îl ia în brațe pe  Regy și râzând pe  înfundate se  adresează soțului, apoi către  Regy

MAMY-  Are  dreptate băiatul. Așa că nu mai chiuli și pune te pe  treabă, bărbate.

              Da,  iubire mică, vorbește mamy cu barza aia chioară și punem la cale de  doi copii cât ai clipi. Până atunci fii cuminte și joacă-te frumos.

         Mulțumit, Regy se urcă pe  canapea lângă taty lui și îl roagă să înceapă povestitul.

REGY- hai, Taty, zi.

TATY- prefăcându-se  că nu înțelege. Ce  să zic?

REGY-Zi o poveste, ce te faci că nu pricepi?

TATY- distrat- aaaa, o poveste,,da.

               Știi povestea  ia cu ,,Fata Babei Și fata Moșului,,

              Era odată o babă,,,,

 REGY- supărici- Stai, măi taty. Mă subestimezi.

                Ce mă iei tu pe mine cu fata babei și fata moșului?

                Ce, eu mai sunt de astfel  de povești? Eu am trecut de faza  asta. Îmi jignești inteligența.

               Taty- trezit de spusele  fiului său.

TATY- Ce să zic  de  fundulețul tău, dar tu de ce povești ești?

REGY- Păi nu ai zis tu că ar fi bine ca cei mici de  azi

             să asculte și povești despre  spațiu, despre timp, despre      steluțe, despre planete, unuvers?

         Zi de povestea  aia cum am devenit eu ,,om,,cum zici tu.

TATY- Ok, hai să zicem, să povestim.

          La început pe pământ nu erau oameni.Erau doar copaci și păduri.

             Și tu cred ca  ai fost un copac  din aceea.

REGY- și tu ce ai fost la început?

Mamy  asculta din bucătărie și a intervenit râzând.

MAMY- o creangă în vânt,ce putea să fie Taty.

REGY- Și tu mamy, ce  ai fost?

MAMY- Eu am fost o floare de nu mă uita. Se răsfăța și mama alături de  ei.

REGY- Hai, Taty, mai zi.

TATY-  Procreația încă nu își definitivase sensul biologic

REGY- Ce procreație, măi Taty ? poate vrei să zici Pro Tv-eul.

TATY-, nu mă întrerupe, te rog. Prin păduri alergau animale imense.

REGY- Dinozaurii, cred.

TATY- vezi că știi. Apoi din spațiu au venit mașini zburătoare.

REGY- Navete Spațiale, se  zice, măi Taty.

TATY- Bine, navete ,cum le  spui tu.

             Din ele ieșeau niște  flăcări îngrozitoare care au ars toți dinozaurii.

REGY- strigând către mama. Mamy, vino să auzi cum au dispărut dinozaurii.

MAMY- Păi cum să nu.

              Eu nu-mi văd capul de treburi și voi vă jucați cu dinozaurii voștri.

          Cînd  vor  dispare dinozaurii din capul tatălui tău am să vin.    Terminați cu bazaconiile  astea și lăsați-mă în pace. Altfel o să mâncați dinozauri la  masa  de  azi.

REGY- Taty, ce  sunt alea ,,bazaconii ?

              Sunt biscuiții aceea pe care mi-i cumpără Mamy?

TATY- Mamy știe, că Mamy umblă cu bazaconiile  după ea.

            Dar lasă mă să povestesc, te rog.

REGY- Te las, zi.

TATY- Din navetele  alea spațiale au coborât niște omuleți.

REGY- Extratereștii, măi Taty, se  zice, nu omuleți.

TATY- bine, extratereștri, mergeau prin păduri

              și culegeau fructele  copacilor

REGY- Vrei să spui că nu aveau ce mânca?

              De ce nu se  duceau la  supermarket?

TATY- Erau mereu câte doi.

              Unul era mai înalt, mai solid, mai puternic.

REGY- acela cred că erai tu.

TATY- Nu mă întrerupe.

              Celălalt părea  mai finuț, cu trăsături frumos  definite și ochi colorați și le  dicta la  toți ce  să facă.

REGY- Aceea era Mamy, că mamy e  frumoasă, are ochi  colorați și ea  ne   dictează la  toți.

TATY-dacă zici tu,,poate te  aude  Mamy și vezi tu  dictatură.

             La un moment dat printre ei au apărut unii mai mici.

REGY- venise barza  extraterestră la ei, măi Taty

             și le  adusese copii.

TATY- probabil.

              Între  timp, ție ți s-a  epuizat energia cu care ai fost     încărcat spre a fi un copac și ai acumulat  procesele necesare genomului uman.

REGY- Ce tare, măi taty.Și așa am ajuns om, vrei să spui.

              M-a adus barza extraterestră, sau o barză obișnuită?

              Mamyyy, sunt om. Taty m-a  făcut om și m-a  adus cu barza extraterestră. Vino să vezi ce om mare sunt.

TATY- Regyyy, nu mai țipa  așa că ne  aude  Mamy

              și  ne omenește de nu ne vedem.

              Mamy auzise  tot. Stătea zâmbitoare în ușa  sufrageriei și asculta bazaconiile  celor doi mai încântată decât ei.

MAMY- Ia să vadă mama, ce om mare  are  ea  aici.

                Îl ia pe Regy în brațe și îl zmotocește pînă leșină amândoi de  râs.

MAMY- Mai degrabă am doi zăpăciți pe care îi iubesc

                și trebuie să mă lupt să îi cresc pe  amândoi.

                Acum, gata, spălarea pe mâini și la masă.

TATY- Chiar, hai să lăsăm poveștile și să trecem la masă.

REGY- Dar mie nu mi-e a mînca.

             De ce să mănînc dacă nu îmi este  foame? Poate mai târziu.

TATY- Atunci, poate mai tîrziu povestim și noi.

             Nu mănînci sistăm povestitul definitiv.

REGY- Bine, hai că mănînc.Dar ce-mi dai?

TATY- Ce îți dă Mamy. Mamy este cu mîncarea și eu cu povestitul.

REGY- Bine, atunci cădem la pace: eu mănînc și tu îmi povestești,da?

TATY-da, semnez.

MAMY-Gataaa, la  masă. Mai terminați cu trăncăneala și treceți la  spălatul pe  mîini.

REGY- Dar nu sunt murdar, Mamy, nu m-am jucat cu jucăriile,,doar am povestit. Ce, am povestit cu mîinile?

MAMY-sare ca  arsă- Cum nu ești murdar? Treci la  spălat cum îți spun eu și nu fi obraznic cu mine că îți dau eu un povestit cu mîinile de nu poți să îl duci.

REGY- Bine, bine, dar ce îmi dai să mănînc?

MAMY- Copănel cu cartofi fierți și salată de varză crudă.

REGY- răsfățîndu-se-Nu vreau copănel, vreau ou.

MAMY- Iar ou? Ou ai mîncat de  dimineață.

              Tu o să  scoți pui pînă la urmă la cîte ouă mănînci.

REGY- Cum adică să  scot pui, ce, eu sunt găină?

MEMY- Lasă tu vrăjeala

               că la mine știi că nu merge cu subterfugii din astea de-ale  voastre.

REGY- Bine, mănînc,

             dar te  rog să îl lași pe Taty să-mi povestească în timp ce  eu mânînc.

 Hai, Taty, începe, te  rog.

TATY- Bine, încep, dar mănînci tot. Dar unde  rămîsesem?

REGY- La Calea Lactee, măi Taty.

TATY- Deci; dacă ieși afară într-o noapte senină de  vară

             și urmezi cu privirea  drumul Căii Lactee, vei observa undeva, în partea  dreaptă a Carului Mare o steluță,,,

REGY- Taty, povestește mai rar.

            Folosești atîtea cuvinte că mă derutezi. Ce car? Ca cei de la Rentacar, cei cu mașini de închiriat?

TATY- amuzîndu-se – pisici cu rentacarul tău, Regy.

             Așa se  zice la un grup de  stele care se  văd desenate pe cer ca o căruță mică.

REGY- Hai, măi Taty, fugi de aici cu căruța ta.

             Dacă te  aude Mamy se prăpădește de  rîs. Ce căruță plimbi tu pe  acolo? Noi parcă vorbeau serios și tu vii cu căruța.

            Taty- abținîndu-se cu greu de  rîsul zgomotos în care

Intrase

TATY- Bine, tu mănîncă și hai să vorbim serios.

             Deci; în partea  dreaptă a Carului Mare  se vede o steluță mică, mică de  tot dar cu o lumină și o inteligență foarte, foarte puternică. Ea s-a  născut de curînd într-o nebuloasă rătăcită undeva în inima universului,,

REGY- ce  este aceea,,nebuloasă?

TATY- La masă nu se vorbește. Taci, mănîncă și ascultă.Clar? Altfel nu îți mai spun nimic.

REGY- Clar, da zi ce este aceea o nebuloasă?

TATY- Nebuloasă,,,,,cum să îți explic eu ție,,,e ceva sus pe cer

             ca o pată mai puțin luminoasă, ca o ceață care se observă printre  stele. Un amestec de gaze, praf, rămas după ce s-au format stelel și planetele.

REGY- Dar stelele și planetele cum s-au format?

TATY- Chiar supărat.-

              Păi cu tine  nu o mai scot la  capăt dacă tot mă întrerupi cu întrebări.

REGY- Hai, măi Taty, de ce te superi,

              nu e  normal să întreb, să știu?

TATY- A fost un Bing-Bang, nu ți am zis?

REGY- Ce a fost, măi Taty? Ce esta  aia bingbang?

             Parcă ești din desenele mele. Ca în desenul acela în care o fetiță face bingbang și apare o prăjitură. Te rog fii mai serios în explicații.

              Taty, supărat o strigă pe  Mamy.

TATY- Ai auzit, Mamy?

             A ajuns fiul tău iubit să îmi spună să fiu mai serios.

             Moaș-ta pe  gheață de  zgâmboi,,,dacă am să ți mai povestesc  eu ție  ceva.

MAMY- Tot nu vă potoliți cu bazaconiile  voastre?

               Lasă că vă potolesc eu. După ce terminați de mîncat, treceți amîndoi la  spălat vase și să povestiți acolo pînă nu mai puteți. Începe  emisiunea mea la Tv și vreau să stau liniștită. Executarea.

REGY- Vezi, măi Taty, dacă nu te-ai potolit,

              acum ne-ai băgat pe amîndoi la  munca  de jos, cum zice  mamy.

            Se duc amîndoi la bucătărie, la  spălat vase, iar mama vine în sufragerie , se  așează pe  canapea și caută emisiunea  ei preferată pe National Geographic .

TATY- Eu le  spăl și tu le  ștergi, vrei așa?

REGY- Ba nu. Vrei să trișezi.

             Eu le  spăl și tu povestești și le ștergi. Clar?

             Hai, zi cu bingbangul acela ce ne-a  trimis  drept la  spălat de  vase, ce este cu el?

TATY- ok. Hai și-om începe.

            Bing- Bang este o ipoteză care încearcă să explice cum a apărut universul, cum au apărut stelele

 și planetele. Primul impuls apărut din nimic, primit de două particule inițiale, două singularități, care se  ciognesc și din ele  apare totul.

REGY- în timp ce  spală vase- Taty, stai un pic.

               M-ai zăpăcit deabinelea cu explicația  asta. Era să scap farfuria din mînă. Ia-mă mai încet să pricep și eu ceva.

Ce  este aia singularitate?

Cum stau eu singur cînd plecați voi la muncă?

TATY- zîmbind –și să scape  mai repede-

           Cam așa ceva- savanții spun că dintr-o  singularitate-apare un impuls.

REGY- Ce este ăla impuls?

             Adică face  cineva cu bagheta  magică, buuuum și gata, apare ceva?

             Și cine a  făcut, buuum, cum a  făcut?

TATY- copleșit de  întrebări- probabil.

REGY- Stai să îți arăt eu, măi Taty, că văd că  nu te  descurci.

              Stai să îmi aduc  eu sabia mea  magică să îți arăt cum a  făcut.

Regy merge în dormitorul lui și începe  să caute sabia,dar nu o  găsește și începe  să  strige la  mama.

REGY- Mamyyy, unde  este  sabia  mea  magică?

MAMY- de pe  canapea  privid  la TV.-

                 Unde  ai pus-o.

                Țiam zis  să ai grijă de jucăriile tale.

                 Să te înveți a fi ordonat.

                Acum caut-o.

REGY- resemnat că nu găsește  sabia.

           Măi, Taty, cu bingbangul tău e  complicat, că nu îmi găsesc  sabia  să îți explic practic. Mai bine  spune  despre  nebuloasa  aia, să vedem cum e.

TATY- Păi nu ți-am zis?

REGY- Ai zis  tu ceva, dar eu nu prea  am priceput. Rămîsesem la  stele și la planete. Zi cum s-au format.

TATY- nici el convins de ce spune

           Din gazele și praful răspîndite în spațiu după Bing-Bang.

REGY- Hai că ești tare, măi Taty,,vrei să spui că gazele fac praf?

            Ce praf, măi Taty? Nu ai zis  tu că înainte de bingbang nu era nimic?

            Cum să facă buuum, dacă nu era nimic? Dacă nu era nimic,,cui să dea impuls? La singularitatea aia,,poate vrei să spui.

              Dar spune mai departe că mie îmi place cum le înflorești tu, cum zice  Mamy.

TATY- supărat rău.

            Aaaa, eu le  înfloresc, deci .Atunci mergi la  Mamy să le înflorească ea. Înfloriți-le amîndoi.

REGY- Hai măi, Taty, ce  ești așa  supărăcios? Eu am glumit.

             Ce nu  știi de  glumă? Fii bărbat, cum îmi zici tu mie  cînd încep să plîng.

             Te rog, continuă cu praful și gazele  alea  ale tale, să vedem unde  ajungem. Lasă miorlăielile copilărești și zi cum au apărut  stelele și planetele.

Taty-mai să nu izbugnească în rîs dar fericit că are un fiu așa  isteț.

TATY- Cum spuneam ;

             după Bing-Bangul acela care nu îți place ție, în univers s-au răspîndit particule de gaze ce s-au atras între  ele și au format primle componente ale  materie.

REGY- Cum s-au atras?

TATY- cu o explicație  simplă

             Păi s-au atras cum atragi tu cu magnetul jucăriile tale, să zicem

REGY- Aaaa, cu  magnetul. M-am prins. Stai să aduc magnetul meu să îți arăt să pricepi și tu.

TATY- Lasă-l în pisici de magnet.

             Spală vasele mai repede că ne  apucă noaptea cu întrebările tale. Merg eu și îți aduc magnetul din camera ta.

              Taty  aduce magnetul și Regy i-l ia imediat.

REGY- Dă magnetul să îți arăt practic cum s-au atras.

             Să zicem că magnetul nu este al meu, este  al universului.    Ne facem și noi că zicem.

             Și furculița e nebuloasa. Și uite , măi Taty cum o atrage, o atrage,,,

 TATY- preocupat

              Poate vine mamy și ne  vede, și să vezi tu atunci în ce nebuloasă intrăm amîndoi. Lasă-l în pisici de magnet. Hai să terminăm cu steluțele și planetele o dată.

            Particulele inițiale s-au atras și combinat între  ele și au format steluțe, planete, galaxii.

REGY- Și steluța  aceea mică, de care tot vorbești tu,

              tot  așa s-a  format?

TATY-  da, măi Taty, tot  așa s-a născut.

              Cred că nu are mai mult de patru ani și ceva de cînd s-a plasat pe orbita terstră.

              Din cîte am vorbit eu cu ea, v-a  rămîne pe  această orbită pînă v-a găsi unghiul de intrare în atmosferă,,,

              Regy chicotind cu farfuria în mînă.

TATY- dar ce  faci tu, dormi? Și eu  vorbesc  singur pe  aici?

             Închide  gurița că intră nava  spațială în ea- glumea taty bine  dispus.

REGY- lasă tu glumele tale  nesărate, cum zice  mamy, că eu nu dorm, ascult cumințel invențiile tale. Zi. Cu unghiul de intrare știu. Zi altceva.

TATY- Dar stai puțin,văd că m-ai amețit deabinelea.

              Nu cumva tu spui despre mine? Că eu am 4 ani și ceva și tu ziceai mereu că eu sunt o steluță apărută din nebuloasa ta și a mamei.

             Ce, nu mă mai joc dacă e vorba pe așa.

 Și supărat, Regy se pune pe un plîns  miorlăit, pițigăiat.

TATY- Așa, supără-te ca  blegul. Eu nu am ce  discuta  cu un plângăcios.

REGY- dar de ce  zici despre mine?

TATY- Și dacă zic, ce?

             Toți tăticii vorbesc cu băieții lor deștepți despre univers, despre  spațiu și timp, despre steluțe și planete, navete  spațiale, rază fotonică, unghiuri de intrare în atmosferă.

Despre astfel de povești trebuie să aibă parte copii în ziua de  azi.

REGY- se oprește din plîns și realizează ce vrea taty lui.

            M-am prins. Așa mă educi tu, cred.

             Degeaba te ceartă Mamy, ăsta e  felul tău de  educație pe  care mi-l dai.

Bravo, Taty, meriți un pupic  scurt și te iert. Ai dreptate, noi povestim ca să ne  distrăm și să învățăm ceva.

Poți să spui despre  steluța  aia, am înțeles, gata nu mai plîng, începe  iar să povestești.

TATY- Bine, atunci reîncepem.

              Știam că am un băiat deștept și va înțelege  ceva din poveștile  noastre.

              Dar unde  rămîsesm, măi taty, că eu iar am uitat.

REGY- La  steluță, măi taty, tu zi, că eu știu.

TATY- Da, ai dreptate, Deci; cum ziceam, steluța  aceea mică stă cuminte sus în univers și se pregătește să intre în atmosfera planetei Pămînt.

REGY- Ca naveta spațială, Taty?

TATY- da, ca naveta  ta,

REGY- Atunci stai să îmi aduc eu naveta mea  spațială din dormitor să îți arăt cum face.

TATY- Bine, dar ai grijă să nu o deranjezi pe  Mamy că ne strică povestitul.

REGY-vine cu naveta lui.

            Mamy nici nu m-a  observat, se uită la  animalele  ei cu pisici și cu căței.

            Fii atent, Taty, să îți arăt cum face naveta. Își reduce  viteza treptat, treptat, caută unghiul de intrare în atmosferă, apoi pornește motoarele auxiliare să poată ieși din impoderabilitate

TATY- Bravo, ești deștept.

             Hai să terminăm cu vasele  astea și să mergem în

Sufragerie. Să vedem, Mamy ce mai face.

Merg amîndoi în sufragerie

MAMY- ce fac băieții mei deștepti foc?

             Ați spălat vasele, acum puteți filozofa cît vreți, dar pe mine să nu mă deranjeați

REGY- Da, mamy, suntem vrednici ca tine- și orientîndu-se iar către Taty

             Taty, dar avionul acela ,,Concord,, de  ce nu se mai fabrică?

 TATY- Era prea  scump, consuma  mult,

              făcea prea mult zgomot și a  avut și accidentul acela  teribil.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: SCENARIU la piesa de teatru ,,PĂRINȚI, BUNICI și COPII,,” →

Florica PĂȚAN: Mircea Eliade, „Isabel și Apele Diavolului”

Personalitate proteică (cf. Mircea Handoca), Mircea Eliade (n. probabil în 9 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago), este autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

*

Doctor în Istoria Artelor, personajul-narator din romanul „Isabel și Apele Diavolului” are un caiet, un fel de Jurnal, în care își notează gândurile, frământările sufletești, experiențele de viață, înțelese sau mai puțin înțelese, după cum notează, căci „dacă aș înțelege tot ce scriu, de ce aș mai scrie?” Gândurile și trăirile sale au, de cele mai multe ori, umbre de neînțeles, o anume notă de straniu, care-i marchează existența și conferă narațiunii suspans, forță de persuasiune în stările de conștiință ale personajului central, savant mistuit de pasiuni științifice și patimi omenești, dornic de cunoaștere și pregătit să experimenteze orice extremă.

El și Ea.Tinerețe fără bătrânețe.

El, „doctorul”, apelat astfel de cunoștințe, mărturisește în caietul său ceea ce iubea cel mai mult: propria libertate. În plus, trăind în India, unde realiza studii științifice la Indian Museum aduce în prim –planul notelor sale o idee din țara de la miază-noapte, cum spune el, anume aceea a „tinereții fără bătrânețe” și are plăcerea stranie de a n-o traduce prietenilor săi, eventual doar îi îndeamnă să repete substantivul care sună ciudat în pronunția lor: „ti-neu-re-tze”. Pe Isabel a reușit s-o tulbure, „dar am turburat-o cu ea însăși, nu cu mine. Formele le avea, eu am fost numai conținutul. Unde sunt eu în sufletul Isabelei?” „Cine sunt eu? ” și știe exact că la douăzeci și cinci de ani dorește, pe de o parte, să nu îmbătrânească și, pe de altă parte, refuză mediocritatea. „Nu vreau să fiu comun. Aceasta e spaima sufletului și a trupului meu”. Dorea să fie el însuși în toate formele și gândurile sale. Să nu învețe regulile vieții, înfometat fiind de neprevăzut.

Ea, Isabel, studiază la Colegiu și visul ei era să-și găsească un soț care să joace tennis mai bine ca Willy Crammer. Ea este o existență fără evenimente excepționale, dar mărturisirea că dorea să ajungă în Anglia a fost o surpriză. Și el a iubit-o, argumentând: „Am iubit-o pentru că s-a contrazis. Și-a uitat soțul visat, frumos și șampion”. Așa credea el, dar ea încă mai visa: „Dacă ar vrea el…Dacă acest doctor tânăr care vine din Anglia i-ar spune, în fața Leanorei: „Vrei să fii cu mine, Isabel?”… – atunci ea l-ar învăța să joace tennis și, în schimb, el ar învăța-o franțuzește. Nicio fată din Oatacamund nu știe franțuzește. Doctorul ar ajunge mai învățat decât pastorul, iar ea…”

Răspunsurile date pun în relief un univers interior complex, cu dorințe de cunoaștere aprofundată a sinelui, precum și a celorlalți, asupra cărora dorește să exercite influențe, dacă ar fi posibil. „Iată cine sunt eu: cel care a crezut că poate turbura viețile. Dar, ca să le turbur trebuie să mă apropii de ele, să le ating cu răsuflarea mea, să le scutur, să le desfac. Eu nu pot atinge viața celuilalt. Cine poate atinge și cunoaște viața celuilalt? Poate alergăm toți după aceeași spargere a cercului de fier. Nu știu. … Isabel mă neliniștește; se schimbă. Se schimbă așa cum vreau eu? Nu știu ce vreau. Poate numai să mă bucur de puterile mele, să aflu că sunt, observându-mi sufletul copleșind celelalte suflete.”

Conștient că este ignorat de ceilalți, fiecare având o percepție proprie față de el, doctorul dorește supraviețuirea prin „creaturile duhului său”, nu neapărat după modelul celorlalți care își doresc supraviețuirea în urmași. Are însă angoasa că nu va putea scrie asupra artei asiatice, într-un sens mult mai înalt  decât al oricui.

Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează. (op. cit., cap.III, „Isabel”, p.31)

Nu are timp destul pentru prietenia cu Isabel. Ca cercetător științific, a descoperit frumusețea statuetelor anamite de la Indian Museum. Simte că se va îndepărta tot mai mult de adevăr în ceea ce privește busturile de lemn și pietrele cioplite din Anam. „De-acum, dragostea mea le descoperă linii savuroase, revelatorii. Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează”. Adevărul cunoscut prin dragoste, doar el contează. Dragostea pentru artă, pentru ceea ce ne înconjoară, pentru ființe dragi, ea, dragostea, este calea.

Nu înțelege ce taină îi ascunde Isabel și are senzația că nu-i zărește sufletul.  Caută să înțeleagă, dar nu găsește răspuns întrebărilor care i se rostolgolesc în minte.

Dualitate – realitate și irealitate, închipuire. Eu și alter-ego.

Rememorează propria adolescență, sobră și chinuită. Îi pare că propria existență refuză să se realizeze, ba chiar cineva din sine pare a fi murit, părăsindu-l. A cunoscut disperarea sculptorului ce nu poate sculpta și mila pentru geniul său pe care-l numește „sterp”. Se realizează „fragmentar”, dar original, spune el, cu teza de doctorat asupra motivelor decorative în Asia și câștigă Premiul „Natorp”. Dar acum este cutreierat și hărțuit de gândul morții. Și are o presimțire a acesteia, cu percepția că lumea este parțial ireală. O iubire ce nu l-a înțeles și l-a prezentat lumii  contrar realității, îi insuflă o dorință stranie de a fi socotit mort de către toți. „Am trăit atât de multe ținte încât, fatal, fiecare an din viața mea se ridică dușmanul celuilalt.” E ceva contradictoriu, o forță contrarie, precum cercul concentric ce îl înghite pe următorul în undele unei ape adânci, tulburate de căderea unei frunze sau a unei pietre.

Dualitatea forțelor lumii: Dumnezeu și Diavolul, binele și răul.

Dacă diavolul, ca o realitate a răului, a înfrângerilor și a neputințelor, ar fi  o închipuire, un mit, atunci răul ar fi aerian, n-ar putea fi întrupat. Este un gând care l-a preocupat într-o luptă cotidiană cu Diavolul, pe care îl percepe un creator tot atât de vast ca și Dumnezeu. Tot în adolescență a fost obsedat de „Inchiziție” și se simțea în același timp victimă, judecător și călău.

„Apele Diavolului” – semnificații.

          a) Neputința de a crea. Viața ca joc. Subjugarea prin seducție pentru schimbarea celuilalt.

Să aibă percepția că este un geniu sterp, că n-a reușit cândva să taie piatra, s-o sculpteze, pentru a realiza opera visată, îi naște nedumeriri și iată-l ajuns în situația de a crede că „cel mai fecund katharsis nu e creația, ci neputința de a crea”.

 Crede că pătrunderea în real se poate realiza pur și simplu prin joc, pentru că jocul conferă instinctul realității și totul devine un câmp de joc, viața, iubirea, arta. Toate celelalte dogme, crede el, „sunt țesute în și din închipuiri”. Pendulează între artă și știință, între ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică și ceea ce îl ancorează în realitate. Îndreptându-se dinspre creație, către alte ispite, aflate peste tot în drumul cărnii, rămâne adeptul libertății în care credea, dar și al păcatului. Aceasta ar fi fericirea omului, păcătuind să se elibereze de stupiditate. Este evident că personajul lui Eliade nu dorește încă să redevină creștin. „Ceva, cineva, în sufletul meu, se irosea, sfărâmat și plâns”, scrie doctorul. „Căutasem și găsisem în păcat uitarea tuturor simțămintelor apăsătoare … femeia nu m-a turburat niciodată. Întotdeauna am căutat partea îngerească sau diavolească din ea. Am spus, am trăit prea mult în metafizică. Acesta e drumul către pierzanie sau victorie, prin femeie.”  Seducția este un act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Să subjuge prin seducție, astfel poate opera schimbarea asupra celuilalt. Doar obiectele rămâneau obiecte, însă „în același timp, erau simboluri, semnificații, îndemnuri, probe, lupte, idei.”

           b) Simțul timpului ca trecere. Experiențe erotice, homosexualitate, consum de narcotice. Eul și celălalt eu, dualismul personalității umane.

Aici existența sa se fragmentează sub forma unui vis straniu. După seara de la „Bristol Theatre”, când n-a reușit s-o cucerească pe Isabel, ajunge în mod straniu, în închipuirea sa, logodnicul și apoi soțul ei, considerând căsătoria sa „neașteptată și înmărmuritoare”, o schimbare, un nou izvor de viață, a cărei origine, necesitate și sens nu le înțelege însă. Străinul „din mine” se arată în cele mai intime hotărâri. Ajunsese „soțul ideal”, tinerețea începea să se scurgă. În jurul lui i se părea că toți îmbătrâneau. În timp ce copiii îi creșteau, îmbătrânise fără să trăiască. Pierduse simțul duratei. În loc să trăiască „se lăsa trăit”, simțea „cum trece timpul”, moartea lentă a lucrurilor și scurgerea distinctă a clipelor. Simțul timpului îl devorase, văzuse cum oamenii mor clipă cu clipă, precum frunzele înghițite de gropi ce se aflau pretutindeni. Aceasta este taina existenței sale, percepția celor două lumi, realitatea și visul, derulându-se cumva în linia basmului filozofic românesc.

Mediocritatea, cea mai mare spaimă a intelectualului. Excesul, singura cale de a evita acest păcat al mediocrității.

Energiile romanului tranzitează spațiul epic între aceste două borne: mediocritate și exces. Experiența cu opium de la Nanking îi prilejuiește întrebări de tipul: „Sunt tânăr sau bătrân?” „Nu-mi amintesc ce s-a petrecut lângă mine”. Dar se explică: „Pentru mine, opiul, imaginația prin intoxicare sau prin exaltare senzuală, sunt mistificări ordinare, încercări …de a oglindi lumea pură.” Purificare prin exces, un război cu demonul, cu el însuși. Și aceasta în timp ce ființa lui, celălalt, se află undeva mai departe, într-un straniu și inimaginabil „caz”. Un „eu” și un „Celălalt” ce „vorbește întotdeauna alături sau chiar contrariul celor ce trebuia să vorbesc eu”. Nu crede în corespondențele gândurilor în carne și se consideră ferit de senzualitate, iar schimburile calde, mentale, psihice le numește uneori suflet.

Viață fără de moarte.

Continue reading „Florica PĂȚAN: Mircea Eliade, „Isabel și Apele Diavolului”” →

Victor RAVINI: Mioriţa – o capodoperă universală

Cei care încă mai cred că Miorița prezintă o crimă și dispreţuiesc ciobanul au citit‑o superficial şi au înţeles‑o anapoda. Alţii nu au înţeles nimic, îi cred pe cei care îşi trâmbiţează dispreţul şi repetă ce au auzit de la gurile rele, fără să cerceteze. Toţi cei care denigrează ciobanul nu ştiu sau nu vor să audă că versurile Mioriţei conţin idei luminoase, sublime şi înălţătoare, exprimate cu aceeaşi măiestrie literară ca în cele mai valoroase şi mai cunoscute capodopere ale unor autori celebri. Profesorul universitar austriac Leo Spitzer a afirmat că Mioriţa este „una dintre marile creaţii clasice din literatura universală”. Mioriţa este o capodoperă universală, aşa cum au arătat academicianul suedez C.V.A. Strandberg, americanul Ernest H. Latham Jr. şi mulţi alţii, din mai multe ţări. Miorița este prezentată în mai multe enciclopedii din occident, la rând cu alte capodopere literare din întreaga lume.

Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa ţară? Occidentalii admiră Mioriţa, iar părerile noastre sunt divergente. Unii dintre noi o preţuim mai presus de orice, iar alţii vor să fie aruncată la gunoi şi uitată. Un poem naţional uneşte poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Mioriţa a fost şi încă mai este utilizată de politicieni perfizi şi de acoliţii lor ca un instrument pentru a ne înjosi şi a ne manipula împotriva intereselor noastre. Cine îi crede, a căzut în laţ şi le face jocul. Atât legionarii, cât şi comuniştii şi‑au susţinut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s‑a sprijinit pe Mioriţa, apoi a interzis‑o în şcoli, iar în cele din urmă a îngăduit‑o. După căderea comunismului, se discută iarăşi să fie interzisă în şcoli, pe motiv că ar fi psihic distructivă, dăunătoare individului şi naţiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moştenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmaşilor? Lasă ce are mai de preţ şi mai folositor. Tocmai de aceea vor unii să ne fure Mioriţa şi să o arunce la gunoi, ca să rămânem fără cea mai de preţ moştenire spirituală. La fel cum ni se fură şi rămânem fără moştenirile materiale.

Am publicat la Stockholm şi apoi la Bucureşti o carte despre Mioriţa, sub îndrumarea şi controlul ştiinţific a doi profesori universitari emeriţi, suedezi, care o cunoşteau din ce au scris Mircea Eliade şi alţi savanţi occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriţei, cu cele mai noi metode de cercetare învăţate la Universitatea din Göteborg, şi am înţeles mai bine de ce poemul nostru naţional este pus de către străini la loc de cinste în literatura universală. Altminteri cum s‑ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor şi cititorilor din aşa multe ţări pentru Mioriţa? Regretatul profesor universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârşitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât şi în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă şi esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus şi publicat în Suedia vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriţei.

Analiza mea pornește de la afirmația lui George Călinescu care spune în Istoria literaturii române că Mioriţa este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. El precizează că Mioriţa este un „mit cu ecoul cel mai larg” şi că „prin mit se înţelege o ficţiune ermetică, un simbol al unei idei generale”. Noi nu mai putem înţelege miturile aşa cum le‑au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic. Pe când noi gândim logic şi am pierdut capacitatea de a înţelege simbolurile şi sensurile metaforice sau alegorice din mituri. Toate miturile au un conţinut abstract, tainic şi sacru, accesibil celor din vechime, dacă erau iniţiaţi în tainele sacre de pe atunci. Noi nu mai suntem iniţiaţi în aşa ceva şi suntem înclinaţi să le înţelegem ca texte profane, ca minciuni pentru adormit copiii sau ca fapte concrete. Strămoşii se exprimau prin metafore şi alegorii, pline de sensuri tainice, pe care noi azi nu le mai înţelegem cu uşurinţă, dar le putem descifra pe îndelete, cu metode adecvate. Am arătat pe larg în ce constă ficţiunea tainică din Mioriţa şi care este ideea generală, folositoare nouă azi în cartea Mioriţa – Izvorul nemuririi.

Mioriţa nu relatează nişte fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpaţi, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Miorița nu prezintă un program de înmormântare, ca să nu se transforme mortul în strigoi, cum au afirmat unii cercetători din generațiile trecute. Miorița prezintă programul unui ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Ciobanul întâmpină ştirea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Pe cine mai interesează azi aspectul poetic al universului, când noi am ajuns să calculăm ce metale se găsesc în alte galaxii şi ce profituri financiare putem avea din cercetarea universului. Reacţia ciobanului nu a fost înţeleasă şi a stârnit nedumeriri. Mulţi s‑au întrebat: cum de reacţionează aşa, când el are câini mai puternici, e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust şi în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică şeful, nu trece la acţiune împotriva celor doi subalterni, cu toţi câinii săi? De ce nu se apără? Nu despre uciderea lui îi vorbeşte mioara năzdrăvană, ci despre cu totul altceva. Îi vorbeşte despre ceva secret, numai pe înţelesul lui şi al câtorva, nu pentru oricine. Tainele nu sunt pentru ca să le afle toată lumea largă. Lumea doar să rămână cu gurile căscate şi să nu ştie despre ce e vorba în grupul restrâns ce ticluieşte şi pune la cale un ritual de taină. Ştim bine că ţăranii, ca în Moromeţii lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înţelesul oricui ce are în gând. El îşi potriveşte vorbele cu grijă, ca să pară făţişe, dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce taine poate să ne destăinuie Mioriţa nouă, azi? Stilul în Mioriţa e lapidar şi enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic nişte abstracţiuni, care nu puteau fi exprimate mai bine de așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Continue reading „Victor RAVINI: Mioriţa – o capodoperă universală” →

Rexlibris Media Group: Ionuţ Caragea din nou în topul poeziei franceze

Ionuţ Caragea este din nou în topul poeziei franceze. În această lună a obţinut două premii oferite de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Este vorba de premiul al doilea la marele premiu „Henri MEILLANT” şi premiul al treilea la marele premiu „Jenny ALPHA et Noël-Henri VILLARD”. Volumul cu care a obţinut aceste premii se numeşte „J’habite la maison aux fenêtres fermées” (Locuiesc în casa cu ferestre închise). Acest volum a fost scris de autor direct în limba franceză şi a fost publicat la editura Stellamaris din Brest în anul 2019.

Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa a fost înfiinţată în anul 1960 de scriitorul francez Henry Meillant. Este una dintre cele mai importante societăţi literare şi culturale din Franţa, onorând artişti din domenii precum poezia, pictura, sculptura şi muzica. În cadrul comitetelor acestei asociaţii au activat artişti cunoscuţi precum  Maurice Genevoix, Paul Guth şi Léopold Sédar Senghor.

Ionuţ Caragea se află la al patrulea premiu câştigat în Franţa în numai doi ani. A mai fost premiat de două ori de Societatea Poeţilor Francezi, cea mai veche şi prestigioasă societate de poezie din Franţa. Volumul „Mon Amour Abyssal” a căştigat premiul Francois-Victor Hugo 2018, iar „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a câştigat premiul Mompezat 2019.

Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Locuieşte în Oradea, România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. A publicat peste 50 de cărţi. Este tradus în şase limbi: engleză, franceză, spaniolă, italiană, arabă şi albaneză. A fost printre câştigători la mai multe concursuri de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste, unii critici considerându-l chiar liderul de necontestat al acestei generații. Totodată, este apreciat ca unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori de care dispune în prezent România.

 

Continue reading „Rexlibris Media Group: Ionuţ Caragea din nou în topul poeziei franceze” →

George ROCA: Memoria peniței (4) – O vizită în Noua Zeelandă

Am fost în Noua Zeelandă pentru prima dată în urmă cu 30 de ani! Atunci eram necăsătorit şi parcă nu a fost aşa de bine. Singur te simţi prea… însingurat! Atunci am stat vreo trei săptămâni şi am bătut cele două insule mari de la Auckland la Invercagill călătorind cu un bilet de circuit pe drumul de fier. Apoi, altădată, venind din America, am făcut o escală la Auckland de 3 zile…

A treia vizită am făcut-o în trei! În anul 2000. Având un băieţel de 11 ani, dornic să cunoască şi el lumea mare, ne-am vânzolit, pentru o lună în Aotearoa cum îi zic băştinaşii maori Noii Zeelande, sau Ţara Lungului Nor Alb (The Land of the Long White Cloud). De data aceasta eram trei turişti, adică, „tata, mama şi copilul” cum ne plăcea nouă să ne alintăm! Băiatul meu era curios deci, să vadă cum e acolo în Kiwiland… aşa că aici la „canguri” fiind vacanţa de toamnă – nu prea lungă – ne-am gândit că ar fi bine să mergem pe undeva mai mai aproape! Am zburat de la Sydney la Auckland. 2160 de kilometri, parcurşi cam în 3 ore cu jumbo jet-ul. Acolo avem mulţi prieteni originari din România şi am avut intenţia să-i reîntâlnim. Auckland-ul, cel mai mare oraş din NZ, cu o populaţie de peste un milion de locuitori, mi s-a părut micuţ faţă de Sydney… Am vizitat CBD-ul (Central Business District), faimosul „bulevard” – Queen Street, apoi ne-am dus  în turnul de televiziune să vedem oraşul… care de acolo, de la înălţime parcă nu mai părea aşa de „pricăjit”, ci chiar destul maiestuos. Poate din cauza unghiului de vedere, a panoramei sau poate chiar al unui superb apus de soare!

În următoarea zi ne-am urcat pe un vaporaş şi am plecat pe mare, spre nord-est… După circa 4 ore de călătorie, parcurgând aproximativ 62 de mile (100 de km), am ajuns la insula Aotea (Great Barrier Island), a şasea suprafaţa de pământ ca mărime a arhipelagului neo-zeelandez. Un loc minunat, virgin şi foarte puţin populat! Aproximativ 800 de locuitori pe o suprafaţă de 285 km pătraţi. Insula are şi patru puişori care o înconjoară: Rakitu, Kaikoura, Insula Balaurului şi Insula Ţiparilor.

Pentru o sută de dolari neo-zeelandezi am închiriat întreaga casă a unor maori bogaţi. O vilă mare, curată şi cochetă. În cele patru zile, cât am stat acolo, am trăit ca într-un paradis al unei epoci trecute! Fără gaz, electricitate şi apă curentă… Eu şi cu „ăla micu” făceam spume… că trebuia să ne culcăm seara odată cu găinile… dar soţia mea era în culmea fericirii, domnia sa fiind bună prietenă cu Moş Ene. Auzi dom’le, în anul 2000 să nu ai lumină la bec… seara! Lumânările s-au terminat după două nopţi şi atunci ne-am adus aminte de tradiţionala „descurcăreală” a neamului românesc… făcându-ne opaiţe şi candele din fâşii de cârpa îmbibate în ulei de gătit.

Am fost şi la pescuit – pe care, sincer, l-am considerat o pierdere de timp, eu fiind
un personaj veşnic ocupat cu treburi în mişcare nu cu aşteptatul la „dacă muşcă, sau nu muşcă” (peştele, desigur!)… Băieţică al meu, mai răbdător, a prins trei peşti mari, asemănători cu păstrăvul de mare, grei de peste două kilograme fiecare. Am pus şi eu mâna să-l ajut să-i scoată! Era tare fericit! Prinsese Kahawai! Bun de mâncat! La al patrălea, am avut o surpriză. Am văzut că era îmbârligată peste el o caracatiţă uriaşă!  Arată ca o cârpă de spălat duşumeaua. Închisă la culoare, părea moartă… Braţele nu i se mişcau, dar nu se dezlipea de peşte. Nu ştiu cu ce naiba, ditamai molusca, ne-a retezat firul cu tot ce era pe el! A şters-o şi cu peştele şi cu cârligul şi cu plumbul şi cu… Mama ei de octopedă! De ciudă, românaşu’ meu era cât pe ce să plângă! Acasă, la reşedinţa noastră maoră, am curăţat peştele, l-am dat prin făină şi sare şi l-am prăjit în tigaie… Mămăliga şi mujdeiul încă nu se inventaseră pe insulă, aşa că am mâncat nişte kumera (cartofi dulci) ca garnitură. O masă copioasă, trediţională din mările sudului… oferită părinţilor săi de juniorul meu.

Într-una din zile am fost în vizită la o familie recomandată cu căldură de nişte prieteni de-ai noştri români din Auckland. Originari din Elveţia, stabiliţi acolo de peste 20 de ani, şi-au cumpărat cu 100 de mii de dolari 50 de hectare de pământ cu munţi şi văi… Aveau şi o peşteră pe proprietatea lor! Ce mai, un Paradis! Muncind din greu, deveniseră proprietarii uneia dintre cele mai importante plantaţii de Macadamia Nuts din Pacificul de Sud. Bogaţi tare, dar muncind pe rupte… trăiau simplu precum Robinson Crusoe. Şcoli nu sunt pe insulă, aşa că au rămas şi fără copii. Chiar şi cei mici sunt trimişi la şcolile-internat din Auckland. Totuşi era atât de plăcut acolo, atât de seren! Departe de jungla de beton, de viaţa trepidantă, de stres, necazuri, calculator, televiziune manipulantă, aer poluat, bârfe, nebunii, crime… Te simţeai ca într-o altă lume… un paradis simplu, dar vindecător al tuturor relelor acumulate în marea metropolă. O revenire la lumea strămoşilor noştri…

Ne-am reîntors la Auckland cu bateriile creierului încărcate! Am mai stat 2 zile acolo, după care, împreună cu nişte prieteni din Bucureşti am plecat la Rotorua. Drumul până acolo a fost superb! Noua Zeelandă este aşezată pe o centură vulcanică, având şi acum o activitate destul de intensă. Rotorua este cel mai vizitat oraş de turişti. Gheizere, vulcani noroioşi, ceaţă, sulf, plante unice… s-u-p-e-r-b! Am fost într-un loc unic unde erau nişte copaci înalţi (seqvoia) de peste 100 de metri. Printre ei, un nou colţ de de paradis… un izvor, căprioare, linişte…

A doua zi am fost şi am văzut gheizerele. Wow! Jeturi de apă caldă aruncate spre cer! Mirosea tare a sulf! Fanuş, băiatul cel mic al prietenului meu, s-a uitat ciudat la mine, apoi s-a apropiat de taică-său şi l-a întreabat cu o tipică inocenţă copilarescă:
– Nu ştii cine a făcut pârţ pe aici!
– Poate tu, mă piticule!
– Ba tu, ba tu…
– Aşa vorbeşti tu cu taică-tu?
– Hi, hi, hi! Tu eşti pârţâilă, tu eşti pârţâilă!
– Nu eu, mai drăcuşorule, gheizerul!
– Iar mă păcăleşti, că ştii că sunt mai mic… Uite „tatataaa”, gheizerul face pipi, nu pârţ!

Ce să mai zici? Deseori, copiii spun chestii deştepte! Ăl mare a tăcut şi mai apoi a schimbat vorba… Cât am stat la Rotorua, numită şi „Sulphur City”, de câte ori venea câte un damf de pucioasă, Fănuş se uită şugubăţ la taică-său, apoi la mine şi râdea! Ei! O fi ştiut el de ce! Se zice că aia micii nu mint!

A treia zi am avut mai mult „fun”. Am fost pe munte cu telecabina şi la coborâre ne-am reîntors cu săniuţa (pe roţi). O senzaţie minunată! Apoi iar cu telecabina şi iar cu săniuţa! Se construise o pistă specială pe care săniuţa „aluneca” lin. Puteai folosi frâna  dacă o luai prea repede la vale. Coborârea dura cam un sfert de ceas. Copii erau aşezaţi între picioarele protectoare ale tatălui lor… Fănuş uitase şi de gheizerele paterne, şi de sulf şi strigă cât îl ţinea gura: „Bagă motor, bagă gaz!…”. Soţia mea, metamorfozată într-o doamnă sobră, nu a dorit nici în ruptu’ capului să se dea cu săniuţa. A stat pe terasa-restaurant a telecabinei, cică să se bronzeze! În acea poziţie inertă, cu faţa îndreptată spre astrul luminos şi cu ochelari de soare pe nas părea o actriţă de cinema din filmele italiene ale anilor ’60. Simpatica divă de la Cinecita a băut între timp vreo trei cafele, din care cauza n-a putut să doarmă două nopţi după aceea! Dar noi băieţii, dacă ne-am distrat minunat, am dormit tun!

De la Rotorua, ne-am continuat drumul spre sud prin Insula de Nord. (Scuzaţi oximoronul!) Ne-am despărţit de prietenii noştri româno-aucklandişti şi cu un „coach-bus” frumos, curat şi comfortabil am plecat spre Wellington, capitala ţării. Ne-am oprit pe parcurs, pentru a lua masa de prânz, la Taupo, oraş aşezat pe malul celui mai întins lac vulcanic din Noua Zeelandă. Lacul era plin de păstrăvi, cu o apă foarte bună la gust, rece şi proaspătă! Taupo, în limba maori, este o prescurtare a numelui „Taupō-nui-a-Tia” care înseamnă „Marea mantie a lui Tia” – Tia fiind o căpetenie locală (şi un explorator) care a descoperit lacul.

Am ajuns la Wellington spre seară. Clădirile oraşului se scurg parcă de pe vârful muntelui până la punctul de tagenţă cu marea (oceanul!). Multă verdeaţă! Multă! Cina am luat-o la un restaurant chinezesc, după care am vizitat centrul oraşului. A doua zi a fost o vreme superbă. Ne-am plimbat per pedes peste tot şi am avut „good time” cum zic localnicii! Wellington este capitala Noii Zeelande şi este cea mai sudică aşezare a Insulei de Nord. Chiar dacă e mai mic decât Auckland-ul, acesta oraş cosmopolit – creează istorie şi în zilele noastre! Clădiri vechi, de 100 de ani, sunt recondiţionate şi inobilate. Se umblă la subtilitatea tradiţiilor băştinaşe. Se învie sau chiar inventează traditii, cultură, istorie… Totul e frumos, proaspăt şi curat!

Ziua următoare am folosit-o pentru a vizita muzee. Prima dată ne-am dus să vedem Galeriile Naţionale de Artă, unde era un show al artelor plastice mexicane. Am avut norocul să vedem lucrări de Frida Kahlo şi Diego Rivera. Am filmat o mulţime de pânze, până când a venit un imens „maor de serviciu”, cam de două ori mai voluminos ca mine, şi mi-a confiscat camera… Eu necomformist şi rebel ca întotdeauna, i-am zis că nu scrie nicăieri că nu e voie să filmezi (era interzis doar fotografiatul!!).  Goliatul s-a uitat la mine cu aceeaşi privire care o au jucătorii echipei de rugby „All Blacks” la începutul meciurilor când îşi sperie adversarii cu faimosul dans de luptă „haka” şi a plecat cu camera mea Sony CCD 220 la garderobă, de unde a revenit triumfător cu un număr de plastic şi cu un zâmbet sub nas şi pe buze, parcă vroind să-mi demostreze că nu este atât de rău precum pare. Când am plecat am controlat caseta şi spre bucuria mea nu era şters nimic… Poate nu învăţaseră băştinaşi din Ţara Norului cel Lung cum trebuie pedepsiţi nonconformiştii români! Dacă îmi ştergea înregistrarea m-aş fi supărat, cu toate că domnia sa avea dreptate, dar aşa că nu mi-a şters-o, ce să zic? Să trăiască maoraşul nostru!

Expoziţia se numea „Viva la Vida” (Mexican masterpieces from the Jacques & Natasha Gelman Collection”. By the way, se zice că Frida Kahlo se trage după bunicul dinspre tată de prin Ardeal (Arad, Oradea), şi este socotită cea mai importantă pictoriţa a secolului XX. Mie îmi place compoziţia, culoarea şi mesajul tablourilor ei. Totuşi cel mai mult apreciez sprâncenele autoarei în autoportrete. Diego Rivera, soţul sprâncenatei, a fost cel mai mare artist-producător de pictură murală a secolului mai sus amintit. A avut un succes nebun în Statele Unite, unde a făcut o groază de bani, pictând faţadele zgârie-norilor (ex. Rockefeller Building). Ambii au căzut, mai apoi, în dizgraţie, deoarece au fost „aprigi comunişti”. Despre Frida se zice că a fost (şi) amanta lui Leon Trotzky, iar în glumă… de Diego se zice că ar fi fost… îndrăgostit de Stalin! Acesta îl idolatriza pe tătuc, pictându-i portretul pe gigantele lucrări pe care le executa pentru americanii capitalişti. Când a murit Frida, a ieşit un scandal de toată frumuseţea cu autorităţile mexicane deoarece sicriul defunctei era acoperit cu drapelul sovietic, roşu cu secera şi ciocanul… în loc de cel naţional mexican. Oricum, cei doi, au lăsat în urma lor creaţii minunate, unice şi de mare valoare! Multe dintre tablurile kahloiene s-au vândut la Sotheby’s, New York, cu peste 1 milion de dolari!!! Lucrările lui Diego aşijderea…

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (4) – O vizită în Noua Zeelandă” →