Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (2)

urmare din http://www.logossiagape.ro/2019/12/10/victor-ravini-castravetia-sau-balamucul-vesel/

Aurul zăcea acolo unde zăcea

Duță nu avea virtuțile speculative ale lui Totoșu, nici filozofice și nici financiare. Și nici nu era pinguin, cum credeau unii. Nu-l interesau nici cărțile, nici banii și nici aurul. Își pierduse verigheta și nici nu i-a păsat. Prioritatea la el erau virtuțile reproductive. Se reproducea cu cine se nimerea, fără să facă vreo deosebire de la una la alta. Se făcuse chirurg, meserie în care era nevoie de virtuți operative. Era directorul spitalului, iar nevasta lui era farmacistă. Deci era cum nu se putea mai bine, că Totoșu l-a chemat pe el și nu pe altul, la patul său de bolnav.

Duță era mult mai tânăr decât fratele său Totoșu, iar acesta se ocupase de el ca de propriul său copil îndrăgit, cum tot nu avea el copii. Duță, chirurg, l-a ascultat pe fratele său la plămâni, i-a luat temperatura, tensiunea, pulsul și cam asta. Între timp, Totoșu i-a povestit că salvase aurul de la bancă și îl pusese în siguranță. I-a mai dat niște prafuri, să le ia cu apă, însă temperatura nu i-a scăzut. Dimpotrivă, starea lui Totoșu s-a agravat, cu toate că Duță era tot timpul acolo la el. Dar ce putea face dita-mai directorul de spital la o pneumonie galopantă? Nu existau antibiotice pe vremea aceea, nu exista nimic. Febra îi creștea tot mai mult, situația i s-a agravat, cum spuneam. Totoșu a simțit că i s-a strâns funia la par. Trebuia să-și facă testamentul. Notar? Nuuu. Era exclus să cheme vreun notar, când lichelele și bandiții de comuniștii, susținuți de armata rusă, alergau după aurul din bănci și după cocoșeii de la oameni. Nu puteau încredința secretul familiei vreunui notar. Fratele Alecu era magistrat, dar locuia tocmai la Castranova și era grabă mare. Nu existau niciun fel de complicații juridice, iar în tradiția multiseculară a familiei lor, era suficient cu un testament verbal. Martor a fost bătrâna, credincioasa servitoare. Ea era o țărancă analfabetă și superstițioasă, care întotdeauna zicea că aurul era ochiul dracului.

Duță a trebuit mai întâi să jure cu mâna pe Biblie. Era o Biblie în franceză, dar tot Biblie era, amândoi cunoșteau franceza și oricum nu aveau de citit din Sfânta Scriptură tocmai acuma. A jurat cu mâna pe Biblie și cu ochii la portretele părinților lor, ce atârnau pe perete. Aceștia se uitau din tablouri la Duță, îngenunchiat lângă patul muribundului, smerit și cu coatele pe marginea patului. Duță a jurat să împartă aurul cu fratele Alecu. Apoi, Totoșu i-a spus unde ascunsese aurul. În ghețărie. Acolo o fi răcit. Doctorul a trebuit să facă mai multe transporturi cu gălețile pline de aur în noaptea aceea. Servitoarea a adormit în fotoliu, lângă patul lui Totoșu, deși nu era obiceiul ei să adoarmă când trebuia să stea de veghe. Nu i se mai întâmplase. Când s-a trezit, se simțea rău și a vomitat. Doctorul a vrut să o ajute, să-i dea ceva prafuri, însă ea a refuzat orice ajutor, s-a dus în curte, a continuat să vomite și a mâncat pământ sau iarbă. Vreun leac băbesc, ca pisicile. Cât dormise ea, Totoșu închisese ochii pentru totdeauna și era rece. Fusese un om zdravăn, în putere, iar servitoarea dormea în fotoliu lângă patul lui, când el murea. Barim să-i fi aprins o lumânare. Totoșu a închis ochii fără lumânare. Duță a scris certificatul de deces, iar doi din subalternii lui de la spital au semnat fără să mai aibă nevoie să vină și să vadă cadavrul. Au spus condoleanțele de rigoare cuvenite și a fost suficient. Au semnat pe neverificatelea. Cum să verifice ei spusele directorului lor?

Mormintele Răcovenilor erau răspândite prin mai multe localități din județ, pe unde aveau moșiile și conacele. Cei care fuseseră popi și protopopi erau îngropați chiar lângă zidul bisericii unde slujiseră. Nevestele lor nu putuseră beneficia de aceeași onoare, ci zăceau prin mormintele neamului, pe ici și pe colo. Totoșu nu se gândise niciodată la moarte și nu își cumpărase vreun loc de veci, cum mereu cumpărau cei din neamul lor și se luau la întrecere cu cavouri de marmoră sau de granit. Unde să-l înmormânteze? Duță i-a găsit în toată graba doi metri pătrați, mai încolo, în fundul cimitirului, unde era mai ieftin, de la Axinte Pălărierul, mai încolo când mergi pe dreapta, cam prea aproape de cimitirul catolic, dar n-are a face. La înmormântare, servitoarea abia se ținea pe picioare. I-a spus lui Alecu de jurământul cu aurul și cu testamentul verbal. Duță nu apucase să-i spună de aur, în tevatura aia cu înmormântarea. Servitoarea nu știa cât aur era. Nu văzuse și nu îi spuseseră despre cât aur era vorba, mult sau puțin. A murit la scurt timp după aceea. Ultimele ei vorbe au fost că aurul era ochiul dracului.

Continue reading „Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (2)” →

Adriana RĂDUCAN: ,,Drumul spre suflet” de Titina Nica – Țene

UN ROMAN DESPRE MIRAJUL VIEŢII

« Nu condiţia noastră, ci calitatea sufletului nostru ne face fericiţi » spunea Voltaire. Volumul « DRUMUL SPRE SUFLET », scris de TITINA NICA – ŢENE, a apărut la Editura « NICO », din Târgu – Mureş, 2014 şi se încadrează tematic în categoria romanului memorialistic. Cartea este prefaţată de Mariana Cristescu care concluzionează lapidar : « Carte frumoasă, cinste cui te-a scris ! »

Compoziţional, romanul este alcătuit din opt capitole, fiecare având un titlu sugestiv şi un motto care sugerează complicata simfonie sufletească a eroinei : I – Copil de corcoduşe, II – Am plecat în lume, III – Adolescenţă…clipă trecătoare, IV – Pe când poezia ţinea de foame, V- Din nou acasă, VI – Între lumină şi floretă, VII – Lupta cu rămăşiţele trecutului, VIII – A doua tinereţe. Cartea se încheie cu poezia « Copilul a îmbătrânit »… In loc de epilog. La sfârşitul cărţii, minunate fotografii de familie, care au pecetluit timpul, ţin loc de « Memoria clipei »

Titlul metaforic « Drumul spre suflet » sugerează întoarcerea la izvoare şi experienţele parcurse de-a lungul anilor, reîntoarcerea în timp fiind pavată cu mărgăritarele inimii. Prezentul roman memorialistic al scriitoarei Titina Nica – Ţene rezumă viaţa ca viaţă, în mod etapizat : naşterea, copilăria, anii de formare, adolescenţa, viaţa de familie, aspiraţiile şi determinările, suprapunerea dorinţelor şi eforturilor personale.

Scriitoarea Titina NICA-ŢENE este înzestrată cu un soi de sănătate sufletească, pe care numai oamenii cu o personalitate puternică o cunosc. Scriitoarea nu înţelege scrisul ca pe un lux, ci mai degraba, ca pe o eliberare, ca pe un confort sufletesc sau o profundă trebuinţă, prin care a sfidat orgoliile celorlalţi. Frumos spunea Grigore VIERU « Sufletul rănit naşte mărgărint » . Prin urmare, un robust optimism faţă de viaţă şi cei apropiaţi este menit să-i panseze trecătoarele răni, depăşind chiar momentele de îndoială proprie.

Memoria are un rol covârşitor în amintitul roman. Francheţea sau spusa pe şleau reanimează limbajul popular şi familiar, iar stilul scriitoarei capătă mai mult contur. Cartea este o confesiune despre viaţă aşa cum i-a dăruit-o Dumnezeu, cu bune şi rele…În mijlocul acestui vârtej, care înseamnă viaţă, Titina NICA – ŢENE are propria-i concepţie despre destin, ştie că CEL de SUS îţi dă, dar nu pune şi-n traistă. Îşi ascultă vocea inconfundabilă a cugetului său, rezistă cu înţelepciune săgeţilor, îşi stabileşte bornele şi complexul de norme morale, devine o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului.

Planurile narative se întretaie, vârstele capăta speciale dimensiuni. Născută într-o frumoasă zi de vară, în luna iulie, aşa cum aflăm din primul capitol, scriitoarea vede lumina zilei in satul UŞUREI, comuna ŞUŞANI, un sat oltenesc din judeţul Vâlcea, fiind al patrulea copil din cei opt, pe care familia Nica îi avea. Copilăria este lipsită de jucării, dar autoarea, copil fiind, găseşte interes în toate lucrurile mărunte, o infinită încântare este râul Beica şi păpuşile confecţionate din coceni de porumb.

« Pe mine nu mă interesa, eu, deşi nu aveam nici ce mânca, eram tare fericită. Număram furnicile, culegeam flori, jucam pietricele, îmi făceam păpuşi din coceni de porumb cu rochiţe din cârpe rămase de la mama, de la războiul de ţesut, priveam stelele, prindeam peştişori din râul Beica, culegeam ciuperci. Nu aveam timp să mă plictisesc. Viaţa mi se părea minunată. Mă încântau stelele şi luna. De unde veneau ele? Totul în jurul meu era plin de mister. Nu avea cine să îmi răspundă la întrebări, aşa că misterul era şi mai mare. Seara mă jucam pe drum cu alţi copii, la lumina lunii şi a stelelor. Satul nu avea curent electric şi era neasfaltat ».

Frumuseţea unei familii numeroase apare în secvenţa narativă, când fraţii Nica pornesc pe urma unei curci rebele, care îşi făcuse cuibarul în altă parte. Ei se comportă ca nişte adevărati detectivi. « Ne-am ascuns în spatele casei, trăgând cu ochii la…urmărită. Curca, văzând că nu e nimeni în jur, a început : cau, cau, cau ! Şi a luat-o încet spre Dadeşu. Noi, după ea. Ne-am ascuns în porumbii care erau încă o dată mai înalţi decât noi. Parcă presimţea curca ceva…Se oprea, ridica un picior şi…asculta. Stătea câteva minute, care ni se păreau cât o zi de post. Apoi, iarăşi: cau, cau, cau! Pornind cu paşi vioi spre mărăcinii din Dadeşu. A intrat într-un mărăcine. Noi, cu mâinile streaşină, să nu ne intre soarele în ochi, am aşteptat un sfert de ceas, care ni s-a părut cât « un car de vreme », cum deseori zicea mama. Când a ieşit, am lăsat-o să plece şi noi…ţuşti în tufiş ! Acolo, minune, un cuib, frumos construit, cu douăzeci de ouă mari şi pistruiate. Eram în culmea fericirii. Le-am adunat în poală şi, victorioşi, de parcă cucerisem Roma, ne-am îndreptat spre casă. Seara, mama ne-a sărutat şi ne-a făcut o omletă cât soarele de mare »

Sărbătorile religioase se bucurau de mare preţuire în lumea satului şi luau proporţii de eveniment. « Pe atunci ne duceam la Biserică doar la Paşti şi la Crăciun. Nu ştiam prea bine de ce ne ducem. Ba…eu ştiam. Mă încânta îmbrăcămintea preotului. Avea un fel de şorţ în faţă şi în spate, galben – auriu, cusut cu arnici roşu. Nu eram atentă la ce spunea. Îmi plăcea că, la Paşti, ciocneam ouă roşii, iar mama ne făcea, din toată sărăcia, cum spunea ea, rochiţe noi…Nu aveam voie să le îmbrăcăm decât în ziua de Paşti. Aşa că mă jucam cât mă jucam pe drum, şi mereu mă duceam în casă, să mă uit la rochiţa plină de floricele de toate culorile »

De remarcat grandioasa modestie şi sinceritatea evocării. « Crăciunul, pentru noi, copiii, însemna carne de porc, colinde şi zăpada cu bucuriile ei. Nu-i dădeam o semnificaţie religioasă. Nici nu ştiam că de Crăciun s-a născut Iisus Hristos. Nu ne spunea nimeni…Nu aveam brad, nu aveam becuri, nu aveam globuri. Ar fi fost prea mult pentru imaginaţia mea de copil să văd atâtea lumini. Eu mă delectam cu pâlpâitul lămpii cu petrol şi cu lumânările pe care le aprindea mama când dădea de împărţit »

Scriitoarea evocă în anumite secvenţe tarele comuniste, dar înţelege că trebuie să ia lumea aşa cum este. În adolescenţă, viaţa autoarei capăta un nou sens. Se desprinde de haosul înconjurător, devine independentă, învaţă să admire, să tolereze ce este de tolerat şi aspiră spre o licărire de succes. Când timidă, când îndrăzneaţă, când tăcută, când spontană, scriitoarea Titina Nica – Ţene acceptă previzibilul şi imprevizibilul în viaţa sa. Îşi divinizează trecutul, apreciază prezentul şi se bucură permanent de ziua care va veni. Visele copilăriei se împletesc acum cu realitatea, oamenii sunt cei pe care-i ştia, râul Beica şi pădurile rămân la locul lor. Romanul este traversat de o interesantă galerie de personaje, fiecare având câte o trăsătură dominantă. Temele şi motivele literare prezente în roman sunt variate: meditaţia asupra timpului, aspecte din viaţa satului de altădată, copilăria, căutarea idealului sau motivele literare : izvorul, luna, stelele, soarele, dorul nemărginit ş.a. Frazele când lungi, când scurte subliniază plăcerea pentru detaliu. Scriitoarea ajunge învăţătoare într-un sat din Maramureş, iar Florin, băiatul pe care-l cunoscuse la Drăgăşani, devine student la Filologie, în Baia Mare. Îşi unesc destinele şi rămân pentru totdeauna un cuplu lipsit de vanitate, unde cuvântul spus devine aproape simbol, ştiind să adune împreună lacrimile şi bucuriile vieţii. Aşa au trecut cei 56 de ani de căsnicie, împliniţi şi slăviţi pe 1 Mai, 2020.

Continue reading „Adriana RĂDUCAN: ,,Drumul spre suflet” de Titina Nica – Țene” →

Raul ANCHEL: Și totuși pandemia!?

Organizația mondială a sănătații a întârziat recunoașterea Coronei ca o pandemie, ce va ucide-n toată lumea. Întârzierea asta a costat mii de morți. Acum când fiecare țară încearcă să se întoarcă la normal, acum probabil șansa noastră, a transparenților, de a se molipsi de Corona, a cresc mult. Această șansă, din păcate, crește pentru toți în toată lumea, pentru fiecare dintre noi… Nu, nu trebuie să ne sperie asta. Trebuie să ne trăim viața, cu curaj și încredere ca și până acum… Dar și acum în timpul ăsta, se pot lua decizii. Poate chiar altfel de decizii…

Am uitat să vă spun că acum în această scriere, intenționez să fac puțină politică! De aceea, rog pe toți, cei ce astăzi nu au chef de politică, ca și pe cei care sunt sătui de politica lor, locală, să nu citească aceste rânduri… Eu mă așez acum pe scăunelul meu mic cu care v-am obișnuit. Asta numai fiindcă vreau să discutăm puțină politică, la care sincer, nu mă pricep de loc… Dar de aici, de pe scăunelul meu mic, totul e posibil… Văd totul clar, deși e clar că nu văd totul, dar văd că soarele mi-e bine obturat de crizantema de pe terasă…

Noi ca oameni tot timpul luăm decizii. Poate e timpul ca acum în ‘era corona’ să corectăm o parte din decizii, să încercăm să le înțelegem altfel, să le revizuim… Măcar acum o data la o sută de ani. Poate acum e timpul… Eu de exemplu, am luat decizia să nu mai îmi pese de WHO (World Health Org)– Organizația mondială a sănătății ci să mă lupt pentru crearea Organizației mondială a bunei dispoziții – WFO(World Fun Org). Sigur asta numai dacă aceasta nu există încă. Cu fondurile salvate de la WHO putem crea cu ușurință WFO. Haideți să fim serioși tot ce se investește în WHO nu face altceva decât să permită promovarea unei agende știută de la început. Cel puțin ea este foarte clară pentru mine. Agenda aceasta la bază, are ceva socialist, frumos, utopic, bun. Ea spune cel slab, e cel ce trebuie ajutat. Cine îl poate ajuta? Numai un tip mai dolofan, mai grăsuț sau chiar gras. Sigur când agenda aceasta ajunge în Organizații de sănătate, idea, numai idea de a promova o anumită agendă, poate fi fatală pentru multe sute de mii sau chiar milioane de oameni… și nu toți printre cei grăsuți…

Și să nu uităm că nimeni, nimeni nu e rău intenționat în asta… Decizia de a promova o anumită agenda în WHO, nu este o decizie luată clar și în scris. Ca orice altă decizie promovată de ONU ea se transmite doar prin priviri și prin DNA. Nu, desigur deciziile astea nu sunt legalizate, nu sunt aduse la cunoștința lumii. Dar promovând în WHO numai oameni interesați în susținerea unei anumite agende, sau reprezentanți ale acestei agende, ce pretenții putem avea… WHO face parte dintr-o altă organizație mondială. Probabil și ea sustinută de cu adevărat marele Bill Gates și desigur și de alți multimilionari care sincer vor ajutorarea celor slabi. Deci WHO activează în cadrul ONU-lui – Organizația națiunilor unite.

Despre ONU – am personal o părere foarte… 80% din deciziile luate de ONU, sunt legate într-o formă sau alta de Israel… Cred că ați reușit să citiți atent fraza de mai sus… 80 la sută… Și toate condamnă Israelul. Știu că înainte de CoronaVirus, nefiind acasă, ocupat fiind cu copiii și nepoții nu aveam timp de prostiile astea. Sincer să fiu, habar nu aveam de cifrele astea. Acum între noi fie vorba, e adevărat că Israelul, răspunde o dată la fiecare 10 atacuri asupra orașelor sale, prin bombardarea vecinilor arabi. Încercând disperat să nu atingă vreun nevinovat, deși teroriștii adevărați se ascund printre ei, printre cei nevinovați.

Mai e adevărat ca nivelul de trai al vecinilor noștri este printre cele mai scăzute din lume. E adevărat că adevărata ocupație a vecinilor este înarmarea cu noi arme ca să mai poată omorî un evreu. E adevărat că asta nici nu este așa o mare nenorocire, pentru restul lumii. Dar mă tot gândeam, nimeni din nici o țară a lumii de zeci de ani, nu a avut curajul să vorbească de la vreo tribună a ONU – lui și să-i ceară acestuia să se mai ocupe și de alt stat. Sunt peste 190 de state în ONU. Mor mii de oameni nevinovați peste tot în lume…

Toate acestea erau un fel de secret până când Nikki Haley, fostă reprezentantă americană la ONU, le-a pus pe masă. Doamna Haley ca reprezentantă a Americii a fost primul om din lume care a prezentat deschis cifrele de mai sus. Nu v-aș fi bătut la cap cu prostiile astea… Dar acum fiecare stă ghemuit în casa lui ascuns în frica molimei. Poate acum când ne gândim la rasism, la dreptate, la semeni, să învățăm ceva. Rasism nu e ura omului împotriva anumitor rase. Nu dragii mei, e ura omului împotriva oricărei rase, chiar dacă asta place, chiar dacă nu.

Eu acum îmi încep programul de încurajare a WFO. Eu nu fac politică. Încerc doar să citesc printre rânduri. Ce m-a surprins este că oamenii grăsuți nu au înțeles până acum asta, deși era scrisă pe orice gard din fâșia Gaza. Dar ei doar trimit bani acolo, nu citesc afișele… Gard construit tot cu bani ai ONU-lui. Acesta după 72 de ani de la formarea statului Israelului, tot nu reușește să-l ierte pe acesta din urmă că există… Tot ONU a decis, tot în mod neformal că refugiați palestinieni există încă, după 4 generații.

Continue reading „Raul ANCHEL: Și totuși pandemia!?” →

Galina MARTEA: Scriitorul, savantul și profesorul Nicolae Mătcaș la onorabila vârstă de 80 de ani

Renumitul și distinsul scriitor, profesor universitar și om de știință Nicolae Mătcaș la onorabila vârstă de 80 de ani. Născut la 27 aprilie 1940, comuna Crihana Veche, județul Cahul, Basarabia, Nicolae Mătcaș (doctor în științe filologice, profesor universitar, doctor Honoris Causa, savant, scriitor – poet, publicist, eseist; Ministru al Învățământului și Științei din Republica Moldova în anii 1990-1994, politician) este un mare luptător pentru ideea de unitate națională românească, pentru verticalitatea valorilor naționale românești, respectivele întruchipând în sine tot ceea ce militează pentru reunirea neamului românesc, pentru limbă și cultură, identitate și tradiții române. Cu un intelect și o cultura spirituală aparte, Nicolae Mătcaș este acea personalitate distinctă care în primii ani de independență a reușit să readucă în viața basarabenilor unitatea de conștiință națională, veridicitatea despre istorie și valorile naționale ale neamului românesc – procese care au fost mutilate de-a lungul istoriei de până la 1990. Fiind Ministru al Învățământului și Științei în perioada anilor 1990-1994, Domnia Sa a produs modificări radicale în procesul de învățământ național, astfel contribuind enorm la punerea în practică de studiere obligatorie în limba română în toate instituțiile de stat – de la cel preșcolar până la cel universitar, cu revenire la alfabetul latin; a introdus în școli obiectul de studiu de limba și literatura română, istoria românilor, cu utilizarea manualelor românești; în concordanță cu oficializarea limbii de stat, aceasta fiind „Limba română”, a pus în aplicare etnonimul de „limba română” și „popor român” în întreg sistemul de învățământ național; a introdus sistemul de 10 puncte de evaluare a cunoștințelor elevilor și, respectiv, de integrare în învățământul românesc și cel european; a realizat înființarea ciclului de învățământ liceal, cât și studierea aprofundată a limbilor străine în scoli, mai ales a limbii engleze unde elevii români din Basarabia nu aveau dreptul să o învețe în perioada sovietică; a creat modalitatea de trimitere la studii în România a elevilor si studentilor, contribuind enorm la punerea în aplicare a unor în acorduri interstatale, în rezultat statul român asumându-și toate cheltuielile pentru studii, cazare și trai ale studenților basarabeni; cât și multe alte realizări frumoase obținute în folosul poporului român din Basarabia.

Nicolae Mătcaș a luptat mereu pentru a crea condiții cât mai bune întru consolidarea tuturor proceselor democratice din sistemul de învățământ național, cât și din întreaga țară de după anii 1990, cât și până la această perioadă. Prin capacitatea sa de a fi un Om integru al intelectualității, al culturii, dar și un mare patriot al poporului român din Basarabia, Domnia Sa a pledat numai pentru echitate istorică și eliberare națională a românilor basarabeni (anii 1980-1989), pentru oficializarea limbii române și conținutul valoric al acesteia în cadrul țării, pentru soliditatea și stabilitatea proceselor de unitate națională românească în primii ani de independență. Pentru a încuraja cât mai mult poporul român din Basarabia în învățarea grafiei latine și a limbii române, Nicolae Mătcaș, cu începere din octombrie 1989 și până la sfârșitul anului 1990, a realizat zilnic la televiziunea moldonenească, în colaborare cu Ion Dumeniuk (Directorul Departamentului pentru funcționarea limbilor din Moldova, doctor în științe filologice, profesor universitar, savant etc), o emisiune cu titlul „Învățăm a citi și a scrie cu caractere latine”, iar în 1990 a pus în lumină un șir de lucrări lingvistice cu privire la regulile și normele scrierii în grafie latină precum: „Norme ortografice, ortoepice și de punctuație ale limbii române”; „Îndreptar de ortografie”; „Elemente de ortografie și ortoepie a limbii române”; „Ortografia și ortoepia limbii române în tabele și blocuri schematice”, altele. E de menționat că domnul Nicolae Mătcaș pe lângă activitatea politică și administrativă în organele publice de stat a activat de-a lungul vieții și în calitate de profesor universitar în cadrul Universității de Stat din Moldova și a Universității Pedagogice „Ion Creangă” mai mult de peste 30 de ani. Așa fiind, Domnia sa a fost un profesor universitar cu o pregătire excelentă în domeniul filologic, lăsând ca moștenire patrimoniului științific și cultural național o întreagă colecție de lucrări științifice și metodice de o valoare aparte. Nicolae Mătcaș este autorul și coautorul zecilor de monografii destinate învățământului preuniversitar și universitar (acestea fiind: „Limba română: manual pentru clasa a 7-a, 1990; „Elemente de morfologie în clasa a VI-a, 1983; „Introducere în lingvistică”, ediția I, 1980, și ediția II, 1987; „Lingvistică generală”, 1985, „Limba română literară contemporană. Sintaxa”, 1987; „Fonetică și fonologie. Triplul aspect al sunetelor vorbirii”, 1976; „Probleme dificile de analiză gramaticală: Controverse și reconsiderări”, 1978; „Școală a gândului. Teoreme lingvistice”, 1982; „Dicționar explicativ al limbii moldovenești”, vol. II, redactor și coautor, 1985; „De la grotesc la sublim. Note de cultivarea limbii”, 1993; „Româna corectă. Îndreptar de cultivarea limbii” (în colaborare cu Elizabeta Șoșa și coordonator Flora Șuteu, București, 2000; „Calvarul limbii române din Basarabia: Studii. Articole. Comunicări”, Chișinău, „Limba Română”, 2011; etc.); este unul din membrii coordonatori al volumului „Limba română este patria mea: Studii. Comunicări. Documente”: antologie de texte publlicate în revista „Limba Română”, 1991-1996, Chișinău, Editura Revistei „Limba Română”, Fundația Culturală „Grai și Suflet”, 1996; a publicat mai mult de 250 de studii științifice și metodice, articole de cercetare științifică. După o asemenea carieră profesională (științifică, educațional-instructivă, politică, administrativă) și după asemenea realizări nespus de frumoase și utile în folosul poporului român din Basarabia și nu numai, Nicolae Mătcaș în anul 1994 este demis din funcția de Ministru al Educației și Științei, odată cu venirea la putere a unui partid de o altă orientare politică, învinuirile fiind de românizarea sistemului de învățământ național. În cele din urmă, domnul Mătcaș este nevoit să emigreze în România unde până la vârsta de pensionare activează în calitate de expert în Direcția Relații Internaționale din cadrul Ministerului Educației, Tineretului și Cercetării din București.

Pe lângă activitatea fructuoasă în domeniul științific, pedagogic, politic și administrativ Nicolae Mătcaș își valorifică intelectul cu mult succes și în calitate de scriitor, realizând creații literare în domeniul poeziei, eseisticii, publicisticii. De-a lungul timpului a publicat volumele: „Surâsul Giocondei”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997; „Trenul cu un singur pasager”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998; „Azur”, Editura Augusta, Timișoara, 2002; „Câte-s visele, multele…. ”, Editura Pro Transilvania, București, 2003; „Coloana infinitului”, Editura „Pro Transilvania”, București, 2003; „De-a alba – neagra”, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2006; „Roată de olar”, Editura Pro Transilvania”, București, 2008; „Vernale ploi”, Editura Pro Transilvania, București, 2008; „Un câmp minat, urcușul”, Editura Pro Transilvania, 2010; „101 poeme”, Editura Biodova, București, 2011; „Sonete”, Editura Biodova; „Altarul arderii de sine”, 2012; „Ca un Òcnus, damnat”, 2013; „Socluri statuare”, 2013; „Orfan de chipul meu”, 2014; „Frunză prinsă-n gren”, 2014; „Bolnav de țară”, Editura TipoMoldova, Iași, 2016; „Iar când cu miei va ninge prin ponoare…”, Editura TipoMoldova”, Iași, 2016; iar versurile ilustrului poet Nicolae Mătcaș sunt publicate în antologiile „Eterna iubire”, „Iubirea de metaforă”, „Sonetul românesc”, „Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni (în propria lor viziune)”, cât și în multe altele. Lucrările literare (poeme, eseuri, articole de analiză, publicistică) ale Domniei sale sunt prezente în numeroase și prestigioase reviste de cultură din România, Moldova, SUA, Canada, Ucraina; acestea reprezentând valoare și tot ceea ce include în sine aspectul de calitate și de frumos. Creația literară a domnului Nicolae Mătcaș este una despre istoria, viața și suferința românilor din Basarabia; este una despre calvarul limbii române din Basarabia; este una despre un trecut și un prezent destul de trist; este una ce se referă la unitatea națiunii române și, nu în ultimul timp, a dorului și a dragostei față de glia strămoșească, de propria țară, de limbă, de neam, de sentimente și stări sufletești pentru întreg ținutul românesc. Nicolae Mătcaș de-a lungul timpului a creat opere literare și științifice de mare valoare, acest lucru fiind menționat de către numeroși oameni de știință și de cultură, unul dintre ei fiind doctorul în științe filologice Elena Ungureanu care menționează: „Opera poetică a lui Nicolae Mătcaș valorifică din plin motivul creației, unde se face uz de o bogăție de procedee stilistice și fuguri retorice, lexic captat din toate straturile, registrele și stilurile funcționale ale limbii române (neologisme, arhaisme, regionalisme, cuvinte inventate etc.) precum și elemente de sintaxă poetică demne de analiză…”. Continue reading „Galina MARTEA: Scriitorul, savantul și profesorul Nicolae Mătcaș la onorabila vârstă de 80 de ani” →

Mircea DOGARU: „U-CRAINA” – ȚINUTUL ROMÂNESC DE „LA MARGINE”

Încheiat în defavoarea otomanilor, războiul ruso-germano-turc din 1736-1739 a fost urmat şi de reglementări teritoriale în nordul Marii Negre, Rusia lărgindu-şi graniţa prin Tratatul de la 12 septembrie 1740 de la Istanbul încheiat cu participarea, ca observator, a părţii germane. Tratatul se intitula „Statutul pentru stabilirea de către Rusia a graniţei Rusiei şi Turciei şi a graniţei Moldovei pe Bug”. Prin acesta, Rusia îşi adjudecă un teritoriu de „la Margine” (în rusă „u Craina”) de 44.500 km2, de la sud de Kiev până la Marea Neagră, între cursurile inferioare ale Bugului şi Niprului. Artizanii au fost ţarina Ana Ivanovna (1730-1740) şi favoritul său, generalul Munnich. Aceştia au imaginat planul care depăşea viziunea lui Petru I cel Mare de a acapara toate teritoriile româneşti până la Nistru, vizând întreaga Moldova până la Carpaţi dar şi Muntenia, Dobrogea şi teritoriile româneşti dintre Balcani şi Dunăre. Moartea ţarinei şi succesorii slabi care au urmat la tron au lăsat lucrurile în suspensie până la preluarea puterii de către Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796). Armata rusă ajunge la Bugul inferior abia în 1764, în contextul pregătirii noului război cu Poarta (1768-1774), începând inventarierea teritoriului. În 1766, agentul Andrei Konstantinov raportează că între Bug şi Nistru, în „u Craina” nu există „supuşi” ruşi şi se vorbeşte „doar româneşte”. Principala fosta cetate turcă Ozu sau Oceakov era un oraş ridicat, în 1587, de domnul Moldovei, Petru Şchiopul, despre care spionul Daniel Krwonn, un suedez în slujba Moscovei, raportase, la 1709, că este locuit de români şi foarte puţin tătari, greci sau turci. Între 1587 şi 1709, informatorii străini Geovani Botero, Giovani Antonio Magini şi Niccolo Barsi îl descriseseră că pe un „oraş vlah”, adică românesc, aflat în componenţa Ţării Moldovei.

În 1769, ţarina decide lichidarea independenţei cazacilor şi integrarea acestora în armata rusă. Drept urmare, căpitanii (hatmanii/atamanii) cazacilor jură credinţă şi semnează încadrarea cu grade de căpitani şi colonei în armata rusă. Numele lor sunt: Topa, Scapa, Țăranu, Moldovan, Munteanu, Basarab, Procopie, Drăgan, Desalaga, Ignat, Gologan, Ciorba, Vornicu, Abaza, Pavel Poloboc, Vasile Cociubei, Constantin Turculeţ, Apostol, Chigheci, Grigoraș, Grigorcea, Bogdan, Radu, Focșa, Bocşa… Oare ce simt, în acest moment, citind aceste nume „ucrainene”, istoricul „demitizator” Lucian Boia, analiştii şi politicienii lui pește şi pupezele de televiziune care orăcăie de 25 de ani că n-avem nici o treabă cu actuala Transnistrie, care n-ar fi aparţinut niciodată României. Mai rău, nu numai Transnistria întreagă (69.000 km2) ci şi Ucraina istorică au fost parte integrantă a Ţării Moldovei, de la 1455/1456 până la 1740 (Ucraina) şi 31 decembrie 1791 (Transnistria).

Ţarina grupează cazacii „mărgineni” în două regimente numite: unul „Muntenesc”, sub comanda colonelului Grigore Buhatel, pe loc şi al doilea, „Moldovenesc”, dislocat la Kiev, Simara şi Orenburg, că baza de recrutare pentru regiunea Ekaterinoslav, sub comanda colonelului Lungu.

În restul Moldovei dintre Bug şi Carpaţii Orientali, ocupată de ruşi în cursul războiului amintit (1768-1774), prin persuasiune, promisiuni şi cumpărare cu bani, ţarina organizează un corp de armată românesc format din voluntari. Trădând intenţia de ocupare a restului teritoriului Moldovei dintre Bug şi Carpaţii Orientali acest corp primeşte un statut, în fapt o proiectată Constituţie a viitoare Moldove ocupate, intitulat „Învăţătură a însăşi stăpânitoarei măriri Ecaterina a II-a, tălmăcită pe limba moldovenească din ordinul mareşalului Petru Al. Rumeantev, cu osârdia şi cheltuiala mitropolitului Gavril, de Toma, al doilea logofăt”. Acest corp românesc de voluntari (un demn precursor al Diviziei Tudor Vladimirescu) de cca. 12.000 de luptători, era comandat de nepoţii trădătorului domn aclimatizat rus, Dimitrie Cantemir, Constantin şi Dumitrașcu (fiii lui Antioh), avea un drapel de luptă pe care figurau stema imperială rusă alături de bourul Moldovei, uniforme româneşti şi biserică proprie cu serviciu în limba romană.

În 1783, ţarina lansează proiectul de „Regat al Daciei” prin care se dorea gruparea, sub autoritatea arhiducelui Constantin, propus rege, toate teritoriile româneşti aflate sub suzeranitate otomană. Pentru implementarea lui, lichidând primejdia turco-tătară din spatele frontului, ruşii cuceresc, în 1787, Crimeea. Aceasta este perioada când, pe raportul lui Alexandru Mavrocodat, din 1786, ţarina decide înfiinţarea, în fosta „Ucraina” dintre Bug şi Nipru, a unei construcţii administrativ statale, sub numele de „Moldova Noua”. Evoluţia politică şi militară, adjudecarea, în 1791, a teritoriului Moldovei dintre Bug şi Nistru şi faptul că deschide zona Bug-Nipru ca teritoriu de colonizare pentru românii şi aromânii cu atribuţii militare din fosta Militargrenze (graniţa militară) a Imperiului Romano-German, pe măsură ce Habsburgii înaintau spre sud, în Serbia, o face să opteze, temporar însă, pentru numele de ”Nouă Serbie”. O „Noua Serbie” locuită, acum, şi de români şi de aromâni şi în care funcţiona, ca armata „Polcul de husari moldoveni”.

Elementul românesc dintre Nistru şi Bug fusese întărit, încă din 1736-1739, de luarea în robie şi aşezarea aici, de către generalul Munnich, a cca.100.000 ţărani români, bărbaţi, femei, copii din Muntenia şi teritoriile moldoveneşti dintre Nistru şi Carpaţii Orientali. Mai radical, contele Panets, în 1774, îi propusese ţarinei strămutarea întregii populaţii româneşti a Moldovei dintre Nistru şi Carpaţii Orientali, dincoace, în teritoriile româneşti dintre Nistru şi Nipru. În paralel, au fost aduşi şi colonişti ruşi de dincolo de Nipru. La 1793, făcând un recensământ în fosta „Ucraina” dintre Nipru şi Bug, devenită „Noua Serbie”, mitropolitul Gavril şi preotul Ivanov constatau că, din 67 de sate ale regiunii Oceakov, 49 erau curat româneşti, restul mixte, româno-ruse, dar marii proprietari de pământ erau, în continuare, români: Ion şi Nicolae Cantacuzino, Teodor Rosetti, Ilie Catargiu, Sava Badiul, Scarlat Sturdza, Cristea Manuil, Ion Macarescu, Ion Iliescu, Teodor Sabău, Manuil Saul, Ion Cananau, George Crăciun, Anton Pascal, Pintilie Hagila, Vasile Dodon, Teodor Romanescu, Emanoil Balş etc.

După 1769, aşadar, teritoriile de „la Margine” ale Moldovei au devenit cele dintre Bug şi Nistru, căzăcimea liberă mutându-şi aici centrul de greutate, consilierul Sumakov raportând că, în continuare, situaţia etnică se păstrează, de-a lungul litoralului Marii Negre, între Crimeea şi Nistru majoritatea locuitorilor fiind romani. După cucerirea Transnistriei, ultimii cazaci independenţi, în frunte cu generalul Ciorba, coloneii Mândra, Ghinea şi Branca, jura credinţă intrând în armată ţaristă. Ei vor fi organizaţi, în 1802, că nouă căzăcime de la Bug, sub numele de Corpul Voznesensc, de către țarul Alexandru I (180-825). Astăzi, Transnistria istorică, de 69.000 km2, a fost redusă, administrativ teritorial, la 25.100 km2, din care 20.900km2 formează regiunea Odessa, formal în Ucraina, dar sub control rusesc, iar 4.200 km2, formal, aparţin Republicii Moldova, dar sub numele de, încă, RASSM, constituie o enclavă a Moscovei.

Nenorocire mare pentru minunăţii noştri elitişti! Parcă îi aud cum urlă: „De unde şi până unde, cazacii, români?” Păi, hai să vedem! „Cazac” sau, corect, „cosaq” înseamnă în tătara „pribeag” şi în turcă „lotru”, cu alte cuvinte „haiduc”. Căzăcirea la pragurile Niprului a fost un fenomen similar celei din NV-ul spaţiului românesc, adică haiducirii din mlaştinile Tisei – fuga ţăranilor români de pe moşii în zonele de margine, în rândul comunităţilor româneşti vechi dar rare din „No man’s land”. Este vorba despre ţărani români, fugiţi printre obşti săteşti româneşti vechi aflate, în cazul „Ucrainei”, în zonele de margine sau de graniţă, disputate Ţării Moldovei, iniţial de Uniunea polono-lituaniană şi de tătari, apoi de Imperiul Otoman şi Rusia. Zona vizată a fost „pragurile Niprului” („za porojie”), din care cel mai important poartă, şi astăzi, numele de VOLOSKII, adică „Românesc”. Aici, pe loc uscat, adică SEC, se făcea adunarea de obşte pentru deciziile importante, de unde numele de „SECE”. Oamenii se ocupau cu agricultura, vânătoarea, pescuitul, apoi, că oameni liberi cu drepturi militare, cu mercenariatul sau raziile pe cont propriu în teritoriile tătaro-otomane şi polone. Militar, erau organizaţi pe „centurii” adică „sute”, de unde în pronunţie slavă, „sotni”. Erau conduşi de căpitani, numiţi după românescul hatman (derivat din germanul hauptman) – atamani. Fenomenul începe datorită devastărilor provocate de războaiele cu tătarii, turcii şi polonii, spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504) şi ia amploare în secolul XVI. În 1574, Cancelaria polonă îl informă pe Maximilian ÎI de Habsburg (1564-1576) că numiţii cazaci sunt „nu numai din ţinuturile noastre, ci şi din cele ale Moscovei, Valahiei şi din ţările Luminaţiei voastre”, adică erau români fugari de pretutindeni, inclusiv din Transilvania. Acelaşi fenomen se întâmplă dincolo de Nipru, între Don şi Nipru, căzăcimea de pe Don fiind formată, însă, din ruşi şi români colonizaţi din raţiuni militare, cu începere din 1482-1487, de Moscova. Este motivul pentru care, tot în 1574, mare vizir, Mehmed Sokoll, informa cancelariile europene că „sărăciţi, s-au unit moldoveni, munteni şi moscoviţi şi au făcut multe pagube musulmanilor noştri”. Un an mai târziu, Ştefan Bathory, principe al Transilvaniei (157-1583) şi rege al Poloniei (1575-1586), îi informă pe Habsburgi că, în ansamblu, cazacii de o parte şi de alta a Niprului sunt „oameni proveniţi din diferite popoare, ruşi, romani şi chiar supuşi de-ai noştri”, adică polonezi şi lituanieni. Cei de la pragurile Niprului, însă, declară Cancelaria polonă, în 1578, sunt „cei mai răi dintre moldoveni”. Pe unii dintre şefii „mărginenilor” (ucrainenilor), polonezii au reuşit să-i atragă, prin cumpărare cu ranguri boiereşti, aceştia îngroşând, prin deznaţionalizare, şleahta polonă (familiile Ivanenco, Dumitrasco, Apostol, Afendie, Armasevski, Tomski, Brazuhi etc.). Majoritatea, însă, au rămas romani legaţi de domnia Ţării Moldovei.

Prima încercare de unificare a tuturor obştilor volohe căzăceşti sub un singur hatman, a fost făcută de un os domnesc, pretendentul la tronul Moldovei în 1563, Dimitrie Wizniovietcki, nepot de fiică a lui Ştefan cel Mare. A fost, însă, învins de Despot Vodă, la 6 noiembrie, „la pod la Vercicani, pre Şiret”, predat turcilor şi executat în Galata. Românii cazaci l-au adus, apoi, sub conducerea atamanilor Loboda şi Nadabaicu (în falsele istorii… Nelevaico), în 1572, pe unul de-al lor şi l-au pus Domn – Ion Voda cel Cumplit (1572-1574). Abia fratele acestuia, însă, Ioan Nicoară Potcoavă (Creţul), adus de atamanii Ceapă şi Şah, avea să impună titlul, pentru un veac şi jumătate, de Domn al Ţării Moldovei şi căpitan al Marginii. A fost urmat de „domnişorii” şi domnii Petru Cazacul, Constantin Potcoavă, Constantin Lăcustă, Petru Şchiopul, Ioan Lungu din Lapușna, Ioan Cazacul, Ştefan Răzvan, Mihai Viteazul etc. până la Gheorghe Duca. Nefiind domni, ci doar hatmani (atamani) recunoscuţi de întreaga căzăcime, s-au ilustrat din vremea lui Ion Vodă cel Cumplit şi până la sfârşit, pe lângă cei menţionaţi, Ion Nadabaicu, urmat de Ion Grigore Loboda (1593-1597), pe care polonezii au vrut să-l înlocuiască cu Tihon Baibuza, apoi Samuila Chişca, Ion Sarcu, Ion Opara, Trofin Românul (Volosanin), Ioan Sarpila, Timotei Zgura, Dumitru Hunu şi, ultimul, Dănilă Apostol (1727-1734).

Seria atamanilor români a fost întreruptă de Bogdan Hmelnitcki (1648-1654), boiernaş polonez răsculat împotriva regelui, cel care a avut nefericita idee, în 1653, de alipire a „Marginii” la Rusia. Şi aceasta deoarece, nefiind român, s-a încuscrit cu domnul şi protectorul său, Vasile Lupu (1634-1653), la dispariţia acestuia fiind vânat şi de polonezi şi de turci. Hmelnitcki era polonez, dar adjuncţii săi erau Toader Lobodă, polcovnic de Pereiaslav, Martin Puşcariu de Poltava, Ioan Burlă de Gdansk, Pavel Apostol de Mirgorod, Ieremia Ganju de Uman şi Dumitrascu Raicea de Pereiaslav. În plus, sub el, comandanţii Regimentului de elită căzăcesc, „Slobodean”, adică al „Libertăţii”, au fost generalii de brigadă Dimitrie Bancescu şi Varlaam Buhatel. În tratativele cu Rusia, Hmelnitcki a folosit, pe post de diplomaţi, pe Pavel Apostol, Dumitrascu Raicea, Grigore Gămălie de Lubensk, Ion Ursu-capitan de Poltava şi Grigore Cristofor- căpitan de Raskov.

La sfârşitul sec.XVII, după Gheorghe Duca, succesiunea au asigurat-o hatmanii Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Draghinici. Cazacii, mărginenii sau „ucrainenii” romani au luptat, între Nistru şi Nipru, împotriva polonezilor, sub Bogdan şi Timus Hmelnitcki, fiind consideraţi de Samuel Kussevicz, starostele de Lemberg, drept „urmaşii dacilor şi au puternice virtuţi militare”. În bătălia de la Liov „cohortele de veterani ale dacilor transnistreni (Veteranae Dacorum Transnistrianorum) au luptat în centrul liniei de foc”. În bătălia de la Zborov (1649), numai cazaci transnistreni au fost 10.000, iar în cea de la Beresztecko (1651), 4000. Ulterior, au luptat alături de suedezi, împotriva ruşilor, participând, sub conducerea lui Apostol Chigheci, cca. 8000 în bătălia de la Leahovici (1706) şi 4000 în bătălia de la Poltava (1709). Ultimul mare hataman, Dănilă Apostol, a fost comandantul regimentului de la Mirgorod, după tatăl său, Pavel Efrem şi bunicul său, Apostol. Este descris de uzurpatorul sau, Mazepa, nu ca „ucrainean”, nu ca „moldovean” ci, clar, ca „român”, drept „Apostol, de obârşie valahă, bărbat din tată merituos în armată, ostaş bun, din toţi polcovnicii cel mai vechi, cel mai bătrân nobil, câştigând cinstirea şi dragostea tuturor regimentelor”. A murit la Sorocinti, la 17 ianuarie 1734, succedându-i fiul său Petre, polcovnic de Lubni, care avea să se integreze ca general de brigadă în armata rusă. Celălalt fiu, Pavel, polcovnic de Mirgorod, s-a căsătorit în 1736, cu fiica generealului rus Matei Muraviov, urmaşul său fiind celebrul diplomat, scriitor şi mason rus Ioan Muraviov Apostol (1762-1851).

„Ucraina” istorică aşadar, sau teritoriile de „la Margine” ale Ţării Moldovei au însumat 44.500 km2 (u Craina propriu-zisă) şi 69.000 km2 (Transnistria), adică un total de 113.500 km2 de pământ românesc, răpit Ţării Moldovei de Rusia. Un teritoriu în care domnii Moldovei au întemeiat oraşele între Moghilău, pe Nistru (1600) şi Oceakov, pe Nipru. Şi-au stabilit garnizoanele la Lerici (1455), apoi la Caffa şi Mangop (1473-1474), au dat danii boierilor (ex. Boierii Jora sau Golia şi Movila etc.). Toponimele şi hidronimele româneşti au fost, în ultimele două secole, slavizate, populaţia supusă unui regim intens de deznaţionalizare, în special în epoca bolşevică, iar termenul „u Craina” a ajuns să desemneze o altă realitate geopolitică şi etnostatală, nu neapărat datorită Rusiei.

Continue reading „Mircea DOGARU: „U-CRAINA” – ȚINUTUL ROMÂNESC DE „LA MARGINE”” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (106)

România în perioada postbelică (1945-1947)

În mai 1947, au fost efectuate noi arestări, după ce Anglia şi SUA au ratificat Tratatul de pace cu România, numărul arestărilor depăşind 1.300 de persoane şi se pregăteau alte arestări. După ratificarea tratatului cu România, PCR a decis anihilarea opoziţiei politice, în primul rând a PNŢ, care se bucura de o audienţă politică foarte mare, în ciuda represiunii şi a ocupaţiei sovietice. În urma atragerii liderilor PNŢ într-o capcană, la Tămădău, liderii politici în frunte cu Ion Mihalache intenţionau să părăsească România, pentru a constitui un guvern în exil, la 14 iulie 1947, conducătorii PNŢ, în frunte cu Iuliu Maniu, au fost arestaţi, apoi partidul a fost dizolvat, la 29 iulie, iar sediile şi arhivele au fost confiscate. Preşedintele PNL, Dinu Brătianu a condamnat public arestarea arbitrară a lui Maniu, arătând că nici un fel de motive nu pot justifica deţinerea unui om politic de talia acestuia.

După arestarea şi dizolvarea formaţiunii, conducătorilor PNŢ li s-a intentat un proces politic, o nouă samavolnicie a regimului comunist, desfăşurat între 29 octombrie-11 noiembrie 1947. Cei doi mari lideri ai PNŢ, Maniu şi Mihalache, au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii (ei vor muri în închisorile comuniste, Maniu, la Sighet, în 1953, iar Mihalache, la Râmnicu Sărat, în 1963). Au mai fost condamnaţi la ani grei de închisoare, Ilie Lazăr, Nicolae Penescu, N. Carandino şi alţii.

Guvernul Groza a adoptat o altă măsură economică de întărire a controlului său, prin legea pentru reforma monetară (stabilizarea monetară), din 15 august 1947, prin care regimul lovea în elitele economice care deţineau rezerve monetare. Leul stabilizat avea acoperire de 0.60 miligrame aur, un leu nou fiind egal cu 20.000 lei vechi. La 14 august, s-a adăugat legea 284 pentru cedarea către BNR a aurului, a valutelor şi a altor resurse monetare. Situaţia economică gravă, reparaţiile de război care trebuiau plătite (România a achitat aproximativ 1,5 miliarde de dolari SUA în contul acestor reparaţii), seceta din anii 1945-1946, epurările, arestările au reprezentat un adevărat coşmar pentru România în această perioadă. O altă măsură a fost, în iunie 1947, începerea colectării obligatorii a produselor agricole. Regimul a continuat măsurile represive de îngrădire a activităţii politice, în octombrie 1947, PSD (Rădăceanu) a fost înghiţit de PCR prin organizarea ultimului congres al PSD (congresul al XVIII-lea), iar în noiembrie 1947, PNL-Tătărescu a fost eliminat de la guvernare, deoarece într-un memoriu făcea rechizitoriul guvernării Groza, arătând greşelile acestuia.

După ce a eliminat partidele politice democratice, PNŢ, PNL (care şi-a încetat activitatea la sfârşitul anului 1947), urmată de arestarea liderilor săi, PSD, spre sfârşitul anului 1947, un singur obstacol se mai afla în calea regimului comunist, regele României, Mihai. El a încercat, încă de la impunerea regimului, în martie 1945, să se opună acestuia, prin „greva regală” (august 1945- ianuarie 1946), să stăvilească pe cât posibil comunizarea forţată a ţării. Alegerile din noiembrie 1946 şi falsificarea voinţei electoratului au reprezentat o nouă lovitură pentru rege, care, lipsit de sprijin occidental, a fost silit să deschidă lucrările Parlamentului şi să recunoască legitimitatea acestuia. România era într-o situaţie disperată, fără ieşire, fiind ocupată de armata sovietică şi condusă de unealta politică a acesteia, PCR. Din nefericire, regimul impus prin forţă, la 6 martie 1945, a fost recunoscut de marile puteri, Anglia şi SUA, prin semnarea şi ratificarea tratatului de pace. Autorităţile sovietice de ocupaţie aveau o atitudine tot mai insolentă faţă de rege, mascându-şi tot mai greu ostilitatea faţă de acesta.

În noiembrie 1947, regele a efectuat o călătorie în Anglia pentru contractarea căsătoriei sale, dar nu a găsit nici un sprijin la oamenii politici englezi. În absenţa regelui, regimul şi-a consolidat şi mai mult puterea prin numirea în fruntea Ministerului de Război a lui Emil Bodnăraş, comunist, care devenea şi comandant suprem al armatei. Mai mult ca oricând, regele era prizonier în propria sa ţară, pe care formal o conducea. După întoarcerea în ţară, la 21 decembrie, unde a fost primit cu toate onorurile, regele s-a retras la Sinaia de sărbători. PCR, hotărât să acapareze întreaga putere în stat, a elaborat planul de detronare a regelui, în 29 decembrie. Chemat la Bucureşti, printr-un telefon al primului ministru, la 30 decembrie 1947, ora 12, au sosit la Palatul Elisabeta, Petru Groza şi liderul PCR, Gh. Gheorghiu-Dej, de faţă fiind şi regina-mamă Elena. Conform scenariului loviturii de stat proiectate, primul ministru Groza i-a cerut Regelui să abdice imediat şi i-a înmânat textul de abdicare spre semnare. Regele s-a opus iniţial, invocând obligaţiile pe care le are faţă de poporul său. El a cerut un răgaz pentru reflecţie, interval în care a constatat că legăturile telefonice au fost întrerupte, garda din Palat fusese schimbată, iar principalele instituţii ale statului se aflau sub pază militară.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (106)” →

Eugenia DUMITRIU: Culorile timpului

O superbă cronică de artă scrisă de doamna Eugenia Dumitriu, artist plastic și scriitoare din Roșiorii de Vede, cu prilejul vernisajului expoziției de pictură „Culorile Timpului” unde am expus împreună cu pictorul bulgar, domnul Svetlozar Nedev. Expoziția a fost organizată la Casa de Cultură din Roșiorii de Vede în conducerea domnului director Silviu Arsu. Cu mulțumiri, Daniela Achim Harabagiu

Culorile timpului

Dimineață arămie de octombrie la Roșiorii de Vede, soare ascuns printre nori, dar roșiorenii, oameni iubitori de poezia toamnei au vizitat expoziția de pictură deschisă în data de 16 octombrie 2019 la Casa de Cultură, expoziție semnată de cunoscuta pictoriță și poetă teleormăneancă Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) și pictorul bulgar Svetlozar Nedev.

În fața unui public numeros, mai ales copii iubitori de artă contemporană, tablourile pictate de Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) au încântat publicul prezent la vernisaj prin echilibrul aproape perfect al pânzelor expuse, între natură și culoare, echilibru care rămâne nealterat în lucrările sale, iar realitatea surprinsă de artistă se transfigurează, primind patina caldă şi evocatoare a timpului ce se scurge necontenit într-o atmosferă de tăcere ca într-una din poemele sale în care afirma: ”E aşa frumos şi cald/ Şi atât de liniştit,/ Oh, cerule înalt/ În prag de asfinţit!/ Vântul a adormit pe-o frunză,/ Nu-i nici urmă de gâză;/ Doar florile îşi mai vorbesc/ Într-un limbaj ce nu îl tălmăcesc./ Şi totul e…/ Tăcere”.

Artista extrage esența pânzelor sale printr-o construcţie vie şi picturală dobândită doar din câteva trăsături de penel. Ea îşi construieşte ca un arhitect lucrările, nu lasă nimic la voia întâmplării, urmează liniile directoare ale perspectivei şi alcătuieşte structuri coerente, folosindu-se de nuanţe discrete de culoare. Despre lucrările sale, adevărate metafore pe pânză au vorbit la superlativ directotul casei de cultură din Roșiorii de Vede, Silviu Arsu și artistul plastic Tudor Serbănescu.

Continue reading „Eugenia DUMITRIU: Culorile timpului” →

Cornel DURGHEU: Punct de vedere, desconspirarea unei idei – detaliu

Motto:

„Un popor e MARE, e la apogeu, când dă sculptură bună, când dă sculptori MARI”

(Gheorghe Dimitrie Anghel – sculptor)

Intrigat, zilele trecute,de intervenţia mai colorată a unei prestigioase personalităţi istorice şi patriotice din mediul intelectual superior orădean, de sublinierea şi afirmaţia eronată, de altfel, a Distinsului Domn, precum că în oraşul Oradea „apar Statuile ca ciupercile după ploaie”, combativ şi deranjat de astfel de afirmaţii răutăcioase, nesustenabile, m-am hotărât a lămuri, unele aspecte legate de fenomenul de civilizaţie culturală în sine, scoţând din contextul mai larg al scrierilor mele istorico-biografice, paragraful de mai jos. Însemnări care stau mărturie peste timp, de atitudine civică şi critică constructivă, dar şi un punct de vedere sever, privind unele acţiuni deloc lăudabile în acest domeniu, ale Forurilor Administrative Locale, cu toate meritele lor sub alte aspecte. Este un „Detaliu”, pe care îl prefer lansat publicităţii, considerându-l un gest folositor care să dea de gândit omului, în aceste vremuri pandemice dramatice, însoţite la nesfârşit de-o tulburătoare instabilitate politică şi morală în spaţiul mioritic, o instabilitate determinată mereu de forţele obscure ale naţiei romane, în ultimele trei decenii. Un material sever oferindu-l spre observare atentă şi analiza lucidă ochiului critic local, ca fiind, din punctul meu de vedere, justificat, corect şi necesar sufleteşte.

„Cu mulţi ani în urmă a încolţit în mintea mea, de tânăr aspirant la împliniri artistice înălţătoare, un gând de civilizaţie aristocratică generos, uşor a fi pus în aplicare, ceva mai târziu, odată cu înfiinţarea Facultăţii de Arte Vizuale din Oradea. Distribuiri şi risipiri de energie creativă şi manageriala,bine stăpânite de un elan interior inconfundabil în diversitatea culturală orădeana a timpului, au motivat şi determinat o cu totul specială dorinţa profesională, dar şi morală, de-a subordona unei exigente vizuale, interferenţe estetice şi simboluri semantice argumentate, atmosfera arhitectonică citadină a oraşului Oradea. Totul, pe lângă alte împliniri semnificative, cu scopul, de-a forma şi organiza, în oraşul de pe Crișul Repede, o „grupare” de creatori artistici profesionişti, o echipă de sculptori profesionişti redutabili, serioşi şi dedicaţi profesiei lor şi idealurilor profesionale măreţe, sculptori de sorginte bihoreană, dar nu numai, aşezaţi aici şi stăpâniţi de sentimente cultural-patriotice locale profunde, motivate pentru împliniri artistice grandioase, în perimetrul creaţiilor artistice din Domeniul Artelor Monumentale şi a Sculpturii de For Public.

„Proiectul”, era motivat de necesitatea primenirii şi înnobilării spaţiilor publice orădene, atât de multe şi generoase,dar „uitate de lume” din păcate, de lumea cu atribuţiuni şi sarcini speciale, esenţiale în acest sens, în Administraţia Locală Orădeană, persoane plătite bine din bani publici, dar din păcate suferinde de valoare şi decenţa profesională. Spaţii arhitectonice, pieţe, parcuri şi scuaruri, etc, ahtiate şi rugătoare la Ceruri, pentru primirea şi realizarea de Comenzi Sociale din Domeniul Sculpturii Monumentale şi Ornamentale de For Public, purtătoare de simboluri şi semnificaţii morale, şi nu numai, în mult lăudată şi, pe bună dreptate, civilizata noastră metropolă bihoreană.

Iniţiativa, de-a organiza şi activa acest Grup Profesional Artistic, din păcate subminat de forţe oculte, pentru a găsi soluţii estetice şi ambientale, în foarte multele spaţii libere sau abandonate, în climatul arhitectural orădean, prin realizarea unor creaţii artistice valoroase, a dat greş. Dar spaţiile amintite au rămas, şi sunt „flămânde”, după Comenzi Sociale în domeniul artistic amintit, noi trăind cu părerea de rău, că s-au irosit oportunităţi reale, defavorizând capacităţi creatoare prestigioase şi autorizate, din spaţiul cultural local, cu extensie şi la cel bihorean. Acest vis nu s-a putut împlini decât într-o mică măsură şi datorită orgoliilor şi „egocentrismului” profesional limitat, poate a invidiei şi misticei credinţe, specifică uneori colegilor de breaslă. Colegi care nu au înţeles adevăratul rost şi profundul sens profesional, dar şi patriotic, al acestei propuneri de construcţie a unui For Cultural Local puternic. Ar fi fost o instituţie, de grea şi mare responsabilitate civică, dar interesele mărunte au primat şi datorită frustratului „comandament”, administrativ orădean, a se citi Administraţia Locală, închistată meschin în limitele propriilor interese. O administraţie locală ferecata şi de reacredinţă, stereotipă, ineficientă şi „suficientă” în prostia şi limitele ei de civilizaţie urbană, neputincioasă în contact cu exigenţele de civilizaţie umană veritabilă, s-a auto-abandonat prin obtuzitatea comunicării, de fapt a incapacităţii comunicării, cu Forurile Culturale Profesioniste locale, atâta cât sunt ele de interesate şi putincioase, cu Personalităţile Culturale de anvergură managerială majoră orădeană, care nu sunt întâlnite la tot pasul, în abordarea constructivă a detaliilor arhitectonice şi estetice locale. O administraţie care nu a avut capacitatea şi puterea, de-a recepta şi sprijini, implementarea în „ogorul” spiritual propriu, în decursul timpului, propunerile realiste, în ceea ce mă priveşte, a fiinţării spre exemplu a unui „şantier de muncă şi creaţie”, – a se înţelege – Centru Cultural Artistic Modern – în Oradea, bine organizat şi cu propensiune naţională şi internaţională de anvergură, prin expansiunea şi încurajarea libertăţii de creaţie artistică, artistică plastică, în mod special. Centru, patronat de Administraţia Locală în colaborare cu Facultatea de Arte Vizuale şi Uniunea Artiştilor Plastici, filiala Bihor, în mod eficient. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că în Oradea existenţa Facultăţii de Arte, alăturată celor patru mari Centre Naţionale de Creaţie Artistică Academică cunoscute în România, impune respect dar şi responsabilităţi administrative locale şi regionale speciale.

În Oradea, multe spaţii disponibile, din vechile Platforme industriale oradeane erau utile şi corespundeau organizării unor Centre Cultural-artistice veritabile şi prolifice – Galerii de Artă, Ateliere de Creaţii artistice diversificate, Saloane de Modă, – dar, datorită unor oameni indolenţi şi nevizionari, s-a preferat regretabil şi nediferențiabil, „băgarea” buldozerelor în acele construcţii.

Crearea, amenajarea unui Centru Cultural Artistic Modern în Oradea, în viziunea subsemnatului, ar fi avut o menire civilizatorie superioară, şi ar fi fost deosebit de benefic, necesar şi eficient din punct de vedere spiritual dar şi economic, de-adevăratelea productiv, prin realizarea mai facilă a multor lucrări şi Opere de For Public, semnificative, în spaţiul istoric şi cultural orădean, pentru comunitatea orădeana, cu extensie bihoreană şi naţională. Ar fi fost un fapt onorant şi lăudabil, pentru explozivul standard cultural şi administrativ al urbei. Ca o firească consecinţă, În acest context administrativ şi organizatoric, nu se putea omite complexul fenomen al socializării afective şi morale a valorilor creatoare locale, pentru totdeuna. Nemaivorbind de faptul că punerea în valoare a potenţialului creativ local; artişti plastici – sculptori, arhitecţi, designeri, studenţi, să fie sprijiniţi, încurajaţi şi susţinuţi material şi financiar, de către Administraţiile orădene sau de către Consiliul Judeţean Bihor, impulsionând efectiv deschiderea culturală multidimensională, pentru „producţii” cultural – artistice originale şi reale, către lume, ar fi asigurat şi evidenţiat o plus valoare, capacităţilor creatoare locale, beneficiind astfel de un câştig spiritual prestigios, pentru societatea locală, pentru noi toţi. Special în domeniul Sculpturii de For Public, a Artelor Monumentale, prin cheltuieli financiare mai confortabile şi mai controlabile, s-ar fi putut realiza reale creaţii artistice, simbolice şi evocatoare, necesare prin spiritul şi specificul lor, spaţiului de civilizaţie istorică şi cultural orădean. Din păcate, pe mulţii bani ai contribuabilului orădean trădat, printr-o deficitară şi dezonorantă atitudine de conduită civică şi morală, a unor persoane din sistemul socio-spiritual local, şi din Adminstratia Publică Locală, s-a apelat, prin diverse mijlociri, jenante pentru comunitatea artistică locală, dar şi condamnabile totodată, la „anume ateliere de lucru” recurgându-se prin lamentabile manevre, prin umile şiretlicuri şi farse organizatorice, la comenzi „legiferate”, prin „comanda publică licitativă”, pentru realizarea unor lucrări în spaţiul nostru public. Te întrebi adesea, de ce toate acestea?!

Din nefericire, facile imitaţii figurative, sau false lucrări de Artă Monumentală, realizări mimate retranspuse, care nu şi-au câştigat Demnitatea, de adevărate creaţii sau Opere de Artă Originale, sunt amplasate întâmplător în spaţii pubice importante, fără un impact sau mesaj estetic de înţeles, cum ar impune comanda publică pretenţioasă. Unele lucrări sunt lipsite de forţă expresivităţii artistice relevante, iar altele prin multiplicare, şi-au pierdut originalitatea şi automat valoarea artistică. Din păcate scăpându-le bietelor notabilităţi administrative, ideea că arta se fundamentează tocmai prin faptul că nu e natura, nu e imitaţie a lumii, ci creaţie simbolică de lume, ceea ce este cu totul altceva. Iar noi, poate mai speram, şi binefacem, că frumoasa noastră urbe, cu un număr infim de Lucrări de Artă Monumentală, care dau frumuseţe şi înnobilează spaţiile exterioare orădene, să cucerim Europa culturalizata, pentru a visa să devenim şi mai mult, un – Oraş Cultural European!

Continue reading „Cornel DURGHEU: Punct de vedere, desconspirarea unei idei – detaliu” →

Augustin OSTACE: Herta Müller 2020 (IV-VI)

HERTA MÜLLER (IV)

„NU AM INTENŢIONAT SĂ O REDUC PE HERTA MÜLLER (ORICUM, NU AM NICI O ŞANSĂ!), SAU SĂ O MINIMALIZEZ ÎN CREAŢIILE EI LITERAR-POETICE (ORICUM, EU SUNT MULT PREA ÎN SPATE!), CI AM VENIT S-O ÎNTĂRESC PE HERTA MÜLLER, ÎN SPECIAL ÎN BĂTĂLIILE EI SOCIAL-ISTORICE (ORICUM, SUNT UN SCRIITOR PROTESTATAR), AM VENIT S-O ÎMPLINESC PE HERTA MÜLLER, ÎN SPECIAL ÎN DESCHIDERILE SALE ANTHROPOSAPIENTICE (AICI PAR A FI ÎN AVANTAJ PRIN SISTEMELE MELE FILOZOFICE), TOATE PORNITE DIN TEMPOROSPAŢIALITATEA SPIRITUALĂ TEUTONO-MIORITICĂ DIN SUD-ESTUL EUROPEI (UNDE AM EXPERIENŢA DIRECTĂ A VIEŢII DE LA ŢARĂ, CA ŞI HERTA MÜLLER DE ALTFEL), ŞI EXTINSĂ DUPĂ 1987 ÎN TEMPOROSPAŢIALITĂŢILE SPIRITUALE TEUTONO-VESTICE (DRAMATICE REALITĂŢI CREATIVE PENTRU MINE), ŞI, DUPĂ ANUL 2000 ÎN TEMPOROSPAŢIALITĂŢILE SPIRITUALE OCCIDENTALE ŞI MONDIALE (AICI SUNT MULT ÎN SPATELE EI!), ÎMPLINITE ÎN REMARCABILUL ŞI EXTRAORDINARUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ DIN ANUL 2009 (URIAŞ AVANTAJ DE SINGULARITATE ŞI EXCEPŢIONALITATE HERTA MÜLLER!)”…

(Augustin Ostace)

…Dacă am prezentat ceva, extrem, extrem de puţin, desigur, din cărţile Hertei Müller în precedentele articole literar-jurnalistice sau de gen jurnalism poeto-filozofic, să continuăm această aventură a spiritului şi preţuirii, evident, Selbstverständlich, nu numai de breaslă literară, printr-o investigare analitică (adică o formă a idealismului analitic, care se doreşte o recombinare de Hellenism Graeco–Roman, de filozofii Anglo–Americane şi de conceptologii Germano–Latine), cât şi poetico-filozofică, toate în substratul Limbii noastre Române, cel mai comun element şi document sufletesc între Herta Müller şi subsemnatul autor a prezentelor comentarii, impregnate de spiritul Herta Müller, (geprägt bei Herta Müller’s Geist)…

Aş fi vrut să scriu la „subsemnatul autor“ de mai sus, pe Augustin Ostace, dar soţia mea, un gnadenlos R.S., deci fără milă, îmi spune apăsat, repetând cuvânt cu cuvânt:

„Tu nu eşti nici unu la sută din Herta Müller!“… Cum nu prea am un contra-răspuns la îndemână, eine Gegenantwort zur Verfügung, asaltez mai departe creativitatea ultimului premiu Nobel al Germaniei din, şi cu, sau prin acest sub unu la sută valoric al subsemnatului… Bătăliile, chiar cele literare, chiar cele poetice, nu sunt niciodată uşor de purtat, fiindcă bătăliile metaforelor se manifestă, se confruntă, se înfruntă prin ele însele, adică Bellum se ipsum alet, Der (metaphorische) Krieg nährt sich selbst… „Mă întreb adesea, dacă nu ar trebui să-mi fie teamă sau frică, mie, un necunoscut asaltator literar, să abordez piscuri de gen Herta Müller cu acest procent de atac, sau de asalt, de sub unu la sută, <1%?”

„Deloc! Deloc! Deloc! îmi răspund mie însumi, fiindcă Universul însuşi a început acum vreo 14 miliarde de ani cu evenimente de singularitate de tip Big-Bang, ce au durat mai puţin de o secundă, întipărind în acel Urknall al tuturor începuturilor toată evoluţia universului ulterior, cu protoni, cu neutroni, cu electroni, cu atomi, cu stele, cu galaxii, cu sisteme galactice în constelaţii, cu sisteme solare, cu sisteme planetare, toate întreţesute de câmpuri gravitaţionale şi electromagnetice, cu forţe nucleare tari şi slabe… Când sistemul nostru planetar, de aproximativ 4.5 miliarde ani, dezvolta viaţa, iniţial unicelulară simplă şi mai apoi cea multicelulară complexă, cu evoluţie de phylumuri, clase, ordine, familii, genuri şi specii, care în cazul Speciei raţionale Sapiens conduce la sisteme sapientice de culturi şi civilizaţii de care aparţine, volens-nolens, şi Herta Müller (cu 99% mai sus decât mine, cu 99% mai galonată decât mine, cu 99% mai premiată decât mine, cu 99% mai cunoscută în lume decât mine), dar, finalmente, de acelaşi Universum aparţine şi subsemnatul, acest minor eu, acest minimal super-Ego, desigur, undeva, mai la coadă, şi mai greu zăribil sau citibil… Dar, dacă intrăm în aceste critici extra-literare, aparent nesfârşite, sugerând Marele Tot (The Big Everything), intuind Marele Pretutindeni (The Big Everywhere), şi potenţând pe Marele Cineva (The Big Everyone), atunci, şi numai atunci, ce ne mai rămâne din Herta Müller? Eu zic că rămâne Herta Müller însăşi, evident repersonalizată şi posibil transpersonalizată, rescrisă, transcrisă şi reînfăşurată în alte anatomizări, în alte embriologizări şi alte (neo)cortexologizări, deci, finalmente, Herta Müller rămâne ea însăşi, în ciuda Hertianismului Müllerian, imaginat de autorul ocazional, subsemnatul, Der Unterschriebener…

Lăsând acum la o parte aceste alegorii literar-ştiinţifice, sau prosodic-cosmologice şi biologice, să trecem deci de la cartea Hertei Müller, Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt – Omul este un mare Fazan al Lumii, poetizată şi filozofată în Herta Müller 3, la CD – Herta Müller, cumpărat de mine Luni seara, 20 Ianuarie 2020, la gigantica manifestare literară de la Köln Universität, pentru mine un Albertus Magnus Universität, înnobilată şi transfigurată acum de Nobelul lui Herta Müller, de personalitatea lui Herta Müller, de unicitatea cu totul extraordinara a lei Herta Müller, un real suprareal, un Außergewöhnliche! Deci, un CD – Herta Müller? Daa, este un CD Herta Müller – Tübinger Poetik Vorlesungen, Hörbuch 3 CD’s, Verlag Claudia Gehrke, November 2009, deci un CD – Herta Müller (Compact Disc – Herta Müller), apărut în Noiembrie 2009, deci, imediat după anunţarea remarcabilului succes de la Fundaţia Nobel de la Stockholm – Sweden, prin care Herta Müller intră în istoria literaturii mondiale, alături de Kipling, Tagore, Yeats, O’Neill, Mauriac, Hemingway, Steinbeck, Mann, Asturias, Beckett sau Heinrich Böhl…

Să traducem înscrisul de headline german al CD-ului (cu trei CD-uri incluse), care ne spune, daa, Herta Müller – Prelegere de Poezie de la Tübingen, Audiţie prin 3 CD-uri (CD’s), Editura Claudia Gehrke, Noiembrie 2009…

Să stăruim puţin la acest Hörbuch 3 CDs al Hertei Müller, deci un CD – audiţie de carte (CD – Hörbuch), deci un CD audibil, (CD – hörbar), deci un CD de perceptibilitate auditivă, (CD – Hörbarkeit), deci un CD de imagine acustică, (CD – Hörbild), care CD de carte devine o Carte a Ascultării, poate o carte de înţelepciune (Buchweisheit), deci o Carte – Eccleziast, de ce nuu?… Înţelepciunea, (die Weisheit – Liber Ecclesiastes), nu trebuie să fie întotdeauna într-un cuvânt (Wort), într-un concept (Begriff) sau într-un text (Text), ci în felul în care este interpretat, Auslegung, cuvântul, conceptul sau textul sau contextul respectiv… Referitor la Ecclesiast, înţelepciunea mea (cea mai mică dintre toţi înţelepţii lumii, desigur), îmi spune că nimic nu este deşertăciune în creativitate şi efort (Necit vanitas vanitatum), că nimic nu este inutil în perseverenţa cunoaşterii (Necit vani sunt labores homini), şi că nimic nu este în zadar în zbaterea instructivă şi educativă (Ora et labora! Ora et labora!)…

Deci, Herta Müller într-un Vorlesung de poezie (Ecclesiast Herta Müller?), iar acest Vorlesung este tradus, este translatat ca prelegere, sau ca un curs, sau o conferinţă în public, în sală, în amfiteatru, deci, persoana care citeşte ceva, cuiva, deci în cazul Hertei Müller o cititoare, deci o Vorleserin, o cititoare de poezie, eine Dichtungsvorleserin! …Ascult acest prim CD Herta Müller (sau Herta Müller – CD1), sub titlul „In jeder Sprache sitzen andere Augen – În fiecare Limbaj, stau, sau există, sau coexistă alţi Ochi”, de mai multe ori, încercând să prind, să cuprind sau să surprind, ceva de dincolo de cuvinte, fraze, respiraţii, modestii, emoţii, aplauze… CD1 – Herta Müller are o durată de 69 de minute şi 18 secunde… Există o artă a citirii în limba Germană, Vorlesekunst in Deutsche Sprache, urmând un text pregătit de dinainte, un Vorlesungs-manuskript, pe care Herta Müller le urmează ca o elevă de gimnaziu, conştiincioasă şi ascultătoare. Să analizam titlul, urmând modelul din Herta Müller III, de idealism analitic, începând asaltul nostru, prin conceptele centrale, Hauptbegriffe ale titlului, Sprache und Augen, Limbaj şi Ochi…

Să numerotăm întru ordonare şi reordonare a noastră translatio şi retranslatio de Herta Müller, ajunsă la a patra dimensiune, de Herta Müller IV… O Herta Müller cu mai multe dimensiuni? Desigur, multi-dimensionalitatea ei depăşeşte în literar şi Germanistik pe subsemnatul, autorul de sisteme filozofice care se vede obligat, se vede presat, unterdrückt, la fiecare pas de Herta Müller, să improvizeze, să speculeze, sa transforme literatura în filozofie şi poezia în poeto-filozofie, conceptul în sisteme conceptologice, mizând în substratuum (în hypokeimenon) pe o contralovitură literar-videologică de triadică căutare – cercetare – explorare, un fel de Erforscher – Entdecker – Erfinder multiplicat… Deci, în fiecare LIMBAJ (Sprache) stau alţi OCHI (Augen)…

Comunicăm, ca individ, comunitate şi Specie, printr-un limbaj articulat, co-articulând în fiecare din cele aproximativ 400 de limbaje diferite ale Terrei (multe dintre ele, fără un alfabet propriu), vocale şi semivocale, consoane şi semi-consoane, fonetizând întru sunetizare, monoftongi, diftongi, triftongi, corelând un bipedism al mersului, alergării şi dansului, cu un supracorelaj de vârtej de aer, urmând ordinea anatomo-fiziologică din diafragmă – plămâni – laringe, înspre faringe – cerul gurii – limba anatomică – obraji – dinţi – creste alveolare – buze…

Fiecare individ are propriul său conţinut de limbaj, un IDIOM, un LEXIKON propriu, eigene IDIOM – LEXIKON, corelând prin el înzestrarea sa genetică de GENOM, de Erbanlage, care reproduce şi preia din structurile geologice ale pământului ca planetă, Erdanlage, sau din structurile fizice şi chimice ale sistemului solar, Solaranlage, fiindcă omul, fiecare din noi este o multiplă structură de intercomplexitate de ERD – MOND – SONNE – MENSCH! Să fie oare, o corelare secretă, o relaţie de mistere între IDIOM şi GENOM?

Prin Sistemele Filozofice ale lui Augustin Ostace (12 la număr, condensate în Era Sistemelor Filozofice, sau AERA I), se încearcă de ani de zile o decodificare de mistere cosmologice, de mistere biologice şi mistere sapientologice, deci o triadă de mistere, unul potenţându-l pe celălalt, făcând aproape imposibil să descifrăm, să decodificăm misterele sapientologice fără descifrarea prealabilă a misterelor biologice şi a celor două metereze de mistere fără o prealabilă (chiar generală) descifrare Cosmologică!

Descifrare Cosmologică? Daa, de Big Bang, de ATOM (cu supergreul PROTON! (De aceea am acceptat acel sub unu la sută, (<1%), fiindcă pentru un creator de sisteme filozofice (ale Știinţei, ale Istoriei, ale Conceptologicului, ale Sapiensului, ale Transatlanticului, ale Justiţiei, ale Literaturii, ale Theatrons-Filmului, ale Binecuvântării, ale Mediologiei şi ale Necunoaşterii), acest minimal 1% este totuşi uriaş, fiindcă prin acest 1%, a mea AERA I, se poate angaja în orice fel de luptă, îndrăznind multitudinea bătăliilor din sferele cunoaşterii, ale incertitudinilor şi ale necunoscutului. Sapiens însuşi este un monument de limbaj articulat, un Sprachdenkmal, fiindcă Specia în întregimea ei este un căutător de limbaj, eine Sprachsuchender Spezies, este un cercetător de limbaj, Sprachforscher, este un promotor şi dezvoltator de limbaj, Sprachentwickler, fiindcă Sapiens ca Specie şi individualitate are acest simţ al limbajului articulat abstract, Sprachgefühl, permiţându-i în orice împrejurare de confuzie sau rătăcire, Sprachverwirrung, să păstreze instinctul abstract de comunicare, prin frunte, ochi, buze, mişcări ale capului, ale mâinilor, ale geometriei mersului, deci un limbaj abstract extins întru sunet şi gest…

Pământul în întregimea sa, extins acum şi cosmologic, este patria limbii articulate, GelenkisierteSprachheimat, iar orice mamă vorbitoare din Specia Sapiens este automat şi o învăţătoare de limbă maternă, Muttersprachlehrerin, Poetofilozofia corespunzătoare la Herta Müller 4, referitoare la CD1 – Herta Müller, ar suna cam aşa, prin conceptele Limbaj şi Ochi, subliniate de mine, deci o poetofilozofie conceptologică, sau, de ce nuu?, un Conceptologism Poetofilozofic…

Limbaj! Limbaj! Limbaj!

Cel mai străin fiu de pământ,

Necunoscută rădăcină

Plutind din râu în râu,

Ajunsă-n fluviul Sapiens

Speranţă şi târziu…

Ochi! Ochi! Ochi!

Cei ce privesc pe privitor,

Gândindu-l şi străfulgerându-l

Din piscul cel ascuns sub dor…

Limbaj şi Ochi

Ochi şi Limbaj,

Sunteţi al Speciei şirag

Replămădiţi prin Neuron

Să vezi cuvântul zeu

Ascuns în con…

Augustin Ostace

Köln Nord, Deutschland, la 016.002.2020

HERTA MÜLLER (V)

Îndrăznitorului îi stă bine cu îndrăznirea, căutătorului cu căutarea, exploratorului cu explorarea, filozofului cu filozofarea şi poetului cu poetizarea, fiindcă suprafaţa unui fenomen sau proces sau eveniment (inclusiv cel literar, Herta Müller), atrage şi profunzimea sa, după cum litera atrage silaba şi cuvântul, cuvântul atrage propoziţia şi fraza, după cum lumina atrage fotosinteza şi privirea iar sunetul naturii naşte auzul, posibil pe cel literar şi muzical… Şi poate însăşi gravitaţia terestră atrage prin contrasens şi revoltă, bipedalismul de Sapiens, un mister al biogravitaţionalului în mişcare şi tresărire… Să continuam recitirea, reascultarea şi dorita repercepţie de pe primul CD – Herta Müller, într-o retraducere personală… În fiecare Limbaj stau, există şi coexistă, alţi Ochi – In jeder Sprache sitzen andere Augen.

Vom analiza, în modul nostru idealistic, prima frază din CD-1, care ne spune… „In der Dorfsprache, so schien es mir als Kind, lagen bei allen Leuten um mich herum die Worte direkt auf den Dingen, die sie bezeichneten – În Limbajul Satului, îmi apărea mie ca şi copilă, de la toţi cei din jurul meu, în legarea, în asocierea cuvintelor de lucruri, pe care ele, cuvintele, le descriau, le denumeau… Sat! Sat! Sat! Eternitate născută posibil din imemorialul de Paleolitic Superior, deci, din illo tempore, a comunitate rurală (Dorfgemeinde), formată din săteni, din ţărani (Dorfleute, Dorfbauern), care locuiesc în sat, având case în sat (Dorfbewohnern), de care a aparţinut Herta Müller în copilăria ei, în acel Nitzkydorf din Banatul de Temeschburg în anii ‘50 şi ‘60 ai secolului trecut… Dar, de acelaşi sat, Nimigea de Sus, undeva în Ardealul de Nord, pe Someş, pe Valis Rodnensis, a aparţinut şi subsemnatul, tot în aceleaşi timpuri, aspre, sărace, lungi, nesfârşit de lungi, trăind, învăţând şi muncind în sat (Dorfleben – Dorferleben – Dorfmiterleben), fiind preelev (Vorschuler), elev (Grundschuler), ajutor de cioban sătesc (Dorfhirtehelfer), ajutor de plugar (Ackermannhelfer), căpălitor sau prăşitor (Behacker), cosaş (Heuschnitter), căruţaş (Wagenführer), chiar şi la căruţa cu loitre (Leiterwagenführer)… Realmente, între existenţa la sat, la ţară a Hertei Müller între anii ’50 şi ’70 din România (Banat), şi cea a lui Augustin Ostace, tot la sat, tot la 8 ţară (Nord Ardeal), în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi ţară, şi în acelaşi sistem comunist, există un teribil paralelism existenţial, ambii noştri protagonişti, sau eroi, desigur, neştiind unul de celalalt, necunoscându-se direct, se zbat întru supravieţuire, întru aceeaşi generaţie de după război (Nach Zweite Weltkrieggeneration), întru muncă, întru învăţare, întru disciplinare şi ascultare…

Mai mult, eroii noştri parcurg şi perioada anilor ‘70–‘87 (Herta Müller), si ‘70–‘88 (Augustin Ostace), prin studii liceale şi universitare (Herta Müller la Temeschwar – Germanistik şi Rumanistik, iar Augustin Ostace la Koloszvar sau Klausenburg – Medizin), muncind apoi ca intelectuali în România (Herta Müller ca profesoara şi Augustin Ostace ca medic)… Demn este de subliniat că „eroii“ noştri au acelaşi gen de probleme cu regimul comunist din România după absolvirea facultăţilor, amândoi fiind în conflict mocnit sau deschis cu ideologia marxist-ceauşistă a timpurilor, suferind fiecare mai multe seturi de persecuţii, de nedreptăţi şi pedepse… Acesta o fost sistemul totalitar din România, în regim dictatorial, cu bune, cu rele, cu nefericiri şi multiple neîmpliniri… Diferenţa dintre cei doi în destinul de drumuri, Schicksalwege, apare în 1987, când Herta Müller pleacă legal, oficial din România în BRD (Bundes Republik Deutschland), în timp ce Augustin Ostace fuge ilegal din ţară, din România, în 1988 în Iugoslavia (setul meu de romane „Nesfârşitele Frontiere” şi „Emigrant Iniţiatic” relatează dramaticele evenimente de atunci).

Diferenţierile dintre cei doi se măresc exponenţial în perioada 1990-2020, când, pe de o parte, Herta Müller cunoaşte o ascensiune remarcabilă în sferele literare, încununate de mulţimi de premii de rezonanţă mondială, încununate în Nobel, în timp ce, pe de altă parte, Augustin Ostace se cufundă în marasmele lumilor capitalist-occidentale din Statele Unite, Germania, Anglia, Uniunea Europeană şi din nou România (de data asta, postcomunistă), pline de capcanele invidiei, ale răutăţilor, ale nedreptăţilor sau loviturilor pe la spate, cunoscând doar umilinţe şi nepremieri…

Fiecare cu destinul lui, fiecare cu soarta lui, Fata viam invenient, Das Schicksal findet seinen Weg, ne spune Vergilius în Aeneida, având în întregime dreptate… Pentru mine, trista dreptate… Dar, să revenim la fraza Hertiană (sau Mülleriană?), prin care Herta Müller (oare clasica Herta Müller sau o devenire din ea însăşi, prin subsemnatul autor, de Hertianism Müllerian?) conectează limbajul de sat, Dorfsprache, de lucruri, de obiecte, de Dingsprache, sau de Dinglichkeitsprache, adică limbajul lumii concrete, adică limbajul lumii reale, bipolarizând astfel cuvântul abstract, Das Wort, prin lucruri concrete, obiectivabile, reale, prin Der Dinge sau Dinglichkeit…

Deci, Cuvântul / Das Wort, această ciudată asociere de sunete articulate, „a – be – ce – de – e – ef – ghe – haş”… finalizat în limbajele Indo-Europene de „ex – yuai – zet”, este o teribilă, şi cel puţin până acum, o unică corelaţie în anatomicele spaţialităţi pulmonar-laringiene şi faringiene, şi condiliene, cu coparticiparea, Mitbeteiligung, limbii anatomice, a obrajilor, a dinţilor, a buzelor, toate coordonate şi interactivate de creier, de creierul uman, prin supremul său judecător şi analizor, Neocortexxul… Oare Cuvântul – Das Wort, dezvoltă Creierul – Die Gehirn, sau Creierul – Gehirn, dezvoltă Cuvintul – das Wort?… Asta înseamnă că orice Cuvânt este în originea lui, în rădăcina lui, în etimologia lui, în geneza lui, în Wortstamm-ul lui, un sinonim al Tribului, a Gintei, al Neamului lui Tribus, al lui Volkstamm, deci Wortstamm ist Volkstamm, iar Tribul, Ginta, Neamul, este un sinonim al Cuvântului, Volkstamm ist Wortstamm!

Deci, Cuvintul – Wort este un prim locuitor al Tribului, al Gintei, al Neamului, o prima fiinţă a lor, Sein des Volkstammes sau Dasein des Volkstammes, iar Tribul, Ginta, Neamul, sunt în întregimea lor, locuitori ai Cuvântului, Sein des Wortes sau Dasein des Wortes, inter-relaţionându-se amândouă (Cuvint şi Trib, sau Cuvânt şi Gintă), inter-dezvoltându-se amândouă (Trib şi Cuvânt, sau Gintă şi Cuvânt)…

Este Herta Müller aici? Sau un Hertianism Müllerian, envizionat de autorul subsemnat, anonim şi anonimizat? Sau o Hertianologie Mülleriană, ca remorfologizare a numelui uman, repus în mişcare, în devenire, în dezţepenire? Sau, continuându-ne avalanşa conceptologismelor de substanţialitate substantivală, o redevenire în Hertalogicum, prin care D-na Herta Müller este suprareprezentată dincolo de fizicul ei plăpind, de firava făptură, reproiectarea întru aceeaşi a întregii copilării de fiinţă biologică şi ontologică (oare a întregului Sapiens?), întâlnită de mine la 20 Ianuarie 2020, la Albertus Magnus Universität din Köln, Bundes Republik Deutschland… Poezia, posibil antropologică?, se scrie acum de la sine, în sine şi prin sine, nemaifiind nevoit la o altă respaţializare sau transgresare geometrică… „Firavă făptură, din mersul plăpând / Copilării repurtate, în glasul plângând”…

Dar, la ambele expuneri de Herta Müller prin Herta Müller (deci, aceeaşi întru aceeaşi), literar-poetice, literar antropologice, literar-sapientologice, ca cele de la Köln Universität (020.001.2020) şi Köln Kunstkirche (021.001.2020), avem de-a face cu un dar şi har al vorbirii Herta Müller, cu un dar şi har al replicii Herta Müller, un wortgewandt al sensurilor lexicale de tip Herta Müller, adică o încoronare in modus Herta Müller… Continuându-ne şirul logosului explicativ şi intuitiv de Herta Müller, rebotezând-o în multiple deveniri de nume genealogic, de arbori genealogici, nuu? (Herta Müller Stammbaum, sau Herta Müller Stammbäume), intrăm oarecum gradual în formele diatezelor reactivate prin cuvinte compuse, Wortzusammensetzung, sau, de ce nuu?, prin concepte compuse, Begriffzusammensetzung, care permit, care admit, că însuşi Cuvântul – Das Wort, substantivul deci (Das Dingwort), să se adjectiveze pe el însuşi, Das Eigenschaftswort, recreându-se astfel întru acelaşi, ca WORTWÖRTLICH!… Cuvântul cuvântat? Desigur! Aici intervine una din marile diferenţieri între Latinitate şi Teutonitate, prin care Latinitatea noastră întru Grammatik (Italiana, Franceza, Spaniola, Portugheza şi Româna), nu poate ţine pasul cu Germanitatea, noi, latinii, intrând istoric, lingvistic şi gramatical, într-o prelungită amurgire, într-o Lateinische Dämmerung…

Sigur, că autorul – subsemnat (deloc resemnat), ar încerca să se traducă pe el însuşi, mai degrabă decât pe Herta Müller, dar centricul întregii critici literar-idealiste, sau literar-conceptologiste sau literar-ştiinţifice de faţă, Wissenschaftsliteratur, rămâne fundamental Herta Müller, chiar dacă autorul – subsemnat încearcă în Etimologicum, o derivare de modus Wortabteilung, sau recitire de tip Wortabstammung… Recunosc în mod sincer că semantica lexicală a Hertei Müller (Herta Müller – Wortbestand sau Herta Müller – Wortbedeutung) este uneori nuanţată şi alteori diferită prin autorul – subsemnat, care se doreşte mai degrabă, Erwunschenswert, un Rescriitor de Scrieri, ein Umschriftsteller, un Retălmăcitor de semne, ein Wortverdreher sau Zeichenverdreher, un Reglăsuitor de Glosare, Umstimmer der Wörter, folosind şi îndrăznind o terminologie şi conceptologie EXTRA-GERMANĂ (Außergewöhnliche Deutschsprächige Wörter), neexistentă în dicţionarele clasice germane, in Deutsche – Rechtschreibung, confuzionând şi aliterând deopotrivă, dar oferind autorului – subsemnat acel grad de libertate launtrică, Innerstefreiheitskala, ce se numeşte creativitate, fantezie şi posibil originalitate într-o poezie conceptologică a iniţierilor în transintuitivitate… Poetofilozofia conceptologică, sau poetofilozofia antropologică sau poetofilozofia sapientologică vine din însăşi interfaţa conceptelor de mai sus… „Reglăsuire din vocea auzirii? / Miracoli de miracoli, opusă asurzirii?”… Satul, deci satul lumii ancestrale, Ilotemporedorf (Germanolatinitate în conceptologos?), reunind întru acelaşi loc, Georteteinheit, întru aceeaşi Gintă, ein Volkstamm sau pluralul Volkstämme, deci sat rezonând întru acelaşi hereditar biologic acelaşi cuvânt, Wortstamm, sau pluralul de Wortstämme, toate venite şi provenite din acelaşi trunchi, sau tulpină sau trib, sau seminţie, sau soi, sau turmă sau stup, ereditând obârşii şi ursite, Erbstammdorf sau / oder Erbstammburg, din strămoşescul vremurilor din moşi strămoşi, din Stammeltern, creând conştiinţa de gintă, de neam, de popor, Stammesbewusstsein, creând sentimentul de gintă, de neam şi popor, Stammesgefühl, creând mândria de gintă, de neam şi popor, Stammeshochmütigt… Poetofilozofia conceptologică urmează în alegoric ideile de mai sus… „Din rădăcini de rădăcini / obârşia şi ursita / din trunchi să naşti al meu genom / retulpinându-mi vita“…

Dar, Herta Müller ne spune că Limbajul Satului, Dorfsprache sau al Satului Limbaj, Sprachdorf, era direct în lucruri, în obiecte, în Dinge, în însăşi substanţa substantivului, în Dingwort, în însăşi consubstanţialitatea abstractoreală a Cuvântului – Lucru, eine Abstraktwirklichkeit des Dinges, a lucrului, a obiectului, comergând şi coiniţiind posibilul Lucrul – în – sine, Dinge – an – sich, care este însăşi sublimarea din imperceptibilele profunzimi de Abstrakt & Conkret deopotrivă… Poate că însăşi Originea Limbajului, Urspung der Sprache, Entstehung der Sprache, este în lucruri sau în lucrurile însele, din Kosmos, din stele şi lumini, din Natură, din sufletul ei mişcător şi tulburător, din Naturphysis, din copaci, din nori, din ape, din picăturile de ploaie, din vânt şi furtună, din animale şi oameni, toate fiind semne, toate fiind încifrări, toate fiind coduri, toate fiind, deci, Limbaje… Die Sprache spricht, adică, Limbajul se vorbeşte, Limbajul se glăsuieşte, Limbajul se rosteşte pe sine însuşi, şi prin sine însuşi, este însăşi vocea adâncurilor, Klang des Unterbewusstseins, trăindu-se şi amplificându-se în Specia Sapiens, prin culturi, tehnologii şi civilizaţii… Să încercam o poetofilozofare specifică autorului conceptologist, posibil şi antropologist şi chiar sapientologist (un autor, oricum, în ciuda autonumirilor, un “second hand of one percent” în relaţie cu Herta Müller!)

Sat! Sat! Sat!

De case bătrâne şi uliţi prin uliţi

Bătrânii tăi nuci uscaţi întru suliţi

Venit din adâncuri de triburi vânate

Sub zid adăpost

Respiraţii prin stânci răsfirate.

Cuvânt! Cuvânt! Cuvânt!

Resăpat în suflare

În vânturi sorbind

Mântuita salvare.

Sat şi Cuvânt

Cuvântul prin sat

Robit în memorii

de plugul

uitat la arat…

Cuvânt şi lucru

Lucru şi cuvânt

Abstract redefinind

Descântatul pământ…

(Augustin Ostace, Köln Nord, Deutschland, la 018.02.2020^[13] 13

HERTA MÜLLER (VI)

Aventura de Herta Müller continuă, rămânând încă în circumscrierea de Herta Müller, CD 1… Lipirea de iluzie, circumscrierea în iluzie, obsesia întru iluzie, este neaşteptat de puternică în uman, necesitând introducerea unei a treia forţe de acţiune şi reacţiune în natură, după forţele nucleare slabe şi forţele nucleare tari… Susţin neabătut şi nedescurajabil, că poezia şi poetofilozofia, împreună cu derivatele lor, pot deveni vectori de cunoaştere, vectori epistemologici şi gnoseologici în zbaterea umană, un Startup în al meu Novum-Enzyklopaedismus…

Dar, să revenim la HM – CD1… Ce odisee este asta până la urmă, care se întrupează prin propria desprindere de sine, depăşindu-se în privirea fără ţintă, starren ins Nichts, sau alunecărilor în goluri, gerutsch ins Leere (preluare din simbolistica Hertiană din CD 1)… Oare este cunoaştere de Herta Müller? Sau curiozitate de Herta Müller?… Sau amândouă împreună, cunoaştere prin curiozitate sau curiozitate de cunoaştere?… Nu ştiu exact ce să răspund, dar atât timp cât cunoaşterea însăşi vine din curiozitate, wielange das Wissen entsteht durch Neugierde, atunci să acceptam bivalenţa ambelor sensuri, prin care poezia poate deveni filozofie, iar filozofia poate deveni poezie (incluzând aici nenumăratele lor derivări şi desprinderi)… Dacă avem poezie de ritm abstract, de ce să nu avem şi fraza filozofică de ritm abstract… Dacă avem versul alb, de ce să nu avem şi fraza albă şi filozofia albă şi conceptologismul alb, mai ales că albul, Das Weisse, este însumarea tuturor culorilor, după cum în suprasinteticul supraconcept UNIVERSUM, încerc însumarea întregii cosmologii, a întregii biologii şi a întregii ontologii de Sapiens, Sapiensgesamtheit… Dacă avem metafora poetică, de ce să nu avem şi metafora filozofică şi metafora conceptologică, mai ales că omul însuşi este o metaforă a Naturii prin Natură, the man itself is a metaphor of Mother – Nature – physis… Poetofilozoful – subsemnat, sau conceptologul – subsemnat (autor în devenire, nuu?, chiar aşa cu unu la sută iniţial, de fapt < 1%), se obligă^[14]14 să dezvăluie fragilităţi şi vulnerabilităţi de sine, fără să se ascundă în faţa realităţilor de atâtea ori dure şi aspre ale înălţărilor sau căderilor poetofilozofice, sau poetoconceptologice…

Continue reading „Augustin OSTACE: Herta Müller 2020 (IV-VI)” →

Julia Henriette KAKUCS: Amintiri timișorene Iddische Mamme

Constatasem, încă din fragedă copilărie, că fiecare familie posedă un general. La noi, bunica era aceea care ţinea frânele în mână. Corpolentă şi plină de energie, se mişca cu o uşurinţă uimitoare. În ochi îi lucea scânteia zglobie a copiilor puşi pe pozne. Ştia mereu totul despre vecinii ei. Miss Marple ar fi putut învăţa de la ea. Piaţa – cumpărarea gâştelor – era câmpul ei imbatabil de activitate. Îşi oferea, cu mare dărnicie, ajutorul vecinelor, care o rugau să le arate cum se alege o gâscă cu ficatul mare. Având competenţa unui internist, reuşea să cumpere mereu gâşte cu un ficat cântărind peste un kilogram.

Astăzi se interzice, în multe ţinuturi, îndopatul lor, dar, pe vremea aceea, ficatul era, în majoritatea ţărilor europene, nespus de căutat. Bunica primea pentru ficat o sumă substanţială de la Schachterul din curtea sinagogii din Iosefin. Cu această sumă cumpăra a doua gâscă, reuşind astfel să-şi sature familia numeroasă. Bunicul primea întotdeauna bucăţile cele mai alese. Una din zicalele ei preferate era: „Hrăneşte bestia!”, zicală ce nu se potrivea deloc cu blândeţea bunicului meu. Cred acuma, însă, că vorbele ei îmi erau adresate mie, în intenţia de a mă pregăti pentru viaţă. În aşteptarea orelor târzii, aranja pe o farfurie bunătăţi, pe care, acoperindu-le cu grijă, le punea în frigider. Ottati era, în fiecare noapte, flămând. O viaţă întreagă m-am întrebat cum de rămăsese aşa de subţirel, în ciuda bucătăriei kosher, în care se gătea numai cu untură de gâscă. Uneori, înnoptam la ei. Bunicul sosea seara, în tăcere, de la sinagogă. Mă scruta, cu acea privire blajină a ochilor săi verzui – care-mi era aşa de dragă – , îmi zâmbea şi, după ce se spăla liniştit şi pe îndelete pe mâini, mă ruga să-i povestesc, despre mine, despre ceea ce făcusem în acea zi atât de măruntă pentru lumea cea mare. Era polul unei mulţumiri adânci…

Bunica punea în grabă masa şi aducea din bucătărie mâncărurile ei gustoase. Până şi tăiţeii erau făcuţi de ea. Totul îmi părea ademenitor. În bucătărie, vasele „de lapte” erau ţinute separat de cele în care se prepara carnea. Sâmbătă nu se gătea. Pe cuptor fierbea încet castronul cu fasole şi carne de viţel, acel sholet de sărbătoare, care, la Omami, primea o crustă subţire cu un gust, uşor sărat şi aromat, de foi de dafin. Bunicii mei erau însă capabili de a găsi o cale de mijloc pentru a-şi trăi viaţa religioasă. Bunica îşi purta cu mândrie părul bogat, în timp ce bunicul renunţase şi el la cârlionţii laterali, caracteristici coreligionarilor ortodocşi. Acceptau amândoi, fără un cuvânt de mustrare, modul modern, asimilat, de viaţă al copiilor şi nepoţilor lor… Fiecare dintre cei cinci copii îşi urmase chemarea, unii îndepărtându-se de locurile natale. La fel şi noi…

În dimineaţa plecării noastre definitive din Timişoara, în vara anului 1985, am fost îmbrăţişată de Omami! Omami era doar o feerie, care, în timpul copilăriei mele, mă învăluise asemeni unui nor abia perceput. M-a ţinut un timp ceva mai îndelungat strânsă la pieptul ei îmbietor, impozant, cald şi moale şi-mi dorise „Mazel Tov”. Nu a plâns… Privind astăzi faptele, cu claritatea câştigată prin îndepărtarea – atât în timp, cât şi în spaţiu – a momentul trăit atunci, trebuie să recunosc că nu eram noi primii care o lăsam în urmă în oraşul de pe Bega. Până în această lună iulie, de care povestesc, se despărţise deja, în ordine cronologică, de primul ei băiat, care se dusese la Bucureşti, de al treilea copil, care îşi alesese drumul lung spre Jerusalim, şi de bunicul meu, care se odihnea în cimitirul evreiesc al urbei. În Timişoara rămăseseră, din cei cinci copii, doar mătuşa mea şi mezinul familiei. Bunica ştia că nu avea rost să plângă. Toţi aveau membri de familie ce emigraseră, se mutaseră, muriseră… Dorul după o viaţă petrecută în libertate, încercarea de a-ţi hotărî singur drumul, ducea inevitabil la destrămarea familiilor sau a perechilor de îndrăgostiţi…

Omami a cârmuit, o viaţă întreagă, asemeni unui căpitan, corabia, greu de manevrat, a unei mari familii. Pe vremea în care belşugul o răsfăţase, îşi savurase viaţa. A lucrat însă, investindu-şi toată energia şi puterea, în timpurile aspre, în care speranţa ameninţa să se prăbuşească. Băiatul ei cel mare nu emigrase… După ce metamorfoza lui se terminase, devenind, din băieţaşul pistruiat, cu părul roşu, un tânăr brunet, cu ochi albaştri, strălucitori, ascunşi sub nişte gene întunecate, care te-ar fi uimit, încânta publicul iubitor de operă cu vocea sa de tenor. Căutând mereu posibilităţi noi, se hotărâse să rămână în corul Operei din Bucureşti, căsătorindu-se acolo cu o femeie ce trebuise, o viaţă întreagă, să concureze, din greu şi fără succes, cu soacra ei.

În aceşti ani, bunica mea începuse să semene tot mai mult cu Golda Meir. Din corpul ei mândru, de fată tânără, păstrat viitorului datorită fotografiei făcute, scurt timp după primul război mondial, în atelierul „Amerling” din Viena, nu mai rămăsese mult. Îl întâlnise la o vârstă fragedă pe bunicul meu. El sosise, în timpul primului război mondial, din Viena la Timişoara. Lăsându-şi calul legat de un copac în pădure, se însurase cu frumoasa Carolina, rămânând în aceste ţinuturi. Şase naşteri şi o viaţă, în marea ei majoritate aspră, şi-au lăsat amprenta asupra ei. Deseori, ajungând la o vârstă înaintată, se uita în oglindă cu ochi critici, lasând un suspin să se ridice din adâncul sufletului: „Ce urâtă sunt! Les Miserables!”.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Amintiri timișorene Iddische Mamme” →