Maria HOTEA: Din ramuri înflorite cad petale (versuri)

Raze de lumină se revarsă

în zorii dimineții

și-n iarba verde

cânta încă serenade greierașii,

se aștern bobițele de rouă

pe gingașele flori

iar frunze-n ramuri

foșnesc ușor în blânde adieri.

Ochii plini de uimire

se pierd privind zarea senină

în minte se înfiripă

o amintire iar inima suspină,

cerne gândul în visări

clipe sublime ,de neuitat

iar din ramuri înflorite

cad petale de flori neîncetat.

Renasc în suflet

fiorii unei iubiri trăită într-un amurg

într-o șoaptă a luminii

din ochii mei ușor lacrimi curg,

un altar de speranțe

naște iar clipă fugară ce trece

tu mă chemi ca și-n trecut

dar glasul tău ți-e rece.

Sub roua dimineții

las zorii încet să-ți vorbească

doar fluturi sub pleoape tremurânde

prind să roiască,

ne-a fost scris ca iubirea

s-o trăim numai din amintiri

să înflorească mereu

în primăveri în înlăcrimate priviri!

 

 

În raze aurii de soare

 

S-au risipit în adieri din pomii înfloriți petale

Iar primăvara prea repede s-a petrecut ,

Dar a lăsat în urmă splendori ce-mi ies în cale

Chiar dacă timpul nemilos și peste ele a trecut.

Pe ramuri însă noian de frunze-n vânt foșnesc

Din zborul lin spre înălțimi se aude cant de ciocârlie,

În lan mănos de grâu iar macii gingași înfloresc

Și-un verde crud se întinde peste întreaga glie.

În raze aurii de soare se îmbracă în lumină zarea

Și-n codrul cel umbros murmură în liniște izvorul,

De atâta frumusețe mi se umezește încet privirea

Iar sufletul însingurat cu dor amarnic își ia zborul.

Cu pașii rari străbat cărarea șerpuită din pădure

Și-n poieniță pe mușchiul moale stau și mă odihnesc,

Ascult cum printre ramuri păsări cântă în neștire

Iar inima din piept aievea îmi șoptește să iubesc.

Feeric e tabloul din natură ce privirea mi-o încântă

Mireasma florilor gingașe mă îndeamnă spre visare,

Iar vara caldă ce-a sosit în gând dorințele-mi incită,

Când din senin pe cerul de opal un nor firav apare.

Continue reading „Maria HOTEA: Din ramuri înflorite cad petale (versuri)”

Alexandrina TULICS: Lacrimi de copii

Lacrimi de copii

                                                   (Din albumul ,,Fărâme de Lumină”)

 

Câţi copii se culcă-n lacrimi,

Ce-s pe post de rugăciune?

Câte mame înnoptează

Nestrigându-şi pui pe nume?

Câte lacrimi se-ntâlnesc

prin scrisori şi telefoane?

Ce nu pot să-mbrăţişeze,

Puiul mamii care doarme

´n lacrimi triste şi fierbinţi?

În oftat şi suferinţă,

Ce ţin locul… de părinţi?

Cîte planuri fac părinţii

când îşi părăsesc copiii?

Că se-ntorc plini de arginţi,

Răsfăţându-şi din plin puii?

Ei nu ştiu?

Sau au uitat,căci şi ei au fost copii?

Lângă ei au stat părinţii

Până-n vremile târzii.

Va veni-n curând o vreme

cănd veţi plânge cu amar,

-Dragi părinţi!

Nu aurul şi argintul

vă vor trece puii voştri

Peste-al suferinţei prag!

Când vă veţi întoarce acasă,

Veţi simţi amărăciunea,

Casa sufletelor, goală,

Ce-a adus-o-nşelăciunea!

Şi răceala în iubire,

Veţi simti căci aţi pierdut,

Din copii, a lor iubire

Dulcele, din al lor fruct!

****

Câte suflete oftează,

‘n lacrimi grele-n rugăciune,

Adormind pe mâini străine,

Cu gândul la mame bune!

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

1 iunie 2020

 

 

Ben TODICĂ: Celula SF 2 (pe limba țăranului)

Să continui cu Elon Musk. Desigur e bogat și face lucruri mărețe chiar acum, când lumea e în pandemie, vorba românească, țara arde și baba se piaptănă. Știm că sunteți capabili să faceți rachete și să zburați în cosmos, dar nu tocmai acum. El ne propune cablarea creierului la calculator, comunicare și dirijare a mașinilor prin gândire și o numește “Neurolink”. Dacă tu poți comanda prin dorință mașinăriile din jur, atunci ce le poate opri pe ele să îți răspundă înapoi. Mașina, după ce va executa operațiunea, va spune că ”AM TERMINAT”. Atunci, acest terminat poate fi cu ușurință folosit de stăpâni ca să-ți dea și comenzi în plus și, ce e mai dramatic e faptul că aceste comenzi pot fi interpretate ca inițiate de tine. Musk ne vinde această propunere de link ca să ne încânte: “Imaginați-vă că soția e în concediu, undeva într-un peisaj geografic minunat și vrea ca și soțul să fie parte din această experiență, îi cere soțului prin internet o acceptare de conectare cu creierul lui și concomitent un schimb/comutare de linii a retinelor ochilor, dându-i astfel posibilitatea să vadă în direct peisajul din fața ei.” Sau, continuă Musk “poți să înregistrezi o seară plăcută cu iubita pe care să o poți retrăi de câte ori dorești, iar dacă ceilalți nu te cred, poți să le-o împrumuți și lor să o trăiască.” Astfel de conectări și comunicări digitale între oameni – mașini – oameni poate duce la dispariția vorbirii, cred eu. Vom comunica printr-un fel de hipnoză. Și tot el susține când este întrebat dacă oricine ne va putea citi gândurile, el răspunde că nu va fi posibil, că tu va trebui să-i dai permisie/voie. Specialiștii în medicină spun contrariul: că nu vei simți acest schimb de informații între neuroni și calculator. Că în afirmația de mai sus, zic că tu te crezi inițiatorul acestor gânduri. Dacă e așa, atunci omul își va pierde individualitatea, vom fi conduși prin remote control. În acest fel, toți miliardarii lumii încearcă să ne convingă cu ideile lor grozave (adevărate momeli) până cădem în plasă și, pe urmă ne aplică reala intenție, care după cum știm din experiențele trecute sunt exploatarea și profitul în drumul lor cu urmări grave împotriva umanității și, ce-i mai grav e că atunci când sunt prinși, își cer scuze fără a fi amendați, sancționați, pentru că ei în prealabil și-au creat mecanisme de salvare. Astfel suntem pasați ca o minge de fotbal între ei ca să ne sustragă atenția de la adevăratul plan pus la cale cu mult timp în urmă – GLOBALIZAREA. Deci, în timp ce populația este ținută/legată în pandemie, ei pregătesc construirea a cinci orașe inteligente în statul New York, CyberNYC, o coproductie Americano-Israeliană. În timp ce lumea e în panică și fierbere, ei lucrează după Cortină. În timp ce americanii nu au bani suficienți pentru măști, grupurile de miliardari mută sume mari de bani pe tabla de șah a lumii, ascunsă de ochii populației. De aici, întreaga omenire va fi controlată via satelit. Petrodolarul va fi înlocuit cu Datadolarul, va fi noua putere economico-financiară, etalon al viitorului.

Continue reading „Ben TODICĂ: Celula SF 2 (pe limba țăranului)”

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (18) – Leibniz

„Dacă un lucru nu este, unu este încă/ și cu el toată lumea”./ Toate în Unul și El peste toate!/ Dumnezeul inimii mele!/ „Minus doi a b de înmulțit cu trei a”,/ unu operația algebrică inteligibilă făcând,/ înțeles Universului dând./ Dumnezeul minții mele, Dumnezeule algebric,/ Dumnezeule al absolutului,/ Unu-le care ai pus în mișcare orologiul cosmic/ ce bate secunda pentru univers,/ ca timpul să curgă într-un singur sens./ Ți-a plăcut atât de mult ordinea, Doamne?/ Ai cunoscut vreodată regretul?”

(Poemul „Demiurgos” din volumul „O mie și una de poeme”, ed. 2016)

   Am scris în eseurile anterioare despre marile sisteme filozofice din epoca modernă care a succedat epocii evului mediu, adică sistemele lui Descartes, Spinoza și urma să mai scriu despre cel al lui Leibniz , toți trei – promotori ai încrederii în puterea rațiunii. Fraza rostită de Leibniz: „Ia ceea ce trebuie și fă așa cum trebuie, și vei avea ceea ce dorești”, certifică crezul lui.

   Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) a fost filozof și matematician, unul dintre întemeietorii iluminismului german. O personalitate complexă, caracterizată printr-o forță creatoare impresionantă, realizată în diverse domenii. S-a născut la Leipzig, oraș în Germania, într-o familie luterană evlavioasă, ca timp – aproape de sfârșitul Războiului de Treizeci de Ani, război care a ruinat Germania. Tatăl său era avocat și profesor de filozofie morală la universitatea din localitate. Ca adolescent, a fost educat în școală, dar în mare măsură a fost autodidact, studiind în biblioteca tatălui său, decedat în 1652. În anul 1661, el este admis la Universitatea din Leipzig ca student la drept. Acolo intră în contact cu convingerile oamenilor care au revoluționat știința și filozofia – precum Galileo, Francis Bacon, Thomas Hobbes și René Descartes.

   În 1666 obține titlul de doctor în Drept și intră în serviciul lui Johann Phillipp von Schӧnborn, arhiepiscop și prinț elector în Mainz, pentru care îndeplinește un mare număr de însărcinări politice și diplomatice. În 1673, întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne timp de trei ani și se ocupă în mod intens cu studiul matematicii, științelor naturale și filozofiei. Întors în Germania, obține în anul1676 postul de bibliotecar, și apoi solicită postul de consilier, care i-a fost acordat, în 1678, devenind consilier privat pe lângă Ernst August, prinț de Braunschweig-Lüneburg, și mai târziu prinț elector de Hanovra, apoi pe lângă urmașul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Marii Britanii – George I. În această funcție rămâne până la sfârșitul vieții. Se bucură de o deosebită prețuire în viață, considerat a fii un geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei și a matematicii, ci tratează și teme variate de teologie, drept, diplomație, politică, istorie, filologie și fizică. A fost fondatorul și primul președinte al „Academiei de Științe” din Berlin (1700). În 1685 Leibniz fusese numit și istoric pentru Casa Brunswick, având misiunea să dovedească, cu ajutorul genealogiei, originea casei princiare. În căutarea documentelor, își începe călătoriile doi ani mai târziu. Trecând prin sudul Germaniei, ajunge în Austria, unde află că Ludovic al XIV-lea a declarat din nou stare de război (rege născut din părinți aflați la o vârstă înaintată, considarat a fi copilul-minune trimis să salveze Franța de la dezbinare spirituală). În Viena este bine primit de către împărat; pleacă apoi în Italia. Oriunde va merge, el se întâlnește cu oameni de știință și își continuă astfel lucrările. Se întoarce la Hanovra la jumătatea lunii iulie 1690. Până la sfârșitul vieții Leibniz își continuă cercetările în domeniul istoric, depășind interesul pentru genealogia Casei din Brunswick, lărgindu-și interesul către o istorie a Pământului, care a inclus aspecte precum: evenimentele geologice și descrieri ale fosilelor. A căutat, cu ajutorul monumentelor și lingvisticii, originea și migrația popoarelor, nașterea și progresul științelor, eticii și politicii și, în final, elemente ale istoriei sacre. În acest proiect al unei istorii universale, Leibniz nu a pierdut niciodată din vedere faptul că totul se sincronizează. Chiar dacă nu a reușit să scrie această istorie, efortul său a fost mare și util. Moare la 14 noiembrie 1716 în Hanovra.

   Ca înfățișare, Leibniz a fost un bărbat de înălțime medie, cu o aplecare a umerilor, spătos, cu picioarele depărtate și curbate; era în stare să stea gânditor timp de mai multe zile așezat în același scaun, dar și străbătând drumurile Europei vara și iarna; muncitor neobosit, scriitor universal de scrisori, patriot și cosmopolit, un mare om de știință, unul dintre cele mai puternice spirite ale civilizației occidentale. Pe parcursul întregii sale vieți, Leibniz a fost perceput ca fiind un om manierat, dotat cu imaginație și humor, calități care i-au asigurat succesul dobândit în activitatea sa diplomatică și nu numai.

   Opera sa se extinde în domeniile filozofiei și matematicii, dar tratează și teme variate de teologie, drept, diplomație, politică, istorie, filologie și fizică. „Marii filozofi au fost totdeauna și mari oameni de știință: un Aristotel, un Descartes, un Leibniz, un Kant, un Wundt…” nota un filozof. Amintea, de asemenea, faptul că germanii au excelat întotdeauna în extreme opuse, și exemplifica pesimismul lui Schopenhauer și optimismul absolut al lui Leibniz, idealismul absolut al lui Hegel și materialismul lui Bruckner.

   Împărțind adevărurile în „raționale” și „faptice”, Leibniz considera că primele, având un caracter necesar și universal, nu pot proveni din experiență; principiile lor se află în intelect în stare embrionară și primesc de la simțuri doar un impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză a sensualismului (plăceri ale simțurilor) scrie: „Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simțuri”, și adaugă: „în afară de intelectul însuși”. Astfel el completează cele trei principii ale logicii aristotelice (bazate pe principiul identității), cu principiul rațiunii, necesar pentru verificarea adevărurilor faptice obținute pe calea inducției. (Logica se ocupă de condițiile gândirii normale, folosind rațiunea în realizarea anumitor activități).

   Operele filozofice ale lui Leibniz au exercitat o influență deosebită asupra dezvoltării ulterioare a filozofiei germane. Cea mai amplă lucrare filozofică a lui – Theodiceea – a fost publicată în 1710, lucrare în care predomină ideea lui de reconciliere a Bisericilor Protestantă și Catolică. Încercase de asemenea să formeze o alianță ecumenică între Asia confucianistă și Europa creștină. A lucrat alături de misionarii iezuiți, ce urmau misiunea ecumenică a fondatorului lor, în China. După ce descoperise asemănarea între conceptul creștin „Agapé” și conceptul gânditorului neo-confucianist Chu Hsi, numit „Jen”, întreba: „Nu putem noi să spunem că Li-ul chinezilor nu este substanța suverană, pe care noi o venerăm sub numele de Dumnezeu?”. Chu Hsi aparținea Școlii confucianiste a Principiului, care urma tradiția lui Confucius și Mencius, anume Legea naturală, oponentul acesteia fiind Școala Minții, a pragmatismului.

   Concluziile la care ajung simultan mai mulți cugetători, dovedesc importanța științei și a filozofiei și a ideilor filozofice asupra evoluției intelectuale a unei epoci.

   În domeniul Matematicii, Leibniz, în jurul anului 1675 a elaborat, independent de Isaac Newton, bazele calculului diferențial și integral, de o mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a matematicii și fizicii, care enunțase principiile calculului infinitezimal într-o lucrare din 1666. Simbolurile matematice introduse de Leibniz în calculul diferențial și integral se folosesc și astăzi. Perfecționând realizările lui Blaise Pascal, Leibniz a construit un calculator mecanic, capabil să efectueze înmulțiri, împărțiri și extragerea rădăcinii pătrate. A dezvoltat forma modernă de numărare binară, utilizată astăzi în informatică și pentru calculatoare, a încercat să creeze un calcul logic, o logică bazată pe utilizarea simbolurilor, fiind un precursor al logicii matematice.

   În fizică, Leibniz a introdus noțiunea de „forță vie” (mv2) ca măsură a mișcării (energia cinetică, cum o numim azi), diferită de cea de „cantitate de mișcare” (mv) (numit astăzi impuls), premergător noțiunii moderne de energie.

   În Filozofie, a susținut o nouă teorie asupra substanței care are în centru ideea de acțiune, spre deosebire de teoria carteziană a substanței, bazată pe noțiunea de întindere. Acțiunea unei substanțe se traduce în percepția sa.

   Filozofia modernă era și ea dualistă, la începuturile ei prin Descartes pentru care lumea este alcătuită din două categorii de substanțe, absolut independente între ele, substanțele cugetătoare – spiritele – și substanțele întinse, corpurile. Se crede că din cauza exagerărilor acestui dualism s-a ajuns la reapariția monismului, sub forma panteismului lui Spinoza, și a celui dinamic susținut de Leibniz.

   Leibniz considera că un lucru este din punct de vedere metafizic reductibil la o substanță simplă, un element spiritual indivizibil numit monadă. În limba greacă „monas” înseamnă „unitate, sau ce este unu”. Prin urmare, când ne referim la monade trebuie să avem în vedere faptul că ele reprezintă substanțe simple, care nu se nasc și nu pier, autonomia lor fiind totală; sunt indestructibile, o oglindire a universului. Or, acea ființă deghizată în monadă de care vorbea Leibnitz era chiar divinitatea, Dumnezeu. Monadele nu pot fi influențate de factori externi; faptul că nu sunt identice le oferă acestora o forță activă.

   Monadele dețin un grad ridicat de cunoaștere a lumii, mai bine spus un grad distinct, unic care se datorează faptului că sunt eterne,  fără spațialitate. Prin multiplicitatea infinită a monadelor ne referim la faptul că acestea fiind unice, este imposibil să intre în context cu altceva. Astfel, Leibnitz consideră că monadele nu au ferestre și că ordinea prestabilită a acestora se datorează faptului că nu există cauză-efect.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (18) – Leibniz”

Ierodiacon IUSTIN T.: Copiii care am uitat că suntem…

  

Ce fel se văd copiii cu ochii Împărăției?

   Pe pământ noi vedem mame și tați. Bunici și bunice. Copii și nepoți.

   Dar asta doar în funcție de noi. De locul nostru pe „scara” descendenței pământești.

   În Cer, nu mai are nimeni să fie copilul „cuiva”, căci nu e nevoie… Asta e minunat! Toți suntem copiii unui singur Părinte. Din care unii sunt copii care au primit în grijă, pentru un timp, alți copii – adică mama și tata. Sau copii care au primit în grijă copii de alți copii – bunicul și bunica. După cum a venit fiecare – mai devreme, sau mai târziu – pe lume.

   Și așa putem vedea Împărăția. Copii și copii care provin din alți copii. Dați unii în grija altora de unicul Tată: Dumnezeu. El rămâne singura „ierarhie” a copilăriei.

    Și dacă înțelegem asta, o liniște mare și necuprinsă se așterne peste noi…

    Nu mai avem a ne crește copiii în frică. Nu avem a ne teme de ceasul când vor da bacalaureatul. Când vor intra la facultate. Când se vor căsători și ne vor „părăsi”. Când vor suferi oarece dezamăgire.

    Căci niciodată nu au fost „ai noștri”. Noi, tot timpul, i-am crescut copiii… Lui. Am crescut alți copii, ca și noi, pentru o Taină mai Mare, a noastră, a tuturor.

    Și poate că acesta e gândul desăvârșit cu care trebuie să ne trăim „părinția” înaintea lui Dumnezeu. Cu sentimentul că creștem, mereu, copiii unui Părinte mai mare… Așa ochii noștri se trezesc. Și mintea noastră se ridica acolo unde stă adevăratul Tată. Cel pe care-l chemăm mereu în rugăciunea „Tatăl nostru”.

    Iar dacă învățăm să gândim „Tatăl nostru” duhovnicește, atunci vom vibra altfel când ne rugăm pentru copii. Voi zice Tatăl nostru cu sentimentul că zic, de fapt: „Tatăl meu. Tatăl lor…”, și-L voi Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Copiii care am uitat că suntem…”

Olimpia MUREȘAN: Picuri de înțelepciune

MIRACOLUL, IUBIREA ȘI…DUMNEZEU

”…merg și eu într-o vacanță în Tunisia. Și aleg o excursie în deșert. Ne iau cu niște mașini și fac slalom cu noi pe dunele din deșert. La un moment dat mașinile se opresc pe vârful unei dune și își dau drumul în jos ca pe un tobogan. Și ajungem pe o altă dună. În depărtare se vede fata morgana, ziceai că este la orizont o mare. Coborâm din mașini. Picioarele ni se afundă în nisip. Dar ce ciudat a fost că oriunde priveam până la infinit nu era decât cer și nisip. Și atunci probabil pentru că nu mai aveam nici un sprijin mintal, cu toții am izbucnit în plâns, fără motiv.

Oriunde priveam, toți plângeau, chiar dacă se fereau să fie văzuți. Impresionant moment. Era o eliberare a minții, binefăcătoare și puternică. De abia atunci când pierzi orice realizăm din lumea aceasta, numai Dumnezeu ne rămâne pe care să ne sprijinim. De aceea, drumul spre EL, înseamnă desprinderea de lume. Numai când pierzi lumea, îl câștigi pe Domnul! Și atunci pornește miracolul. Acesta este prețul.

2.„Cine va căuta viața o va pierde, dar cine o va lăsa pentru Mine. o va câștiga.”

„Dacă  suntem liberi de egoism, suntem cei mai bogați, căci toată lumea este a noastră și este una cu noi. Suntem în „non dualitate”, deci în spațiul miracolului. Atunci totul este ființa noastră și opusele sunt UNA. Astfel, orice voiești ți se poate împlini. Trebuie să înveți să fii vulnerabil și neimportant. Când îi pui pe ceilalți pe primul plan și pe tine te uiți- pe Dumnezeu îl pui mai presus decât lumea sau interesul personal. Dar dacă interesul personal este primordial, vom suferi neapărat. Pentru că nu ne va lăsa să punem nimic mai presus decât EL, să nu ai alți dumnezei în afară de Mine, …Ce este important în viață? Să trăiești fără „EU” -aceasta este cea mai mare fericire, înseamnă că Dumnezeu este cu tine. Și când EL este cu tine…ce altceva mai poți să-ți dorești, când deja ai totul…și ești „totul”?

Să trăiești în lume ca și când nu ai aparține ei! Total desprins, cum este fluturele care, cu toate că nectarul florilor îl atrage la nebunie, nu rămâne pe niciuna. Nu te fixa de nimic, aceasta este fericirea. Modestia și Moralitatea este garanția succesului în viață.”

3. „Numele egoului este zădărnicie, el nu vrea fericirea noastră, ci cât mai multă durere. Pe când cealaltă mișcare logică de tip și/și te duce la Dumnezeu, te ridică la suprafața lumii, te înalță și te face să îmbrățișezi totul. Egoismul se întreține de peste tot și cu orice ocazie. Și numai astfel poziția socială, banii, bogățiile, averea –devin importante. Dar, dacă acest parcurs unilateral nu se mai face, omul scapă din lanțurile egoului și devine liber de egoism, liber de sine și de Matrix. Adică devine dragoste, aceasta este cea mai mare fericire, iubirea este lipsa egoului. Acum și aici se vede cum tot ce ne înconjoară este viu și inteligent, indiferent că sunt lucruri neînsuflețite, idei-și un gând este o ființă vie, și o particulă, și o piatră-totul este pătruns de dumnezeire. Și atunci, mergem pe principiul ȘI/ȘI-opus logicii terțiului exclus-care este SAU/SAU …Modelul ȘI/ȘI îl eliberează pe om de „eul” său mărginit și îi dă voie să depășească limbajul și dualitatea, pe când în modelul SAU/SAU-dacă cineva susține una și altcineva alta, deci, când au absolutizat elemente diferite, nu mai au cum să cadă de acord vreodată. Ca doi oameni să se înțeleagă trebuie ca amândoi să nu împartă în bine și rău-dacă fac așa-de aici conflictul și războiul!”

Citate din :„SHANGRI-LA Frumusețea fără margini a divinului” de Marius Ghidel

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Picuri de înțelepciune”

Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (4)

Oglinda

Să nu uităm nicicând să iubim. De câteva ori pe zi mă duc în pădure. E adevărat, că e ceva de mers. Dar din cauza asta pot fi singur acolo cât timp vreau. Sunt vreo doi kilometri până la luminiș. Acolo în luminișul parcă dăltuit în smaraldul pământului, este lacul meu. În jur doar dealuri, unul mai mândru ca celălalt. Lângă lac, veniți doar ca să mă păzească, copaci de un verde închis, cu coroana plină, soldați tineri, chipeși, stând drepți, cumva respectuoși. Acoperind puțin dealurile, copacii vor să le ia acestora dreptul natural de a se oglindi în luciul de cristal al apei.

Lacul e un rotund perfect. Parcă arhitectul creator, așteaptă acum să-l ridice pe o parte, și încet, încet să-l rostogolească pe pământuri. Un cerc uriaș de apă. Apa acoperă lacul cu o pojghiță subțire, delicată, perfectă. Pare că același creator a umplut paharul lacului, prin înghițituri mici, oprindu-se exact atunci când acesta urma să se verse înafară. Apa stă acum în echilibru gravitațional așteptând un semn, orice adiere de vânt ca să se reverse. Exact peste luminiș, un candelabru de marmoră, un nor alb și gros, închide ermetic cutia mirifică a lacului. Doar razele puternice de soare, reușesc să-l străbată și să mă-ncălzesacă.

Ciripitul de păsărele și bătai scurte din aripi, sparg din când în când văzduhul. Deși și păsărelele fermecate preferă să moțăie ademenite de feeric. Totul doarme-n liniște. Eu îi spun locului Oglinda Mea. E întradevăr o oglindă. Eu stau agățat în rama ei verde, puțin umedă, lungit pe iarba groasă și-mi pierd privirea în luciul apei. În oglindă pot să văd ce vreau.

În oglindă îmi văd prieteni, prieteni de demult. Ei se apropie de mine fără a ieși din apă și ne povestim povești de atunci, cu copii și fete, și povești de acum cu glezne și spate. Câteodată apar și sirene frumoase. Pe acestea le-am dorit mult. Le doresc mult. Și acum când le văd simt aceași dorință vie să le ating să le îmbrățișez. Aș vrea să ne povestim povești de dragoste, povești știute atunci, văzute astăzi prin lentilele puțin deformate ale timpului. Suntem doar sirene, nu trebuia să te necăjești atunci, îmi șoptesc ele. Ne-am iubit, ne iubim încă, dar nu ne putem atinge.

Câteodată fermecat, mă las purtat de visuri adânc, adânc în razele soarelui. Atunci vreau să-mi retrăiesc un vis, un eveniment fericit. Atunci caut o piatră pe malul lacului. O caut să fie rotundă și plată. Mă aplec puțin până ce corpul mi-e cumva paralel cu Oglinda Mea și cu o zvâcnire puternică arunc piatra, spre mijlocul lacului. Zeci de cercuri mici se înconjoară, unele pe altele, în rotunduri pașnice. Sute de sectoare de cerc, triunghiuri cu vârful acolo unde a căzut piatra se întretaie. În fiecare tringhiuleț, văd câte un prieten sau o cunoștiință. Îi văd în triunghiuri desenate de apă, cu capul puțin alungit și picioarele mici lipite, de convexitatea oglinzii, a apei. Îmi vine să râd de ei, de mine. Ei vorbesc între ei. Gălagioși, râd și-și povestesc întâmplări.

În câteva minute știu și eu despre ce eveniment e vorba și mă grăbesc să mă alătur, să particip. E o adevărată serbare între prieteni. Câteodată, foarte rar, mai cade și câte un bolovan o stâncă mică. Apa împroașcă malurile ca o balenă furibundă. Totul își revine în secunde. Acum, mulți, mulți ani, a căzut o stâncă, o stâncă în Oglinda Mea. În mijloc s-a făcut o gaură mare, neagră. Fâșii uriașe de apă au sărit în toate colțurile. S-a dovedit după aia că un om o împinsese în lac. Oglinda mea era distrusă. Toate astea le începuse un om. Un om cu o mustață mică, pătrată, neagră și o privire de nebun. Cu părul lins, pieptănat cu cărarea pe dreapta, îmbrăcat în haine militare. Era nebun. Era om?

Din gaura ce s-a format în mijlocul lacului, s-au auzit strigăte, ordine, lătrături de câini. S-au auzit țipete de copii. Plânsete de femei. Se auzeau și fluierături de tren. Ca niște gemete sfâșietoare. Tot timpul mă așteptam ca apa să reumple gaura din mijloc, așa cum credeam eu că e omenesc, că e natural. Dar nu s-a întâmplat. Oglinda Mea părea distrusă pentru totdeauna. Câțiva ani buni și eu, și familia mea, și prietenii mei, și mulți, mulți oameni, milioane, au suferit de pe urma nebunului cu mustața pătrată. Mii de nebuni ca el îl salutau respectuos, militărește cu mâna dreaptă ridicată-n sus. Mai apoi o mulțime de alți nebuni au spus că ei erau îngroziți de ce auzeau și vedeau, dar știți frica, spaima i-a împiedicat să i-a atitudine, să facă ceva. Ei spuneau, noi nu suntem nebuni doar fricoși. Oameni mari, oameni de stat, au spus că e trist ce se întâmplă, dar nu e nimic de făcut. Milioane de oameni mureau.

Apa din mijlocul lacului țâșnea acum la kilometri ca lava unui vulcan dezlănțuit. Era toată roșie, sângerie. Iarba din jurul lacului, ori arsese complet ori era acoperită de un mâl gros de un roșu închis. Soarele nu mai putea încălzi lacul. Deși era lumină afară, o negură umedă, friguroasă se lăsa peste omenire. Numai voci reci, răstite strigau stânga – viață, dreapta – moarte. Ei se credeau Dumnezeu. Ei puteau striga fără teamă de Dumnezeu. A ținut mulți ani, urgia asta. Nu i-a lovit pe toți. Era un rău, un rău îngrozitor făcut de om, împotriva omului, împotriva omenirii. Omul nu a vrut să se împotrivească. Omul nu a putut să se împotrivească. Oamenii puteau, dar nu au știut să întindă o mână de ajutor.

Au trecut anii. Lacul s-a refăcut. E iar Oglinda Mea. Iar mă întâlneam acolo cu prietenii și sirenele mele. Visez iar vise dulci, întins pe malul lacului. Din nou liniștea lui e deplină. Din nou farmecul lui ademenitor mă trage înăuntru lui, mă adoarme pe pojghița lui lină de apă. Și eu, și toți prietenii mei am uitat complet prin ce-am trecut, prin ce-au trecut semeni de-ai noștri.

Acum câtva timp o altă stâncă a căzut iar în lac. Oglinda Mea e din nou lovită. În mijlocul lacului s-a facut o gaură mare neagră. Stânca uriașă a căzut deodată, într-o zi senină. Numai cerurile pot ști de ce și pentru ce. De data asta din gaură, nu se aude nimic. Doar o tăcere amenințătoare, doar un nor de un negru închis înconjură gaura și rănește parcă atmosfera. Cerul e senin ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar există și o mână care într-o tăcere macabră arată, stânga – viață, dreapta – moarte.

Oamenii sunt acum uniți. Cu toții sunt loviți. Toată omenirea învață cum se poate ieși viu din urgia asta. Sunt sigur că și molima asta va fi învinsă de noi. Omenirea va trece și peste asta. Cu victime. Victime ce nu trebuiesc uitate. Oamenilor le e teamă. Dar sunt gata să înfrunte grozăvia. Nu trebuie să uităm, că unită, omenirea e greu de îngenunchiat. Se vor descoperi antivirusuri. Se vor descoperi tratamente noi. Toți oamenii de seama, vor să ajute oamenii de-o seamă, să treacă peste toate. Oglinda Mea va fi iarăși ca la început. Dar nu trebuie să uităm niciodată pe cei ce au fost împinși de om sau de destin spre dreapta. Cei care pedepsiți de noroc nu mai sunt printre noi. Trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă de viață. Fiecare clipă minunată cu miile ei de trăiri. Multe lucruri se vor schimba. Dar e bine să nu se schimbe pe termen scurt. Să ne uităm mereu în oglindă, fiecare în oglinda lui și să nu uităm!

*

Corona times

Facebook mă întreabă la ce mă gândesc:

Adevărul ca de vreo două luni la NIMIC!

De gramatică:

Am ajuns la un punct în viață unde mă deranjează virgulele,

Am groază de multiplele semne de-ntrebare!

Și nu am aproape nici un semn de exclamare!

De consternare:

Viața este câteodată o întâlnire cu personaje, fapte și situații adevărate !!

Fă tot posibilul să fi mereu în jurul lor!!

Atunci iți vei trăi cu adevărat viața!

Dacă nu nu regreta. Pentru tine viața nu a început încă!

De Corona:

Nu memora nici număra zilele, fă-ți zilele

memorabile

*

Corona times – 1

Când toată lumea vede orice pe fundal negru, când te simți între tristețe și bucurie precum acul unui cântar nedecis în privința greutății tale, abia atunci încep să curgă știrile: Cele liniștitoare, vin deobicei din disperare sau din nerăbdare. Încă puțin vaccinul. Păi englezii, americanii, chinezii. Într-o lună, două e gata. S-a terminat, avem vaccin. Italienii  au ajuns la concluzia, că boala atacă vasele de sânge, și nu plămânii. E o concluzie interesantă. Sper să fi fost încercată cu succes deja în Italia. La genul ăsta de știri eu zic doar Dumnezeu să ne ajute. Eu, sper că pe zi ce trece, medicina să renunțe la statistici și să treacă la soluții: medicamente, proceduri, sugestii întemeiate, vaccinuri. Destul cu conferințe ținute de medici și de statisticile lor.

Teoria conspirației…

Continue reading „Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (4)”

Mircea Dorin ISTRATE: Unde ești copilărie (poezii)

DOAR   ACOLO

 

După ce, bătut-am calea vieţii veşnic urcătoare

Şi-am trecut de culmea care a rămas în amintiri,

M-am întors încă o dată în minunea-mbietoare

Când spre ieri deschis-am poarta tăinuitelor trăiri.

 

Nicăieri şi niciodată nu simţit-am fericirea

Şi plăcerile vieţii ce-au venit din preacurat,

Ca-n scurtimea tinereţii, unde chiar dumnezeirea

Coborâtu-s-a în toate, rai îmi facă, fermecat.

 

**

Cînd sub bolta de luceferi strălucind în feerie

Dulci săruturi arzătoare ne-mpărţeam nenumărate,

În plăcerea celei clipe ce-am crezut-o veşnicie

Ne-ndoios a noastre simţuri îndulcitu-s-au în toate.

 

Doar acolo fost-am clipă trecătoare, nepătată,

Pură toată, neminţită, strălucind a adevăr,

Doar acolo doritoarea sărutare ne-ntinată

Înălţat-a două inimi nesătule, ce se vor.

 

Doar acolo arsul clipei ne-a topit atunci pe dată

Iar simţirea-nfiorată a ’nălţat-o spre divin,

Doar acolo fost-am boabă într-o lacrimă curată

Din fântâna unui suflet, unde toate-s dulce chin.

 

***

Timpuri scurse-n strâmte maluri astăzi sunteţi amintire

Dintr-o vreme depărtată ce topitu-s-a în zări,

Taină-mi staţi în gândul celor miruiţi într-o iubire

Ce-au bătut, ca fiecare, ale dragostei cărări.

 

 

UNDE   EŞTI    COPILĂRIE 

 

Vânturat-am astă lume mult în lung, dar şi în lat

Şi-am văzut, de n-am cuvinte să le spună, să le scrie,

Dar nimic din toate astea, nu-s ca locu-n care-am stat

În cuibarul cald din satul, ce făcutu-l-am vecie.

 

Azi mă-ntorc, c-aici mă cheamă timpul meu de început,

Să mai văd cu ochii minţii, viaţa cum s-a tors pe fus,

Şi cum cea copilărie, toată încă a-ncăput

În dulceaţa unor clipe, ce cu mine-apoi s-au dus.

 

*

Las în urmă drumul ţării şi-o apuc pe cea cărare

Care-mi trece şerpuită printre vii spre Continit,

Şi tot urc în osteneală, căutând spre larga zare

Stâna, ce-a-ngropat-o veacul din vechime-n loc umbrit.

 

Cu privirea caut tainic trei ciobani şi-o Mioriţă

Care ştiu că-n vremi bătrâne colindatu-mi-au pe-aici,

Să mi-i pun într-o baladă şi din plânset de băciţă

Să-i fac lacrimă-nstelată pe-a ei ie cu arnici.

 

Pustiită-mi este stâna, că ciobanii-s duşi cu turma

Să îmi pască roi de stele prin câmpiile de sus,

Gârbovite-s cele timpuri şi-n tăcerile de-acuma

Doar uitarea mi-o mai cată, tot lăţindu-se pe-ascuns.

 

Prin pomiştea ce-a  rărită, amintirea re-nviată

Cată merele de aur ce-n-vrăjitu-mi-au pruncia,

Şi-un balaur ce-o păzeşte, cu privirea-nfiorată

Pe Ileana Cosânzeana, ce îşi plânge silnicia.

 

Nu-s, că nu-s mai cele timpuri ce mi-au fost atunci avere

Şi pe care tăinuite într-o ţandură de gând,

Le păstrez să simt şi-acuma gustul raiului de miere

Când eram copilul mamei şi-mi spunea poveşti, oftând.

 

***

Unde eşti copilărie, visul nopţii înstelate,

Bob de smirnă parfumată în cădelniţa uitării,

Mugur sărutat de roua purităţii-nlăcrimate,

Vamă dată-n amintirea timpului, sortit pieirii.

 

 

MĂ-NTORC  MEREU  CU  GÂNDUL

 

De-o vreme al meu suflet cernit şi-n lăcrimare

Se cere-n satu-n care mi-e neamul în nevoi

Şi-atunci, tot căt cu gândul în dulcea mea visare

Cea urmă veşnicită a carului cu boi.

 

Acolo, drumul ţării cu însfinţita-i tină

Şi Coasta cu pomiştea şi via ruginită

Şi Bercul de poveste cu vraja lui divină

Mi-au fost averi lăsate, la vremea sorocită.

 

În Tonorog şi-n Bedea aveam grădini în floare

Iar gâze jucăuşe şi fluturi argintaţi,

Puteam s-adun în roiuri doar scuturând cărarea

Ce-mi îngâna Târnava cu plopii tremuraţi.

 

Cea stână adormită pe-un braţ de colilie,

Frăgarii de pe uliţi şi cornii de pe deal,

Izvorul de sub dâlmă şi nucii toţi din vie

Şi stele câte-or ninge din ceruri pe Ardeal,

 

A mele fost-au toate, avere nemuncită

Lăsată de Măritul să-mi ţie loc de rai,

Eu ca neştiutorul, uşor am risipit-o

În cele patru vânturi, ca jarul pe vătrai.

 

Din tot ce-a fost rămas-am acuma doar cu dorul

Păcatelor făcute cu mintea-mi de copil,

Şi zbaterea din suflet, când mă-mboldea fiorul

În faţa unei fete, ca floarea de april.

 

Atunci şi doar atuncea au fost curate timpuri

Şi simţătoare clipe din inimă pornite,

Iubiri neîntinate ce-or veşnici de-apururi

În tainiţe de gânduri ascunse-n a mea minte.

 

***

Acum, în toamna vieţii, când brumele se-adună

Pe sufletele noastre în tremur picurate,

Ne-ntoarcem iar în visul clipitei de pe urmă

Să ne-ndulcim amarul cu vremi neîntinate.

 

 

NOAPTE   FERMECATĂ

 

Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie

Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,

Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie

Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Unde ești copilărie (poezii)”

Al. Florin ŢENE: Inima mamei

Inima mamei I

 

      Luna ca un sloi de gheaţă în topire

      Tristă aluneca pe cerul însorit,

      Era vremea morilor ce măcinau iubire

      Şi-a Cuvântului din sinele dorit.

 

      Dar în lumea asta pe dos întoasă

      Băiatul ce-şi bea ziua în paharul cu vin

      Îşi bătea adesea mama c-o palmă nervoasă,

      Apoi îşi îneca răutatea-n pelin.

 

      Într-o clipă cuvântul ucide l-a trăznit,

      A luat cuţitul şi cu sete în mama a lovit,

      Inima i-a luato din piept aruncând-o-n mărăcini,

      Primăvara începuse să plângă cu flori de mălini.

 

      În tufă sângele mamei a dat în floare.

      Iar inima ei îngrijorată şi tristă l-a întrebat:

      -Fiule, spune-mi sincer, te doare?

      Răspunsul n-a venit şi inima mamei a înlăcrimat.

 

      O, Doamne, ai grije de fiul meu

      Se ruga inima din spinii fără nume,

      Iar fiul înjurându-l pe Dumnezeu

      A uitat de mama ce l-a adus pe lume

      Şi de inima ei însângerând pământul.

 

      În poem mai pulsează  inima, Cuvântul.

 

Inima mamei II

 

Avea băiatul mereu un dor de casă;

Iubirea mamei îl aştepta cu mângâieri:

Însă o clipă din ancestral rămasă

Atingându-i pasul se prefăcea în ieri.

 

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Inima mamei”

Roni CĂCIULARU: Ivan Lungu (1935-2020) – Așa e jocul…?!

Ivan Lungu s-a dus!… L-am pierdut și pe el. În cartea mea de telefoane, cu numere din ce în ce mai puține, numărul lui Ivan este cu roșu, și rămâne! Acasă, singură și tristă e doamna Puica, soția deșteaptă și cultă, bunul lui consilier și sprijin devotat! Dar prietenul meu a plecat și nu se mai întoarce. Ca-ntr-un joc pe care Arghezi mi-l șoptește mereu: „Așa este jocul./ Îl joci în doi, în trei,/  Îl joci în câte câți vrei./ Arde-l-ar focul!…”.

A fost un om cald, deștept, optimist și demn. A fost un om cu o specială curățenie sufletească, gata oricând să aibă prieteni și să sară în ajutorul cuiva, care ar avea nevoie de efortul său. O făcea cu nonșalanță și cu dăruire. Știa să fie prieten! Știa să fie om între oameni.

Câteva date biografice:

Născut aș 14 iulie,1935, la Caransebeș. Liceul – la București. Apoi – Institutul de Științe Economice. Este absolvent al Facultății de Comerț Exterior. De la intreprinderile de comerț exterior din România, trece ca redactor în Redacția de știri externe a Agerpres-ului. Semnează, și în presa cotidiană, cu regularitate, comentarii de politică internațională. După câțiva ani este prezent într-un domeniu cultural-comercial, fiind angajat la „România-film”, cu participare activă la Festivaluri Internaționale Cinematografice.

Din anul 1973 devine cetățean Israelian. 14 ani lucrează în cadrul Direcției de import-export a firmei „Soltam”, apoi la ale firme – până în 2000, când se pensionează. Atunci începe activitatea jurnalistică consecutivă, israeliană, în limba română. Condei activ, dinamic și echilibrat, în publicațiile de rigoare, își construiește un nume căutat și apreciat de cititori, ca și de unii colegi. Inteligent, cu bunul lui simț – de altfel specific personalității sale! – scriind limpede și atrăgător, ia lumea-n piept, sesizează subtilități politice, încriminează forțele răului și analizează cumpătat calea omenirii spre bine și normalitate.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Ivan Lungu (1935-2020) – Așa e jocul…?!”