Festivalul-concurs de poezie “Brâncoveniana”, ediția a II-a

Ipak, dăm tuturor ştire:

Ediţia a doua a Festivlului-concurs internaţional de poezie “Brâncoveniana” organizat de Cenaclul “George Coandă” din Potlogi-Dâmboviţa în cadrul manifestarilor organizate sub genericul “Brâncoveanu şi epoca sa” se decalează, urmând să aibă loc sâmbătă 12  septembrie 2020. Decalarea oferă şansa ca activitatea să se desfăşoare în condiţii cât mai puţin afectate de restricţiile pandemice, dar şi oportunitatea includerii în tematica sesiunii de comunicări ştiintifice consacrate Sfinţilor Martiri Brâncoveni a personlităţii Doamnei Maria Brâncoveanu, a cărei zi se va prăznui  la 8 septembrie.

Concursul de poezie, spre deosebire de prima ediţie, când s-a impus abordarea temei unice a figurii Domnitorului şi Martiriului Brâncovenilor, va include anul acesta în sfera tematica şi  poezia patriotica. Sunt invitaţi să participe creatori din ţară şi străinătate. Creaţiile (1-3 poezii) pentru concurs vor fi editate în Words mărimea 14 distanţa 1,5 între rânduri şi nu vor depăşi trei pagini format A-4. 

Insistăm asupra modului de editare a creaţiilor din necesitatea încadrării în spaţiul  menţionat, a asigurării unei lecturări cât mai uşoare şi tipăririi lor în antologia ediţiei. Prin urmare,  şi la a doua ediţie creaţiile valoroase vor fi incluse într-un volum colectiv, cel editat cu ocazia primei ediţii urmând a fi lansat acum.

Creaţiile vor fi trimise  până la data de 28 august 2020, prin e-mail, la adresele de mai jos, astfel:

– poeziile, fără numele autorilor: <potlogaru@yahoo.com>

– numele autorilor + scurt CV (max 1/2 pag.): <marianilie60@gmail.com>

Detaliile privind desfăşurarea festivităţii de premiere (locul, ora etc.) vor fi comunicate la începutul lunii septembrie, odată cu rezultatele jurizării.

Rugăm redirecţionaţi invitaţia către toţi cunoscuţii interesaţi.

Cu salutări con-frăţeşti ,

Aprod cu Comunicarea

Marian Ilie

Ben TODICĂ: Interviu cu una dintre cele mai dragi ființe din constelația sufletului meu, Doamna Melania Rusu Caragioiu

Ben Todică: Vă mai aduceți aminte de locul în care v-ați născut? Îl puteți descrie așa cum a rămas în memorie?

Melania Rusu Caragioiu: Era așa un soare blând ca întotdeauna. Fânețele miroseau a  sulfină, greierii țârăiau pe mușuroiul de pământ strâns în jurul lujerului de porumb de unde răsăriseră încolăcindu-se firele de fasole urcătoare și un lujer de dovleac. În comuna Ilteu, Castelul stătea alb în parcul adormit, trezit doar de ferestrăul manual al inginerului Tompa, care  își păstra sănătatea în felul acela. Și multe îmi mai amintesc, dar deosebit, cum plângea bunica mea când îmi spăla picioarele în trocuțul cu apă caldă, după ce fusesem desculță, cu alți copii la cules de boabe de strugure, pe deal,  din via părăsită de grof în 1918. Prin comună se știa că oasele de șarpe uscate, pot intra în talpa piciorului și acolo stau până încep să ,,se coacă”, (adică să supurez)… Îmi mai amintesc, eram foarte atentă ce păsări cântau în pomii noștri din grădină, ca să nu fie cumva ciumvica, ,,ciumvic, ciumvic”, prevestitoare a morții, fiindcă mama era mereu bolnavă.

B.T.: Prima bucurie din viață și prima sperietură?

M.R.C.: Prin 1935, era o iarnă blândă, aveam hăinuțe frumoase, cum aveau toți copiii pe atunci, oamenii mi se păreau buni și zâmbitori. Tatăl meu, care pe atunci era impiegat de mișcare la c.f.r. pe linia principală Viena – Curtici – București, era salutat cu: ,,Să trăiești domnișorule cu steau-n frunte!” (Steaua de pe chipiul roșu de impiegat de mișcare).

În casă,  sub patul din dormitor, erau viguri întregi de pânzeturi spre a fi dăruite verișoarelor din ,,pustă”(zona aridă de șes, spre Curtici-Ungaria), tot sub pat mai erau roate de brânzeturi uscate și rude de salam, care așteptau același drum către rudele mai sărace. Atunci, la acel Crăciun, pentru prima dată am fost rugată să merg în curte, să aduc două lemne de foc, fiindcă ,,Neni”, dădaca mea și totodată menajera noastră era foarte ocupată cu prăjiturile.  M-am întrerupt de la ocupația mea cu o turtiță de aluat și am plecat, așa cum eram, în sfeterașul pe care îl aveam  pe mine.  M-am întors fără lemne, strigând în gura mare că Moș Crăciun mi-a adus un pom strălucitor, plin de bomboane, în cămara de lemne! Bucuria mea era cu atât mai mare cu cât toți m-au însoțit mirați de o așa mare minune și au transportat pomul în casă!

Prima sperietură

Viața mea a avut parte mai mult de sperieturi decât de bucurii, petrecându-mi viața în orașe ,,cheie” sub bombardamente, ascunzându-mă de valurile de combatanți feroce și de mașinile de război, răbdând de foame, de scarlatină și malarie și de tot ce este potrivnic vieții până în 1989, când, se știe…

Voi povesti o spaimă citadină:

Mă dusesem la Timișoara spre a mă prezenta la admiterea pentru facultate. Am fost cazată la un internat din Piața Maria. Eram împreună cu trei colege de clasă de la liceu, una dintre ele, Virginica, fiind chiar colega mea de bancă, timp de mai mulți ani. Întrucât camerele de baie erau enorme și cu dușuri, am luat-o și pe Virginica în baie. Tocmai când foloseam după duș prosoapele, s-a stins brusc lumina și s-a blocat și ușa spre ieșire.

 Eu, inventivă, ca întotdeauna, dar nu reușită inventivitate întotdeauna, am ajuns la fereastra băii și căutam să o deschid spre a ne salva din acea zisă închisoare caldă, plină de aburi, și cu puține șanse de a ne elibera, credeam eu. M-am urcat, în întuneric chiar pe pervazul ferestrei închise, căutând cu disperare un clențuș ca să o deschid ca să ieșim. Totul a fost în van. Baia părea în alt pavilon, deci nu ne-ar fi auzit nimeni dacă strigam să vină cineva să deschidă ușa băii pe dinafară. Ne-am resemnat și ne-am așezat pe grătarele de pe jos așternând prosoapele sub noi. Miracol, spre surprinderea noastră, s-a făcut lumină.

 Am dat fuga la fereastră, uitând să încercăm ușa. Când am deschis fereastra îndărătnică, am  sesizat că eram la etajul patru, iar fereastra dădea între patru  clădiri,  spre hornul adânc  de aerisite, iar dincolo de fereastră, era, deci,  un hău adânc… unde, dacă  aș fi reușit să deschid fereastra aș fi căzut. Spaima care m-a cuprins nu era de moarte, ci de ce se va întâmpla cu familia mea aflând ce am făcut și de asemenea cu toată acea sesiune de admitere, unde s-ar fi aflat că eu am putut face un asemenea gest necugetat și fatal, mie!!!

B.T.: Când ați recitat prima poezie sau când ați apărut în public?

M.R.C.: În copilărie am prins mai multe cântece și cântecele de la țară, și colinde pe care mă învăța bunicul, Moș Ilie, ca să le cânt. A da importanță și de a înțelege cum se recită o poezie, am învățat doar în clasa I-a primară. Eram la Vața de Jos. Serbarea de 10 mai se ținea în parcul Stațiunii ,,Băile Vața de Jos”. Era prin anul stăjeriei, 1940-1941.  Stațiunea își păstrase tot farmecul de stațiune Karlovy Vary a României, cum i se zicea în Europa. Halta c.f.r. pentru călători era un mic popas, cu birou, iar sala de așteptare, deschisă ca un abri elegant, cu bănci lustruite, cu ghirlande de viță de vie, care o acopereau peste strașina dantelată măiestrit tăiată. Acele fuioare care atârnau erau pline de grația verdelui, coborând în bucle. Peronul sclipea în petricelele lui, mărunte, viu colorate, mai mult spre roșu. Din trenul care ducea de la Arad la Brad, coborau ,,domni și doamne” foarte bine îmbrăcate- cum se spunea pe atunci, persoane cu valize ciudate și scumpe, și însoțitori care aveau un fel simplu de haine și purtau caschete, acuma i-aș denumi ,,domestici”. coborând pentru sejur și tratament în stațiune.

Ochii noștri, ai copiilor, îi urmăreau  curioși, dar de la distanță, îndreptându-se spre pavilionul alb, zidit mai mult din alb, marmură, ferestre albe, perdele și ,,podeaua” culoarelor din marmură cu nervuri negricioase și roșcate, ca peste tot, în pavilionul băilor unde se făceau tratamentele și unde se găsea și cabinetul medical.

Intram și noi, ne strecuram cu încântare pe lângă masa rotundă a recepționerei, apoi pășeam cu sfială pe culoarele albe, călcând cu grijă pe  marmura de pe jos, să nu facem zgomot, ciulind urechea spre a discerne unde s-au cazat domnii, pe partea dreaptă spre parcul cu minuni, sau pe partea stângă a pavilionului, unde geamurile dădeau spre piscina interioară. Piscina interioară era înconjurată de pavilionul central și alte clădiri aferente băilor. Un bazin mare dreptunghiular cu apă termală, scări de lemn, înconjurată cu o pardoseală mereu umedă din lemn și de jur împrejur cu cabine înalte din lemn, spălate de ploaie și de aburii care emanau mereu din bazin. Nu știam că se numesc vestiare, dar știam că înăuntru se ascundeau oamenii ca să se dezbrace, dar ieșeau tot îmbrăcați!, spre a intra în bazin sau de a ,,lenevi ” pe șezlongurile din lemn. De atunci încoace, când se pomenește noțiunea de scăldătoare, eu o asociez cu acea imagine care mi-a rămas pe retină și olfactiv, din copilărie.

Cum în localitate erau puțini intelectuali, câteodată cu un bonus, părinții mei primeau dreptul de a ocupa pentru baia medicinală binefăcătoare, o asemenea cameră cu baie amenajată medical în interior, în acest  staționar al băilor. Pentru mine era ceva ce eu citisem doar în cărticelele de povești. Și mult mă miram. Camera de baie avea niște vane mai mari și mai adânci decât pârâul în care bunica spăla cu leșie de cenușă așternuturile, iar procovițele de pe paturi, înainte de sărbătorile mari.

Perdele albe, luciul vanei, marmura de pe jos, prosoapele mari, mari, tot ce era acolo, în interior mă făcea să stau și să privesc, căutând în memoria mea dacă vreo carte mi-a vorbit de așa ceva. După uimirea mintală pentru edificiul multilocativ al băilor, ieșeam în parcul- pădure, bătrân cu arbori seculari care mărgineau aleile îngrijite. De atunci încoace, nu îmi mai amintesc să fi văzut alei ușor ,,cocoșate” pe mijloc, spre a nu stagna apa pe ele. Aleile erau pietruite tot cu acel dar al munților locali, cu acea brizură lucitoare în nuanțele ei de chihlimbar roșiu. În parc existau pavilioane rotunde, chioșcuri albe specifice epocii, unde acum nu mai cânta nici o mini orchestră de gradați muzicanți, cum mi se povestise. În mijlocul parcului de unde se desfăceau aleile spre terenul de tenis, spre podul din frânghie suspendat peste un afluent al Crișului alb, altă alee spre strada mare care ducea spre centrul comercial, școala veche, farmacia și piața cu minuni și bunătăți de dulciuri colorate, batoane de nucă în caramel și trebuie să recunosc și multe mere, ciubere și găini pestrițe pentru supa turiștilor.

Era soare, ziua de ,,10 mai”, Serbare școlară, știam noi, ,,națională!” zicea Domnul Învățător. Noi, toți copiii, în uniforme de străjer, care aveam, ceilalți în costumul popular obișnuit, strălucitor de curat și cu cojocel specific Țării Moților, cu obiele albe și opincuțe, eram strânși în mijlocul acelui parc, lângă rondoul amintit. Programl s-a desfășurat după regulamentul școlar, iar publicul era format din puținele oficialități ale stațiunii balneoclimaterice și ale comunei Vața de Jos, părinții copiilor și din cei veniți la tratament, curioși să asiste.

Au cântat cântece patriotice, ,,Tricolorul”, ,,10 mai”, ,,Limba noastră”, ,,Pe-al nostru steag”, ,,Marșul lui Iancu”. Au vorbit ,,Domnii”, Domnul Învățător a acordat premiile și apoi s-au recitat poeziile. Eu aveam de recitat o poezie patriotică. Am recitat la unison rând cu rând. Pe la mijlocul poeziei m-am oprit, am înghițit în sec, parcă îmi pierdusem suflul, câteva clipe. Am continuat obidită. Apoi au recitat ceilalți copii. Am înțeles că Iolika a fost mult aplaudată și i-a înveselit pe toți cu cățelușul, din poezia ei, el spărgând o oală. M-am simțit foarte nemulțumită de prestația mea și de faptul că Domnul Învățător de fiecare dată îmi dădea să recit o poezie patriotică, pe care nu știam cum s-o declam, ca să vorbesc mai convingător publicului și prin spusele mele, nu numai prin conținutul ei, să plac, să conving și să primesc aplauze ca Iolika. Spre jena mea, rotonda cu flori se ridica tot maestuos, lângă mine, cu coroanele sale concentrice de flori, spre a fi ele admirate, și din fiecare cerc concentric erau din ce în ce, mai înalte spre mijloc. Ele erau indiferente la obida mea.

B.T.: Care a fost materia preferată în școala primară? Dar profesorul sau profa?

M.R.C.: Începuse războiul, domnul învățător, Vesa Aron a fost concentrat. Am primit o învățătoare, o domnișoară de la Brad, înaltă, puternică și tot foarte corectă cu noi. A stat puțin la noi și a plâns mult când a aflat că Domnul Învățător a plecat pe front. Era îmbrăcată mereu în negru cu o rochie destul de exactă pe corp. Avea gesturi largi, vorba blândă. A plecat și ea. Atunci ne-a luat sub oblăduirea sa Preotul paroh, bătrân. Dânsul asculta la lecție, de obicei, pe băieții care învățau foarte bine, probabil ca să ascultăm și noi ceilalți, mai jucăuși, lecția de istorie și geografie. Eu o duceam bine cu lecția de limba română fiindcă îmi plăcea să citesc mult. Odată, când un copil care nu citea bine, poticnindu-se cu pauze lungi, învățătorul i-a zis: ,,de ce nu lungești silabele ca Melania, dacă nu poți citi bine și te poticnești cu pauze mari până dibuiești în gând întreg cuvântul?”

Îmi amintesc de faptul că mai mergeam cu lecția neînvățată, fiindcă pierdeam timpul citind și planând în aerul curat, zona înflorită de liliac, păpădie și tot ce te poate atrage. Odată, Domnul Învățător m-a prins și mi-a arătat cât de conștiincios este colegul meu care vine zilnic la școală, de peste deal, de la Părvăleni, o distanța de 6 sau 8 kilometri, pe jos, împreună cu alți copii. Într-adevăr acel copil a luat mereu premiul întâi pe școală.

B.T.: Vă aduceți aminte prima bătaie?

M.R.C.: Nu cred că am luat vreodată bătaie. Mama mă urechea uneori, dar eram prea ocupată cu joaca și gândurile proprii ca să am în minte urecheala. Nu mă băteam nici cu copiii. Eram un copil melancolic, copleșit de boala mamei, de neînțelegerile pentru avere din familia bunicilor, în timp ce familia noastră, în anii grei, trebuia din salarul tatălui meu să întrețină cu bani și bunuri și rudele din partea tatălui, care ,,veșnic” erau sărace, ,,ba le-a rupt calul dinții cu copita, ba s-a dărâmat un perete de lut”, sau… sau… și o mai aveam și pe Neni, Dădaca mea, acum menajera, mama fiind mereu bolnavă. Continue reading „Ben TODICĂ: Interviu cu una dintre cele mai dragi ființe din constelația sufletului meu, Doamna Melania Rusu Caragioiu”

Mircea Dorin ISTRATE: Din fântâna unui suflet (versuri)

DOAR   ACOLO

 

După ce, bătut-am calea vieţii veşnic urcătoare

Şi-am trecut de culmea care a rămas în amintiri,

M-am întors încă odată în minunea-mbietoare

Când spre ieri deschis-am poarta tăinuitelor trăiri.

.

Nicăieri şi niciodată nu simţit-am fericirea

Şi plăcerile vieţii ce-au venit din preacurat,

Ca-n scurtimea tinereţii, unde chiar dumnezeirea

Coborâtu-s-a în toate, Rai ne facă, fermecat.

 

Când sub bolta de luceferi strălucind în feerie

Dulci săruturi arzătoare ne-mpărţeam nenumărate,

În plăcerea celei clipe, ce-am crezut-o veşnicie,

Ne-ndoios a noastre simţuri îndulcitu-s-au în toate.

 

Doar acolo fost-am clipă trecătoare, nepătată,

Pură toată, neminţită, strălucind a adevăr,

Doar acolo doritoarea sărutare ne-ntinată

Înălţat-a două inimi nesătule, ce se vor.

 

Doar acolo arsul clipei ne-a topit atunci pe dată

Iar simţirea-nfiorată a nălţat-o spre divin,

Doar acolo fost-am boabă într-o lacrimă curată

Din fântâna unui suflet, unde toate-s dulce chin.

 

***

Timpuri scurse-n strâmte maluri astăzi sunteţi amintire

Dintr-o vreme depărtată ce topitu-s-a în zări,

Taină-mi staţi în gândul celor miruiţi într-o iubire,

Ce-au bătut, ca fiecare, ale dragostei cărări.

 

 

VIS   DE   NOAPTE

 

Când ceasul bate gongul pătrarelor din noapte

Şi luna văl îşi pune pe lumea obosită,

Când dornica iubire se îndulceşte-n şoapte,

Eu chem în vis să-mi vină, făptura mult iubită.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Din fântâna unui suflet (versuri)”

Ileana VLĂDUȘEL: Raiule…raiule!

Ramură înflorită în cer, petale de lumină pe suflet,

Intangibil pământ al făgăduințelor, crez,

Peste bătaia inimii șes

Peste care caii fără căpăstru și câini

Aleargă liberi de constrângerile acestei lumi.

Cetate fără gardieni politici, bogați

La carul mortuar al efemerului înjugați,

Fără balanțe măsluite și judecători

Nici cerșetori și nici umilitori.

Drum fără pietre, pavat

Cu umilință, de sufletele celor care n-au uitat

Alfa și omega, cuvânt

Cu care începe și se termină totul. Pământ

cu cer fără niciun bombardier.

Mizer,

Gândul ce a murdărit pământul cu ură

Prins cu lanțuri și cătușe de mână.

Locul unde într-o zi

Păcătoasa din mine speră că se va odihni.

Obosită de luptă ca un Don Quijote ironizat,

În sufletul meu toate speranțele au eșuat.

M-am prăbușit pe eșafodul acestei lumi fără valori

Și mi-am pus singură gâtul sub lama călăului. Ieri

încă mai credeam într-o șansă dar azi

Nu mai pot suporta mirosul pestilențial emanat

De groapa de gunoi în care ne-am aruncat.

Mâini și chipuri ascunse de măști

Ne poartă în războaie fără urme de sorți

De izbândă și care nu ne aparțin.

Nu mai avem drum înainte și nu mai gândim,

Imbecilități absurde despre dreptate

Ne sunt de minți oculte inoculate.

Nu mai există valori, singuri banii conduc lumea.

Raiule, raiule, trimite-ți solia,

Caii aceia pătați și puzderia de lăcuste

Peste mințile orgolioase și înguste!

Miroase a pucioasă deja peste pământ

Nu mai e nimic bun și frumos nici în gând,

Nici în inimile pătate

De cioplitorii în stânca cu cinste și cu dreptate.

Totul are gust de fiere, viața

E toată înnodată. Paiața

O tot rupe și iar o leagă

După cum puteri oculte comandă.

Noi nu mai suntem noi, suntem cine spun ei,

gânduri nu mai avem, nici sentimente.

Mișei,

Armate ascunse au trimis și ne-au hăcuit

Trupurile gârbovite de atâtea griji,

Sufletele împovărate

De lipsa de adevăr și de libertate!

Raiule, raiule, trimite potop,

Bogații pământului și-au făcut din noi pod,

Trufașii acestei lumi ne-au închis drumul spre tine,

Ne-au pus bir peste vise, nu mai există cinste sau rușine!

Trezește, raiule, omenirea din somn, toți dorm!

O boală grea și molipsitoare ne-a atins, de somn

Și în curând n-o să rămână picior de om

Doar niște roboți comandați de departe

Cu fire nevăzute ce vor condamna pământul la moarte.

Raiule, raiule, trimite escadron

Armată de viespi și de lăcuste în stol!

Și iartă-ne nouă, dacă se mai poate prostia

Ca am crezut tot, am uitat curajul și omenia

Smerenia și dreptatea,

Ne-am predat de bună voie exploatatorilor, viața!

Raiule, raiule, cum se mai vede

De la tine pământul? Mai este?

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

19 iulie 2020

 

Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (20) – Immanuel Kant

 „Cerul i-a dăruit omului, spre a-i recompensa toate greutățile, trei lucruri: speranța, visul și zâmbetul…” – Immanuel Kant

      Filozoful german Immanuel Kant (1724–1804) s-a născut la Königsberg, în Prusia Orientală (astăzi Kaliningrad, în Federația Rusă). Este considerat unul dintre cei mai influenți gânditori occidentali din ultimele trei veacuri. Întreaga sa activitate pedagogică și scriitoricească este legată de orașul natal, ale cărui hotare rareori le-a părăsit. Fiul unui modest meseriaș, a studiat la Colegiul și Universitatea din Königsberg. În timpul colegiului, a studiat pentru o perioadă scurtă clasicii, iar la universitate, fizica și matematica. După ce i-a murit tatăl, a fost nevoit să-și abandoneze studiile pentru a-și câștiga existența din meditații. Fire studioasă fiind și aplecată spre o cercetare profundă și detaliată, în 1755, cu ajutorul unui prieten, și-a reluat studiile dându-și apoi doctoratul. A început să predea la universitate, iar după 15 ani a devenit profesor titular (în 1770), de logică și metafizică. Acest moment marchează începutul unei epoci de elaborare și sedimentare a unei concepții pe deplin originale, desprinsă din  rădăcinile raționalismului și empirismului, concepție care va ajunge să fie cunoscută drept kantianism, idealism transcendental sau filozofie criticistă. Deși anterior publicase într-un ritm susținut, renunță vreme de un deceniu să mai trimită vreo carte la tipar, dedicându-se exclusiv activității de predare și reflecției asupra unui sistem filozofic exhaustiv. Încerca să își învețe studenții cum să gândească, nu să le impună anumite opinii sau credințe. Era un profesor care avea nevoie de o armonie deplină în sala de curs. La un curs,  din cauza nasturelui unui student, nu s-a putut concentra, pierzându-și șirul gândului. Nu era mulțumit de  studenții care notau tot ce spunea. Ceea ce urmărea el, atunci când își ținea cursurile, era să fie înțeles, motiv pentru care, alegea un student din apropierea lui, pe chipul căruia încerca să citească dacă este sau nu înțeles în ceea ce spune. Se adresa studentului mediocru și afirma: „Nu îi predau geniului pentru că el își va face propriul drum fără ajutorul meu, nu îi vorbesc nici nătângului pentru că el nu merită. Mă concentrez mai degrabă pe studentul care se află la mijloc și care își dorește să se pregătească pentru viitoarea profesie”. Nu a fost căsătorit; a fost un model de punctualitate și nu numai în cariera sa profesională, ci și la cea particulară. Se glumea pe seama acestui obicei al filozofului, conform căruia ieșea dimineață la aceeași oră, moment în care gospodinele ieșeau pe geam să îl vadă trecând și aflând exact cât era ceasul. Plimbările-i zilnice erau întotdeauna la aceeași oră. A fost omul care a dus o viață de muncă metodică, continuă; cu o moralitate exemplară, a fost totuși un om care nu a disprețuit bucuriile unei sociabilități oneste. A murit în anul 1804, la vârsta de 79 de ani, cu aceeași mare credință în forța rațiunii. Rămășițele pământești se află într-o capelă gotică din preajma catedralei din Kaliningrad), iar mormântul său este ornat cu un bust sculptat, purtând inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: „Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”.

    A studiat intens lucrările științifice ale lui Isaac Newton, filozofia idealistă a lui G. W. Leibniz, interesul îndreptându-i-se apoi înspre doctrina empiristă, cu precădere înspre expunerea acesteia de către David Hume. Așa cum scrisese în lucrarea sa Prolegomene, a fost deșteptat din „somnul dogmatic” de lectura cărții lui David HumeCercetare asupra intelectului omenesc.

   Kant a fost un reformator al gândirii filozofice. A văzut lipsurile empirismului care admitea în experiență ultima origine și unica întemeiere a cunoștinței noastre, fapt care ducea în scepticism, și lipsurile raționalismului dogmatic, care întemeia cunoștința pe idei înnăscute, și a căutat o bază mai solidă, plecând de la critica și analiza însăși a puterii de cunoaștere umană. De aici numele de criticism pentru atitudinea sa filozofică. Ideea că lucrurile trebuie să intre în om pentru a le putea cunoaște – era clară. Percepțiile date simțurilor le numea intuiție, percepții care se orânduiesc în spațiu și în timp. Lor li se adaugă formele intelectului, cea mai importantă dintre ele fiind cea a cauzalității, prin care se nasc noțiunile, cunoașterea. A definit locul limitat al științei, a motivat preocuparea metafizică și religioasă a omului. Etica lui Kant este întemeiată pe rațiune, care, ca rațiune practică, fără a o putea demonstra, impune totuși legea morală: „Acționează în așa fel încât maxima voinței tale să poată servi oricând în același timp ca principiu al unei legiferări generale”. Din legea morală derivă datoria, dar și putința de a o îndeplini, întrucât suntem liberi în voința noastră să o îndeplinim; omul aparține lumii empirice, ca cetățean (cauzalitate), și lumii eligibile, în care suntem liberi, independenți de cauzalitate. Ideea de libertate reiese deci din cea morală, și constituie un postulat al rațiunii practice. Dar, rațiunea practică mai postulează ideea de nemurire și cea a existenței lui Dumnezeu, perfecțiunea morală nefiind posibilă de îndeplinit într-o lume tiranizată de simțuri; perfecțiunea va fi posibilă în continuarea existenței noastre, existența lui Dumnezeu o postulăm din trebuința morală pe care o simțim, atribuind fericirii necesitatea moralității.

   Opere principale: Critica rațiunii pure – 1781, Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa drept știință – 1783, Întemeierea metafizicii moravurilor – 1785, Critica rațiunii practice – 1788, Critica facultății de judecare – 1790, Religia în limitele rațiunii pure – 1793, Spre pacea eternă. Un proiect filozofic – 1795, Metafizica moravurilor – 1797.

   În deceniile anterioare publicării Criticii rațiunii pure, Kant a fost un dualist metafizic care a oferit o relatare pozitivă a interacțiunii minte / corp. Scrierile sale critice, prin contrast, sunt marcate de scepticism și de o lipsă de dorință de a avansa afirmațiile de fond despre minte. Afirmațiile de fond ale perioadei pre-critice sunt interesante în sine, iar înțelegerea de ce și cum Kant a ajuns să le respingă se explică prin dobândirea în timp a unei înțelegeri mai profunde, mai mature. În acele lucrări el a susținut că o serie de presupuse dificultăți cu interacțiunea minte / corp au împărtășit mai multe ipoteze false, că presupunerile au generat două dificultăți principale pentru înțelegerea interacțiunii minte / corp. În primul rând, dacă un corp poate acționa doar exercitând vis motrix, atunci corpul poate acționa asupra unui suflet numai dacă poate determina sufletul să se miște. Dar, a obiectat Kant, o astfel de explicație nu ar face nimic pentru a explica efectul caracteristic al materiei asupra sufletului, și anume producerea reprezentărilor. Dacă forța corporală este o forță în mișcare, a concluzionat el, puterea corpului de a produce reprezentări mentale este un mister insondabil. A doua problemă este strâns legată de prima. Dacă trupurile pot fi acționate numai prin faptul că sunt determinate să se miște, atunci presupunerea că forța esențială a sufletului nu este vis motrix (ci o anumită putere necunoscută) nu a oferit nicio bază pentru a explica modul în care sufletele ar putea acționa asupra corpurilor. Din aceste motive, a concluzionat el, viziunea vis motrix presupune că natura și posibilitatea acțiunii minții asupra corpului sunt puzzle-uri ermetice pe care filozofia nu le va desluși niciodată.

   Odată cu apariția Criticii rațiunii pure, lucrare monumentală, în care se realizează ceea ce mai târziu Kant avea să numească „revoluția copernicană în filozofie“, lumea spiritului a suferit o transformare din temelii în spațiul occidental: nici un gânditor apusean, se pare, nu a mai putut crea filozoficește fără să se raporteze într-un fel sau altul la kantianism. Printre autorii care și-au tras seva din opera lui Kant se numără F. W. J. Schelling, J. G. Fichte, G. W. F. Hegel, Arthur Schopenhauer, precum și reprezentanți ai neokantianismului.

   În lucrarea – Critica rațiunii pure – a fost tratată teoria cunoașterii umane, în a doua – Critica rațiunii practice – etica sa, și în a treia – Critica puterii de judecată – încercarea de a stabili legătura între cele două lumi ce făceau obiectul primelor critici: lumea cauzalității și lumea voinței libere. El arată că între lumea fenomenală și cea a libertății este o potrivire datorită fondului lor comun.

    În Critica rațiunii pure Kant vorbește despre idee și ideal, explicând: „Ideea pare să fie ceea ce eu numesc ideal, înțelegând prin el Ideea nu numai în concreto, ci in individuo, adică un lucru individual, determinabil sau chiar determinat numai prin Idee. …Dar rațiunea umană cuprinde nu numai Idei, ci și idealuri care, fără îndoială, nu au forța creatoare ca cele platonice, dar care au totuși forța practică și se află la baza posibilității perfecției unor anumite acțiuni. Conceptele morale nu sunt concepte absolut pure ale intelectului, căci la baza lor se află ceva empiric (plăcerea sau neplăcerea). Totuși, având în vedere principiul prin care rațiunea pune limite libertății anarhice în sine (deci dacă dăm atenție doar formei lor), conceptele morale pot servi ca exemple de concepte pure ale rațiunii. Virtutea și, cu ea, înțelepciunea omenească în toată puritatea lor, sunt Idei.

Aceste idealuri, deși nu le putem atribui realității obiective (existența), nu trebuie totuși să fie considerate ca himere; ele oferă un îndreptar indispensabil rațiunii, care are nevoie de conceptul a ceea ce este absolut perfect în felul lui, pentru a aprecia și a măsura în raport cu acesta, gândul și lipsurile celor ce sunt imperfecte.

Tot interesul rațiunii mele e cuprins în următoarele trei întrebări: 1.Ce pot ști? 2.Ce trebuie să fac? 3.Ce-mi este îngăduit să sper? Prima este pur speculativă, a doua pur practică, a treia este practică și totodată teoretică, astfel că practicul conduce ca un fir călăuzitor la soluționarea problemei teoretice. Și, când aceasta se înalță, a problemei speculative. Căci toată speranța tinde spre fericire și este pentru practic și pentru legea morală exact același lucru ca știința și legea naturii pentru cunoașterea teoretică a lucrurilor. Speranța ajunge în cele din urmă la concluzia că ceva există, fiindcă ceva trebuie să se întâmple, pe când știința ajunge la concluzia că ceva (care acționează în calitate de cauză supremă) există, fiindcă ceva se întâmplă… Sistemul moralității este inseparabil legat de acela al fericirii, dar numai în ideea rațiunii pure… Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală”.

   Sunt explicați termenii cuprinși în denumirea tratatului său de bază: Critica – partea pregătitoare a sistemului ca doctrină, actul preparator necesar al metafizicii, propedeutica (disciplină care constituie o introducere necesară în studiul unei alte discipline), în măsură să descompună, să analizeze și să determine posibilitățile și facultățile umane de cunoaștere;  Rațiunea – semnifică întreaga facultate de cunoaștere superioară, ca atare opusă empiricului pe parcursul expunerii, concept folosit și într-un sens restrâns, pentru a circumscrie doar facultatea supraordonată intelectului (și prin aceasta, sensibilității), adică facultatea judecării după principii, cea prin care omul se distinge, în cele din urmă, ca aparținând lumii inteligibile și ca fiind înzestrat cu libertate; Pură – semnifică cunoașterea independentă de condițiile empirice, de orice conținut de experiență, cea în reprezentarea căreia nu este amestecată nici o senzație. Cunoașterea, a priori posibilă și întemeiată, chiar a modului nostru de a cunoaște obiectele, este una transcendentală. Transcendentalul – termenul central pe care își întemeiază Kant gândirea: el promovează o critică transcendentală, elaborează o metodă transcendentală, tinde către un sistem transcendental. Este vorba de un concept „adânc”, spre deosebire de unul „înalt” — transcendentul. Transcendentalul indică „profunzimea” cunoașterii fenomenelor, mai bine zis a cunoașterii condițiilor lor de cunoaștere, în timp ce transcendentul (în opoziție cu imanentul) desemnează principii ce trec cu totul de hotarele experienței posibile, principii de esență incognoscibilă.

   În Critica rațiunii pure Kant a criticat toate argumentele tradiționale ce căutau să dovedească existența lui Dumnezeu și a asumat o atitudine de tip agnostic în baza căreia Dumnezeu, nefiind în nici un fel obiect

al cunoașterii teoretice, nu poate fi demonstrat nici ca existent, nici ca non existent. Discursul despre Dumnezeu este reluat în Critica rațiunii practice și în Critica facultății de judecare, dar nu în termeni teoretici, ci în termeni de credință rațională înzestrată doar cu certitudine morală sau cu intuiția sentimentului.

   Critica rațiunii practice

   Fără Critica rațiunii pure n-ar fi fost posibile alte lucrări ale sale, dar și invers, fără celelalte lucrări în care face un șir de investigații în centrul cărora se situează omul, ca ființă rațională. morală, înzestrată cu libertate interioară (complementaritate practică), teoreticul din prima lucrare ar fi rămas nedesăvârșit din punct de vedere constructiv și valoric.

   Des invocata concluzie acelei de a doua Critici – „cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine” – rezumă, metaforic, această dublă realitate esențială. Practic, pentru Kant, e tot ceea ce devine posibil prin libertate. Omul este, desigur, și parte a naturii, supus ca atare cauzalității ei; dar el mai este și ființă rațională, morală, liberă, apartenențe sinonime și reciproc definitoare. Dedublarea omului, empiric și altul suprasensibil, rațional corespunde întocmai dedublării naturii în fenomen și lucru în sine: dacă însă cognoscibil în plan teoretic nu era decât fenomenul, iar lucrul în sine – incognoscibil, sau cel mult mental aproximabil într-o manieră dialectică, antinomică, omul noumenal ni se dezvăluie, în schimb, în realitatea moralității sale, confirmându-și prin aceasta, umanitatea. Dacă primei Critici îi aparțin, ca proprii instrumente de cunoaștere, intuițiile sensibile și modul lor de a fi sintetizate de și prin intelect, celei de a doua Critici îi este adecvată rațiunea (în sens strict), realizarea ei în plan practic luminând prin subordonare potențialitățile ei problematice din planul teoretic. Rațiunea este condiția permanentă a tuturor actelor de voință prin care se manifestă omul”, spunea Kant.

   Pe de o parte, rațiunea e ruptă de intelect și sensibilitate, pe de altă parte – în chiar pura ei izolare – devine călăuza lor, e drept că numai în și prin dimensiunea practică, în raport cu moralitatea se păstrează dualitatea empiric-rațional, iscându-se o tensiune de un acut dramatism între polul sensibil și cel suprasensibil, ceea ce determină căutarea, efortul și o zbatere fără de sfârșit a omului.

   În Critica puterii de judecare arată că între lumea fenomenală și cea a libertății, este o potrivire datorită fondului lor comun. Dramatismul cunoașterii s-a intensificat în această parte, urmărind ieșirea din ceea ce este către ceea ce ar putea fi și ar putea fi conceput, respectiv ar trebui conceput ca obligatoriu. Kant recunoaște și afirmă: „Moralitatea nu este propriu-zis doctrina prin care ne putem face fericiți, ci prin care ne putem face vrednici de fericire”, fericirea considerând-o un ideal al imaginației, și nu al rațiunii.

   Meritul lui Immanuel Kant este în primul rând acela de a fi supus spiritul uman și puterea lui de cunoaștere la o analiză profundă și amănunțită, pentru a-și găsi originea, granițele și valabilitatea cunoștinței. Dar, din păcate, i-a lipsit acea „lumină a cunoștinței”, întrucât micșorase sau chiar stinsese „lumina credinței creștine”, spre a nu-i incomoda vederea.

   Așa se întâmplă, noul interesează – bun sau rău, folositor sau dimpotrivă; ideile filozofilor se răsfrâng asupra societății printr-o transmitere foarte abilă, în timp, uneori în decursul a câtorva generații, prin filozofii care vin și care modelează elitele academice sau/și profesori universitari care formează tinerii. Astfel, o idee formulată de un filozof poate ajunge, în timp, crez universal pentru societate.

   Iată ce spune un doctor în teologie al zilelor noastre: „Doctrina lui Kant, prin originalitatea sa, prin poziția sa atât de netă și prin faima sa durabilă nu este numai din acelea ce nu poate fi niciodată ignorată, dar ea te forțează aproape să raportezi întotdeauna la dânsa orice examen nou al problemei cunoașterii. Atât de mult se pare că a influențat Kant posteritatea, încât atunci când pare să nu fi spus nimic semnificativ despre un anumit subiect, este discutată însăși tăcerea lui”. Și pentru a dovedi propria-i raționalitate, mai scrie: Fără a se părăsi vreodată limitele transcendentalului, rațiunea pură descoperă ideea lui Dumnezeu, rațiunea practică Ființa lui Dumnezeu, iar credința (rațională) Persoana lui Dumnezeu”.

   Alăturând naturii morala ca pe o a doua realitate, decisivă în și pentru umanitate, pentru umanitatea din om și umanizarea omului, libertatea devine alături de cauzalitate, temeiul unei alte lumi, suprasensibilă și morală, autonomă și spontană; libertatea coincide pe deplin constrângerii de sine la libertate, prin intermediul imperativului categoric. Dacă deschiderea lui Kant spre o practică substanțial înnoitoare comparativ cu teoria și chiar îmbogățind retroactiv teoria, printr-un impact indispensabil, prevestea una din cele mai importante restructurări la care avea să purceadă filozofia secolului trecut, în schimb reducerea practicului și a practicii la o libertate suprasensibilă și la o pură moralitate limitează însemnătatea acestei descoperiri,  pe care Hegel s-a simțit îndreptățit s-o lărgească, prin succesivele treceri de la drept, la moralitate și apoi la un etic decisiv socializat (familia, societatea civilă, statul), iar Marx – s-o înnoiască prin „faimoasa” sa răsturnare materialistă.

   Filosofia morală kantiană fi fost supusă celor mai acute contestări probabil pentru că a reprezentat cea mai radicală schimbare a unghiurilor tradiționale de vedere. Și totuși, conservatorismul coexista în învățătura sa morală cu spiritul revoluționar, un spirit purtând vizibil amprentele Marii revoluții franceze. Kant se dovedea situat pe undeva la mijloc între feudalismul prusac și revoluția franceză, propensiunea sa fiind radicală și neradicală totodată, în diverse probleme sau în aceeași problemă. Fiecare om, în ideea lui, trebuie să acționeze astfel încât să folosească umanitatea atât în persoana sa, cât și în persoana oricui altcuiva totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc, pe lângă faptul că ridică la o calitativ nouă treaptă tradiția iluministă și raționalistă centrată pe valoarea de sine a omului, desfide implicit orice altă-întemeiere a aceleiași ființări și valorizări, dar mai cu seamă cea de natură teologică. S-a discutat mult și în contradictoriu despre raportul între morala și religie în viziunea lui Kant. Cred că Goethe a avut dreptate, când a afirmat: „S-a întâmplat și a trebuit să se întâmple filozofului rațiunii că a scris neclar din prea mare dragoste pentru claritate”. Dar nu a explicat și de ce s-a întâmplat! Un lucru este sigur: pentru el morala e inițial dependentă de religie, anterioară ei, iar credința – acceptabilă doar ca decurgând din moralitate și prelungindu-i autonomia. Iată în ce fel se pozitivează și autonomia voinței, împreună cu efortul purificării ei formale de orice corp străin: întreg acest eșafodaj idealist își deconspiră virtuți pe care pe drept le putem socoti laice, transcendentalul opunându-se, din nou, transcendentului, respectiv întemeind o morală principial imanentă omului și umanității, chiar dacă după această întemeiere se admite și posibilitatea credinței în transcendent. Omul ca scop suprem, ca valoare de sine imanentă rămâne principala preocupare, funcție de care se inserează postulatul transcenderii către dumnezeire. La el nu religia generează morala, ci morala duce la religie, binele la credință. Modestă în aparență, această inversare a fost receptată de către adepții dogmatici ai dominației religioase ca periculoasă. Într-adevăr, a întemeia totul pe morală seamănă cu a întemeia totul pe om, fără o inițială și predeterminare ingerință divină: o altă fațetă a „revoluției copernicane”, în care centrarea pe om înlocuiește centrarea pe Dumnezeu. Că de aici încolo mai intră în acțiune și compromisuri, estompând radicalismul demersului, fără a-l retracta în vreun fel, rămâne simplu de înțeles și explicat într-o epocă și într-o țară în care ecourile iluminismului european și ale revoluției franceze au putut să se facă auzite doar estompat, mai ales în condițiile opoziției furibunde față de ele din partea slujitorilor lui Friedrich Wilhelm al II-lea. Această îndârjită împotrivire la nou avea s-o resimtă din plin Kant cu ocazia avatarurilor legate de lucrarea sa.

   Religia în limitele rațiunii, adică tocmai în privința filosofiei religiei promovată de el. Dar, în momentul în care obscurantismul fanatic patronat de predicatorul curții regale încercase frustrarea lui Kant de libertatea sa de cuget tocmai în domeniul filozofiei religiei, ambivalența cugetătorului s-a conturat cu limpezime în diversele etape ale perioadei critice și în raport cu diversele sale teme de meditație: Kant fusese doar cel care încercase să împace opțiunea sa pentru o republică de tip constituțional cu laudele aduse regelui filosof Friedrich cel Mare.

   Datoria a fost înțeleasă de Kant ca o constrângere practică, o necesitate obiectivă derivând din legea morală și din obligativitatea respectării ei, datoria ca suprem principiu de moralitate și ca supremă virtute el a contrapus-o în termeni riguroși și rigizi oricărei porniri instinctuale, preocupări naturale, iubirii de sine.

   Immanuel Kant a examinat ideea drepturilor omului în politică, astfel încât „este doar un guvern legitim care garantează dreptul nostru natural la libertate, iar din această libertate derivăm alte drepturi”. Din această bază se poate presupune că el privește dezvoltarea, crearea și implementarea drepturilor ca fiind în primul rând dependente de stat și de modul în care funcționează guvernul în cadrul statului. Mai mult, Kant susținea că o societate poate funcționa politic în raport cu statul doar dacă drepturile, legile și drepturile fundamentale sunt date și sporite de către stat. După cum învață Kant, aceste „legi drepte” se bazează pe 3 principii raționale: Libertatea fiecărui membru al societății ca om; Egalitatea fiecărui membru al societății cu ceilalți, ca subiect; Independența fiecărui membru al comunității ca cetățean.

Un aspect interesant al acestor principii este faptul că acestea nu sunt date de stat, ci sunt fundamentale în crearea și acceptarea unui stat de către oamenii statului. În acest sens, Kant consideră că aceste principii sunt necesare mai presus de toate, nu numai pentru întemeierea „legilor drepte”, ci pentru ca statul să funcționeze în primul rând. Acest lucru se întâmplă pentru că fără acceptarea oamenilor, un stat nu ar exista, prin urmare, drepturile sunt necesare în interiorul statelor pentru a păstra sprijinul oamenilor statului.

   Primul principiu pe baza căruia se întemeiază „legi drepte” se bazează pe ideea „libertății” indivizilor. Libertatea indivizilor este importantă, deoarece statului sau comunității nu li se permite să dicteze viața indivizilor. Dacă ar face-o, ar prelua rolul unui „guvern patern”. Prin urmare, Kant susține că libertatea indivizilor nu poate avea loc decât în cadrul unui guvern patriot, deoarece va exista loc pentru drepturile persoanelor care sunt, de asemenea, încadrate în sfera guvernului.

   Egalitatea fiecărui membru al societății unul față de celălalt este al doilea principiu rațional în baza căruia se creează drepturile. Egalitatea pentru fiecare membru în cadrul societății sub îndrumarea conducătorului statului este importantă pentru ca să existe o bază comună pentru toți cei din stat. Domnitorul este scutit de această egalitate, deoarece în calitate de fondator al comunității sau al statului, el are numai datoria de a se asigura că ideea egalității prin legi este îndeplinită. Fiecare trebuie să aibă aceleași drepturi în interiorul statului, astfel încât legile să poată fi evaluate și aplicate în același mod și „egal” pentru toată lumea. Prin urmare, egalitatea este baza de la care provin toate drepturile pentru fiecare ființă umană.

   Ultimul principiu rațional pe care Kant îl folosește pentru a explica apariția drepturilor în cadrul unei comunități este acela al independenței fiecărui membru în calitate de cetățean. Drepturile se dezvoltă de la acest principiu, deoarece revine individului să acționeze independent dacă ar trebui să fie practicat un drept sau o lege. Dacă un membru al societății nu poate acționa într-un mod independent fără îndrumarea comunității, nu ar mai fi nevoie de drepturi. Liderul sau conducătorul ar fi în măsură să stabilească totul pentru membrul societății, iar acest membru nu ar vedea nevoia de a pune întrebări sau de a-și exersa drepturile, deoarece comunitatea pare să fie „corectă” în modul în care direcționează cetățenii. Independența provoacă formarea drepturilor în contextul politic. În acest fel, liderul sau guvernul are, de asemenea, mai multă „putere” de a acorda drepturi persoanelor care corespund naturii statului.

În baza acestor trei principii este clar cum se dezvoltă drepturile și „legile drepte” într-un mod natural.

   Profesorul român, ardeleanul Vasile Goldiș (1862-1934) care și-a închinat viața marelui ideal de făurire a României Mari, a avut părerea interesantă că pesimismul sistematic în gândirea secolului al XIX-lea s-ar fi născut din „firul” cugetărilor lui Kant, întrucât el a început a reforma convingerile despre adevărata față a lumii, și spunea: „Kant țintește agerata-i privire spre temelia lumii și începe a lua la critică teoria în valoare până aici despre această temelie”, deși alții l-au considerat drept vinovat pe „kantianul romantic – Schopenhauer”. „Filozofia, spunea tot el, nu poate da nicicând direcțiunea vieții omenești, dacă ea însăși nu-și are rădăcinile sale în acea viață”.

   Filozoful și omul politic român P. P. Negulescu (1872-1951) a demontat punct cu punct tezele de bază ale apriorismului kantian (teoria care consideră că spațiul, timpul și cauzalitatea sunt noțiuni apriorice), în special privind spațiul, menționând că pentru o reprezentare a spațiului este nevoie de o stare de conștiință, iar „pentru a fi conștienți, trebuie să fim conștienți de ceva; acest ceva nu poate fi însă ceva cunoscut decât prin opoziție cu altceva”, adică e nevoie de experiență pentru a realiza reprezentarea.

   Filozoful, psihologul român Constantin Rădulescu – Motru (1868-1957) atrăgea atenția asupra faptului că el concepea timpul strict matematic, de altfel precum Galilei și Newton.

   Filozoful, logicianul român Nae Ionescu (1890-1940) explica că noi avem cunoștința compusă din posibilitatea de cunoaștere și motivul de cunoaștere; Kant consideră că elementul din afară ne este necunoscut – lucrul în sine – , pentru că transcende cunoștinței – un adevăr – , dar mai departe, pretinde că formele cunoștinței noastre pot fi cunoscute, ceea ce nu este adevărat: noi nu putem să avem cunoștința formelor apriori, adică a unui element ce constituie cunoștința.

   Filozoful, eseistul român Constantin Noica (1909-1987) a rezervat un spațiu destul de amplu în cartea sa „Concepte deschise în istoria filozofiei”, cu privire la contradicțiile lui Kant în tratarea problemei lucrului în sine, discutând direct această problemă, dar și menționând ideile din recenziile apărute în timpul vieții sale, care conțineau obiecții supărătoare cu privire la opera sa, dar pe care, către sfârșit, Kant nu le mai lua în seamă – nici laudele, nici criticile, obosit fiind de explicațiile pe care le dăduse la început.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (20) – Immanuel Kant”

Valeriu DULGHERU: 28 de ani de la încetarea războiului pe Nistru

Astăzi, 21 iulie se împlinesc 28 de ani de la semnarea Acordului moldo-rus din 1992 de încetare a focului de la Nistru. Documentul, denumit oficial „Convenția cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a R. Moldova”, a fost semnat la Moscova de președinții Boris Elțin și Mircea Snegur. Prin semnarea acestui document, Federația Rusă de fapt și-a recunoscut calitatea de agresor în războiul din 1992.

Acordul prevedea încetarea imediată a focului, crearea unei zone de securitate, constituirea unor forțe de menținere a păcii din militari ruși, moldoveni și ai regiunii separatiste transnistrene. După semnarea acestui acord, o parte din teritoriul R. Moldova a rămas sub controlul regimului ilegal de la Tiraspol.

Iar talimbul pseudopreședinte Dadon declara zilele trecute: „Conflictul din 1992 a fost provocat de declarațiile iresponsabile ale unor lideri ai Frontului Popular de la Chișinău”, făcându-i de fapt agresori pe bravii combatanți, care au manifestat zilele trecute în fața parlamentului-președinției, nu pe bandiții – Armata a 14-a, cazacii și toată strânsura din fosta urss de la Tiraspol.

Să încercăm să facem un scurt excurs al evenimentelor, care au precedat declanțarea războiului Rusiei și semnarea Acordului moldo-rus.

În a. 1987 (pentru Dadon explicație: la începuturile deşteptării naţionale la Chişinău, când încă nu erau „declarații iresponsabile ale liderilor FPM” ) tocmai din Extremul Orient la Tiraspol este catapultat în funcţia de director al uzinei „Litmaş” Igor Smirnov. Deja în a. 1989 Igor Smirnov este unul din organizatorii acţiunilor de protest a aşa numitelor „colective de muncă” (OSTK) de la uzinele şi fabricile din Tiraspol (inclusiv de la uzina condusă de I. Smirnov) contra limbii române şi „românizării poporului moldovenesc” (varianta oficială). La congresul deputaţilor din întreaga URSS din a. 1990 tov. Lukianov (pe atunci preşedintele sovietului suprem al URSS) îi avertiza pe delegaţii moldoveni, care împreună cu colegii lor din ţările baltice ridicau tot mai frecvent problema independenţei republicilor unionale: „Dacă ve-ţi insista asupra problemei independenţei, vă vom organiza 2 republici”.

Prima confruntare serioasă dintre cele două tendinţe (radicală şi conservatoare) a politicii de restructurare în Moldova s-a manifestat prin aşa-zisele greve lingvistice de la Tiraspol din anul 1989. La chemarea OSTK, în 16 august a fost organizată o grevă preventivă de 2 ore, la care s-a cerut amânarea sesiunii SS al RSSM din 29 august 1989, iar la 21 august a fost declanşat un val de greve instigate de directorii tiraspoleni. Printre primii a intrat în grevă uzina „Tochlitmash”, condusă de către unul din liderii Interfrontului, A.I. Bolşakov. Drept replică la grevele orientate împotriva emancipării naţionale a fost Marea Adunare naţională de la 27 august 1989 de la Chişinău – o manifestare de proporţii, inegalabilă după numărul participanţilor şi importanţa deciziilor adoptate. Motivul adevărat l-a confirmat şi Preşedintele Dumei de Stat a Rusiei, Gh. Seleznev în timpul unei vizite oficiale la Chişinău în anul 1992: „Noi, ruşii, a trebuit să susţinem Transnistria în conflict. Dacă nu i-am fi susţinut pe transnistreni în conflict, Moldova ar fi fost acum integrată în Romania“.

Anul 1990 a devenit hotărâtor în transformarea Transnistriei  şi Găgăuziei în enclave contrarevoluţionare ale Moldovei. În lunile februarie-martie 1990 în Moldova au avut loc primele alegeri parlamentare democratice. Un succes al Interfrontului a fost manipularea minorităților naționale din Republică, în special a celei găgăuze, și atragerea lor de partea forțelor conservatoare.

La sfârşitul lui decembrie 1990 liderii separatişti organizează în Transnistria aşa-numitele alegeri în pretinsul Soviet Suprem al RSSMN. În cadrul campaniei preelectorale, propaganda separatistă s-a axat pe exagerarea pericolului unirii Moldovei cu România şi în consecinţă pe o românofobie crasă. În aceste condiţii, parlamentul Moldovei a fost obligat să adopte o declaraţie, în care dezminţea afirmaţiile provocatoare despre unirea Moldovei cu România şi sublinia că asemenea zvonuri sunt „născocite şi răspândite în mod intenţionat de anumite forţe ostile proceselor de democratizare”.

Pe parcursul anului 1991 forțele separatiste au continuat expulzarea organelor puterii constituţionale din Transnistria. „În ianuarie-martie, pretinsul Soviet Suprem al auto-proclamatei RSSMN a adoptat o serie de hotărâri orientate spre demontarea sistemului monetar-bancar unic şi al celui fiscal al Republicii Moldova. În aceeaşi perioadă la Tiraspol, Dubăsari şi Râbniţa s-au creat detaşamente paramilitare, fiecare având câteva sute de oameni. Acestea, dotate cu arme din depozitele Armatei a 14-a, se supuneau OSTK și aveau drept scop declarat apărarea populaţiei”. În acest scop un rol important l-a avut „faimoasa” Galina Andreeva, care cu „comitetul de grevă al femeilor”, avea scopul de a provoca forţele de ordine „la reprimare brutală a civililor”.  Vorbind despre evenimentele din septembrie 1991, Galina Andreeva susţine: „Comitetul de Grevă, alături de Consiliul unit al colectivelor de muncitori s-a implicat imediat în mod activ în munca ideologică şi organizaţională privind consolidarea statalităţii transnistrene. Acestea au acţionat îndată în mai multe direcţii, inclusiv în cele mai importante. Procurorul tiraspolean Pascari a încercat să stea cu fundul în două luntre. Din 17 septembrie a fost fixat un pichet feminin în faţa procuraturii. Grupuri mobile de femei au început să apară în faţa judecătorilor, sediilor MGB, miliţiei, centrelor militare, cerând trecerea acestora în jurisdicţia Transnistriei”.

Puciul comunist din 19 august 1991 de la Moscova a adâncit şi mai mult criza dintre cele două maluri ale Nistrului. Chişinăul a condamnat vehement puciul. Tiraspolul însă a susţinut puciul. Încă din a doua jumătate a zilei de 19 august, la adunarea liderilor întreprinderilor transnistrene în conformitate cu indicaţiile puciştilor a fost format un comitet extraordinar din 10 persoane, în frunte cu vicepreşedintele consiliului municipal, Rîleakov. Preşedintele OSTK al Transnistriei, Emelianov, a expediat în adresa liderilor puciului o telegramă, în care exprima susţinerea şi adeziunea organizaţiei pe care o reprezentă la acţiunile puciştilor. În aceeaşi zi, preşedintele aşa-numitului Soviet Suprem al RSSMN, G. Maracuţa a semnat, în numele organului legislativ separatist, o declaraţie privind susţinerea puciului. Exemplul separatiştilor transnistreni l-au urmat şi liderii auto-proclamatei republici Găgăuzia. Însă puciul comunist din august a eșuat, fapt care a grăbit dezintegrarea URSS. Cu toate acestea Moscova a continuat să sprijine regimul separatist.

Declararea, la 27 august 1991, a independenţei Republicii Moldova a marcat începutul etapei de trecere definitivă a conflictului transnistrean la faza de confruntare armată. În 6 septembrie 1991, pretinsul Soviet Suprem al aşa-numitei RMN a luat hotărârea privind trecerea tuturor organelor puterii constituţionale din Transnistria sub jurisdicţia pretinsei RSSMN. Tot atunci s-a adoptat hotărârea privind crearea „gărzii republicane” (explicații pentru Dadon: Repubklica Moldova încă nu avea armată”), care a atacat pe tot frontul organele de stat din regiune rămase fidele Constituţiei Moldovei. Acestea, având datoria să apere instituţiile statale din Transnistria, au fost nevoite să riposteze provocărilor militare ale separatiştilor, fiind astfel antrenate în confruntări armate contrar voinţei lor.

Astăzi sunt suficiente dovezi despre întâlnirile din vara anului 1990 a grupului condus de I. Smirnov (un simplu!!! director de uzină trimis la Tiraspol cu puţin timp înainte tocmai de la Kamceatka) cu A. Lukianov şi M. Gorbaciov cu ministrul Apărării al URSS, D. Iazov, cu preşedintele KGB, V. Kriucikov, cu comandantul trupelor Interne, Şatalin. Peste câteva luni, Şatalin a sosit la Comrat cu unităţi de trupe interne ale MAI din URSS, sub paza cărora s-au desfăşurat alegerile în aşa numita „Republică Găgăuză”. Astfel, la 19 august 1990, la Comrat, a fost declarată Republica Sovietică Socialistă Găgăuză în componenţa URSS, iar la 2 septembrie 1990 la Tiraspol a fost anunţată crearea Republicii Sovietice Socialiste Transnistrene Moldoveneşti în componenta URSS. O serie de documente semnate cu indicaţii personale ale lui A. Lukianov (documente extrase în aprilie 1992 de anchetatorul din oficiul procurorului general al Republicii Moldova, Pavel Lutenco, din arhiva lui Lukianov, arestat după eşecul puciului din august 1991): „Tov. Nisanov! E necesar de a studia chestiunea aceasta şi de a elabora o strategie de participare a Republicii Transnistrene la semnarea Tratatului unional”. Acest fapt îl recunoaşte indirect şi însuşi liderul separatiştilor tiraspoleni I. Smirnov care mărturiseşte: „A trebuit să mă întâlnesc atunci cu Lukianov, Nişanov, cu conducătorii ministerelor de forţă Krucikov, Iazov, Şatalin, Gromov”.

Aşa a început secesiunea regiunii transnistrene. Pentru a apăra „interesele vorbitorilor de limbă rusă din RSSM” „Comitetele muncitoreşti”, O.S.T.K., „în ajutorul miliţiei”, formaţiunile paramilitare, batalioanele şi detaşamentele de gardişti erau înarmaţi şi instruiţi de ofiţeri ai Armatei a 14-a. Acest lucru a fost recunoscut într-un interviu pentru „Moskovskie Novosti” din octombrie 1993 de Vadim Bakatin, fostul presedinte al KGB-ului din URSS că „fronturile internaţionale” în republicile unionale au avut drept scop dezbinarea societăţii din aceste republici în două tabere adverse, generând greve şi punând la îndoială legalitatea organelor puterii alese (explicație pentru Dadon: interfrontul tov. Dadon nu Frontul Popular). În regim de urgenţă la Tiraspol sunt formate toate instituţiile caracteristice uni stat: armată, trupe de interne, servicii secrete (în fruntea cărora a fost numit Antiufeev-Şevţov, căutat de serviciile din ţările Baltice pentru crime efectuate contra populaţiei paşnice), guvern, preşedinţie etc.

Merită toată atenţia o analiză referitor la rolul Transnistriei independente, aflată într-o formă „îngheţată”, pentru Rusia: „Existenţa Transnistriei independente de facto îi permite Rusiei, fără a se împovăra cu cheltuieli şi eforturi cât de cât serioase, să-şi păstreze anumite poziţii geopolitice într-o regiune destul de importantă a Europei de Sud-Est, care e pentru ea şi una dintre importantele „ferestre” spre Europa. Rusia nu este deocamdată în stare să-şi apere în măsura cuvenită interesele în această regiune de mare importanţă strategică. De aceea, se pare că nesoluţionarea problemei transnistrene va rămâne un fapt pozitiv pentru Rusia până în momentul în care ea va dobândi forţe noi şi va putea să-şi apere plenar aici interesele”. Adică până vor veni „timpuri mai bune” pentru Rusia. Acest lucru va fi mai evident în evoluţiile ulterioare în această regiune.

De unde aveau aceste bande arme? De la Armata a 14-a a Feceraţiei Ruse. Conform colonelului de poliţie în rezervă, dr. în drept V. Ciorbă „…la 14 martie 1992, Galina Andreeva, lidera organizaţiei separatiste „Asociaţia femeilor”, împreună cu alte 50 de persoane au ridicat din cazarma unităţii militare a Armatei a 14-a din Parcani 1307 automate Kalaşnikov, 255 de pistoale Makarov, 1200 de grenade F-1, 15 aruncătoare de mine tip ROG 5 şi ROG 7, precum şi 30 de lansatoare de rachete, 1,5 milioane de cartuşe pentru pistoale automate şi mitraliere”. De asemenea, conform datelor oferite de comandantul militar al Armatei a 14-a, colonelul Bergman „…în perioada noiembrie 1991 – august 1992, formaţiunilor militare separatiste le-au fost predate, cu întocmirea actelor de primire-predare (dispunem de copiile acestor acte), de la unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate în Transnistria: 19 tancuri, 51 de maşini blindate, 242 aruncătoare de mine, 14. 199 unităţi de armament şi 15.564.708 muniţii, 50 de automobile, 31 unităţi de tehnică de geniu, 281 unităţi de tehnică de telecomunicaţie, 15 unităţi de tehnică pentru transportare şi alimentare cu petrol şi altă tehnică militară”.

          Pe lângă înarmarea acestor bande, diverselor bande sosite de pe întreg teritoriul URSS, Armata a 14-a a participat direct în acest război pentru Apărarea Patriei de către forţele militare ale Republicii Moldova, constituite în mare parte din voluntari, din ţărani care cumulau lucrările agricole cu apărarea satului natal de bandiţi, și polițiști. Aşadar, pe lângă suportul trupelor sovietice existente în Transnistria încă din 1990 (circa 3000 de ofiţeri şi peste 12000 de cadre militare în termen sau în bază de contract, dispunând de un uriaş arsenal de arme şi muniţii), în primăvara anului 1992 separatiştii mai contau pe următoarele forţe „auxiliare”, care fuseseră concentrate între timp: 8000 de ofiţeri activi, rezervişti şi militari în termen, care formau aşa numita „gardă transnistreană”; 5000 de angajaţi ai trupelor de interne; peste 3000 de cazaci şi mercenari sosiţi „în ajutor” din Rusia şi Ucraina; peste 300 de puşcăriaşi puşi în liberate din penitenciarele ruseşti, cu condiţia de a veni în sprijinul enclavelor separatiste; 200 de voluntari veniţi de la Comrat. Toate acestea formau o întreagă armată.

          Conform ordinului ministrului Apărării al Federaţiei Ruse, P. Graciov, adresat, la 19 mai 1992, comandantului Armatei a 14-a, generalul I. Netkaciov, se menţiona: „Având în vedere că Transnistria este pământ rusesc şi situaţia de acolo s-a agravat, trebuie să-l apărăm cu toate mijloacele şi pe toate căile. Pentru aceasta vi se cere: să fie completate din rezervele pentru mobilizare toate unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate pe teritoriul Transnistriei; să fie aduse în stare de pregătire deplină de luptă toate unităţile militare; să fie deblocate toate unităţile militare, făcând posibilă deplasarea tehnicii de luptă”. Astfel la 19 mai 1992, Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, dislocată pe teritoriul Republicii Moldova, se implică direct în conflict, de partea separatiştilor (explicații pentru Dadon: Armata a 14-a a intrat oficial în război împotriva Moldovei, citește Ordinul lui I. Netkachiov). Iar preşedintele Mircea Snegur adresează un mesaj şefilor de state şi guverne, comunicând despre declanşarea acţiunilor militare deschise ale Armatei Ruse împotriva Republicii Moldova şi solicitând ajutor. Însă la 21 iulie 1992 preşedintele Snegur este forţat să semneze Convenţia cu privire la principiile „reglementării paşnice a conflictului armat din zona transnistreană” în condiţii umilitoare pentru noi.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 28 de ani de la încetarea războiului pe Nistru”

Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală

Miorița a fost înțeleasă greșit pentru că s-au făcut multe erori metodologice, iar concluziile savanților s-au bazat pe păreri. Printre multele greșeli, s‑a crezut fără temei că mioara ar fi un oracol ce îi prevesteşte ciobanului viitorul şi îi spune ce să facă pentru a se apăra. Nu s‑a observat că mioara nu se încadrează în funcţia unui oracol. Ciobanul o întreabă de ce nu‑i mai place iarba. Nimeni nu o întreba pe Pythia dacă îi plăcea mâncarea. Oracolul de la Delfi nu spunea nimănui exact ce avea să se întâmple şi nicidecum ce anume să facă. Mioara este termenul concret într‑o metaforă, care simbolizează ceva abstract. O să vedem ce. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc despre animale reale? O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Câinele de care vorbeşte mioara este o altă metaforă, care simbolizează altceva. Vom vedea ce. Vorbele mioarei nu se referă la o realitate concretă, ci la o experienţă psihologică, prezentată sub formă alegorică. Mioara îi spune ciobanului să‑şi cheme un câne, cel mai bărbătesc şi cel mai frăţesc (versurile 40‑42, în varianta Alecsandri). Deci cel mai… dintre mai mulţi. El are câini mai bărbaţi (v. 21), la plural, şi spune: Să‑mi aud cânii (v. 58). De ce să‑şi cheme numai un singur câine şi nu toţi câinii pe care îi are? E ştiut că nici cel mai puternic câine nu îşi poate distribui atenţia ca să facă faţă la doi adversari. Câinii sunt eficienţi în haită. Dacă ar fi fost vorba să se apere, mioara i-ar fi spus să își cheme toți câinii. Câinele aici nu are menirea să îl apere, ci este un simbol pentru o bine‑cunoscută realitate psihologică. Cercetarea anterioară nu a observat că dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter‑egoul său, la fel cum Virgiliu e alter‑egoul lui Dante sau Mefisto e alter‑egoul lui Faust şi al lui Goethe. Mioara năzdrăvană poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numeşte Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Nimic în Mioriţa nu este realitate, ci fantezie poetică. Totul în Mioriţa e simbol cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălţătoare. Dar cine mai are timp azi să citească pe îndelete o poezie profundă și înălţătoare? Ciobanul din Mioriţa nu este o persoană concretă, care să fi trăit cândva cu adevărat, ci e un personaj literar imaginar idealizat. Ciobanul este un exponent al bunătăţii şi perfecţiunii omului în general, un erou din mitologia pre‑creştină a ciobanilor, la fel ca eroii din alte mituri antice. Confundarea mitologiei arhaice din Mioriţa cu acţiunea din Baltagul, sau cu alte crime asemănătoare de la tribunal, a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Mioriţa nu prezintă o crimă, ce s‑ar fi petrecut cândva prin Carpaţi, ci un ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Cele mai vechi variante ale Mioriţei sunt colinde din Transilvania, ce se cântă la casa fiecărui ţăran, în fiecare iarnă, ca să îi ureze belşug în anul ce vine. Colindătorii nu urează nimănui să fie ucis.

La o lectură neatentă, Mioriţa dă impresia că ar fi o naraţiune care povesteşte ceva ce s‑ar fi întâmplat în realitate, într‑un spaţiu geografic. La o lectură mai atentă, putem observa că totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului şi este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Cuvintele concrete din peisajul geografic paradisiac şi astrele de pe cer sunt metafore pentru raiul ce este în sufletul ciobanului. Textul tuturor variantelor Mioriţei amestecă imagini interne şi imagini externe, cu aceeaşi virtuozitate derutantă ca şi la Petrarca, la Eminescu sau alţi mari scriitori din literatura universală, la care farmecul este că luăm abstracţiunea drept adevăr concret, ne trec fiorii şi ne identificăm cu personajul principal. Acest fenomen a fost bine explicat de către profesorul american de psihologie analitică James Hillman, cu exemple din literatura universală, ce conţin aceleaşi procedee literare ca în Mioriţa.

Frumuseţea peisajului geografic din Mioriţa simbolizează metaforic frumuseţea şi armonia sufletească a ciobanului. Peisajul din versurile Mioriţei îmbină peisajul din Carpaţi şi cel sufletesc cu o desăvârşită măiestrie. Tot ce pare că s‑ar petrece în jurul ciobanului se petrece, de fapt, în inima lui şi se adresează inimii noastre. Spaţiul mioritic este atât cel ce se poate vedea cu ochii şi poate fi reprodus într‑o fotografie, cât şi cel pe care îl putem simţi doar cu inima şi este deja reprodus în versuri. Mioriţa poate fi înţeleasă ca un imn închinat omului şi naturii, ce arată înalta măsură a capacităţii omului de a se minuna de măreţia naturii. Am arătat în carte că Mioriţa poate fi înţeleasă şi ca un ghid spiritual de înălţare în cele mai înalte sfere ale poeziei şi ale cerului. Fiecare dintre noi ne putem minuna de măreţia naturii şi a Mioriţei după măsura atenţiei pe care o acordăm versurilor şi după puterea cugetului nostru. Unii au râs de Marin Sorescu pentru că vede în Mioriţa metafore ce simbolizează abstracţiuni luminoase, poezie sublimă şi o pune alături de Luceafărul lui Eminescu. Fiecare poate vedea într‑o poezie, ceea ce poate vedea. Iar ce nu poate vedea, nu poate.

Strămoşii ne‑au lăsat moştenire o vastă literatură orală, în versuri şi în proză, cum poate că nimeni nu mai are. Noi, astăzi, prea îngâlviţi cu cultură modernă şi ahtiaţi după bunuri materiale, lăsăm să se aştearnă praful pe moştenirea primită din vechime, iar unii chiar dau cu noroi în Mioriţa, ba chiar şi în Eminescu, şi în tot ce avem mai valoros. Petru Ursache scria despre felul în care receptăm noi Mioriţa: „Merităm lecţia. Trebuie să vină străinii să ne atragă atenţia, civilizat şi discret, asupra propriului tezaur cultural şi artistic”.

Avem datoria să repunem Mioriţa pe piedestalul pe care au pus‑o traducătorii şi cititorii străini încă de la început, pe vremea lui Alecsandri. Dar nu numai varianta publicată de el, ci toate cele peste 2000 de variante sunt capodopere. De ce nu avem o antologie care să le cuprindă pe toate? Fiindcă ar fi editată în prea multe volume? Avem o datorie morală faţă de strămoşii care au creat Mioriţa şi ne‑au lăsat‑o nouă şi lumii întregi. E o datorie faţă de civilizaţie, să împărtăşim tuturor bogăţia culturală a străbunilor noştri, aşa cum împărţim din colivă. Cele mai strălucitoare opere în limba română sunt Luceafărul lui Eminescu şi Mioriţa. Nu toate popoarele lumii au asemenea opere, din care ne vin identitatea naţională, unitatea etnică şi trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul şi din afara ţării. Ne regăsim în limbă, când nu putem să ne regăsim la vatră. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii, nemurirea creaţiilor sale literare, culte şi populare, cât şi a credinţelor sale. În primul rând, credinţa în tine însuţi ca individ şi credinţa în poporul din care faci parte. Credinţa în valorile morale şi culturale româneşti, bine recunoscute în Occident.

Continue reading „Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală”

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (1)

Argument: La venerabila vârstă de 80 ani, când mulți dintre semenii mei se gândesc preponderent la eternitate, eu încă mai simt chemarea și fiorul versurilor  frumoase și imboldul de le analiza critic, așa cum am învățat cu mulți ani în urmă la facultate, iar apoi în calitate de profesor de limba și literatura română. Mi-am regăsit această pasiune nestăpânită comentând poezii și poeme apărute în diferite reviste literare on-line, precum Confluențe Literare, Logos și Agape, Armonii Culturale, Parnas XI etc. Aceste creații literare, distribuite de autorii lor pe Facebook, mi-au oferit plăcutul prilej de a le analiza și a le comenta, făcându-mă să retrăiesc clipele minunate petrecute odinioară la clasă în fața elevilor mei. Unii autori au găsit utile comentariile mele și chiar mi-au răspuns, fiecare în felul său, de cele mai multe ori exprimându-și gratitudinea. Am avut și am în continuare o comunicare valoroasă cu poetul Corneliu Neagu, profesor universitar emerit al Politehnicii din București și om de știință recunoscut.

Consider că dialogurile noastre literare pot constitui un model nou de comunicare poet-critic literar, în folosul tuturor acelora care îndrăgesc poezia și literatura română, sub toate formele sale.

Consemnat, Tatiana Doina Popovici

Dialoguri literare – partea întâia

În această primă parte a dialogurilor literare, am ales trei poeme ale lui Corneliu Neagu.

TUNETUL

(Armonii Culturale, 05.07.2020, http://armoniiculturale.ro/2020/07/05/tunetul/)

 

Tunetul căzut din norul strâmb

mi-amintea că încă este vară ,

luna prinsă-n colţul unui dâmb

cobora pe umbra de la scară.

 

Dar deodată, parcă din senin,

dinspre munţi venea o vijelie

aducând cu ea numai venin

peste aşteptarea mea târzie.

 

Şi în roata vântului cuprins,

auzeam urări venind din flintă

în adâncul gândului desprins

din zăpezi căzute peste nuntă.

 

Am simţit cum cerul se rupea

peste umbra ei întârziată,

vântul peste umăr îmi striga:

nu se va întoarce niciodată!

 

Tatiana Doina Popovici: „Tunetul” este o elegie în care eul liric , deși în plină vară, simte rotirea anotimpurilor și, odată cu această rotire, Selena, tânăra și frumoasa vestită pentru iubirile sale, dispare. Această trăire este puternic subliniată de fenomenele naturii: tunet, vijelie, vânt, zapezi , cer. Întregul cosmos participă la furtuna sentimentelor eului liric, care nu este altceva decât vocea poetului. In general, eul liric vorbește în numele tuturor. De aceea mulți dintre noi, cititorii, ne regăsim în majoritatea poeziilor. De data aceasta cred că autorul vorbește în nume propriu. Simțind trecerea timpului, crede că Selena nu „nu se va întoarce niciodată”. Eu cred ca da. Sentimentele nu sunt dictate de vârstă , ci de trăiri ale sufletului pe care nu le putem explica. Observam că , așa cum se întâmplă la marii creatori, natura participă la starea sufletească a eului liric. Tunetul trezește spaima, vijelia arată un suflet răscolit de amintiri, iar vântul anunță schimbarea anotimpului. Întregul text este construit din imagini motrice și auditive, singura imagine vizuală se refera la „zapezi” ce sugerează puritatea. Cromatica este înviorată de albul zăpezilor. Un rol aparte are „umbra” devenită metafora pentru retragerea discretă a Selenei. Autorul mă surprinde de fiecare dată cu abordarea aceleași teme – iubirea – surprinsă în raport de trăirile personale. Așa cred. Iată de ce: în tinerețe (aveam 28 ani) am cochetat cu poezia. Șeful Colectivului de antropologie din cadrul grupului nostru de cercetare de la Academia Română, profesorul Horia Dumitrescu a citit versurile mele și a spus ca nu sunt credibile pentru că eu nu iubesc, sunt potrivite, mai degrabă, ca texte de romanțe. Lucru care s-a dovedit a fi real. În cazul dumneavoastră, domnule Corneliu Neagu, se poate vorbi despre poezie. Vă recomand evitarea pleonasmelor.

Corneliu Neagu: Comentariile dumneavoastră, distinsă doamnă Tatiana Doina Popovici, sunt întotdeauna o revelație majoră pentru mine. În conținutul lor regăsesc, de multe ori, interpretări care dau lumină suplimentară versurilor mele. Prin aceste interpretări, dumneavoastră reliefați, cu răbdare și migală, o mulțime de mesaje la care nici chiar poetul nu s-a gândit. De fapt, în opinia mea (spusă și cu altă ocazie), poetul nu lucrează după un plan, precum inginerul (deși eu sunt, în primul rând, inginer !) Categoric nu ! – poetul este învăluit de karma muzei sale și se lasă purtat prin spațiu și timp fără să știe, de la început, unde va ajunge, sau cum se va termina poemul său. Criticul, privind din afară, cu mai multă detașare, desigur, poate surprinde ceea ce poetul nici n-a întrevăzut că poate sau vrea să spună. De aceea vă mulțumesc, din nou, pentru această frumoasă analiză literară, care poate fi de folos nu numai cititorului neavizat, ci și creatorului. Mărturisesc, cu regret, că nu am găsit pleonasmul la care vă referiți. Dar îl puteți semnala direct, iar eu vă voi mulțumi pentru serviciul făcut. Fără resentimente,  ca între oameni cu educație aleasă. Vă mulțumesc foarte mul!

 

TIMP ȘI DESTIN

(Confluențe Literare, 17.07.2020, https://confluente.org/corneliu_neagu_1594957999.html

 

O, cum se duce timpul pe căile astrale

și-n fiecare clipă ne poartă prin destin,

lăsând-ne în gene repere ancestrale

să jaloneze calea urmașilor ce vin.

 

Astfel ne trece viața, cu bune și cu rele,

fără să știm, anume, ce fi-va după noi,

călătorind cu gândul spre neștiute stele

la mii de ani lumină-nainte sau-napoi.

 

N-ajunge nici lumina acolo unde gândul

ne poartă într-o clipă prin spațiul infinit,

să ne aducă taina ce-a zămislit Cuvântul

la marginile lumii în timp nedefinit.

 

Cuvânt-dumnezeire, ce arde ca o torță

în sufletele noastre, orfane pe pământ,

ca să primim în cuget nemuritoarea forță

din veșnicia sacră a Duhului Cel Sfânt.

 

Tatiana Doina Popovici: Poet, om de știință, atent la tot și la toate, profesorul Corneliu Neagu este un punct de reper în viața culturala contemporană. Cu graba creatorului de a realiza cât mai mult, în timpul cel mai scurt, autorul Corneliu Neagu îmi amintește de un interviu în care profesorul Neagu DJUVARA (ce coincidență de nume) preciza reporteriței că după 80 de ani aproape că nu mai doarme pentru că nu i-a mai rămas timp sa spună câte încă mai are de spus. Sper să nu se supere domnul profesor, dar de multe ori l-am comparat cu Neagu DJUVARA

Am făcut acest preambul deoarece „Timp și destin” este o elegie în care eul liric își exprimă sentimentele de tristețe simțind cum trece timpul „pe căile astrale”. Curgerea timpului transmite caracterele eredității care marchează: „calea urmașilor ce vin”. Strofa a doua subliniază curgerea vieții „fără sa știm, anume, ce fi-va după noi”. Aceasta topică inversă accentuează nesiguranța îndeplinirii misiunii pe pământ. Ultimele două versuri ale strofei a doua sugerează evoluția sau involuția unui destin care călătorește într-un univers necunoscut.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (1)”

George ROCA – REMEMBER: O VIZITA LA MUZEUL „IOSIF VULCAN”

În urmă cu câteva luni am vizitat Oradea, oraşul copilăriei mele. L-am găsit mai curat, mai vesel şi mai emancipat. Oamenii locului se bucură în continuare de accesul la cultură, reprezentat prin aşezăminte de tradiţie, precum trei teatre, o filarmonică, nenumărate cinematografe, muzee, galerii de artă, biblioteci. Universitatea din Oradea este binecunoscută atât în ţară cât şi dincolo de hotarele perimetrului naţional, de unde mulţi studenţi vin să studieze. Pe stradă se vorbeşte frecvent nu numai româna şi maghiara, ci şi germana, engleza şi franceza, subliniind tradiţionala imagine cosmoplită a vechiului târg. De asemenea în oraş funcţionează bine cunoscuta Academie de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA), care la numai 12 ani de la înfiinţare are o armată de membrii de valoare, literaţi, artişti, oamenii de ştiinţă, dascăli universitari, personalităţi marcante din peste 30 de ţări ale lumii. Pe parcursul istoriei, oraşul a fost cunoscut sub mai multe nume, precum Varadinum – denumire latină rămasă încă din 1584, care mai apoi s-a transformat ba în Oradea Mare, ba Grosswardein, ba Nagyvárad, ca apoi să se oprească la toponimul simplificat, Oradea.

Am ţinut să subliniez calităţile culturale acestei urbi deoarece încă din vechi timpuri în creuzetul acesteia s-a produs o cultură de calitate. Pe aici s-au perindat mulţi oameni de seamă, care şi-au însemnat trecerea cu urme de aur pe floasterul (caldarâmul) oraşului de pe malul Crişului Repede. Pe aici şi-a primblat paşii debutului Mihai Eminovoci, un tânăr poet de 16 ani care mai târziu a devenit luceafărul poeziei româneşti. Abia sub poezia „De-aş avea”, publicată în revista locală „Familia” (nr. 6, la 25 februarie/9 martie 1866) semnătura acestuia devine „Mihai Eminescu”, primind astfel botezul literar al directorului revistei, orădeanul Iosif Vulcan, persoană cunoscută în epocă pentru actele de mecenat şi pentru ataşamentul la idealurile naţionale ale românilor din Austro-Ungaria.

Debutul lui Mihai Eminescu în revista „Familia” a fost urmat în acelaşi an, la 15/27 mai, de apariţia poeziei „O călărire în zori”. La 16/29 iulie i-a mai apărut „Din străinătate”, iar la 14/26 august „La Bucovina”. A urmat la 11/23 septembrie „Speranţa”, iar la 16/28 octombrie „Misterele nopţii”. În cinci numere consecutive din octombrie şi noiembrie, „Familia” l-a mai publicat pe Eminescu şi ca traducător, cu nuvela „Lanţul de aur”, tradusă după suedezul Adam Onkel. Mulţi poeţii şi scriitori români au fost promovaţi şi ajutaţi de marele Vulcan, la rândul său un mare producător de literatură de calitate. Printre aceştia Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. Revista „Familia” a fost mărturie a unor evenimente importante: războiul pentru independenţă şi mişcarea memorandistă. Pentru meritele sale, Iosif Vulcan, a rămas înscris în cartea de aur a oraşului Oradea, fiind cinstit precum se cuvine, cu o statuie, o stradă şi un muzeu care îi poartă numele.

Muzeul memorial „Iosif Vulcan” a fost inaugurat în anul 1965 cu prilejul organizării festivităţilor de aniversare a unui veac de la apariţia revistei „Familia”. Este situat în centru oraşului pe o stradă cu acelaşi nume, foarte aproape de malul Crişului Repede, de care îl desparte doar un mic parc unde se află şi statuia marelui cărturar român. Cladirea a fost construită pe la sfârşitul secolului al IXX-lea, fără etaj, doar cu un subsol boltit, posibil la origine, fostă cramă a casei, unde funcţionează în prezent un mic teatru-restaurant, „Evergreen”, proprietatea talentatului actor orădean Daniel Vulcu şi unde joacă actorii renumitei trupei „Iosif Vulcan”. În această sală l-am admirat în toamna anului 2003, în cadrul Festivalului de Teatru Scurt, pe Florin Piersic Jr. (laureat al premiului UNITER) într-un spectacol de zile mari numit „Sex, Drugs & Rock and Roll” de Eric Bogossian.

Atunci am aflat că clădirea principală este destinată în exclusivitate muzeului. Aceasta se compune dintr-un vestibul, cinci săli expoziţionale şi dependinţe. Încăperile au găzduit în perioada 1896-1906, locuinţa lui Iosif Vulcan şi redacţia revistei  „Familia”.

Prima sală cuprinde documente care ilustrează viaţa şi activitatea editorului. Acolo vom face cunoştinţă cu scrieri despre locul unde s-a născut acesta, despre familia sa şi şcolile urmate. Într-o vitrină vom găsi informaţii relevante cu privire la activitatea sa publicistică, începuturile editării revistei „Familia”, cărţi publicate, printre care  lucrarea istorică „Panteonul Român”, volumul de poezii „Lira mea”, romanul „Ranele naţiunii”, piese de teatru, note şi comentarii literare, marturii importante al evenimentelor istorice ale acelor vremuri, precum războiul de independenţă. Într-o altă vitrină vom găsi o seamă de informaţii despre acţiunea memorandistă care a avut loc în Transilvania şi Banat, între anii 1887-1895, mişcare care a dus o luptă viguroasa împotriva politicii de deznaţionalizare a românilor de către autorităţile maghiare. Printe semnatarii memorandumului (scris în trei limbi şi depus depus la 1 iunie 1892 la cancelaria Curţii imperiale din Viena) îi recunoaştem pe George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani, Iuliu Coroianu, Ioan Raţiu şi alţii.

În cele trei săli dinspre stradă se află expus mobilier original din locuinţa familiei Vulcan, precum un birou din lemn de esenţă nobilă cu entarsii, scaune stil, canapele şi obiecte de epocă, sfeşnice, un orologiu de perete, tablouri, rame cu fotografii şi gravuri şi bineînţeles faimoasa pălărie ţilindru, jobenul editorului revistei „Familia”.

Ultima sală a muzeului este organizată cu precădere ca sală de documentare, oferind însă şi elemente expoziţionale: imagini din vechile tipografii orădene şi documente referitoare la cele trei serii interbelice ale revistei „Familia”, precum şi la actuala serie a revistei – ce-a de-a treia. Tot aici îşi are biroul custodele muzeului, profesor universitar dr. Blaga Mihoc, scriitor şi istoric, care împreună cu muzeograful Sebastian Săşeanu şi supraveghetoare Rodica Toderaş au grjă de buna funcţionare a importantului lăcaş de cultură.

Continue reading „George ROCA – REMEMBER: O VIZITA LA MUZEUL „IOSIF VULCAN””

Al. Florin ŢENE: Geografia lirismului și al prozei pe harta spiritualității românești

Diversitatea stilurilor poeziei și a prozei noastre necesită o amplasare în zonele geografice ale spiritualității românești, ceea ce înseamnă identitate culturală, adică redescoperirea  unei îndelungate tradiții de gândire ajunsă să se exprime în chip original, prin operă. Analizând profund poezia cultă și proza scrisă în unele zone ale țării au sensibile deosebiri, ținând cont de spiritul poetului și al prozatorului influențat de tradițiile locale, geografia locului și folclorul zonei.

 Spiritul principiilor democratice ajută literatura  să-și regăsească rădăcinile și formele verificate de ordonare, astfel încât a vorbi de diversitate înseamnă, de la un punct încolo, a vorbi și despre identitate: o identitate în termenul specificului fiecărei zone din spațiul national, o artă, întemeiată pe tradiții specific zonei, interesată de mișcarea universală de idei și, deopotrivă, utilizând aceste documentări cu intenția de a se defini cu mai multă exactitate decât în alte vremi…

Diversitate  înseamnă a lăsa liber să vorbească sufletul poetului și prozatorului în ceea ce are eul inconfundabil, identitate-a propune, cu deosebire, ceea ce e capabil să exprime și să ajute creația locală și națională de valori. Acest proces conjugat redescoperă lumea românească în ansamblu și în dimensiunile ei fundamentale, adică în vremuri și zonă geografică. Se valorifică, la început, civilizația cu origini ancestrale și cu evoluție organică, adăugând la substanța inițială straturi noi de cultură, a căror contribuție la configurarea  unui spirit autohton e sigură.

În aceste condiții apare poezia originilor, a lumii daco-getice, resucitând, după documente, imaginea unor strămoși cu demnitate, apți de atitudini de gând, a căror conformație sufletească era senină și pură, dezvoltând un ireductibil spirit etic pe care îl respectau grecii și romanii. Acest substrat cultural, de unde ne vin valorile cele mai scumpe în ordinea morală a lumii, dintre ele, sentimentul vieții libere, independența, mai înainte de toate, se alătură, în această formula sufletească ideală, cu esențiala component folclorică, restituind o epocă literară de oralitate a  cărei valoare e deopotrivă aceea de Ev Mediu și de clasicism poporan.

Născut în Bârlad Cezar Ivănescu în poezia sa păstrează nostalgia dealurilor molcome. Municipiul Bârlad se situează, din punct de vedere geografic, aproape de intersecția paralelei de 46º latitudine nordică cu meridianul de 27º longitudine estică. În cadrul țării ocupă o poziție estică. În unitatea fizico-geografică a Podișului Moldovei, se situează în zona de contact dintre dealurile Fălciului la est și colinele Tutovei la vest. Este așezat pe valea consecventă a râului Bârlad (de unde a împrumutat și denumirea).

În zonă sunt mai multe văi în confluență: dinspre est valea Popeni, a Trestianei și a Jăravățului; dinspre nord văile Horoiata și Simila; din nord-vest râul Tutova și altele. De-a lungul văilor, din totdeauna, s-au organizat drumuri, permițând orașului bune legături cu așezările din preajmă și de la distanțe apreciabile: din valea Prutului, a Dunării de Jos, a râul Siretului. Analizând geneza localității, geograful Vintilă Mihăilescu apreciază Bârladul ca târg de vale tipic. Altitudinea maximă din aria urbană este de 172 m, iar cea minimă de 89 m.De aici vin lirica vizionară și adânc muzicală a poetului, din La baaad și Doină, ca și poezia limpezimilor simbolice și ritualistica lui Cezar Baltag din Madona din dud. Peisajul podișului Getic al Piteștiului unde s-a născut. Cezar Baltag a influențat vibrația eului în poezia sa.Municipiul Pitești este situat în partea central-sudică a României, între Carpații Meridionali și Dunăre, în nord-vestul regiunii istorice Muntenia. Orașul se află la confluența râului Argeș cu Râul Doamnei, în punctul de intersecție al paralelei de 44°51’30” latitudine nordică cu meridianul de 24°52′ longitudine estică.

Municipiul Pitești se află la o altitudine de 250 m, la nivelul albiei minore a râului Argeș (sud), care urcă până la 356 m, în cartierul Trivale (vest). La nord-vest de terasa Trivale-Papucești se află cota de 373 m, iar la est de Valea Mare-Podgoria, cota de 406 m. În sectorul de vest-sud-vest al satului Mica, în comuna Bascov, se găsește cota de 439 m (Pădurea Bogdăneasa). Suprafața municipiului Pitești este de 11117,13 ha, 111,17 km², inclusiv parcul Trivale de 7000 ha (calculată în anul 2014)..În poeziile sale se simte aerul pe care l-a respirat la naștere. Până și păsările Piteștiului au o personalitate în orizontul unde soarele se rotește în timp ce prieteni dispar.

“Dezgheață-te, lume, dezgheață,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceață,
inima e tot mai departe.

Rotește-te, lume, rotește
și tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăsește
prietenii încep să dispară.”

Ioan Alexandru, cel din Vămile pustiei aduce aerul Ardealului cu nuanțe folclorice. Versurile  se decantează treptat și ajung să revigoreze un lirism de tradiție bizantină, care aplică mult din materia pe care cel puțin câteva secole de literatură românească o vehiculează în aspectul lor cult. Ioan Alexandru (n. Ion Șandor Janos] 25 decembrie 1941Topa Micăjudețul Cluj – d. 16 septembrie 2000BonnGermania) a fost poetpublicisteseist și om politic român. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 19901992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 19921996. În legislatura 19901992, Ioan Alexandru a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia. Topa Mică, unde s-a născut poetul în maghiară se numea Pusztatopa, și în germană Kleinbun, este un sat în comuna Sânpaul din județul ClujTransilvaniaRomânia. Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate, saramura fiind întrebuințată din vechi timpuri de către localnici.

“Se schimba frunzele-n paduri
Crestetul verde-ncepe sa paleasca
Se-ntâmpla-n vietuirea tuturor
Un fel de împacare nelumeasca”(6 August )

Se spune că prima bulă de aer pe care o respire pruncul la naștere, viitorul poet, îl vace să-și amintească în versuri de locurile natale, chiar să se întoarcă mereu la locurile natale.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Geografia lirismului și al prozei pe harta spiritualității românești”