Vântul iernii ridica fuioare de praf îngheţat şi gunoaie de pe străzi, scoţând sunete lugubre din coastele ieşite la vedere ale unui mileniu anemic. Cântecul de jale al ineditei orgi eoliene era susţinut ferm de un cor de câini răpciugoşi a căror motivaţie, foamea năprasnică, se dovedea suficientă pentru entuziasmul lor aproape contagios. Desigur, nu-i băga nimeni în seamă.

            Într-o garsonieră de la etajul opt al unui bloc, fost muncitoresc, acum sediu de birouri, stătea calm, indiferent la poezia exterioară, rozându-i pătimaş unghiile, Costel. Pe birou licărea ecranul computerului care juca singur table. Era un calculator vechi, cu pedale, care scârţâia din toate încheieturile, însă de când Costel îi băgase jocul acesta în memorie juca de nebun, fără încetare. Pe Costel îl bătea fără nici un efort, aşa că acesta, dând dovada unei suspecte inteligenţe, renunţase rapid şi se mărginea să privească şi să-l înjure din când în când de mamă. Dar, calculatorul insensibil la acest concept nu se sinchisea. Ne aflăm aşadar în sediul central al complexului agro-industrial Krakl World International, un concern ale cărui succese îl plasau la burse cam pe acelaşi plan cu ceva mai puţin cunoscutul Gazprom. Domnul Costel este directorul general al acestuia, chiar dacă poartă bască trasă meseriaş pe frunte şi se scobeşte cu unghia între măsele.

            O sonerie se agită isteric şi Costel tresări muşcându-se de deget. Avea şi de ce! Pe peretele din faţa sa se lumină marele ecran privat prin care patronul dădea ordine. Într-adevăr, pe ecran, în decorul mirific al unei insule din Pacific, apăru figura boss-ului cu mustăcioară şi zâmbet jmecher.

            – Costeliii, scoate băi deştu’ dăn gură şi fă-i cu mâna lu’ tanti-ta, că-i veni o idee nemaipomenită dă la un turc pă care-l trage ea dă limbă dă fo doo zâle-ncoa’!

            Obiectivul telefonului G3 al şefului aduse în prim plan, o balenă neagră eşuată pe nisipul de un auriu strălucitor al plajei. Balena cu turban roşu îşi flutura aripa dreaptă încărcată de inele şi brăţări către Costel.

            – Săru-mâna, tanti, şi să ştii că am dat de mâncare la raţe, iar la noi, la Fâlfani totu-i bine, rosti directorul general formula consacrată pentru comunicarea cu teribila lui mătuşă dinspre mamă. Mulţumită de rezultat, balena se rostogoli pe partea cealaltă invadând ecranul cu bogăţia spatelui său ce se răsfăţa, nestingherit de vreo textilă, sub razele fierbinţi ale soarelui tropical.

            – Bagă, bă, limba-n gură şi notează ce-ţ’ spui io acuma!

            Costel se execută! Peste câteva minute, un alt plan genial începea să prindă viaţă, undeva, într-un loc din Europa, unde nimeni nu crede că se poate întâmpla ceva…

***

            Precum bine se ştie, mijlocul lunii ianuarie este de departe cea mai benefică perioadă pentru depresii adânci. Amintirea tot mai îndepărtată a chiolhanelor de la sărbători, gândurile sâcâitoare că mai ai cam o veşnicie până la concediu şi eşti nevoit în această perioadă să te faci că munceşti, băutura şi banii care s-au terminat, precum şi gagicile care umblă înfofolite în palton şi încălţate cu galoşi, ar fi câteva din motive, însă suficiente să te prăbuşească.

            Din adâncurile întunecate ale fiecărui om, dintre scheletele a sute de sarmale, caltaboşi, cârnaţi, kile de tobă, ţuică, bere, vin şi zeamă de varză, se ridică rânjind spectrul suicidului, iar gheara sa rece strânge beregăţile poporului muncitor. Normal, poporul, după ce stoarce ultima picătură de zaţ şi ultimul fum din ţigară, se declară pregătit să se arunce în golul tranziţiei de la o societate la alta.

            Numai că, aici intervine inteligenţa de necontestat a guvernelor, cele care, pe baza unor studii aprofundate, au de fiecare dată soluţia pentru a ieşi din criză. Anul acesta, inteligenţa guvernului are moaca unuia care a primit o cărămidă în cap şi i-a bufnit soba în faţă, dar care anunţă cu un glas tragic pe micul ecran al televizorului:

            – Trash Institute Research, ne avertizează că, în scurt timp, cel târziu până la toamnă, civilizaţia umană, inclusiv cea din Krakl, va dispărea din cauza acoperirii pământului cu un strat gros de pungi din plastic, al căror timp de reciclare, pe baza unor experimente indubitabile, este de mii de ani. Vă dorim noapte bună dragi telespectatori şi nu uitaţi! Până la toamnă!  Nu mai mult!

            Imediat după acest anunţ, cam încifrat de fapt, apare pe micile ecrane un grup de savanţi de la prestigioasa Academie Locală de Astrofizică şi Menaj. Aceştia seamănă toţi cu Einstein în zilele lui cele mai proaste şi se apucă să explice poporului, folosind tot felul de probe materiale, ce a vrut să zică speakerul. Aşadar, se ia o pungă de plastic şi se ţine în vânt. Punga rezistă! Se ţine Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Punga de plastic, extremă urgență” →

            Totul a început banal, la ştirile de maximă audienţă ale unor televiziuni specializate în catastrofe, unde ni se anunţa, de altfel pe un ton criminal de calm, că suntem invadaţi de acarieni. Populaţia a primit şi ea detaşată această veste, obişnuită fiind cu nenorocirile televizate. Abia după ce, trecător, pe micile ecrane au apărut fotografii cu numiţii acarieni, un fior de groază a şuierat prin livinguri, sau prin dormitoare, dar fără să-l depăşească în intensitate pe cel provocat de scenele mediocre din filmele de groază. Acolo cel puţin, vezi bestiile smulgând creieri din capul oamenilor de ştiinţă, îi auzi cum molfăie şi rag de fericire, sau cum se înmulţesc ei prin corpul unei blonde delicate şi, obligatoriu, savantă preocupată de pacea mondială. Pe când aici nu era vorba decât de nişte aiureli cu fălci în formă de potcoavă, coarne, colţi, gheare sau trompe. Puţin! Mult prea puţin pentru un public foarte antrenat! Nici consumarea în direct a reporterului de la „ştiri de groază”, un clăpăug ce transmitea din dormitorul propriu, nu a produs cine ştie ce impresie.

            Numai că, pe alte canale, cele de ştiinţă popularizată, a început aparent întâmplător, să se vorbească despre nenorociţii de acarieni, prezentaţi acum ca fiind infiltraţi de milenii în sânul primitor al civilizaţiei noastre. Prima a fost o doamnă de dimensiuni apreciabile, oxigenată, cu binecunoscutul aspect al coafezei din oraşele mijlocii. A început să spună că: „gândăşeii iştia nu prea-i cunoaşti ştiinţa, da’ dacî vă vini sî vă scărchinaţ’ pi işi pi colo, spalaţâ-vă ghini pi mâni cî sî ie pi subt unghii şî vă chicî păru”. Poporul află că distinsa doamnă este profesor universitar şi astfel gradul de alertă sporeşte considerabil. Apar apoi nişte pompieri care declară deschis şi sincer, că în caz de atac ei n-au nici o posibilitate de ripostă, deoarece nu au cu ce să cumpere spumă carbonică, aşa că nu e cazul să sunaţi la…. Un grup de generali reprezentând cele trei categorii de arme declară în cor că armata nu este pregătită pentru o asemenea acţiune, că tancurile nu au benzină, nici avioanele, muniţia e pe sfârşite, iar serviciile de informaţii sunt ocupate cu treburi mult mai importante şi nu au date suficiente pentru a se putea elabora o strategie. În fine, apare şi futurologul de serviciu care, bine susţinut imagistic, face scenariul viitorului apropiat. Mai întâi se topesc calotele glaciare, valurile tzunami rad nişte ţări cu populaţie de culoare galbenă, erup toţi vulcanii, Sahara se extinde cu viteza lavei acide, oceanele dau în clocot, tornadele fac ravagii şi, abia la sfârşit, se prăbuşesc turnurile gemene, de data asta devorate de acarieni. Un ultim erou, american desigur, luptător din beretele verzi, Rambo al CXXXIV-lea, cu mitraliera fumegând la piept, se zvârcoleşte sub grămada de acarieni care-l înfulecă mârâind deşi el le spune plin de sictir: fuck you, însă nemernicii ăia nici măcar limba engleză primitivă, aia din filme, n-o ştiu, de înapoiaţi ce sunt. Finalul apoteotic plimbă o cameră cu rezoluţie foarte mare peste fosta planetă albastră devenită acum un pustiu înfiorător, suspect de asemănător cu suprafaţa lunii, prin care foşgăie biruitori acarieni de mărimea unor bivoli.

            Un vânt de nebunie mai rece decât crivăţul bate prin casele poporului! Profund stresată, partea responsabilă a acestuia, din disperare, se îmbată, că de-o fi să moară, măcar să moară cu sufletul împăcat. Partea iresponsabilă, aia care trăia de mii de ani în modul cel mai inconştient în perfectă simbioză cu infernalele creaturi, se îmbată şi ea, însă numai din obişnuinţă.

            A doua zi, programele televiziunilor încep cu prezentarea unui tânăr cu figură distinsă care anunţă fericit că ştiinţa americană, singura de altfel, a descoperit nişte prafuri salvatoare. Cu vârful degetelor presară zâmbind acele prafuri peste nişte acarieni capturaţi de reporterii de teren ai studiourilor, iar aceştia (acarienii) pocnesc precum popcornul.

            Bucuria cuprinde întreaga civilizaţie şi toţi cumpără miraculosul praf distribuit la preţuri modice în mici cutii, frumos împodobite cu figuri triste de acarieni morţi. Drept urmare, de frică, acarienii nu mai apar şi lucrurile intră în firescul lor.

*** Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Terra – colapsul civilizației” →