Daniela ACHIM-HARABAGIU: Expoziție de pictură în timp de pandemie – ”Privind spre IberoAmerica- Mirada a IberoAmerica”

Am resimțit, și încă simt, toată această perioadă de când a fost declanșată starea de urgență și de alertă cauzate de pandemia cu virusul Sars Cov 2 ca pe o perioadă în care viața cu toate ale ei a fost suspendată, ca atunci când este suspendată prescripția extictivă de curgerea unor termene.

Și totuși, viața nu poate fi suspendată, curgerea firescă a vieții, nu, poate doar dacă am fi criogenați de un cataclism la nivel mondial și lucrurile s-ar întâmpla, cum de altfel se întâmplă oricum, unele din ele, și fără voia noastră.

Viața respiră, viața curge și se trăiește! Această certitudine este dovedită clar de faptul că un grup de 45 de artiști plastici din lumea dinspre și dincolo de Atlantic, situată geografic în peninsula Iberică și în cele două Americi ne-a scos din starea de suspendare.

Se pare că oamenii au fost și sunt un întreg indisolubil, indiferent de vremurile în care au trăit și de vicisitudinile la care au fost supuși în existența lor pământeană, și aceasta în special atunci când sunt uniți de un crez comun așa cum este arta și mai ales de dorința de a lăsa ceva în urma trecerii lor prin această lume a trecerii.

Astfel, pornind de la acest crez comun – arta, iată că a fost posibilă organizarea și desfășurarea în România, la Muzeul Județean Teleorman din Alexandria, pe o perioadă de o lună, respectiv 3 iulie-05 august 2020 expoziția de pictură ”Privind spre IberoAmerica- Mirada a IberoAmerica” . Expun artiști din Spania, Mexic, Uruguay, Venezuela, Ecuador, Columbia.

Vizitând expoziția cu prilejul vernisajului în vreme de pandemie (cu participarea restrânsă, evident), am observat lucrări de o acuratețe remarcabilă și mi-am încărcat ochiul cu frumosul dăruit de artiști din sufletele lor imense.

O expoziție superbă, completă și complexă în același timp, în care găsești expresia culorii și formei redate în diverse maniere, toate frumoase, minunate toate, exact cum o imaginam atunci când am văzut afișul, lucru ce mă îndeamnă să merg să o mai vizitez, întrucât timp mai este îndestul.

Continue reading „Daniela ACHIM-HARABAGIU: Expoziție de pictură în timp de pandemie – ”Privind spre IberoAmerica- Mirada a IberoAmerica””

Irina Lucia MIHALCA: Între un vis și o speranță

Între un vis și o speranță

 

În buzunarul nopții sunt ascunse secretele mele.
Cu două inimi
se luminează colțurile întunecate.
Întrebați mesajele de pe hârtie cum au ajuns,
cum s-au strecurat
pe ferestrele deschise ale îndrăgostiților.
Paradisul iubirii este focul lor.
Pașii timpului… Respir intens viața,
ca un trandafir înflorit,
ca o greșală a sorții.
Lasă-mă între un vis și o speranță,
și nu răspunde!
Nu te voi întreba încă.
O adiere de vânt.
Să-i mirosim aromele de speranță!
Suntem un corp cu două nuanțe.
Nu crede umbra
– un simplu truc pentru perspectivă.
Această iubire este un vis,
s-ar putea să fii ceva ce îmi lipsește,
s-ar putea să te completez.
Poate e ultima șansă
de a-ți spune te iubesc
dintr-un motiv pe care nu-l cunosc.
Lucrurile frumoase devin mai mici.
Lasă nebunia lumii să se liniștească!

 

Universul se extinde ori de câte ori
se strânge în privirea ta
ce se rostogolește
în jurul meu ca o poezie,
ca un izvor
când tu treci prin mine.
Ce cauți în pieptul meu?
Ziua de mâine este cât un vis.
Cu tine sunt încrezătoare ca un copil.
Sus, tu și visele mele,
orizont, tu și dorința mea…

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

07 iulie 2020

Florica PĂȚAN: „SIMPLE ADORAȚII”, de Vasilica Grigoraș, este o carte de haibun-uri

Motto:

Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină. – Sf. Augustin

Adevărata călătorie de descoperire nu înseamnă a căuta noi peisaje, ci a privi totul cu alți ochi. – Marcel Proust

                Preliminarii

       „Dacă mi-ar cere cineva să definesc pe scurt aceste zile trăite cu prietenii de suflet (…), le-aș numi simplu: Binecuvântare!”, mărturisește poeta Vasilica Grigoraș. Binecuvântarea este de esență divină, venită spre noi atât de simplu, dar cu mare însemnătate, de la Dumnezeu, și ar însemna, citind titlul cărții, „anume simplicități”, dar nu obișnuite, ci unele care aduc sfințenia în viața noastră. Astfel i se conferă conotații semantice de sacralitate adjectivului calificativ „simple” și nu ne mai surprinde alăturarea acestui termen de celălalt, „adorații”, a căror substanță o percepem la modul superlativ. „Simple Adorații” este un titlu ce concentrează sensul unui conținut bogat și frumos nuanțat.

Scriitoare și poetă în același timp, Vasilica Grigoraș, drumețește cărările patriei noastre spre lăcașuri de cult mai mult sau mai puțin cunoscute, spre frumuseți naturale presărate pe pământul sfânt al patriei, împreună cu prietenii. Și prieteni îi sunt, cunoscuți sau întâlniți prima oară în călătorii, toți cei ce au această pasiune, pentru că ei nu se privesc niciodată ca străini, ci ca prieteni, este o lege nescrisă a călătorilor…  Să ai acest neastâmpăr al drumului, această curiozitate de a vedea ce se întâmplă „pe continentele sufletului”, cum ar spune Ionel Teodoreanu vorbind despre călătorii, conturează profilul poetei ce cumulează în existența sa astfel de „adorații”, având un neastâmpăr și o curiozitate de cunoaștere nemărginite.

Călătoriile pot produce revelaţii, ele

„restabilesc armonia originală ce exista odată între om și univers”, spune Anatole France în scrierile sale. Spiritul adevăratei călătorii constă în libertate, perfecta libertate de a gândi și de a simți, precum și în disponibilitatea de a te întâlni cu necunoscutul și de a te confrunta cu imprevizibilul.

S-a spus că a pleca într-o călătorie e o provocare, un curaj. Curajul unui alt început. „Există o cale simplă demnă de urmat, care îți apare numai atunci când îți calmezi mintea. Ea te conduce spre o frumoasă călătorie înapoi la sinele tău autentic; perfectul, frumosul Tu.” – Bryant McGill. Vasilica Grigoraș a avut, de fiecare dată, acest curaj. Iar încununare a acestui curaj este și această carte intitulată „Simple Adorații” pe care o semnează și ne spune că este un volum de haibun-uri.

Cuvântul „haibun” este menționat pentru prima dată de Bashō, în 1690 și este o fomă literară „prosimetrică” japoneză, care îmbină proza cu haiku. Haibun-ul are o tematică amplă, incluzând genuri diverse, precum autobiografie, jurnal, eseu, poem în proză, nuvelă și jurnal de călătorie. Un exemplu de haibun devenit clasic este „Îngusta cale spre îndepărtatul nord”, de Bashō Matsuo.

         După mărturisirea autoarei, textul se vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de inspirație japoneză (haiku-uri) și tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun. Aceasta este premisa de la care pornim demersul nostru argumentativ și formulăm ipoteza că „Simple Adorații” este o carte de haibun-uri.

        1.În primul rând tema cărții este  în consonanță cu acest gen literar, haibun.  Natura, impresiile de călătorie se constituie ca un fulger de simpatie încântătoare, ce se substanţializează cu tandreţe infinită şi se sintetizează în supremă adoraţie.  Primul pelerinaj, de la Vaslui la Iași, este la cele șapte mănăstiri înșirate discret ca perlele pe metanier de-a lungul șoselei: Mănăstirea Piatra Sfântă, Bârnova, Bucium, Vlădiceni, Cetățuia, Galata (de maici), Catedrala Mitropolitană (Iași). Autoarea se află în ipostaza unui fin observator al evenimentelor care o sensibilizează și o transformă în martor, apoi în povestitor al acestora, cu măiestria de a prinde realitatea în impulsul ei dinamic.

Cartea este despre adorații, manifestări ale încântării și respectului față de cele descoperite în călătoriile autoarei, pe care de cele mai multe ori, le numește pelerinaje… Îl venerăm pe Dumnezeu, dar cinstim pe om pentru eforturile și realizările sale, într-un cuvânt, trăim adorații pe trepte înalte de vibrație spirituală pe care poeta și prozatoarea Vasilica Grigoraș le percepe „simple” alăturând liniștii și unei păci adânci din natură, propriul suflet, cu tumultuoase trăiri și impresii, când amintirile o năpădesc, dar mai ales când se află în plină călătorie și observă și imortalizează aspecte pe care ochiul său atent, experimentat, le vede și ni le arată așa cum sunt. Acestea sunt haiku-urile, „cu și fără anotimp”, mărturii ale clipei sau memoriei voluntare, care alternează cu terține și întrețin spiritul viu al prozei poetice într-un jurnal de călătorie.

Autoarea pornește, în drumurile sale, de acasă, rememorează momente din copilărie, când simțea „foșnetul proaspăt de vânt” zburând pe alei, când într-o traistă din pod găsea „păpuși din pănuși” sau la moșii de vară, când cănile de lut erau „gătite cu cireșe”. Poeta nu a uitat ploile mereu calde, fluturii din floare în floare, nici pe copiii asemenea lor. De la mirosul fânului cosit și al florilor, la ninsoare și florile de gheață și la Sărbătoarea Crăciunului, până la florile de primăvară și „lăcrămioarele” de pe mormântul mamei, totul ne pregătește cumva pentru ample descrieri ce vor urma, întru respect de neam și familie. Pentru că Vasilica Grigoraș înțelege călătoria ca pe o incursiune în sine mai ales, de aceea pornește de la aceste amintiri înțelese ca semințe sădite ce vor rodi.

Imaginea satului este sufletul românului, dar acolo viața este prea aspră, își amintește poeta, aducând în prim planurile descrierilor sale vatra casei, cumpăna fântânii ce măsoară timpul, case mai mari, mai mici, școala, biserica, cimitirul, lacul din marginea satului, copiii de pe uliță, într-o dinamică semănând cu întoarcerea filelor dintr-un album în care un loc aparte îl are chipul lui Ben Todică, un destin călător, ca un „strigăt de albatros spre libertate”, un strigăt  al iubirii de semeni.

Privirile autoarei sunt larg deschise, înainte de a pleca în pelerinajele sale prin țară, asupra satului natal. Aici primăvara este un spectacol:

regina-n impas –

coroană de ghiocei-n

pletele-i curgând.

Ghețurile se topesc, pornesc puhoaiele primăverii, pictural, dar și sărbătorile. Satul primește binecuvântarea celor patruzeci de mucenici, iar apoi Buna Vestire:

tot mai mult verde

pe coama pământului –

fulgi de iubire.

        Urmează Învierea, cea mai mare sărbătoare a noastră, prilej de aduceri – aminte duioase. Evocările Vasilicăi Grigoraș sunt punctate cu aceste haiku-uri, ca niște flashuri ce surprind „fotografic” momente ce trec, dar sunt imortalizate literar. Poeta are știința concentrării detaliului în fragment. Vedem coloritul și  percepem auditiv și motric în albumul satului său, tablouri încântătoare într-o dinamică a transformărilor după anotimp: de la sunetul tălăngilor, la vârtejul frunzelor, ascultăm ciripitul vrăbiilor, „în note înalte”. Toamna, nopțile sunt cenușii, iar butoaiele pline cu must, omul este spectator al universului celest reflectat în elemente telurice. Iarna vine cu sărbătorile ei, de la moș Niculae, cu „apă de ploaie” în ghetuțele „lustruite”, căci oamenii erau săraci, ajungem apoi la Crăciun, cu un „jurnal de iarnă” al culorii dominante, albul.

  1. În al doilea rând specificul prozei în „Simple Adorații”.

Proza poetică

Imaginile sunt prezentate vizual, pictural, acustic și cromatic sau în tehnică cinematografică panoramată, apropiind-o spre un detaliu semnificativ sau altul. Epitete ornante înlănțuite, comparații, simboluri, inserția masivă a haiku-ului dau savoare descrierilor. Privirea în sine este transfigurată în plutire și zbor al sufletului în această beatitudine a zilei.

„Încet, încet, ceaţa dimineţii se subţie, se desfăcu şi se contură un tablou îndumnezeit. Soarele, deşi încă umbrit de o pâclă rătăcită, strălucea hotărât în centrul peisajului, iluminându-l şi ţinându-l laolaltă. La un moment dat s-a dezvelit privirii noastre întregul complex monahal. Ca un rege pe tron, de acolo de sus stăpânea întreg ţinutul.

Când am ajuns la mănăstire, ziua devenise mai mult decât încântătoare, ca totul din jurul nostru. Cerul strălucea limpede, ca cel mai curat albastru de Voroneţ. Soarele se juca în râul ce aluneca iute printre munţi. Razele-i zburdalnice se tolăneau pe iarba încă plină de rouă. Lacrimile nopţii se jucau temătoare cu razele soarelui. Râul şi iarba păreau presărate cu nestemate. Păsările cântau, ca pe note. Ne plimbam pe o cărare acoperită cu iarbă bătătorită şi respiram fericiţi miresmele acestei zile binecuvântate. Până şi copacii, parcă ne priveau cu prietenie, iar noi ne apropiam de trupul lor falnic şi-i mângâiam cu palmele  calde. Ajungem la lacul din spatele mănăstirii observând o 

perdea de raze

pe oglinda lacului –

numai vâlvătăi

De aici, se pot observa pâraiele ca nişte fire argintii care curg repezi prin văile înguste spre pantele de jos şi contururile albe ale micilor cascade ce se prăvăleau din vârful stâncilor.

Privind şi mai sus, spre crestele cele mai înalte, ni se părea că brazii atingeau îndrăzneţi norii albi ce despărţeau şiruri de munţi.  Cerul azuriu era atât de aproape de pământ asemenea unui ocean sclipitor, iar într-un

petec de codru –

zbor lin de privighetori

văzduh despicând.

Piscul pe care eram cocoţaţi nu era un simplu con de înălţime, ci mai multe creste laolaltă, despărţite prin văi. Una din văi era presărată cu lacuri, alta era acoperită cu păduri dese, iar prin a treia pătrundea păşunea verde-aurie precum un astru de poveste. Actul privirii deveni unul al plutirii, al zborului. Ne ridicăm ochii spre orizont, dar deasupra întinderii, printre creste apare o depresiune în care se vedea oraşul Târgu Neamţ, oraş plin de istorie, aşezat pe un deluşor scăldat în razele luminii matinale până seara după scăpătatul soarelui. Pe deasupra trecură uşor câţiva norişori, printre care razele soarelui pluteau pieziş ca fulgii de zăpadă într-un azur argintiu.

Am ieşit din zona lacului şi a mănăstirii parcurgând pe jos drumul până la poalele muntelui. Drumul este asemenea unui coridor străjuit de copaci, iar din loc în loc ferestre luminate, parcă ridicându-şi anume jaluzelele pentru a face cunoscută întreaga frumuseţe a acestui areal.  Dincolo de oraş se vedea o coamă întunecată de pământ puternic înverzit, brăzdat de cursuri de ape, iar culmile munţilor apăreau în spate ca un maxilar proeminent cu dinţii sparţi. Această privelişte oferă o  plăcere neaşteptată, de parcă ţi se umezesc ochii de atâta bucurie.

Ne-am urcat în maşină şi am mers la Salina din Târgu Neamţ. La intrare ne-a întâmpinat biserica sculptată în sare.  Da, în munţii de sare ai Moldovei. Am intrat, ne-am închinat. Cu sufletele mângâiate de atâta frumos ne-am întors acasă la prietenii noştri.”

        Spre deosebire de turistul care este pasiv, așteptând să i se întâmple lucruri interesante, călătorul este activ (Daniel J. Boorstin); el se străduiește să meargă în căutarea oamenilor, a aventurii și experienței. El nu merge doar pentru a vedea. Astfel, în accepțiunea sa, totul capătă conturul unui personaj îndrăgit, de la mașina cu care călătorește, până la ultimul element din natură, personificate: „Maşina deapănă firul şoselei şi traversează dumbrăvile printre văi şi dealuri. Ne întâmpină prietenoasă Iza, care străbate graţioasă  ţinutul de legendă al neamului şi sufletului românesc.

Imediat ce intri în incinta mănăstirii, nu poţi să nu vezi, să nu simţi că Mănăstirea Bârsana este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu, nu numai pentru dreptcredinciosul popor maramureşean, cu biserici străvechi şi sfinţi ierarhi care au păstrat unitatea poporului şi a credinţei sale apostolice, ci este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru întreg neamul românesc şi pentru Biserica Ortodoxă, martiră prin mărturia dată pentru Hristos de-a lungul veacurilor în întreaga sa istorie.” Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Arsenie Boca sunt personalități despre care scriitoarea vorbește.

Gândul de Slavă trimis lui Dumnezeu o însoțește pe scriitoarea care mereu exclamă cu recunoștință, insuflând cititorului aceeași trăire: „Slavă lui Dumnezeu pentru țara noastră, binecuvântată și dăruită de El”. Cel mai lung, poate cel mai anevoios, dar și cel mai interesant pelerinaj pare a fi fost, grație Domnului, cel care a pornit din Vaslui, continuând cu Bacău, Oneşti, Târgu Secuiesc, Braşov, Făgăraş, Sibiu, Râmnicu -Vâlcea, Târgu Jiu, Hunedoara, Alba, Târgu Mureş, Harghita, Sovata, Piatra Neamț, Roman, Vaslui.

 Un proverb japonez spune că atunci când ai făcut 95% dintr-o călătorie, ești abia la jumătatea distanței de ținta ta. O călătorie este mai mult decât o vizită a obiectivelor turistice; „e o schimbare profundă și permanentă a modului de a gândi despre viață.” ( Mary Ritter Beard)     

Continue reading „Florica PĂȚAN: „SIMPLE ADORAȚII”, de Vasilica Grigoraș, este o carte de haibun-uri”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea I-a)

   „Naţionalismul românilor nu este şovin, nici imperialist,

   nici rasist, ci decurge firesc din îmbinarea dintre credinţă

   şi felul nostru propriu de viaţă. Noi mergem înfrăţiţi cu toţi

   drept-credincioşii pe calea lui Hristos, către Înviere.”

            (+VALERIU GAFENCU – Sfântul Închisorilor)

          

 

   Când a deschis geana în catifelatul primilor Zori ai Creaţiei dumnezeeşti, Pelasgul-geto-dac născut liber în veşmântul catifelat al porfirei divine, a văzut uscatul răsărit din apele primordiale în care Cerul îşi primenise faţa înainte de începerea Marii lucrări, a Tainei dumnezeeşti şi fascinat de Măreţia lui Dumnezeu şi-a tors gândurile sale albe împletindu-le cu firul de curcubeu, brodând astfel într-o fascinantă lume de basm Pădurea-mireasă a Mirelui Codru Verde prin diversitatea mirifică a arborilor – Dumbravă a miraculoaselor vieţuitoare.

   În sânul admiraţiei a lăsat lacrimile de bucurie să se adune în râuri mari şi fluvii adânci, presărându-le pe ambele maluri cu fascinantele şi smeritele Sălcii  plângătoare.

   Privirile i s-au mlădiat în flori, iar în toată cuprinderea sa a netezit câmpiile peste care a scuturat nourii răzleţi prefăcându-i în turma marelui Rege-Profet Zamolxis, de albe mioare, mieluşei de astrahan zburdalnici, cohorta neastâmpăratelor căpriţe şi berze mari fermecătoare.

   Din Corola razelor serafice a ales pe cele mai strălucitoare și a  brodat albinele şi fluturii, iar din susurul albastru – verzui al apelor cristaline a modelat magnifica varietate a peştilor.

   Din lutul sacru al argilei făuritoare a încropit obiectele de cult şi cele de trebuinţă Familiei, iar din aurul şi argintul întâlnit peste tot, a făurit Comoara meşteşugirilor nepreţuite.

   Din legănarea văzduhului catifelat a urzit măiastrele păsărele, iar din cântarea lor îngerii au picurat roua rugăciunilor, încolţind astfel grâul presărat cu dărnicie de Bunul Dumnezeu.

   Cu braţele vânjoase a clădit Munţii Carpaţi punându-le pe creste Crucea lui Hristos, dăltuindu-i ca pe o Cetatea de Taină a Maicii Domnului, Maria-Vlaherna-Carpatina.

 

   Peşterile le-a primenit ca altare ale pustnicilor sau ca refugiu pentru haiduci şi adăpost din calea prădătorilor, iar din surâsul şi pâlpâirea de har a Duhului Sfânt a zidit inimoasele catedrale ţuguiate cu fruntea înspre cer ca moţii-daci legendari sub cuşmele lor semeţe.

   Şi-a îmbrăţişat consoarta, Muierea sa dăruită cu binecuvântare de Sus, a înzestrat-o cu mulţi urmaşi demni, apoi şi-a primenit Cetatea cu legiuni de Daci, pe care Creatorul i-a hărăzit cu răbdare, dreptate, curaj, iubire, adevăr, credinţă, dăruire, jertfă, cu divina nemurire şi cu sfânta ospitalitate chiar şi pentru vrăşmaşii încătuşaţi în ispita cotropirii lor.

   Acesta este naţionalismul religios al Dacilor nemuritori lăsat spre veşnicie: viaţă, vitejie, credinţă, curaj, răbdare, rugă, libertate, omenie, adevăr, dreptate, iubire, jertfă şi înviere!

   Acest testament l-au lăsat Dacii regali numai urmaşilor urmaşilor lor rămaşi până astăzi!

 

   *Traianii-latini, fiii legitimi ai împăratului Traian, cotropitorul Daciei Mari şi-au dospit plămada din cotropiri, persecuţii, asupriri, execuţii, circ cu fiarele sălbatice, sclavi, captivi şi sfinţi în amfiteatrele imperiale, jaful bogăţiilor de tot felul eşalonat pe secole, între 106-271 d. Hr., colonizări, eresuri, prizonieri, deportări, masacrarea în cele 123 de zile a Elitei militaro-religioase a geto-dacilor liberi luaţi prizonieri, defăimarea celui mai mare Împărat creştin Constantin cel Mare – eliberatorul lor naţional şi religios, hegemonia universală acaparatoare a politicianismului sacramental, prostituţia sacră, Cruciadele, bulele pontificale, naşterea şi botezarea Indulgenţelor ca Odoare mântuitoare…, vasalitatea sub coroana ungară impusă Vlahilor etichetaţi schismatici de pălăriile purpurii ale cardinalilor corupţi, faimoasa şi sângeroasa Inchiziţie, infailibilitatea papismului şi ereziile sale, slujirea Internaţionalei oculte, Şcoala Ardeleană – mistificarea adevărului istoric prin propaganda teoriei latinităţii, sacrilegiul uniaţiei la românii ortodocşi ardeleni, Concordatele, mondialismul, ecumenismul şi atâtea altele, care mai de care mai latinizate, mai calicizate, mai pontificate în bule…

   Din aluatul acelor minunaţi Daci, am ales plămada unor iscusiţi valahi-traieni ai demnităţii:  Traian Ambrozie/ Traian Borobaru/ Traian Brăileanu.

 

   TRAIAN Ambrozie (1907-1999), s-a născut la Iaşi în anul Răscoalei ţărăneşti provocate, de slujitorii Ocultei antihriste, pe 2 August, în familia maiorului Andrei şi a Mariei. Ambii părinţi veneau cu o genă de spiritualitate, de tradiţie şi de trăire creştină. Traian a fost un copil îndrăgit, un elev ambiţios, un student merituos. După ce şi-a luat licenţa în Drept s-a căsătorit cu Cornelia ajungând un creştin cult, căpitan-magistrat de prestigiu, un caracter demn, verticalitate morală, aprig luptător anticomunist. A fost arestat de regimul comunist-proletar şi deţinut politic în perioada 05.07.1948-01.07.1962, în urma sentinţei născocite: „crimă de uneltire contra ordinei sociale”, trecând prin lagărele Văcăreşti, Jilava, Aiud, unde capătă o dimensiune spirituală înălţătoare. După eliberare, deşi aflat permanent sub lupa securităţii a împrăştiat în jurul său o atmosferă demnă, longevivă şi pilduitoare. (Fişa Matricolă Penală/ Penitenciarul Aiud/ Nr. matricol 8/ 52/ Colonia Nistru/ întocmită de subl. Noian Arghir; Flor Strejnicu, Hronic Legionar. Ed. Imago/ Sibiu-2000, p. 15)

   TRAIAN Borobaru (1912-1971), născut în localitatea Timiş-Torontal. Şi-a împărţit copilăria cu bucuriile cântului şi mireasma locului natal, loc în care pulsează o spiritualitate adâncă a neamului său. Adolescenţa şi-a orientat-o spre  cunoaşterea istoriei Neamului şi a Proniatorului Dumnezeu. A fost un contabil merituos, fotograf pasionat, luptător anticomunist, consilier doctrinar naţionalist, activ în ţară şi în exil, realizând diferite studii şi Albume celebre sau particulare. În exil a fost permanent prezent în acţiuniunile diasporei creştin-ortodoxe proromâneşti. A trăit demn, a luptat demn şi a murit tot atât de demn în Germania. (Gh. Buzatu/ Corneliu Ciucanu/ Cristian Sandache, Radiografia Dreptei Româneşti. Ed. FF PRESS, Bucureşti-1996, p. 75)

   TRAIAN Brăileanu (1882-1947), s-a născut într-o distinsă familie de răzeşi şi învăţători bucovineni în comuna Bilca-Suceava, al 9-lea din cei 12 fraţi, la 14 Septembrie 1882. Absolvă între primii gimnaziul la Rădăuţi, după care inteligenţa ieşită din comun îl poartă la celebrele universităţi de la Cernăuţi (Licenţa şi Doctoratul în Filosofie) şi Viena (cursuri postuniversitare de Filosofie modernă şi de Drept).

  Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea I-a)”

Mariana GURZA: Al. Florin Țene chemându-ne să ascultăm privighetoarea

Motto:

,,O literatură trebuie să inoveze

dacă vrea să trăiască și să fie puternică.” 

(Alexandru Macedonski)

 

       Al. Florin Țene recidivează, aplecându-se de data aceasta asupra vieții scriitorului Alexandru Macedonski. Lucrarea sa de excepție, romanul „Veniți, privighetoarea cântă…! Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste”, Editura Napoca Nova, Cluj Napoca, 2017, are ca argument, menirea omului frumos.

      ,,Minunat lucru când omul are o cauză pe care o apără! Asta îl face și pe el frumos și îi face frumoasă cauza”. (Thomas Mann)

         Romanul autorului, o dovadă a faptului că, studiile științifice despre scriitori, pot marca destine, el însuși trăind și suferind alături de pesonajele create, pe care îi percepe ca ,,oameni vii”.

       Volumul, „Veniți, privighetoarea cântă…!” este structurat în două părți, cuprinzând nouă capitole, având o prefață excelentă semnată de prof. univ. dr. Floretin Smarandache urmată de motivația autorului și în final un curriculum vitae impresionant, demonstrând rodnicia creatoare a scriitorului clujan, Al. Florin Țene.

        Din prima parte, suntem cuceriți de capitolele: I. Copilăria din mijlocul unei avuții edenice; II. Rătăcirea unui efant prodigue prin Evropa; III. Trezirea conștiinței de poet; IV. Intrarea în viață ca o luptă cu taurii; V. Chemarea muzelor. Relatarea diferitelor episode ale vieții socio-culturale și politice ale vremurilor, ni-l dezvăluie ca pe un rebel, răzvrătit, într-o căutare de sine.

        În partea a doua a romanului, perioada maturității literare a lui Macedonski întâlnim capitolele: V. Mai bine o viață de abnegație, decât o viață de decepții; VI. Când nu încetezi să urci, treptele se înmulțesc la nesfârșit; VII. Familia – insula de pace și reverie; VIII. Din averea strămoșească astăzi nu mai am nimic; IX Cine poate fi sigur de Gloria lui?

        Fiecare capitol este însoțit de un motto bine ales, versuri scrise de Alexandru Macedonski. Este ca un ritual în scriitura lui Al. Florin Țene de a lăsa în romanele sale monografice, versurile celor  prinși în poveste.

        Romanul „Veniți, privighetoarea cântă…! Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste” a lui  Al. Florin Țene  este considerat ,,cea mai solidă și viabilă lucrare dedicată vieții și operei macedonskiene”.

        Putem vorbi de o monografie romanțată, un roman de tip lovinescian, poetul Nopților fiind adus din nou în fața cititorilor cu viața sa tumultoasă.

        De remarcat unele aspecte și personaje inventate de Al. Florin Țene care au adus o savoare în plus fișei biografice a lui Macedonski.

       Prin volumul bine documentat, Al. Florin Țene se ridică pe o treaptă superioară cu gingășia celui care iubește, alăturându-se altor exegeți de-ai lui Macedonski, ținând cont de aserțiunea poetului: ,,Poeților nu li se poate pretinde să trăiască sufletește în viața reală. Este de ajuns că sunt, ca oameni, victimele ei.

Continue reading „Mariana GURZA: Al. Florin Țene chemându-ne să ascultăm privighetoarea”

Al. Florin ŢENE: Cunoașterea din perspectiva raportului dintre gnosologie și epistemologie

            Cunoașterea, ca proces ce se desfășoară între subiect (în special ziaristul ) și obiect, presupune existența conștiinței subiectului ca ceva structurat și structurabil, ca  un sistem în continuă dezvoltare care posedă cunoștințe prealabile, capacități de a realiza operații și transformări ale cunoștințelor, structuri și forme logico-matematice.Cunoașterea este prima treaptă spre schimbarea lumii. Lev Tolstoi spunea: “Toți se gândesc să schimbe lumea, dar nici unul nu se gândește cum să se schimbe pe ei însuși.“ În funcție de complexitatea structurilor, de nivelul și de bogăția lor, se realizează și însușirea cognitiveă a obiectului de către subiect. Un subiect care posedă cunoștințe puține, într-un limbaj constituit din termini puțini și concreți, care nu are capacitatea asocierilor și a operațiilor cu structure logice și matematice, se va situa la nivelul cunoașterii commune, nesistematice, subiective și relative. Acest fapt trebuie să-l aibă în vedere fiecare ziarist în parte. Această cunoaștere are meritul de a se realiza printr-un contact, în mare parte direct dintre subiect și obiect, dar, fiind indiscernabilă, are  drept rezultat cunoștințe neseențiale, variabile de la un individ la altul. Un subiect instruit care posedă cunoștințe științifice adecvate, structurate cu ajutorul formelor logice și matematice, capabil să le mânuiască operational pentru a ajunge, pe cale teoretică și practică, la noi cunoștințe exprimabile într-u limbaj natural și artificial la un nivel ridicat de abstractizare, este un subiect capabil să-și însușească în mod științific lumea. Cunoștințele științifice sunt structurate în sisteme coerente, conform unor reguli precise; aceste sisteme se numesc teorii științifice și împreună formează știința care este un mod de cunoaștere și un produd al acestui mod specific de cunoaștere.

            Gnoseologia este teoria generală a cunoașterii care arată cum este posibilă cunoașterea, indiferent de nivelul la care s-ar realiza și indiferent de structurile și capacitățile subiectului. Dar, întrucât cunoașterea științifică este nivelul superior de abordare a obiectului, ea a intrat treptat în obiectivul unei teorii filosofice specializate- epistemologia, în grecește însemnând episteme– știință, logos-studiu. Epistemologia este studiul critic al principiilor și rezultatelor diferitelor științe, destinat să determine originea lor logică, nu psihologică, valoarea și obiectivitatea lor. Referirile la știință sunt generale, abstracte, în termeni filosofici, deși exemplele sunt luate din științele particulare.

            Raporturile dintre gnoseologie și epistemologie sunt complexe. Din punct de vedere al  sferei gnoseologia cuprinde în domeniile sale epistemologia ca teorie a unui fel specific de cunoaștere, alături de estetică, logică etc.Din punct de vedere al conținutului epistemologia își întemeiază discursul său pe considerații filosofice generale, dar enunțurile sale se referă numai la posibilitatea Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cunoașterea din perspectiva raportului dintre gnosologie și epistemologie”

Alexandru NEMOIANU: ,,Popi de țară și apărători de țară”

Într-un articol al său, marele teolog român Dumitru Stăniloae, arăta că o comunitate umană poate exista doar sub forma națiunii. Spunea marele teolog că omul este determinat, caracterizat, național și nu poate fi eliminata aceasta determinanta. Umanul pur nu există fără caracteristicile sale, adică cele naționale. A încerca să suprimi caracteristicile naționale ar fi tot una cu a încerca să schimbi, sau să “rectifici” lucrarea lui Dumnezeu. La cele arătate se mai adaugă o foarte semnificativă observație făcută de alt mare învățat, Sextil Pușcariu. El spunea că, “Ortodoxia noastră este cel mai sigur criteriu de diferențiere, căci noi (Românii) suntem singurul popor de limbă latină de credință ortodoxă. Această împerechere fericită de limba latină cu cele mai alese și autentice însușiri sufletești și spirituale Bizantine, ne conferă acea calitate specială, care face Neamul nostru unic. ”..”Poporul Român se bucură,datorită sintezei dintre latinitate și Ortodoxie de privilegiul unor însușiri spirituale și ale unei culturi unice, de un deosebit farmec.”

Aceste trăsături și această comoară, au fost cultivate și apărate mai ales de către clerul ortodox român și încă mai exact de către “popii de țară”.

În ultima vreme, a devenit foarte obișnuit să fie folosit, cu sens peiorativ, disprețuitor,termenul de ‘popă de țară”. Acest fel de a adresa noțiunea de “popa de țară” reflectă ignoranță și obrăznicie și este extrem de dureroasă pentru omul credincios. Încă mai mult pentru Romanul din spațiul ardealo-banatic. ”Popii de țară” au fost aceia care, în spațiul amintit, ardealo-banatic, au păzit identitatea duhovnicească și identitatea națională românească. Fiind una cu poporenii,încă mai mult, fiind “fratele trimis la carte” care viețuia și împărțea amarul și bucuria cu “fratele rămas la coasă”, ”popii de țară” au fost sfătuitorii la nevoie, exemplul de urmat și cei care, finalmente, asigurau sănătatea morală a satelor. Acolo unde “popa de țară” a fost vrednic,vrednic a fost tot satul.

În Banat și Ardeal, atunci când s-au aflat sub stăpânire străină, ’popii de țară” au fost cei care, cu trudă fără egal și cu enorme sacrificii personale, au ținut bisericile deschise, au întemeiat “școlile confesionale” cele care au făcut posibil învățământ în limba română,au promovat tradițiile naționale ale Românilor.Ei au fost cei care au limitat cancerul sectelor care a biciuit si biciuieste lumea. ”Popii de țară” erau unde a fost mai greu și tot ei au stat și în fruntea horelor. Fără exagerare se poate spune că datorită “popilor de țară” Românii și-au câștigat trăsăturile intime cele mai frumoase, care leagă demnitatea de modestie și modestia de eleganta. Răsplata lor a fost puțină sau de fel, și cel mai adesea a însemnat sărăcie, nerecunoștință ori marginalizare. În tot ce a fost gând bun și biruință românească a fost și trudă și adesea sângele unui “popă de țară”. Iar la asta să adăugăm că lucrarea cea bună a fiecărui “popa de țară” nu ar fi fost cu putință fără sacrificiul preotesei sale care, cel mai adesea, a fost umărul pe care a plâns și a primit mângâiere orice necăjit. În momentul de față categoria “popi de țară” cuprinde tot clerul Ortodox, de la Patriarh la monahul din munți. Iar “popii de țară” toți sunt acuma apărătorii de țară și Neam. Biserica Ortodoxă Română stă azi în linia întâia a apărării Credinței și Tradiției românești, a unității de Limba și Neam.

În aceste momente, mai mult decât oricând în istoria Neamului Românesc pe care o știm, ”popii de țară”, fără larmă, fără agitație, s-au așezat ca stâncă apărând ființa semnificativă a Neamului. Ignorând cu smerenie suprema jigniri și mojicii, venind nu numai din partea unor administrații și așezări statale care sunt supuse unor interese străine și insuflate de duh satanic, dar și ale unor rătăciți căzuți într-un soi de “răscolnicism” găunos, Patriarhia Ortodoxă Română, ”popii de țară”, au făcut și fac ceea ce trebuie. Din nou se dovedește un adevăr superb articulat de către marele scriitor german Ernst Junger, ”În situații în care cei mai deștepți eșuează, iar cei curajoși reflectează la o soluție, putem vedea uneori cum cineva dă liniștit un sfat drept, sau face ceea ce este bine. Atunci putem fi siguri că e vorba de un bărbat care se roagă.”

În împrejurările prin care trece și România și lumea, stări tulburi și primejdioase, când rânduielile se cutremură, când cei răi își arată colții veninoși, Patriarhia Ortodoxă a ales să facă tot ce este bun și de folos.

Patriarhia ajută în mod activ pe cei în nevoie, dă sfat și tărie celor slabi și mai ales înalță rugăciune de cerere de milă la Dumnezeu.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Popi de țară și apărători de țară””

Valeria CHIPERI: Poesis

Înainte de apus

 

Nu-mi e frică de apus, de cadavre-n chip angelic,
Este doar sfârșit de zi, este doar un gând simbolic.
Locul unde-s nesfârșite, ciclic,  amintirile;
Unde toți eroii lirici și exprimă stările;
Unde noi ne-am început, tainic, cugetările
Ca-nainte de apus să ne stilizam trăirile.

 

Înainte de a pus ți-am citit privirile.
Păstrează-mă în mintea ta azi și-n toate zilele.
Tu, copil al nemuririi, îmi vei ghida nopțile,
Eu am numai efemerul, număr diminețile.
Nu-mi e groază tragedia, depravarea sau pieirea,
Căci, la un apus de soare ți-am încredințat iubirea.

 

 

Tăcere

 

O mie de cuvinte ce au vrut să fie spuse,
O mie de dorințe invocate de mult dor…
De câte ori tăcerea le-a contemplat supuse
Sub așternutul lui octombrie ‘-n uitarea lor.

 

Trecut-au anii tainelor, cuvinte
Ce-au suprimat speranțe-n truda lor,
Au înghițit secrete, au construit morminte,
Șeolul alcamiei adânci a tuturor.

 

 

Și dacă

 

Și dacă soarele s-ar stinge
Și ochi-mi nu te-or mai vedea,
A’ mele gânduri ti-or atinge
Să-ți contureze pielea ta.

 

Continue reading „Valeria CHIPERI: Poesis”

Eugenia BUCUR: Nerostitele vise (versuri)

Suferința

 

Pătrunzătoare întindere de cuvinte

Dincolo de verde dincolo de flori

Acolo unde aducerile aminte

Sunt trecut prezent şi viitor

 

Lacrima construieşte scări înguste

Lumini ce uneori în zi nu se sting

Dând strălucire frumuseții ascunse

Ce până la Sfințenie deseori ajung

 

Greu se vede timpul pe amintire

Şi cerul ce întunecat se arată

Tu porți florile de colț în privire

Iar în minte bolta cu aur brodată

 

Unde e suferința e şi lumina

Şi speranța poate înfrunzeşte

Când pasul e oprit uneori în timp

Cuvântul în nemurire te zideşte

25.06.2020

 

 

Sânziene

 

Deschid brațele și-un gând de flori

De flori de sânziene şi în parfum

Cules din dor în răsarit de zori

Să vi-l aşez în covor pe al verii drum

 

Din lada de zestre azi am să scot

Cea mai dragă şi sfântă cămaşă

Dăruită din moşi strămoşi socot

Neamului din glia strămoşească

 

Flori de maci de sulfină de trandafiri

Stau în inimă din zori până seara

Cruci din cale şi solare în priviri

Să adun cu gingăşie în suflet țara

 

Continue reading „Eugenia BUCUR: Nerostitele vise (versuri)”

Valeriu DULGHERU: Al doilea val de deportare a românilor basarabeni

 „Ştiu, de bujori de câmp / Însângerat mi-e plaiul.

Ici pe pământ străin / Mă tem să nu-mi uit graiul”

 (Simion Plămădeală. Cântec de dor. Karaganda, Kazahstan, 5.05.1986)

 

Astăzi se împlinesc 71 de ani de la cel de-al doilea val de deportări – deportările de la 6 iulie 1949. În legătură cu acest trist eveniment un grup de autori au creat un film „Siberia din oase” despre drama a mii de români basarabeni deportați în Siberia, care va fi prezentat pe parcursul săptămânii pe postul de televiziune TVR.

https://www.ziarulnational.md/siberia-din-oase-un-film-despre-drama-a-zeci-de-mii-de-basarabeni-din-perioada-stalinista-prezentat-in-premiera-absoluta-la-tvr-moldova/

Această mare crimă a făcut parte dintr-un întreg lanț de acțiuni ale regimului de ocupație sovietic, care se încadrează în noțiunea de genocid:

  • Deportările de la 13 iunie 1941;
  • Războiul pornit tot de regimul sovietic în contextul teoriei leniniste despre revoluția mondială „Fie ca 90% din poporul rus să piară (doar că pe lângă poporul rus mai erau vreo 200 de popoare mici neruse), dar măcar 10% să ajungă la revoluția mondială” declara acest „mare umanist” V. Lenin;
  • Foametea organizată din a. 1946-47;
  • Colectivizarea forțată (1944-1951);
  • Deportările de la 6 iulie 1949.

Atât foametea organizată cât și deportările de la 6 iulie 1949 au fost acțiuni criminale întreprinse de regimul de ocupație sovietic pentru ai „îmblânzi” pe țăranii gospodari și ai „convinge” să intre în kolhozuri. Doar în satul meu de baștină de foamete au murit peste 500 de oameni (apr. 25%din populație(

În general, majoritatea ţăranilor basarabeni (cu excepţia celor fără pământ, care nu pot fi numiţi ţărani ci argaţi!) aveau o atitudine extrem de negativă faţă de kolhozuri. Iată doar unele păreri ale ţăranilor:  „…la noi, slavă domnului, kolhozul s-a desfiinţat şi noi iarăşi vom trăi pe vechi – individuali (nu ştia ţăranul ce fiară s-a apucat de capul lui – n.n.). În kolhoz nimeni nu doreşte să se înscrie…” (s. Chircani, jud. Cahul). „…La noi organizează kolhoz, însă nimeni nu doreşte să se înscrie…” (s. Larga, jud. Cahul). Documentul mai conţine încă 19 opinii ale ţăranilor.

Dacă deportările din 1940-41 au fost mai mult o ofensivă politică a regimului comunist de ocupaţie, atunci foametea din 1946-47 şi marea  deportare din 1949 au avut, în special, un caracter economic. Foametea din 1946-1947 a accelerat colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti. Astfel dacă la 1 iulie 1946, în Republică existau 2 kolhozuri atunci la 1 iulie 1947 – deja 146, crescând în 1948 până la 46958, iar în ianuarie-septembrie 1949 (în special după marea deportare de la 6 iulie 1949!) – de la 89791 la 330489. În conformitate cu hotărârea Consiliului de Miniştri al URSS, din 17 august 1947, Biroul CC şi guvernul republican au adoptat decretul despre depistarea, în judeţe, a gospodăriilor „chiabureşti” şi impozitarea lor. „Acest lucru este adevărat (deportarea) mai ales în ceea ce priveşte efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare. Astfel, numai în lunile iulie-noiembrie 1949, cota gospodăriilor ţărăneşti care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 1951…Un efect scontat al deportării din 1949 a fost înregimentarea accelerată şi masivă a ţăranilor în kolhozuri, aşa-numita colectivizare, sau „ofensiva decisivă a socialismului asupra satului” dintre Prut şi Nistru. Legarea ţăranului de glia kolhoznică, prin dictatul regimului bolşevic, a avut drept urmare lichidarea proprietăţii private şi pierderea sentimentului de iniţiativă economică la sate, desţărănirea şi dezmoştenirea clasei ţăranilor. Odată cu încheierea colectivizării, a fost instituit un mecanism special al relaţiilor de producere şi repartiţie, care permitea statului sovietic să controleze în totalitate producţia agricolă, ţăranii primind de la stat doar minimul necesar pentru a supravieţui şi a munci din greu pe terenurile kolhoznice” (Raportul Comisiei pentru aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Noldova”.

Chiar şi după această foamete straşnică, puţini ţărani doreau să între în colhoz. La data de 1 iulie 1948, în kolhozuri erau cuprinse doar 11,7% din toate gospodăriile ţărăneşti. Pentru a-şi îmbunătăţi indicii, ştabii partiinici au început pregătirea celei de a doua mari deportări. Într-un raport al Ministerului Afacerilor Interne al RSSM din 12 octombrie 1948, adresat ministrului de interne al URSS, Kruglov, se menţiona că în decurs de doi ani şi jumate organele MAI au tras la răspundere penală 44160 de oameni, din care în 1946 – 15550, în 1947 – 21707 şi în prima jumate a anului 1948 – 6903 oameni. În majoritatea cazurilor pentru nedorinţa de a intra în kolhoz, pentru neachitarea birurilor insuportabile etc.

La 28 iunie 1949, când se celebrau nouă ani de la „eliberarea” Basarabiei (iunie 1940), Consiliul de Miniştri al RSSM adoptă Hotărârea cu caracter strict secret nr. 509 (bun cadou pentru românii basarabeni!) “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSSM a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor, care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”, la care se anexează 67 de liste cuprinzând 11342 familii (un număr mai mare deci decât cel aprobat de Biroul Politic al CC al PC(b)US), cu indicaţia de a se încredinţa Ministerului Securităţii Statului sarcina „înfăptuirii tuturor acțiunilor în legătură cu deportarea chiaburilor”. Bun cadou, n-ai ce spune. În realitate, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, au fost deportate „pe vecie” în cadrul Operaţiunii „Iug” („Sud”) în jur de 36000 persoane (9864 bărbaţi, 14300 femei şi 11889 copii). Basarabenii au fost deportaţi în diverse lagăre ale Gilagului sovietic Siberia (Kurgan, Tiumeni, Irkutsk, Habarovsk) şi în Kazahstan (Aktiubinsk, Jambul şi Kazahstanul de Sud). Și din satul meu de baștină au fost deportate „…6 dintre cele mai harnice familii carpeștene ce au mai rămas după deportările din 1940-41 și 1944-49 și anume Ghiță și Pelaghea Dănălache, Țăpordei, Postu, Tiron, Chiperi” (V. Bălan. A baștinei eternă amintire). Numărul deportaților ar fi fost mult mai mare dacă o bună parte din intelectualitate, gospodar, nu s-ar fi refugiat în a. 1944 (având experiența amară și exemplul viu din prima ocupație a Basarabiei la 28 iunie 1940) în România. Câți basarabeni au devenit mari intelectuali în Țară.

Doamne, câte râuri de lacrimi s-au scurs, câte familii distruse, câte suflete mutilate de copii se ascund în spatele acestor cifre şi rapoarte seci. Executorii acestor crime împotriva umanităţii trebuie să fie cunoscuţi publicului larg. Iată doar unele nume ale celor care au planificat şi realizat acest genocid:

  1. General-maior Mordoveţ Iosif Lavrentievici – ministrul securităţii de stat al RSSM;
  2. General-maior Ermolin Ivan Ilici – responsabil al MSS al URSS;
  3. Colonel Kolotuşkin Alexandr Alexeevici – viceministrul de personal al securităţii de stat al RSSM;
  4. Colonel-locotenent Ostreacov Serghei Zaharovici – şeful ştabului conducerii operaţiunii;
  5. Maior Iacovlev – şeful secţiei nr.2 a MSS al RSSM;
  6. Căpitan Şvarţman Lev Zinovievici – şef sector secţie nr.2 MSS al RSSM;
  7. Locotenent Mordoveţ Leonid Iosifovici – responsabil operativ superior al secţiei nr.2 a MSS al RSSM (fiul ministrului I. Mordoveţ!).

În total – 30 de persoane, care au participat la conducerea nemijlocită a aşa-numitei „operaţiunii”. Observaţi în această listă vreun nume de basarabean, fie şi coadă de topor? Nu. Încă o dovadă că regimul sovietic a fost unul de ocupaţie.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Al doilea val de deportare a românilor basarabeni”