Paul LEIBOVICI: Paul Celan

(o sută de ani de la naștere – 50 de ani de când ne-a părăsit)

Pentru a înțelege literatura și în special ,,poezia,, creată de Paul Celan , lectorul contemporan trebuie să parcurgă paginile istoriei începînd cu subjugarea Bucovinei de către regimul sovietic, apoi ocuparea acestui teritoriu de armatele germane și române. În prima subjugare comunistă întreaga populație a Bucovinei a fost supusă unor legi ale regimului bolșevic, care a dus la dispariția, închiderea, suspendarea drepturilor oamenilor dintr-o societate – pînă atunci liberă și democrată, a cărui cultură era la nivelul popoarelor din vestul Europei. Odată cu ocuparea Bucovinei și Basarabiei de armatele fasciste germane și trupele române  a început persecutarea evreilor, formarea primului lagăr de la Cernăuți și apoi gonirea acestora peste Nistru-în lagărele de muncă ale Transnistriei. Atît în drum spre diversele lagăre cît și apoi- ori  au fost executați mii de evrei,iar unii au murit din pricina mizeiei, bolilor. Printre aceste victime s-au numărat părinții lui Paul. Încă din copilărie a primit o educație care a stat mai întîi sub influența tatălui său Leo –sionist și vorbitor al limbii ebraice. Dar, Mama sa fiind de cultură germană, a căutat ca și fiul să învețe la Școala germană –primind o educație corespunzătoare. Subliniez faptul că sora tatălui –Mina –a plecat cu un grup de sioniști spre Eretz Israel -1934. Îndiferent de opția sa lingvistică,educația primită în casa părintească ,anul 1940 răstoarnă toate proiectele ,situația se înrăutățește pentru evrei. Epoca, amintită mai sus a lagărelor duce spre despărțirea definitivă a lui Paul de familia sa. Paul Peisah Antschel (23.feb.1920). În aprilie 1945, la bordul, unui camion militar rusesc, va trece granița îndreptîndu-se spre București. Aici tînărul de 22 de ani își va cîștiga pîinea ca traducător, la unele ziare centrale, a numeroase articole din limba romînă în limba rusă. Prilej de a face cunoștiință și a intra în societatea unor tineri reporteri, scriitori, poeți din Bucureștiul anilor de început al regimului comunist. La București se face cunoscut ca tînăr poet. Pseodonimul Celan provine anagramarea numelor său de familie ,,Antschel,,.

Bogatele sale proiecte încep să se contureze  compunînd o seamă de texte –versuri în limba romînă. Tot la București se naște proiectul unui volum de versuri în limba romînă. În 1946 adună majoritatea textelor poetice într-un volum pe care-l intitulează ,,Nisipul din urmă,,. Poema,, Marianne,, Aceste versuri îi vor apărea în prestigioasa revistă ,,Viața Românească; mai apoi apar într-un volum al scriitorului Petre Solomon. ,,Izma iubirii a crescut ca un deget de înger / să crezi: din pămînt mai rămase un braț răsucit de tăceri/ un umăr ars de dogoarea luminelor stinse / o față legată la ochi cu năframa neagră a vederi/ o aripă de mase de plumb  și alte frunze/ un timp istovit în odihna scăldată de ape/….Mariane-personajul oniric și străveziu își dezvăluie adevărata materie  în poemul românesc, unde apare ca un înger-demon. ,,Mai apoi îi va apare poemul,, TANGOUL MORȚII în prestigioasa revistă CONTEMPORANUL,,-2 mai 1947. Redactorul șef –era Ovidiu Crohmălniceanu.Laptele negru din zori îl beau cînd e seară/ Îl beau la amurg  îl beau și la noapte/ Îl beau,îl beau./Săpam o groapă-n  vîzduh și nu va fi strîmtă /Un om stă în casa se  joacă cu șerpii și scrie / el scrie –n amurg  în germană…..evre-i-i și-i fluieră el porunca ne dă să cîntăm pentru dans …El strigă săpați mai adînc iar ceilalți cîntați /arma o înșfacă, o flutură,albaștrii i-s ochii / Săpați mai adînc iar ceilalți  cîntați pentru dans mai departe…

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Paul Celan”

Ioan MICLĂU – GEPIANU: Cuvinte de Minte

-Educatorul bun nu primește mita înșelătorului!

-Educația tinerilor nu se face dându-le bani, ci arătându-le calea prin care se face banii!

-E o fericire interioară ce te înalță, atunci când realizezi că ești bun  cu cei din jur.

-Educația politică este o profesie, nuo cale a gâlcevilor publice.

-Energiile oamenilor trebuiesc îndreptate spre zidirea păcii și a bunei stări spirituale și materiale, nu spre vitejiile războinice!

-E hula o calitate ca și alte multe rele, care tactic finisate te înjunghe pe la spate.

-Entuziasmul iubirii și dragul de viață sunt semnele divine că Omul  este ființă divină!

-Este mai ușor a distruge decât a construi, și…, lumea tot ce e mai ușor vrea!

-Este o fericire să ai o nevastă care te susține în bine, chiar dacă Eva lui Adam a greșit la început!

-Este o greșeală a umple casa cu jucării de tot felul pentru copii, mai bine arătați-le frumusețile naturii, să li se dezvolte natural sănătatea și mintea!

-Ești bogat și nemuritor prin buna creștere ce o dai copiilor tăi, în speranța că și ei la rândul lor, vor fi ca tine!

-Eterna știință este credința ta în relația cu divinul Dumnezeu!

-Europa a fost o fată frumoasă, ce a venit să-și revadă locurile natale!

-Evenimentul cel mai măreț îl realizează o Mamă, dând viață unei noi vieți!

-Escrocheria se dă singură de gol, prin aceea că, deși vorbește la infinit, încă nu a pus punctul pe ”i”.*

-Exemplul tău de părinte, luminează calea de viitor a copilului.

-Explicați copiilor frumusețile lumii înconjurătoare, frumusețea fiecărei  ființe create de Dumnezeu, astfel vă veți bucura de ei la bătrânețile  voastre!

-Ești cel mai cuminte  și fericit om, mulțumindu-te cu agoniseala muncii tale cinstite; poți fi și cu bogăție, dar să nu-ți sărăcești sufletul!

-Eterne, frumoase și adevărate sunt poveștile, plac tuturor, și celor mici și celor mari, fiindcă un grăunte de învățătură tot aduc ele, altfel n-ar fi povestitori să le povestească!

(*-fără a atinge esențialul)

(Culese din cartea, ”Cuvinte de Minte” autor Ioan Miclău, Ed ”Cuget Românesc”, 2012).

***

 

Aprecieri:

 

Familia Maria și Florin Hornărescu – Sydney

    „ Poetul nostru român, afirmat și recunoscut în țara de adopție; marea țară-continent Australia căreia merită să-i acordați multă dragoste și respect pentru realizarea visului și afirmarea dumneavoastră de a deveni, poet, prozator și dramaturg, înhămat la muncă asiduă și tenace pentru toată viața.

     Mă alătur societății literare SCWC (South Coast Writers Centre) pentru a vă felicita din tot sufletul pentru frumosul cadou-prețuire-acordare în calitatea de ”Life Member” al SCWC – Wollongong”.

De asemenea vă felicit și vă doresc ”Mulți ani fericiți, sănătate și împlinirea tuturor dorințelor, succes în activitatea scriitoricească și același țel de muncă pentru comunitatea noastră românească în Australia.

(Cu ocazia pensionării).

     Pensionarea înseamnă continuitatea activităților într-un ritm lejer, fără griji și destindere completă în mijlocul familiei. Mă bucur mult de aceste două vești semnificative: ”Pensionare și ”Life Member”, care vor fi încântarea și mulțumirea dumneavoastră pentru multă vreme.

    Vă mulțumesc pentru aprecierea sentimentelor noastre, pentru promptitudinea în trimiterea cărților solicitate, pentru cartea cadou ”TEATRU” și aștept următoarea Carte ”Poezii alese” vol.II, pe care o vom citi cu aceeași plăcere și prețuire.

20 septembrie, 2005

 

Elena M. Maling

  I want to thank my Dad for giving me and my sisters, the opportunity of discovering The world of imagination and reality, by letting us discover the beauty of reading books. Dad and Mom never obliged us to read, instid Dad explained în his own stile, the Subject of the books he read. I was always fascinated by how much he loved to read. He would tell us that a book is like a person, and has its own character. The more books you read, the more interesting they become.

  I remember when I was small, Dad would tell me bedtime stories. I would love certain stories and ask for those again and again.There were times when he had some small Detail different to previous nights, I would be so happy to catch his mistakes and correct Him. Much later I realised he would intentionaly change the story, and enjoyed seeing me So interested in the story telling. My own enjoyment in reading books was always there.

   As a teenage în Australia with no English Language skills, I looked to books and magazine like a duck to water. When I entered the University my Dad cried. As time pased by, he never gave up on his childhood dreams, of being a writer or poet.

   Continue reading „Ioan MICLĂU – GEPIANU: Cuvinte de Minte”

Nicu ALIFANTIS: Ca nisipul artiștii sunt….

 

„După tot ce-a fost rămâne Artistul,

fir de nisip cernut cu grijă și lăsat acolo,

pe plaja pustie printre scoici și alge pentru a fi găsit,

poate anul viitor, poate altădată, poate niciodată…”

 

Cine este artistul român?

 

Un cetățean al României, trăitor în spațiul carpato-dunărean, cu drepturi și obligații ca oricare alt cetățean, plătitor de taxe și impozite, dar căruia soarta i-a hărăzit ceva ce le lipsește celorlați, făcându-l astfel diferit semenilor săi.

Argument

Am stat mult pe gânduri dacă să-mi expun câteva idei legate de soarta breslei noastre în momentul de față, cel al crizei Corona virusului. Mă voi referi la toți artiștii al căror loc este pe scenă. Actorilor le spun: Aveți grijă de voi, de Teatrul vostru, de personajele voastre. Muzicienilor le spun: Aveți grijă de voi, de Instrumentele voastre. Tuturor vă spun: Aveți grijă! Ceea ce faceți voi e mai presus de toate urâțeniile ce ne înconjoară, pentru că sunetul magic al celor trei gonguri vă preschimbă mereu și astfel vă transformați în nemuritori. Voi sunteți minunea pe care vin s-o vadă spectatorii voștri. Ei sunt cei care vă înconjoară cu iubire și vă sunt alături mereu, tocmai pentru că nu pot fi ca voi. Aveți grijă de ei, nu-i dezamăgiți, revărsați asupra lor cu generozitate tot respectul și dragostea de care sunteți în stare. Rămâneți demni, puternici, uniți, rămâneți voi înșivă și nu uitați: Spectacolul e viu, la fel de viu ca voi. Arta nu se poate se face decât cu voi pe scenă și cu spectatori în sală, nicidecum altcumva. Învingeți răul ce s-a abătut asupra voastră și asupra noastră cu puterile de care vă știu în stare și reveniți acolo unde vă e locul, pe scenă.

 

I.

O radiografie a artistului sub coronavirus.

În cele ce urmează voi încerca o analiză cât se poate de obiectivă asupra situației în care se află breasla artistilor din România în acest moment al crizei Covid 19. Este o experiență extrem de traumatizantă pentru noi toți, mai ales că ne-ntâlnim cu-așa ceva pentru prima dată în această viață. Din păcate, nu întrevăd prea curând o ieșire din această criză, pentru simplul motiv că vom fi printre ultimii, dacă nu chiar ultimii, relaxați. Nu sunt nici pesimist, nici alarmist și nici nu am intenția de-a semăna panică. Îmi doresc doar un singur lucru. Să vă lămuresc, să mă lămuresc, că mai avem mult timp de așteptat până când totul va intra în normal. Și nici nu știu cum va arăta normalitatea în viitorul apropiat.

De ce? Pentru că:

Prin natura meseriei noastre, relația cu publicul este una indinspensabilă. Actul artistic al oricăruia dintre noi își poate atinge scopul doar în clipa în care ceea ce facem creează acel flux, acel schimb de vibrații emoționale între cei aflați pe scenă și cei din sală. Sunt convins că niciunuia dintre noi nu i-ar plăcea să cânte într-o sală goală sau și mai rău, să mutăm întreaga noastră activitate în spațiul on-line. Să cântăm sau să jucăm un spectacol de teatru în fața unui ecran?

Admițând faptul că la mijlocul lunii mai ar putea începe relaxarea anumitor categorii profesionale, pentru noi, cei care slujim pe scenă, care suntem dependenți de public, în grupări mai mult sau mai puțin numeroase, accesul în săli de genul celor de teatru, case de cultură, cluburi, restaurante, baruri este puțin probabil. Deci singurul spațiu în care se vor putea desfășura manifestările aristice va fi probabil cel în aer liber, iar perioada cred că ar putea fi începând cu 15 iulie până în 15 septembrie în cel mai fericit caz.

Rezultă că în astfel de spații și în perioada pe care am amintit-o, sunt șanse să se desfășoare câteva din concertele mari, unele programate din timp, altele reprogramate.

Care vor fi acestea?

  • Concertele cu artiști internaționali, organizate de marile companii de impresariat din România și/sau din altă parte.
  • Concertele și/sau turneele unor artiști români în vogă, puțini la număr, care beneficiază de suportul financiar al unor mari firme producătoare românești sau al unor sponsori importanți.
  • Câteva concerte din cadrul unor programe sau proiecte culturale ce au fost agreate, aprobate și bugetate încă de anul trecut.
  • Trupele de cover-uri, cele de folclor și mai ales DJ-ii, pentru nunți. Toți aceștia vor avea la dispoziție 11 zile în iunie, 21 zile în iulie, 11 zile în august și 17 zile în septembrie. Voi explica mai târziu de ce am luat în calcul doar aceste zile oprindu-mă la luna septembrie.
  • În rest, cu puțin noroc, vom putea întâlni restul de artiși pop, rock, jazz, folk, folclor, pop-dance, în diverse spectacole ocazionale, organizate în aer liber. Întrebarea de bun simț este: Cine va finanța aceste spectacole? Primăriile? Acestea sunt secătuite financiar anul acesta, cât a mai rămas din el, astfel încât vor uita de festivaluri, de zilele orașelor și comunelor din lipsă de bugete.
  • Cu puțin noroc, vom mai întâlni la mare și la munte pe terasele unor hoteluri-restaurant câteva mici trupe de cover-uri sau formula cea mai economică (un el la clape și o ea cu vocea), asta numai dacă proprietarii hotelurilor și/sau restaurantelor își vor permite luxul financiar de-a avea muzică live în locațiile lor. Să nu uităm cât de afectată a fost HORECA de această criză și cât de mulți artiști depind de acest sector.

Cam așa văd eu activitatea artistică din acest an. Deci, fără a pune la socoteală artiștii internaționali ce vor concerta în România anului 2020, show bizz-ul autohton va fi reprezentat de 3 mari case de producție cu maximum 10-15 artiști și trupe de top, incluzând aici și artiștii din Republica Moldova care și-au făcut nume în România. În realitate cred că numărul artiștilor va fi și mai mic.

Multă lume se va întreba de ce am luat în calcul activitatea doar până-n luna septembrie. Pentru simplul motiv că parșivul Covid, conform opiniei specialiștilor, se va întoarce. După cum știți, există un prost, dar vechi obicei. Toamna și iarna încep răcelile, gripa, virozele. Cum mai mult ca sigur până în acest final de an nu vom beneficia de vaccinul anti Covid, vă imaginați că virusul nu va fi foarte prietenos cu noi, chiar dacă autoritățile ne pun în vedere că ar trebui să învățăm să conviețuim cu el. Dată fiind această situație, cred că din toamnă – iarnă, ne vom suspenda iarăși activitatea și vom retrăi, împotriva voinței noastre, acest film prost. Nu mai pun la socoteală primăvara anului viitor. De asta am calculat reluarea a activității noastre doar până în luna septembrie. Probabil că mă veți urî, însă nu e vina mea. O spun specialiștii. Septembrie 2020 – aprilie 2021, probabil că se vor restricționa din nou activitățile culturale. Eu nu fac decât să bănui cam care va fi soarta noastră. Deci, cu puțin noroc, în mai 2021 ne-am putea întoarce pe scenă. Apoi va fi vara 2021 cu ceva activitate sporită după care, sper că ne vom vaccina. Mă rog la Dumnezeu să greșesc și să nu fie așa.

Spun toate acestea, pentru că sunt conștient că ne va fi nu greu, ci foarte greu. O pauză de activitate atât de mare în viața unui artist face ca revenirea să fie extrem de dificilă. Am trăit-o pe propria-mi piele în 1997, cînd, în urma unui accident, am fost privat de activitate timp de peste 10 luni, iar revenirea a durat cam un an și jumătate, cu un volum uriaș de muncă. Apoi, când ne vom întoarce la normalul pe care ni-l dorim, după ce vom fi vaccinați, vom fi puși în fața unor mari transformări social-economice, financiare, mutații de comportament, transformări de mentalitate, asistând la alte priorități ale societății. Criza economică va fi una profundă și va afecta grav, mult mai grav decât actuala criză din sănătate, atât economia țării, cât și buzunarele românilor. Prin urmare, producțiile noastre, indiferent că ele vor fi concerte, turnee, albume, videoclipuri etc., vor fi afectate. În fond, produsul prestației artistice e unul comercial. Cine va mai cheltui bani pe un bilet de spectacol, indiferent de gen, cine va mai cumpăra un disc, un DVD, un vinyl? Din ce în ce mai puțină lume.

În plan național, multe activități se vor muta total sau parțial on-line, relațiile umane se vor vedea altfel, iar multe din activitățile de care ne lovim curent vor căpăta o cu totul altă față și vom fi puși în fața unor noi provocări. Nu cred că vom mai reveni la ceea ce am fost în decembrie 2019. Nu știu dacă ne vom relua viața de unde am întrerupt-o sau vom începe una nouă. Singurul lucru în care cred e că arta care s-a născut și a trăit pe scenă, cu public în sală, nu poate fi altfel. Sau cine știe? Probabil că anumite producții artistice se vor muta în spațiul virtual, așa cum vizualul și vânzările au și făcut-o de câțiva ani buni. Cei care vor încerca să mă convingă că se poate câștiga din vânzările on-line, le spun că românul nu e obișnuit să cumpere un produs pentru simplul motiv că poate să-l descarce gratuit. Ține de mentalitate. De ce să plătească când poate să descarce gratis un album, de ce să cumpere un bilet când îl poate vedea gratis pe artist, fie la zilele orașului, fie la nu știu ce festival local.

Din acest motiv susțin și subliniez cu tărie că această disperare de concerte on-line din această perioadă, făcute din bucătărie, sufragerie, baie, debara, verandă sau nu știu ce colț al acasei, poate crea un precedent extrem de periculos. Înțeleg dorința artiștilor de-a avea un contact cu fanii lor în spațiul virtual, pentru ca aceștia să nu-i uite, să afle că există, că sunt activi. Una e să transmiți un mesaj fanilor tăi, să fii solidar cu ei, să le amintești că ți-e dor de ei, că abia aștepți să-i reîntâlnești și alta e să dai concerte de-acasă, în condiții tehnice precare. Aceste întâmplări nu numai că nu aduc vreun câștig financiar, ci dimpotrivă, îți fac un mare deserviciu prin saturarea interesului admiratorilor, minimalizând astfel emoția reîntâlnirii. Pentru că se pune întrebarea: Ce vei face când vei reveni, mai devreme sau mai târziu la viața normală?… Nu distrugeți, vă rog, ceea ce ați clădit cu greu o viață, e păcat, zău!

 

II.

Artele spectacolului

„Orice spectacol are un sens pentru visători.

Ochii văd, spiritul cercetează, comentează, traduce.”

(Victor Hugo)

„Artele spectacolului denumesc generic acele arte, ale căror opere sunt caracterizate de o reprezentare efemeră, limitată în timp. Ele presupun prezența unor interpreți sau actori (în sensul general al termenului) și a unui public spectator.

Ele se deosebesc de artele plastice (sau artele vizuale) prin faptul că se bazează pe o acțiune de interpretare în timp (arta se produce în momentul prezentării ei) și nu pe expunerea unor opere de artă realizate în prealabil. Esența artelor spectacolului constă deci în orientarea lor către arta ca proces, în locul lucrării de artă ca obiect palpabil. Chiar dacă spectacolul, ca proces efemer (termen clasic, „arte efemere”, din grecescul „ephemeros”), poate fi înregistrat (video, audio, etc.), producerea lui inițială rămâne una de tip procesual și nu obiectual. Aceste arte presupun deci mai degrabă o „punere în scenă”, un „spectacol” și mai puțin o „creație de obiecte de artă”.

Artele spectacolului cuprind numeroase moduri de expresie artistică. Între ele se numără atât arte considerate „clasice”, cât și arte moderne și contemporane, sau arte aflate la confluența mai multor genuri, cum ar fi:

  • Teatru, respectiv actorie, filarmonici, operă, operetă, musical, teatru de păpuși, cabaret, vodevil, comedie, scamatorie, varieteu, circ, recitare (lectură publică), arta povestirii, pantomimă.
  • Dans, respectiv balet, dans modern, dans contemporan, euritmie.
  • Arte media, arta cinematografică, teatru radiofonic, arte video.
  • Arte conceptuale, happening, fluxus, performance.

(citat Wikipedia)

Am început acest capitol cu o definiție tehnică tocmai pentru a avea o imagine cât mai clară a artelor spectacolului la care mă voi referi în cele ce urmează, pentru că acestea sunt legate organic prin relația artist – public. Artiștii care performează în domeniul artelor spectacolului pot fi împărțiți din punct de vedere social în două mari categorii: ANGAJAȚI și LIBER PROFESIONIȘTI.

  • ARTIȘTII ANGAJAȚI sunt toți aceia care au contract de muncă pe o perioadă determinată sau nedeterminată cu o instituție artistică, beneficiind de CAS – Contribuții pentru asigurări sociale (pensie), CASS – Contribuții pentru asigurări sociale și de sănătate, CFS – Contribuții

la fondul de somaj, implicit vechime. Marea majoritate a acestora au studii de specialitate medii sau superioare. În această categorie intră cei angajați la: teatrele dramatice, operă, operetă, musical, filarmonici, ansambluri populare, teatru de păpuși, circ, dans, respectiv balet, dans modern, dans contemporan.

  • ARTIȘTII LIBER PROFESIONIȘTI sunt acei artiști care nu au un agajament permanent cu contract de muncă. Ei sunt angajați ocazional pe baza unui contract de drepturi de autor, nu beneficiază de CAS (pensie), CASS, CFS, își plătesc taxele și impozitele la stat și recurg la pensii private.

În această categorie intră cei ce pot colabora cu: baruri, restaurante, cluburi, teatre private și de stat (actorie, operă, operetă, musical, cabaret, vodevil, comedie, scamatorie, varieteu), companii private de circ, recitare (lectură publică), arta povestirii, pantomimă, dans, respectiv balet, dans modern, dans contemporan, euritmie, arte media, arta cinematografică, teatru radiofonic, arte video, arte conceptuale, happening, fluxus, performance. În categoria liber profesioniștilor cei mai numeroși sunt instrumentiștii, soliștii vocali, folclor, actori.

Foarte multă lume folosește în prezent pentru ARTIȘTII LIBER PROFESIONIȘTI o denumire total eronată, respectiv ARTIȘTI INDEPENDENȚI. Această denumire nu există în niciun text de lege sau nomenclator, deci nu are nicio bază legală!!!

Pavel Sebastian-Raul și George Robescu semnează o analiză foarte interesantă în articolul „Ce este un artist independent” publicat în Dilema veche, nr. 465, 10-16 ianuarie 2013. Iată câteva fragmente din acest articol: «Artistul indie, prescurtarea de la independent, nu înseamnă „artist liber“. Independenţa sa nu este echivalentă cu libertatea, ci se reflectă strict asupra cîmpului în care noţiunea de artist este funcţională (şi asupra constrîngerilor sale), avînd astfel sensul de separaţie, distincţie şi anti-scenariu. Un artist poate fi independent de valorile dominante promovate de către piaţa de artă sau establishment-ul politic, dar dependent de legitimarea sa ca artist. Artistul indie este dependent de contextul prefigurat în semnificaţia culturală a noţiunii de „independent“ şi a distincţiilor pe care aceasta le poate crea. […] Independenţa nu este niciodată totală, ci fragmentară. […]

Independența nu are o dimensiune unilaterală. Poate însemna independenţa de stat şi capital, poate însemna un act artistic solitar, social sau conformist. Libertatea sa constă mai degrabă în dexteritatea poziţionărilor sale multiple – ideologice, politice, sociale, critice, artistice – şi în selecţia modalităţilor de acţiune. Într-un context precar instituţional, cu mecanisme de piaţă neracordate decît formal la scena internaţională, operînd cu instrumente apropriate doar teoretic în discursul autohton, artistul indie este deseori structural obligat să-şi găsească un patron/sponsor. […] Independenţa artistului se reflectă în mijloacele de exprimare pe care le foloseşte şi în mesajele pe care le emite. […] Produsul său artistic ar fi secundar în raport cu valorile pe care le promovează. Independenţa sa nu s-ar măsura în libertatea faţă de constrîngerile sociale pe care şi le asumă, ci în libera sa alegere a acestor valori ca reprezentative.»

Și-atunci vin și vă întreb: Este oare artistul independent? Răspunsul este á la Radio Erevan. Unii zic că da, ații zic că nu!… Mie-mi pare a fi mai mult dependent. Indiferent că este pe plajă, la un foc de tabără, la o nuntă, la un restaurant, apare invariabil cineva care îi comandă ceva. Plătit sau nu, ascultă glasul angajatorului indiferent că-i este prieten, fan, șef, producător, editor, sponsor. Se supune, respectând comanda. O vorbă veche spune că „cine plătește comandă!”. Și-atunci, unde-i independența artistului? Doar în mintea lui naivă. În epoca modernă, ideea de „artist independent” este mult mai ambiguă. Nu poți fi independent atâta vreme cât trebuie să respecți anumite reguli trasate de mersul pieței, al showbiz-ului. Simpla aliniere la trend, modă, curent, spuneți-i cum vreți, te pune în poziția de sluj. De ce? Pentru că vrei să fii în cărți, să exiști pe piață, să joci în echipa câștigătoare. E un fel de compromis acceptat, e un fel de acceptare tacită a dependenței față de anumite entități.

Artistul e dependent de public, de cei ce-i cumpără produsele, de cei care-i finanțează productiile, de cei ce-l promovează. Și nu în ultimul rând este dependent de talentul său, de opera sa, de comportamentul cu sine însuși, ori cu cei cu care lucrează și mai ales cu cei pentru care lucrează. În concluzie, artistul e doar APARENT independent.

În consecință, părerea mea este că sintagma „Artist Independent” nu este corectă!

 

III.

Artistul de ieri până azi

„Arta este generatoare de civilizație,

așa cum floarea răspândește parfum.”

(Victor Hugo)

M-am născut și mi-am petrecut o parte a copilăriei în REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ, cealaltă parte a copilăriei, adolescența și tinerețea în REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA, m-am maturizat și îmbătrânesc în ROMÂNIA de azi. Aș vrea să profit de parcursul pe care l-am avut prin această viață, pentru a face o scurtă trecere în revistă a felului în care au fost văzuți și tratați artiștii și fenomenul artistic în trecut și în prezent. Sunt destule voci care consideră că tot ce-a fost în trecut trebuie șters, uitat, îndepărtat. Eu cred că ar trebui să păstrăm ce-a fost cu adevărat bun, să fie reparat sau adaptat ceea ce merită luat în seamă, și eliminat doar ce-a fost cu-adevărat malign. Să nu pornim în a construi ceva just cu idei preconcepute.

  • Astfel în R.P.R., cel mai ascultat era radioul unde se difuzau muzică simfonică, corală, ușoară, jazz, romanțe, folclor, emisiuni de teatru radiofonic, povești pentru copii și emisiuni educative. Radioul avea propriile orchestre. Simfonică, Estradă, Muzică Populară, Corul Radio și sală proprie de concerte. Televiziunea a început încet-încet să intre în casele oamenilor. Casa de Discuri Electrecord, cu studioul de înregistrări, fabrica de vinyl-uri și orchestra proprie contribuia cu brio la arhiva muzicală românească și nu numai. Toate aceste instituții produceau și difuzau preponderent creație românească, dar și internațională. Toate emisiunile de radio și TV erau live, importanți artiști internaționali ne călcau pragul. Cea mai mare sală de concerte din România acelor ani era Sala Floreasca din București. Apare Legea Dreptului de Autor (1956) care stabilea drepturile numai pentru autori, în timp ce artiștii interpreți sau executanți, deși nu erau incluși în lege li se recunoștea statutul. În paralel, fenomenul teatral beneficiază de un generos suport din partea autorităților, înființându-se noi teatre în mai toate colțurile țării. Substratul propagandistic al tuturor acestor instituții era unul moderat. Școlile de artă, învățământul superior capătă din ce în ce mai mare notorietate prin valoarea deosebit de ridicată a corpurilor didactice. Politicienii, indiferent de rang, acordau atenție culturii. Gurile rele spun că Gheorghe Gheorghiu Dej era un mare admirator al Mariei Tănase și un mare iubitor de muzică și film. Fiica sa, Lica Gheorghiu era actriță și se pare că pentru ea a fost înființat în 1956 Studioul Cinematografic Buftea, dotat cu tehnologia de ultimă oră a acelor ani și cu propria Orchestră Simfonică. Marii artiști de teatru și muzică primesc, după modelul sovietic, distincții importante pentru activitatea și creațiile lor, precum „artist al poporului”, „maestru emerit al artei”, „artist emerit”, „colectiv artistic emerit”. Multitudinea acestor „titluri” aveau ca formă de recunoaştere exterioară nişte insigne care se purtau la rever. Bineînţeles că fiecare din ele aduceau, mai ales în deceniile 5 şi 6, o serie de avantaje materiale şi sociale.

Din tabloul schițat mai sus se poate reține numărul mare de locuri de muncă, precum și o serie întreagă de facilități, toate acestea ducând la stimularea și susținerea mișcarii artistice și a fenomenului cultural românesc.

  • După moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej în 1965 și adoptarea noii constituții, numele țării a fost schimbat în Republica Socialistă România (R.S.R.), iar conducerea a fost preluată de Nicolae Ceaușescu. Acesta reușește, folosindu-se de o conjunctură favorabilă (Primăvara de la Praga, 1968) să atingă un punct culminant al popularității sale, chiar și în rândul intelectualilor. Din păcate, speranța cum că România pornea pe un drum just avea să dureze foarte puțin. Tezele de la Neptun din iulie 1971, lansate de Ceaușescu la întoarcerea acestuia din China și mai apoi din prima vizită în Coreea de Nord, aveau să demonstreze, încetul cu încetul, adevărata lui față. Declinul social și cultural în România începe în anul 1978 după cea de-a doua vizită a lui Ceaușescu în Coreea de Nord. Cultul personalității, propaganda ideologică comunistă din ce în ce mai agresivă, controlul absolut, monitorizarea discuțiilor cu străinii, cenzura, îngrădirea libertății de exprimare, reducerea orelor de difuzare ale programelor de televiziune, lichidarea unor instituții culturale, introducerea în repertoriul teatrelor, operelor și teatrelor de varietăți obligativitatea punerii accentulului „pe promovarea producțiilor naționale cu un caracter militant revoluționar”, îndepărtarea și izolarea valorilor din toate domeniile, plecarea din țară a unor importanți oameni de artă și cultură, degradarea accentuată a nivelului de trai, toate aceste au dus la îndepărtarea soților Ceaușescu prin pedeapsa capitală în decembrie 1989.

În toată această perioadă au apărut:

– ATM (Asociația Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale);

– ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic);

– UCMR (Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România) în cadrul căreia funcționa o secție care gestiona drepturile de autor ale compozitorilor;

– Atestatele de Artist Liber Profesionist, eliberate de Consiliul Culturii și Educației Socialiste (CCES) prin care artiștilor care prestau în toate artele spectacolului li se recunoștea statutul de „Artist” și le erau reglementate retribuțiile în funcție de categoriile atribuite în urma unor examene;

– Ansamblul Artistic UTC;

– Ansamblul Doina al Armatei;

– Ansamblul Ciocârlia al Ministerului de Interne, și Casa de cultură a Ministerului de Interne;

– Cenaclul Flacăra;

– Cenaclul Serbările Scânteii Tineretului (creat ca alternativă la Cenaclul Flacăra).

Din 1976 Festivalul Național „Cântarea României” a adunat sub aripile sale mii de oameni ai muncii, fenomen care a generat o nouă categorie artistică – Artiștii Amatori. O parte dintre cei lansați de Cântarea României s-au pierdut pe drum, alții s-au afirmat și au rămas în branșă, mărind astfel considerabil numărul artiștilor liber profesioniști.

Ca un paradox, în ciuda degradării vieții sociale și a restricțiilor impuse, viața artistică funcționa intens. Motivele principale ale acestui fenomen au fost diminuarea orelor de emisie ale televiziunii la două ore pe zi, programul din ce în ce mai politizat al radioului și starea din ce în ce mai deprimată a populației. Oamenii au găsit alternativa și s-au refugiat în sălile de teatru și muzică, dar și în carte. Se citea mult. A fost perioada în care s-au editat intens carte, ziare și reviste. Cu toate că cenzura devenea din ce în ce mai aspră, creatorii au reușit să găsească întotdeauna subterfugii. Slalomul în creație a devenit sport național. La spectacolele muzicale trebuiau prezentate spre aprobare textele cântecelor. Fiecare artist adăuga în repertoriul său două-trei texte cu „probleme”. Comitetul de Cultură le tăia din repertoriu și astfel se obținea aprobarea. În spectacolele de teatru se introduceau intenționat câteva scene cu „probleme” care cădeau automat la vizionare iar spectacolul primea avizul să se joace. Teatrele scoteau un număr mare de premiere pe stagiune, jucau zilnic cu sala plină, iar duminica aveau, de cele mai multe ori, două reprezentații. S-a introdus sistemul autofinanțării instituțiilor de cultură. Din acest motiv, în paralel cu repertoriul de la sediu, teatrele organizau turnee cu câte o distribuție de divertisment. În perioada estivală activitatea se mutau pe litoral. Concertele muzicale erau prezente în toată țara. Turneele erau lungi de 10-15 zile, uneori chiar și mai lungi, sălile de concert deveneau neîncăpătoare, cu câte două reprezentații pe zi, iar duminica două, uneori chiar trei reprezentații. Restaurantele și barurile aveau angajate propriile trupe pentru asigurarea programului de divertisment. În perioada vacanței, „Teatrele de Vară” din toate stațiunile de pe litoral aveau spectacole zilnic, la capacitate maximă, pe toată perioada sezonului.

În concluzie, cu bune și rele, putem spune că a fost o perioadă prolifică pentru mișcarea artistică.

  • Cu această moștenire am pășit în 1990 în România post revoluționară. Primii 2-3 ani după ’90 au fost extrem de dificili pentru mișcarea artistică românească indiferent de gen. Entuziasmul generat de eliberarea de comunism, contactul cu libertatea, cu noile valori democratice la care visasem atât de mult au început să devină realități, însă au creat și o stare de confuzie generală. Am fost puși în fața unui „nou” străin nouă, pe care nu-l înțelegeam întru totul și de care ne și temeam într-un fel. Cum va fi, ce se va întâmpla, încotro ne vom îndrepta, erau întrebările frecvente ce ne frământau. Mișcările politico-sociale și televiziunile în mod special au direcționat atenția oamenilor către spectacolul cotidian care se derula cu repeziciune și propunea experiențe nemaiîntâlnite până atunci. Spectacolul s-a mutat în stradă și la televizor. Explozia informațională, internetul, televiziunile, radiourile, concertele cu artiști valoroși internaționali au adus modificări în gustul publicului. Pretențiile acestuia au crescut, artiștii autohtoni au fost supuși brusc unor noi și mari provocări. A trebuit să treacă un timp până când să se instaleze acea saturație firească față de spectacolul cotidian. Oamenii au reînceput să vină la teatru și în sălile de concerte. Unii artiști din vechea generație s-au adaptat, au rămas pe piață, alții s-au pierdut pe drum.

Prin excelență, profesia de artist a fost, este și va rămâne una liberală, ceea ce i-a avantajat pe unii artiști în a se adapta mai ușor la economia de piață ce se instala și în viața artistică. Vidul legislativ a încurajat pirateria, importul și comercializarea diverselor produse culturale. Unele instituții a căror existență era asociată cu „perioada de tristă amintire” s-au desființat, câteva și-au schimbat numele, iar altele noi au apărut ca necesitate a reprezentării și protejării noilor valori democratice. Un teren propice și neexploatat, audiovizualul românesc suferă schimbări evidente și de amploare după evenimentele din 1989. De la începutul anului 1992, anul apariției Legii Audiovizualului și a Consiliului Național al Audiovizualului (CNA) s-au acordat mii de licențe TV și radio. Radioul Național și Televiziunea Română se reorganizează. Începând cu anul 1996 , odată cu apariția Legii nr. 8 (Legea nr. 8 privind dreptul de autor și drepturile conexe; în care sunt introduși și artiștii interpreți sau executanți), apare ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor).

Asistăm la apariția unor organisme de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe pentru toate domeniile artistice. Asistăm la o explozie în lanț în urma căreia se înmulțesc casele de producție artistică, casele de filme, firmele de publicitate, studiourile de înregistrări, editurile, presa scrisă (ziare, reviste); apar uniunile de creație care adună pe bresle categoriile de artiști, unele dintre acestea asimilând portofoliile organizațiilor ce funcționau încă din anii ’70. În această periodă începe să se dezvolte industria scenotehnică. Apar firmele mari, câteva la număr ce-i drept, dar care vin cu un istoric în domeniu legat de logistica unor trupe rock ale anilor ’70 – ’80.

Tot în această perioadă se dezvoltă industria organizării de spectacole axată mai mult pe importul artiștilor străini. Astfel apar câteva companii românești care pun monopol pe piața autohtonă a organizărilor de mari evenimente. Interesant ar fi de remarcat faptul că începând cu 2015 aceste companii își mută activitatea din București către vestul țării, constituind astfel în acea zonă un punct terminus al turneelor internaționale. Ar fi câteva explicații: lipsa infrastructurii, construcția unor săli mari de concerte în orașele mari din vest și, nu în ultimul rând, mutarea grosului de capital financiar din capitală către centrul și vestul țării. Toate aceste mișcări strategice ale evenimentelor artistice vor acționa în detrimentul artiștilor români. Întâmplările desfășurate cu atâta repeziciune între 1996 și 1998, dar și pe parcursul următorilor ani, au creionat imaginea unor abile construcții de influență și oportunități financiare ale unor grupări de interese ce au drept țintă dominarea showbiz-ul românesc. Cele mai vizate sunt piața de publicitate și cea de producție artistică care generează drepturi de autor, adică mulți bani.

Un alt an important a fost 2007 când, la 1 ianuarie, România a devenit stat membru al Uniunii Europene. Apar noi oportunități, mai ales financiare, pentru cei ce își doreau impunerea pe piața artistică românească. Acesta a fost momentul în care între diversele organizații și societăți de gestiune și case de producție au început luptele pentru supremație. Influențele politice au început să-și spună cuvântul și astfel după 2010 asistăm la instalarea unor ierarhii pe mai toată piața artistică. Puține bastioane au mai rămas de cucerit în acest război al intereselor.

Teatrul rămâne singurul domeniu care stă, cât de cât, departe de aceste mișcări de interese. În ultimii 30 de ani au apărut doar trei teatre noi. Teatrele „Excelsior” și „Masca” înființate de Ministerul Culturii în 1990, ministru Andrei Pleșu, care au fost trecute ulterior la Primăria Capitalei și Teatrul „Metropolis” primul teatru de proiecte, înființat de Primăria București în 2007, primar Adriean Videanu. Două teatre (Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova și Teatrul „Radu Stanca” Sibiu) reușesc afirmarea pe plan internațional, ambele fiind clădite pe personalitatea regizorului Silviu Purcărete; se reîntorc câțiva dintre regizorii români care au părăsit România în perioada comunistă, însă producțiile semnate de ei în mare parte nu s-au mai ridicat la nivelul așteptat (probabil din cauza vârstei și a uzurii profesionale la care au fost supuși în toată această perioadă); se înmulțește numărul festivalurilor de profil, câteva dintre ele reușind să capete un prestigios renume internațional. Începând cu anii 2000, se reduc bugetele alocate teatrelor în întreaga țară și se demarează o campanie de restructurarea a teatrelor de provincie mai ales, prin unirea sub o singură pălărie, acolo unde sunt mai multe instituții. Multe teatre intră în reamenajare, ceea ce a adus la distrugerea capacităților tehnice ale sălilor și la micșorarea numărului de locuri. Apar o multitudine de teatre particulare, underground, marea lor majoritate funcționând în spații mici, neconvenționale, amestecând consumația tipică barurilor cu consumația artistică. Repertoriile acestora sunt în mare majoritate de o calitate discutabilă, iar artiștii jucători sunt studenți sau absolvenți ai institutelor de artă particulare. Apare fenomenul „stand up comedy” care câștigă tot mai mult public, proliferând un fals act artistic, subcultural, bazat pe un umor facil, primar, senzorial, predominant vulgar.

Industria cinematografică este una cu un traseu interesant, ascendent, în România de după 1990. Apar multe case de producție particulare, iar filmele, mai ales de după 2000, pătrund pe piețele marilor festivaluri internaționale, câștigând premii importante, ceea ce contribuie la o imagine foarte bună asupra cinematografiei românești. Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj Napoca, capătă într-un timp foarte scurt o puternică notorietate națională și internațională.

Mi-aș fi dorit ca analiza celor întâmpalte după 1990 să fie mult mai amplă și să vizeze în amănunt toate artele spectacolului, însă materialul ar deveni mult prea stufos și, sincer, nici nu cred că sunt persoana cea mai autorizată să fac așa ceva. Mi-e greu să fac o paralelă între ce-a fost înainte de ’90 și ce e acum, să trag o concluzie. Greu de pus în balanță, foarte greu. Judecând însă la rece cele întâmplate, cred că perioada post-revoluționară atârnă mai mult în balanță față de tot ce-a fost înainte în comunism. Libertatea de exprimare a artiștilor, condițiile tehnologice de ultimă oră, bagajul informațional, libera competiție, alinierea la conceptele internaționale sunt un mare câștig. Întotdeauna am crezut cu convingere că arta trebuie să fie vie, să trăiască azi. Ce cred că s-a pierdut, din cauza dorinței de-a ne alinia noilor directive europene trasate în arta modernă, e faptul că ne-am îndepărtat de propia personalitate, ne-am îndepărtat de identitatea națională și ne-am rătăcit într-un labirint în care ne tot căutăm și mereu găsim pe altcineva. După opinia mea, n-am fost și nu vom fi niciodată artiști europeni. Doar prin localizarea geografică și nicidecum prin identitate culturală. Suntem mult prea tributari spațiului carpato-dunărean și limbii române. Gândim și ne exprimăm românește. Orice încercare de-a fi altcumva e sortită eșecului. Brâncuși a fost mare și apreciat în spațiul european tocmai pentru că nu s-a dezbărat niciodată de gorjeanul din el. Identitatea și valoarea culturală sunt parte din ființa fiecărui creator.

Cam în această situație destul de ambiguă, cu multe întrebări și puține răspunsuri, am început anul 2020. Trăiam într-o inerție din care greu ne imaginam că ne-ar putea scoate ceva. Și totuși s-a-ntâmplat la sfârșitul lunii februarie. Timpul s-a oprit în loc într-un stop-cadru uriaș. Dintr-o dată am devenit niște nimeni, îndepărtați de tot ce-am iubit, ne-am transformat din artiști, vedete, corifei, stăpânii scenelor în niște simpli civili închiși în case, bântuiți de temeri și întrebări, căutând soluții de-a rezista uman, artistic, financiar, privind cu disperare spre un mâine din ce în ce mai încețoșat. Cum va fi acest mâine, ce va fi, cine va mai avea nevoie de noi? Dumnezeu știe, vom vedea!

 

IV.

Întrebări, întrebări și iarăși întrebări…

„Omul incult urăşte atât cuvintele,

cât şi arta sunetelor”

(Platon)

Nu mi-am imaginat niciodată că un ceva atât de mic poate face un rău atât de mare. N-am crezut că răul ăsta se poate transforma de la zi de zi într-un tsunami atât de greu de stăvilit. Nu-mi vine să cred în ce stare deplorabilă de singurătate și nesiguranță se găsesc Artiștii în această perioadă. În astfel de momente cel mai simplu lucru e să arăți cu degetul spre cineva, să găsești vinovați, să împarți acuze în sânga și-n dreapta. Nu asta doresc să fac în cele ce urmează, nu. Vreau doar să găsesc câteva explicații la ce-a fost și ce-ar fi putut fi, dacă Artistul n-ar fi fost atât de descoperit, de neprotejat, fără mijloace de apărare, fără soluții de ieșire din această situație. Așa cum spuneam, nu voi recurge la acuzații, ci voi încerca doar să atrag atenția unor persoane și instituții că dacă ar fi tratat cu mai multă seriozitate și considerație această breaslă, probabil că prezentul pe care-l trăim ar fi arătat altfel. Voi insista asupra aspectului general, chiar dacă există și excepții, iar acestea, după cum bine știm confirmă regula, nu-i așa?

Iată cum văd eu lucrurile. Politicienii, instituțiile statului, legislatia, media, consider că nu au procedat tocmai corect în toți acești 30 de ani. Ar fi putut să așeze într-o poziție de normalitate Artistul. Întrebarea care se pune este, de ce nu s-a întâmplat acest lucru? Indiferență, neglijență, ignorare? N-am idee dacă voi emite răspunsuri, dar sigur voi naște și mai multe întrebări.

  • POLITICIENII, indiferent de culoare politică. Fac această afirmație plecând de la o declarație făcută în spațiul public de un înalt demnitar care pe mine m-a lăsat fără aer. Întrebat fiind de jurnaliști ce se va întâmpla cu artiștii, cu drepturile lor de autor în această perioadă de izolare, a răspuns senin, citez din memorie: „artiștii o duc bine, am văzut chiar niște lucruri foarte frumoase făcute de ei on-line.” Mi-aș fi dorit să fiu acolo și să-i spun că, nu, domnule politician, artiștii n-o duc deloc bine, ci dimpotrivă…, dar îmi dau seama că mi-aș fi bătut gura de pomană. Concluzia pe care o trag și nu de ieri, de azi, e că politicienii nu iubesc artiștii, pentru că dacă i-ar iubi, nu și-ar apleca privirea asupra lor doar o dată la 4 ani când îi transformă în niste unelte electorale și-atât. Dacă i-ar iubi cu-adevărat, i-ar trata ca pe o categorie socială importantă, care alături de toți ceilalți slujitori ai artelor pun umărul la consolidarea culturii naționale. Astfel artiștii ar primi aprecierea cuvenită, le-ar fi respectate cu-adevărat drepturile, ar benficia de salarii din care să trăiască demn, nu ar fi umiliți cu pensii derizorii, ar fi recompensați cu titluri prin care să le fie apreciată munca. Artiștii trebuie recompensați pentru activitatea lor când sunt în viață pentru simplul motiv că acest lucru îi motivează, le dă un sentiment în plus de utilitate. Aprecierile post-mortem sunt doar simple vorbe și fapte care nu mai încălzesc pe nimeni.

„De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde. […] De aceea, cu un zîmbet plin de amărăciune, Romînul numeşte ţara lui patria bacşişului şi hatîrului. Cu aşa parlamente se fac legi peste legi – cu aşa administraţie se aplică.” Continue reading „Nicu ALIFANTIS: Ca nisipul artiștii sunt….”

Dorel SCHOR: Fără întrebări (ziceri)

*   Nimeni nu e dispus să te împrumute cu bani dacă ştie că nu ai bani.

*   Democraţia înseamnă pentru fiecare altceva.

*   Progresul nu lucrează întotdeauna spre binele nostru.

*   Nu e deloc sănătos să dormim cu televizorul deschis.

*   Ce urcă uşor şi coboară foarte greu? Kilogramele! (Beatrice Vaisman).

*   „Mai există astăzi nemţi în Germania?”…

*   Cum poţi să înveţi din propriile greşeli dacă nu le faci?

*   E uimitor câte sticle de vin pot intra într-un singur pahar ! (i).

*   Şcoala vieţii depinde şi de viaţa şcolii…

*   Îmi plac meşterii care se ţin de treabă, dar şi de cuvânt (Miriam Cojocaru).

*   Pila funcţionează mult mai bine dacă e unsă…

*   Unii inventează probleme ca apoi să vină  cu soluţii. Proaste.

*   Problema umanităţii este faptul că ne naştem din spermatozoidul cel mai iute

…Nu cel mai inteligent (i).

*   Ce mai e nou în trecutul de mâine?

*   Presa anunţă când moare un artist celebru, dar niciodată când se naşte unul (Andy Kessler).

*   „Franţa este singura ţară arabă care nu se află în război” (?,i.).

*   Fără întrebări nu am fi obţinut nici un răspuns.

*   Cine gândeşte încet se răzgândeşte repede.

*   Optimismul ascunde cele mai neplăcute surprize (Liviu Antonesei).

*   Încă o înfrângere ca asta şi am câştigat partida!

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Al. Florin ŢENE: Semiotică și articolele de presă

         Înainte de a intra în analiza noastră, trebuie să subliniez sensul cuvântului semiotic și aplicațiunea lui. Aceasta înseamnă gândire teoretică contemporană care studiază fenomenele și în special faptele de cultură ca sisteme de semnificare și procese de comunicare. Cercetarea articolelor de presă, reportaje, portrete, și analize, s-a oprit în decursul timpului fie asupra autorului, vezi Geo Bogza, văzut ca ființă socială ori ca reproducere a prezentului, uneori prin sondare abisală a subconștientului personal al autorului, fie asupra procesului de creație, pendulându-se  între critica cu aspect literar,  meditație filozofică și colecționarea de mărturii personale, fie asupra textului considerat  ca expresie a personalității jurnalistului-reporter, sau ca dat obiectiv cu deplină semnificație în sine, fie asupra lectorului, privit și acesta, dintr-un punct psihologic sau sociologic. Problema esențială nu mai este azi a ziaristului, ci a articolului pe care l-a scris, și trebuie , prin urmare , să definim un nou spațiu de schimbări și reversibilitate. Evenimentele din societate oferă nu numai un obiect pentru subiectul articolului de presă, ci și un subiect pentru obiect. Efortul semiotic este concentrat, în cercetarea pe care o fac, asupra acestei relații dialectice, asupra raportului specific de comunicare și semnificare dintre text și cititor, propunând o teorie a lecturii, deci a actului semiotic particularizat.Această limitare se datorește faptului că, în ziaristică, procesul de semioză, legătura instituită între un semnificant și un semnificat, se intersectează cu actul semiotic prin care- în alte sisteme de semne în mod exclusiv sau preponderent- este explorată o semioză.

            De la început poate fi remarcată o deosebire fundamentală între funcționarea  sistemului de semne lingvistice și a celui poetic. Lectura unui text non-literar va întâlni  o semioză definitivată în mod preponderent sau absolut. Un text științific aceleași fapte unor cititori cu o instrucție corespunzătoare, în vreme ce poemul este altfel citit chiar de aceeași persoană în momente diferite. Textul științific poate fi translat, pe când poemul nu poate suporta modificări fără alterarea identității. Articolele jurnalistice  prezintă o identitată semnificativă a semnificanților și o semnificativă absență de identitate a semnificaților.De aici ireductibilitatea  textului literar, și al celui ziaristic, deoarece schimbând semnificația se schimbă mesajul trasmis, astfel concluzionez:semnificația se suprapune textului.

            Limba română, asemenea altor limbii, ca sistem semiotic, are drept unități minimale semnele care o compun, dar, în cursul unor analize succesive, se descoperă că acestea sunt bazate pe un număr mult mai mic de elemente minimale, fără semnificație în sine, care, însă, fac posibilă proliferarea semnelor și, totodată, decodarea lor. Limba română nu poate fi descrisă numai ca sisteme de semne., Însă, ținându-se seama de structura lor internă, ele sunt cu totul altceva, și anume sisteme de figuri care servesc la constituirea semnelor.

            Articolele de presă, la fel ca literatura, se adresează, prin intermediul văzului-corelat sinestezic cu auzul, sau invers- în egală măsură intelectului, cunoașterii și sensibilității. Semiotica Continue reading „Al. Florin ŢENE: Semiotică și articolele de presă”

Ierodiacon IUSTIN T.: Verde tihnit…

VERDE TIHNIT…

 

Să inventăm o nouă culoare –

verde tihnit.

 

E culoarea

când nu mai vine seara;

când te-ai trezit, în sfârșit,

nicăieri

în locul cel fără de așteptări

al așteptărilor tale.

 

Când Lumea toată e o ceremonie

de chado sau de ikebana,

de ceai sau de flori

fără invitații, fără portari

și fără destinații

pe care să pierzi biletele.

 

Da. E pentru sistemul nervos, pentru nervi

de un verde tihnit. E

ceaiul minții înainte de culcare.

Dar și mai mult

mai mult de tot…

 

e ora rugăciunilor fără cerere

e timpul întâmplărilor fără profeți

e ora când Dumnezeu își ia papucii,

pijamalele și pasta de dinți

și merge la culcare.

 

Și poți lăsa orice, cu El, orice

pe a doua zi…

căci e destul

să știi, să ai

verde tihnit.

——————————–

Pr. Iustin T.

19 mai 2020

 

 

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Îmi șterge din cuvinte nonsensul (stihuri)

Sunt într-un con de lumină
cafeaua fierbinte cu arome fructuoase
mă îndeamnă la meditație fără sincope.

 

Ea tace și zgârcită în priviri duioase,
rupe din mine ecouri cu sunete grave
ce se pierd în tăcerea uimită de teamă.

 

Îmi șterge din cuvinte nonsensul
și-n cele din urmă-mi consumă gândurile
care nu vor să se lase.

 

Eu nu-mi pot imagina un basm,
dar pot scrie o poezie de dragoste
în care va deveni iubita din versuri,

 

pe care nu știu dacă vrea să le citească
ca să se bucure ori să plângă.

 

 

nor și umbră

când păsările pleacă
o tristețe se risipește de sub aripile lor
pământul încă visează
dar cu toții ne gândim la întoarcere

 

nu cred în mai mult
decât se poate face de cei liberi
să-și folosească resursele de gândire

 

ce este nor este și umbră
nu se ivește nicio pată de culoare
care să schimbe clar obscurul situației

iubirea nu se mai naște la prima vedere
aproape toată este legată de proprietate
ca un ombilic
de reușita întreprinzătorului

 

ca o zi de soarele strălucitor
când amiaza te cheamă la odihnă
și tu îți dorești o adiere de vânt
care să te mângâie prin păr

 

seara mi se face sufletul iubire
și așteaptă
în așternuturi noaptea
cea plină de neprevăzut

 

 

pe acoperișul orașului

noaptea pe întuneric este egală cu ea însăși
nu se desparte de umbre mergătoare
și e însoțită pe drumuri de teamă

 

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Îmi șterge din cuvinte nonsensul (stihuri)”

Alexandru NEMOIANU: Puccini 4

Strada Puccini din Bucuresti, era prima stradă din parcelaria “Parcul Snic” (începută în anii treizeci ai veacului XX), paralelă cu Calea Floreasca. La un capăt se termina în strada Bartok Bella, iar la celălalt se termina în strada Ceaikovski. În plus, tăia și era tăiată de strada Glinka. Inițial strada avea un număr, iar numele Puccini l-a primit prin 1948-1949.

Casa de la numărul 4 (casă în care m-am născut) a fost construită între 1939-1940. Locul casei a fost cumpărat în devălmășie de către tatăl meu, avocatul Virgil Nemoianu, și bunicul meu matern, colonelul în retragere(K.u.K) Romulus Boldea, la acea vreme, Președintele “Comunității de avere grănicerești” din Caransebeș. Tot în devălmășie cei doi au construit casa: două treimi au fost plătite de Romulus Boldea și o treime de către Virgil Nemoianu (la acea vreme secretar-general al “Uniunii exportatorilor de animale”). Casa a fost construită după planurile unui arhitect Italian, care a mai ridicat asemenea case în zona. În construirea ei s-au folosit cele mai bune material existente la vremea respective. Casa avea ceva dintr-o vila mediteraneeană și, cum ziceam, fusese foarte solid zidită.

Erau două etaje așezate pe un parter și un demisol locuibil.

Parterul și primul etaj aveau planuri identice. În casa scărilor se intra printr-un fel de pridvor larg, acoperit cu olane. Din eleganta casă a scărilor, cu trepte late, mozaicate și aplicații din lemn de castan, se intra în câte un antreu spațios cu mozaic pe jos. Antreul avea o fereastră dând spre un balcon vast și fereastra era protejată de un grătar din fier forjat, negru. Din antreu se intra într-un hall mare, de circa șase pe cinci metrii, din care se deschideau patru uși. Prima ușă era cea a antreului, urma o fereastră foarte mare și o ușa de sticlă care dădea într-un balcon vast cu aspect de loggia. Ușa următoare era foarte mare și făcea parte dintr-un glasswand care corespundea unei alte încăperi. O încăpere care urma să fie bibliotecă și birou. La rândul ei acea încăpere dădea printr-un alt mare glassvand într-o altă cameră ce urma să fie sufragerie. În lungul celor două camera amintite era un balcon lung. Atunci când glasswand-urile erau deschise, creând un singur trup, cele trei camera alcătuiau un ansamblu impresionant. Pe partea stângă a hall-ului era o ușa de stejar, vopsită alb, pe care se intra în dormitor. Dormitorul,la rândul lui, avea ferestre largi și care corespundeau unui al treilea balcon. În dreapta era ușa care răspundea la baia, mare, prevăzută cu cadă și bideu. O a două ușa, în stânga, dădea într-o camera mai mică, la rândul ei prevăzută cu o fereastră mare. Ultima ușa a hall-ului comunica într-un coridor lung care ducea la bucătărie, cămară și un corp sanitar de serviciu. Din coridor, o ușa se deschidea spre scara de serviciu care ducea la pod, la pivnițe, și camerele eventualului personal auxiliar. Fiecare încăpere avea câte o masivă sobă de teracotă de culoare brun deschis, iar hallul avea o sobă de teracotă dublă în formă de cămin.

Etajul al doilea era de plan diferit. Era acolo un apartament cu două camera mari, cu baie și bucătărie spațioasă și un mic balcon. Lângă el era o garsonieră având o camera mare, baie și antreu. În tot lungul dinspre stradă era un balcon lung, având marginea acoperită cu olane și dând impresia de mansardare. La demisol erau două garsoniere identice aceleia de la etajul al doilea. Curtea era destul de spațioasă și partea din spate era acoperită cu beton asfaltat și adăpostea pivinițe suplimentare pentru lemne și cărbuni.

Din capul locului “partea” tatălui meu a fost apartamentul de la etajul întâi și una dintre garsonierele de la subsol. Restul casei urma să fie împărțit între mama mea și sora ei, măritată în 1945 Cincheza. Până atunci Romulus Boldea a decis să își închirieze partea din casă. O decizie care în viitor, în condițiile noului regim politic, se va dovedi să fi fost nefericită.

Oricum, pentru vremea respective, ”planul” era bun. Chiriile încasate reprezentau pentru proprietar un venit decent reprezentând, aproximativ, salariul mediu al vremii.

Acei chiriași au fost Evreul, refugiat din Germania, Carol Elbogen și soția sa Elsa, care au închiriat apartamentul de la etajul al doilea, și famila lui Francisc Rambosek, ovrei austriac naturalizat în România, fost director de întreprindere în Galați. Ambele familii vor sta ani îndelungați în Puccini 4 și viața lor s-a împletit cu cea a proprietarilor casei. Garsonierele au fost închiriate unor burlaci sau tineri căsătoriți și se preconiza că aceștia vor rămâne doar pentru scurtă vreme. În privința celor arătate până aici se cuvin câteva observații.

Planurile de viitor și evoluția “casei” arată foarte limpede că “socoteală de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, că viața nu poate fi prevăzută. Dar instaurarea regimului comunist a împins istoria casei Puccini 4, ca și a întregii țări, într-o direcție cu totul diferită. În acest sens o istorioară a altei case se potrivește.

Într-o asemenea casă a fost mutat un “tovarăș” care, foarte mândru, spunea, ”am primit o casă cu hal (fonetic)”, bătrânul proprietar a mormăit doar, ”în ce hall (hol) am ajuns”.

Despre trista soarta a lui Carol Elbogen am vorbit într-un text anterior, ”Câțiva Evrei din Floreasca”.

Al doilea chiriaș era, cum am spus, austriacul naturalizat, Francisc Rambosek.

Francisc Rambosek, zis Frantz, era slab, uscat, arogant și în fond fără substanță. El trăia o “formă”. Vorbea rău românește, era vegetarian, dormea în frig și zilnic fuma două țigarete. Soția lui Ștefania, era mică de statura, cu un nas ca o pipă și la bătrânețe ajunsese pitică, cu greu vorbea rău românește. Între ei vorbeau o germana iudaizata. Erau complet neprofesanti ai mozaismului. Ea avea obiceiul ca după amiaza, mai ales Dumineca, să cânte la clavir piese cunoscute din repertoriul vienez, mai ales valsuri. Ștefania își pierduse orice fel de îndemnare pianistică și comitea falsuri dureroase. Ele îl chinuiau cu precădere pe vărul Constantin (Dinu) Nemoianu (ulterior Profesor la Politehnică) dar care era un meloman dedicat. Cei doi Rambosek avuseseră doi fii. Cel mai în vârstă căzuse pe front, cred, la Cotul Donului. Al doilea, Paul zis Bubi, urma să devină un violent adversar al “proprietarilor” (Nemoianu, Cincheza).

Bubi se căsătorise, mult sub condiția lui, cu o anume Whilhelmina, cunoscută însă drept Vilma. Ea avea origini mai degrabă dubioase, o mamă servanta, de origine germană, și un tată cel puțin incert, dacă nu direct doar bănuit. Era o femeie mare, șleampătă, cu voce de strasza meșter, și mers tropăitor. Mânca mult și apoi se văita de dureri de inima. Probabil erau indigestii, dar boala de inima i se părea mai potrivit de declarat, aproape o promoție socială. Era mult bârfită de Mama mea și sora ei (Sivia Cincheza). Ele aveau obiceiul să o iscodească și apoi comentau malițios și cu citate luate din context. Scopul era de a da mai mare autoritate propriilor spuse sau, pur și simplu de a crea agitație fără rost.La un moment dat tatăl meu le-a spus, ”păi da, Vilma este farul vostru călăuzitor”. Mai apoi au încetat să își mai vorbească. Bubi și Vilma au avut o fiică, Florentina zis Tina. Era de fapt o fată bună și obținuse rezultate lăudabile ca înotătoare la stilul liber. Cred că întrun an a fost și campioană națională. Ulterior s-a refugiat în Germania federală. În ciuda faptului că apartamentul era încărcat, prin 1953 acolo, ”Spațiul Locativ” a mai introdus o familie; Octavian Lascu, soția lui Maria și fiica Alice.

Aceste supraglomerări erau o expresie a mizeriei sociale dar ele erau făcute și deliberat, pentru a ține pe oameni sub tensiune, incertitudine, în chiar ceea ce ar fi trebuit să fie căminul lor.

Octavian Lascu era un om înalt și voinic care, la un moment dat, va fi avut ceva din chipoșenia ardelenească. Fusese avocat în Oradea, provenind dintr-o familie de preoți din Beiuș, și membru al Partidului Național Liberal. Vreme de circa cinci ani a petrecut în închisorile comuniste, inclusiv la canal. Soția lui, Maria, era profesoară de geografie la Școala Ghika-Tei. Era o ființă tăcută și plictisitoare. Aveau o fiică, Alice, care a devenit avocată și apoi s-a măritat cu un medic veterinar din Tuzla, Dobrogea. Inițial Octavian Lascu a căutat să se prezinte ca “un om din popor”, se recomandase ca “tehnicianul Lascu” și chiar sugerând a fi în grațiile regimului. A fost rapid deconspirat de către tatăl meu care l-a întrebat scurt, ”pe Lobontu îl cunoști?”. Lobontu fusese șeful organizației liberale Oradea și bun prieten cu tatăl meu. Apoi au intrat în relații civilizate care nu au fost niciodată cordiale. Octavian Lascu avea anume morgă și ticuri “ardelenești” care pe tatăl meu îl enervau. Oricum prin mutarea familiei Lascu, apartamentul de de la parter a devenit supra aglomerat, la limita promiscuității.

Bătrânii Rambosek foloseau cele două camera, din spate, și baia. Bubi, Vilma și Tina foloseau încăperea ce ar fi trebuit să fie “birou/biblioteca”. Familia Lascu folosea încăperea ce ar fi trebuit să fie sufragerie. Bucătăria o folosea exclusiv familia Rambosek. Familia Lascu își gătea pe coridor. Hall-ul era comun și devenise o adevărată hală de vechituri. În acel hall fuseseră îngrămădite felurite piese de mobilier, unele frumoase, un enorm pian, și alte asemenea căci, în anii cincizeci, Bubi și Vilma fuseseră pasionați colindători ai “talciocului”. Starea psihică era explozivă și astfel au început nenumăratele procese Lascu vs. Rambosek și Rambosek vs.Lascu. Cei doi erau bine cunoscuți în sălile tribunalelor și într-un articol din “România Liberă” fuseseră și pomeniți ca procesomani. Miza proceselor era cam în acest fel: cine a stins sau nu a stins lumina din closetul comun, câtă apă folosește fiecare locatar din apartament, cât spațiu este ocupat de locatari în hall-ul comun, cine a mutat din loc anume piese de mobilier și asemenea. Între procese cei doi se bombardau reciproc cu denunțuri la serviciile de cadre sau la posturile de miliția.

La un moment dat Octavian Lascu a telefonat la Ministerul unde lucra, ca funcționar minor, Bubi și s-a adresat, ”Vă rog cu tovarășul ministru Lascu”, deci deconspirându-se total. La rândul său Bubi întocmea numeroase denunțuri împotriva lui Lascu. Citate dintr-un asemenea denunț au fost cuprinse în unul în care tema era impropria și abuziva folosință a chiuvetei de pe coridor. ’Lascu Octavian a ridicat un scăunel bine dimensionat, urmărind să mă lovească; să-mi dea cu el în cap”….”Lascu Maria a îndrăznit să mă îmbrâncească, pentru a mă determina să lovesc; să încing bătaia”…”atrag atenția că trecutul lui Octavian Lascu a făcut necesară reținerea lui la Canal”. Asemenea “cauze” erau cuprinse pe mii și mii de pagini dezbătute ani de zile în tribunal. În fond acest caz arăta nivelul la care fuseseră coborați oamenii. Atât Lascu, cât și Rambosek, erau două mediocrități absolute. În condiții normale ei ar fi putut trăi anonimi și salvând aparențele. Mizeria locativă îi coborâse însă în ridicol absolut.

În casa din Puccini 4 erau și alți chiriași îngrămădiți de autorități într-o casă menită să adăpostească o familie lărgită.

La etajul al doilea, în apartamentul închiriat de Carol Elbogen, fuseseră băgați sportivul de duzină Pop, cu nevasta și un copil mic. Acei derbedei au terorizat pe bătrânul Elbogen și nădăjduiau să îl extermine. El a fost salvat de către părinții mei care l-au mutat în camerele de service de la demisol și în loc au mutat pe Antal Bella și soția lui, țiganca Ecaterina Negru și care folosea, ca “nomme de guerre”, numele Vasilica. Pe aceștia Pop nu putea să îi terorizeze și deci s-au mutat. În locul lor a venit și a stat o vreme ciclistul Ioan Cozma.

Bella era fiul, dintr-o legătură morganatică, al lui Rosza Kovacsy, care a fost servitoarea părinților mei și de fapt membru al familiei.

Rosza era originară din “secuime”, mai exact din Hoghiz. Era scundă, voinică și cu față lată cu trăsături asiatice. Nu a reușit niciodată să învețe bine românește dar în schimb începuse să vorbească rău ungurește. Mereu tatăl meu o dădea că exemplu de cum ar trebui să fie făcută “românizarea”. Iar fiul ei Bella nu știa ungurește de loc. Era o femeie de mare caracter și curaj și o loialitate necondiționată. Între altele prin ea am ajuns la numele Tani (sub care mă cunosc prietenii). Ea îmi spunea ca mic copil Șani (diminutivul maghiar de la Alexandru) și de aici am ajuns la Tani. Iar eu în loc de Rosza îi spuneam “Lala” și sub numele asta a rămas.

Alți chiriași au locuit în garsonierele de la demisol.

Familia Florescu, ea fică de preot din zona Neamț, apoi, în aceiași garsoniera după aceea s-a mutat, cumnata ei, Scripcaru. În cealaltă garsonieră a stat o vreme Mioara Ștefănescu, o femeie frumoasă, ”cu temperament”, poreclită și “capra”. S-a sfârșit tragic, căzând de pe o stâncă în cursul unei excursii în Bucegi. În acea garsonieră s-a mutat apoi Petre Marinescu. Un om cumsecade, voinic și proprietar al unui automobile Fiat din 1924 (folosit la unele filmări).

Dar masa locativă constantă, al cărei destin a fost legat de casă Puccini 4, au fost cei din familiile Nemoianu și Cincheza.

Inițial, dintre membrii familiei proprietar, în casă au locuit tatăl, mama și fiul lor mai mare, Virgil Petre (Pilu). Curând acolo s-a mutat, cu idea de a sta o vreme, pe timpul studenției, sora mamei mele, Silvia(tanti Miky). Ei toți locuiau în apartamentul de la etajul întâi, cum ziceam, proprietatea tatălui meu. În 1943 s-a născut Romulus Pavel(Romi). În anii războiului, mama mea și cei doi băieți, și pe vremea vacanțelor studențești tanti Miky, stăteau luni de zile la părinții lor, colonelul în rezervă Romulus Boldea, în Caransebeș sau în casa strămoșească din Borlovenii Vechi, la poalele Semenicului. Ulterior șederea lui tanti Miky s-a permanentizat. După absolvirea Facultății de Limbi Germanice ea s-a măritat cu contabilul Coriolan Cincheza, care era originar din Mehadia, deci consătean cu tatăl meu care l-a și “patronat” în anii de tinerețe, și era contabil la “Uniunea Sindicatelor Exportatorilor de Animale, deci subordonat al tatălui meu. Cei doi s-au mutat în garsoniera de la etajul doi, dar de gospodărit cele două familii gospodăreau împreună. Aranjamentul anterior, navetarea celor două surori și a copiilor către Caransebeș și Borloveni, a continuat până în 1948, când comunismul s-a instaurat cu tot cortegiul sau de orori și suferințe.

În Iunie 1948 tatăl meu a fost arestat, ”doar” pentru ceva mai puțin de un an și veniturile lui au scăzut dramatic. A început perioada luptei pentru supraviețuire și a lipsurilor de tot felul. În 1948, într-un moment economic cu totul nepotrivit, familia lărgită a crescut încă mai mult prin nașterea mea și a Otiliei, fiica unică a lui Uica Cori și tanti Miky. Deosebit de dificili si periculoși au fost anii 1952-1954 când bunicul meu matern, ofițerul în rezervă K.u.K Romulus Boldea, a fost arestat și deportat.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Puccini 4”

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Libertatea…O utopie?

Deseori m-am întrebat: ce-i de fapt LIBERTATEA? Există o libertate propriu-zisă?  Problema libertătii provoacă intense controverse. E o dezbatere de lungă durată, nu numai dacă suntem sau nu liberi ci și cât de mult suntem sau putem fi liberi. Libertatea are legătură cu alegerile pe care le facem în viață, fiind influențate de diverși factori de mediu în care trăim, obiceiuri, caracteristici biologice, tendințe sociale etc.și țin de-o anume responsabilitate de care trebuie să dăm dovadă! Cu cât mă gândesc mai mult, cu-atât parcă sensul ce-l știam, pălește, se destramă și parcă nimic nu-mi mai rămane printre gânduri…

Khalil Gibran spunea că: „Viața fără libertate este ca un corp fără suflet”. E oare senzația că poți face ce vrei, că poți spune ce vrei, când și cum vrei? Să iei decizii de unul singur fără a ține cont de nimeni și nimic? Să poți acționa neinfluiențat, neobligat, după a ta minte, fără nicio răspundere, având falsa părere că ceea ce TU gândești este neapărat și corect și drept, impunându-te chiar și altora din poziția în care te afli, transformând libertatea într-altceva poate, contrariu sensului, un fel de dictatorie să zicem? Se simte cineva liber doar dacă este propriul lui stăpân, ascultând de vocea conștiintei sale. Dar, mă întreb eu, dacă fiecare ar înțelege libertatea după a sa cunoștintă și constiintă funcționând liber, după cum îi dictează propria-i capacitate mentală, nu cumva se ajunge la anarhie, unde fiecare nu mai ascultă de nicio lege ingnorand-o?

Deci se pare că LEGILE sunt necesare, omul, ca animal superior, trebuie să aibă o anume conduită. S-a început de la cele 10 porunci ale lui Moise, exact ca să poată să funcționeze o primă societate umană, respectându-se unele norme de viață, punându-se bazele unei comunități. Legile în sine însă, nu sunt cumva îngrădiri ale ființei umane, ce-o constrâng? De ce ar trebui atunci să le avem? SOCRATE a preferat să bea conium, nevinovat fiind, doar ca să arate că legile, chiar și greșite, trebuiesc respectate de toți! CICERO era de părere că: „Legum servi sumus ut liberi esse possimus”, adică, suntem sclavi ai legii pentru a putea fi liberi. Restul ființelor din regnul animal au legi? Lupii și nu numai, trăiesc, conlucrează în haite, din instinct de conservare și apărare, au legi ale lor, arhaice care trebuie respectate de membri, un conducător ales prin putere, responsabil de soarta și hrana lor! Vor acționa cu natura-mamă în strânsă legătură și dependență, cu măsură însă, știind din instinct că vor ataca doar atât cât și când au nevoie, fără a face pagube, respectând natura în care trăiesc, supraviețuiesc, ceea ce omul modern nu o face! Aici mă duce gândul la cât de bine organizată este societatea furnicilor, albinelor, fiecare știindu-și rolul, respectând regina și contribuind vieții lor de comun acord că, urmărindu-le, rămâi stupefiat!

Noi însă, de ce-avem nevoie neapărat de legi? N-ar fi de așteptat ca, fiind cei superiori ierarhiei, să putem reacționa cu mult mai multă senectute? Fiind pe scară superioară a inteligenței, cu un IQ specific omului dezvoltat, cu conștiința și cunoștința superioară, n-am putea reacționa liber, fără a avea nevoie neapărat de legi? Se pare că nu suntem deloc în acel stadiu de dezvoltare care să ne permită să reacționăm în afara cercului legislational, nu suntem nici pe departe, atâtea generații câte au trecut și câte și câte vor mai trece, n-om putea să funcționăm liber, dar corect! SIGMUND FREUD era de părere că: „majoritatea oamenilor nu doresc cu adevărat libertatea, deoarece dânsa presupune responsabilitate, iar majorității oamenilor le este frică să își asume responsabilitatea”.

Deci LIBERTATEA ne este un vis îndepărtat și se pare că, înaintând cât mai mult în tehnologie și dezvoltare, tot mai mult avem nevoie de legi, trebuie să existe cineva mai sus de noi, să ne arate degetul mișcându-l, ca și cum singuri nu ne-am dori libertatea cu adevărat, fiind răspunzători de faptele noastre! Andrzej Majewski spunea că: „un sclav visează la libertate, un om liber visează la bogătie, un om bogat visează la putere și un om puternic visează la libertate”. Interesant! Rezultă că atât sclavul cât și cel puternic visează același lucru, LIBERTATEA, chiar dacă sunt pe poziții diferite, opuse, fiecare dintre ei având lanțurile lui, puternicul devenind prizonierul propriei lui închisori, pe care singur și-a făurit-o! Diogene și-a vândut avutul trăind într-un butoi, ca să scape de pureci, zicea și să fie liber; căuta cu fanarul aprins în miezul zilei să vadă oameni și oameni nu vedea, probabil că ceva știa el, încă de-atunci, din antichitate! Obligațiile de fiecare zi te sugrumă de cum te trezești, nu te lasă să trăiesti liber, să faci ce vrei, după pofta inimii, să lucrezi unde, cum și când vrei, la ce-ți place, să poți iubi și bucura de viață, să cauți orizonturi, să te dedici unor idealuri, să te înalți sufletește… Nu-i așa că, gândind toate astea, parcă te simți mai mult legat cu sârmă ghimpată în juru-ți?

Există LIBERTATE? Sunt liber? Răspunsul la întrebare dezvăluie fapte importante despre noi înșine. Astfel, negarea libertătii implică posibilitatea refuzului de răspundere, spunând: „atât pot”, „asa sunt și nu mă schimb”, „asa este viața, societatea”, ascunzându-ne după deget și acceptând o viață care ni se impune, nefiind liberi, cu toții supuși la un jug care-ți taie avântul, aripile, făcându-te o marionetă, începându-se chiar de la unitatea socială, familia, foarte des întâlnit, unde mulți trăiesc impreună din conveniență, cum c-ar fi mai bine impărțind socotelile în comun! Apoi, se extinde la societatea-ntreagă și mai departe, cu toții de-a valma, popoarele devenind o mază amorfă la discreția unor puteri, ce se impun fie cu mijloace supresive, fie cu altele mai subtile, tehnologice superioare, care se infiltrează tiptil, te influiențează și-ți acaparează încet-încet fiecare neuron, ca o caracatită, te citește, te decodifică și te controlează fără a prinde chiar de veste!

Un MATRIX, în care conștiințele treptat vor fi aduse la un numitor comun, ușor de manipulat pe piața mondială, de câțiva „manipulatori” ce se joacă cu destinele omenirii întregi! Deși în timpul nostru omul a reușit să se elibereze, în general vorbind, de multe constrângeri care îl afectau, cum ar fi sărăcia, tabuurile și prejudecățile, el rămâne înrobit de noi forme de sclavie. În primul rând, aș dori să mă refer la fenomenul care crește din ce în ce mai mult în zilele noastre și nu este altceva decât consumul, omul modern devenind prizonier al nevoilor artificiale, create de publicitate, înrobit de bunurile materiale, înhămat la un efort fără încetare pentru a-și satisface dorințele tot mai mari, impuse de standardele la care publicitatea joacă un rol perfid de înrobire treptată și omul nerecunoscand problema, ajunge la un punct de faliment moral, ignorând verbul „este” și dedicându-și întreagă existentă la „a avea”. El este obligat să devină sclavul muncii suplimentare, pentru a putea cumpăra, achiziționa, cât mai multe bunuri materiale uitând, din păcate, că fericirea nu este de vânzare, nu se poate cumpăra, iar timpul curge ireversibil.

Viețile noastre decurg și ele într-o completă indolență, nimic parcă să ne mai intereseze. Mergi pe stradă și ce vezi? Oameni parcă robotizati, de la mic la mare, cu un mobil devenit prelungitorul și-al mâinii dar și-al gândirii, copii ce-au uitat de joacă, părinti ce uită de copii, ce fac, cum fac, parcați pe undeva sau în fața monitorului cu orele, dependenți ca de narcotic, tineri ce nu știu ce-nseamnă a fi indrăgostit, a iubi, a face familie, blazați și obosiți, cu sentimente și relații fugitive, o viață ca fast-food, la repezeală! Asta e faimoasa Libertate?

Ajungem la concluzia că LIBERTATEA prost înțeleasă poate fi catastrofală, o închistare, o proprie închisoare, o anarhie, sub mantia ei ascunzându-se deseori o dictatorie frumos deghizată, Tu, de fapt nefiind nicodată liber! Libertatea deci, e o UTOPIE, un cuvânt ca multe altele pline de fanfaronadă, noi neavând azi nici puteri de-a reacționa, de-a schimba ceva în latența în care-am decăzut, nici măcar dorințe nu mai avem, nici speranțe, un fel de roboți, aplecați peste grijile zilnice, atât… Yevgeny Zamyatin, 1884-1937, scriitor rus, a istorisit ca: „doi din Paradis au avut două alegeri de făcut: fericirea fără libertate sau, libertatea fără fericire?” Neexistand a treia opțiune, ce-au putut alege? În viață, cert este că atunci când ajungi să faci compromisuri, îți piezi libertatea și când ajungi să apreciezi mai mult materialul, deasemeni! Jean-Jacques Rousseau Spunea că: „libertatea este capacitatea de-a ne alege lanțurile”. Potrivit teoriei lui, cursul istoric al omului este un curs de declin în care rasa umană suferă o pierdere substantială, locul condițiilor fizice naturale fiind luat de cel al societății civilizate, o lume a falsității și-a convenționalițătii, cu degradare clară a existenței umane.

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Libertatea…O utopie?”

Dorel SCHOR: Vladimir Kara, născut în Rusia – made în Franța

  

Acesta este numele unei expoziţii colective ale câtorva artişti plastici de origine rusească, trăitori la Paris, formaţi cu precădere ca pictori în Franţa, unde au avut primele succese şi de unde au început o carieră promiţătoare. Printre ei, Vladimir Kara, un artist original şi remarcabil. Am avut mai de mult ocazia să scriu despre arta sa, pentru că el se află în anturajul maestrului Samy Briss care, cu prilejul unei  expoziţii a unor lucrări ale sale, l-a alăturat şi pe mai tânărul său coleg. Cea ce echivalează cu o recunoaştere şi un certificat de calitate.

 

 

    Picturile lui Vladimir Kara, realizate într-un limbaj simbolic şi figurativ, dovedesc o concepţie personală şi originală, propunându-i privitorului un punct de vedere aproape singular pe considerente formale, stilistice şi tehnice. Ele ne obligă la un exerciţiu de imaginaţie, născut din dualitatea în limbajul artei, dualitate între ideie şi imagine. Uneori, aparent foarte simplu, tabloul lui Vladimir Kara e încărcat cu poezie vizuală, imaginea subtilă este intensă, iar abilitatea creativă a pictorului sugerează o autoidentificare a sa.

 

 

    Ironia subtilă şi umorul fin întovărăşesc pânzele în subsidiar, în ciuda faptului că picturile lui Vladimir sunt emblematice, cu încărcătură simbolică şi cu un mesaj adesea militant şi idiologic. Pictorul pendulează între impulsiv şi prudent şi, personal, am impresia că nu e străin de anumite stări din ţara sa de origine.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel