Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (100)

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944)

Mareşalul Antonescu înţelegea tot mai mult că războiul era pierdut şi împreună cu Maniu s-au angajat într-o nouă iniţiativă de pace cu anglo-americanii. În februarie 1944, cu acordul său tacit, a fost trimis la Cairo, prinţul Barbu Ştirbei, ca reprezentant al opoziţiei române, căruia i s-a alăturat şi C. Vişoianu. La 17 martie 1944, la prima întâlnire cu reprezentanţii celor trei Aliaţi, Ştirbei a declarat ca toţi factorii politici din România, guvernul Antonescu, regele şi Opoziţia doreau ca ţara să treacă de partea Aliaţilor. El a adăugat că ar putea fi organizată o lovitura de stat cu condiţia să fie respectată independenţa ţării şi recunoaşterea drepturilor teritoriale ale României. Însă Aliaţii, fără a-şi lua vreun angajament, au specificat că, înainte de orice înţelegere, era necesară capitularea necondiţionată a României. În 22 martie 1944, generalul Wilson, comandantul forţelor aliate din Mediterana, a dat un răspuns demersurilor României: el a cerut guvernului român să capituleze imediat şi să nu opună nici o rezistenţă trupelor sovietice în înaintarea lor.

O nouă întâlnire Hitler-Antonescu a avut loc în martie 1944, în cursul căreia Hitler a propus un război total împotriva Rusiei. La Cairo, la 12 aprilie 1944, Aliaţii au făcut cunoscute României condiţiile de armistiţiu care prevedeau ruperea relaţiilor cu Germania, alăturarea României Naţiunilor Unite, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord precum şi anularea Dictatului de la Viena. Dar guvernul Mareşalului Antonescu a respins categoric propunerea de armistiţiu a Aliaţilor, deoarece acceptarea lor ar fi echivalat cu capitularea în faţa trupelor sovietice şi ameninţa existenţa ţării. El spera că negocierile secrete de la Stockholm ar putea aduce îmbunătăţirea condiţiilor de armistiţiu şi în acelaşi timp a continuat lupta alături de Germania, deoarece nu vedea nici o alternativă.

La începutul anului 1944, aflate în ofensivă, trupele sovietice au ajuns la Bug, iar la 17 martie, au forţat Nistrul la Hotin şi au pătruns pe teritoriul României. În urma înaintării sovietice, o serie de localităţi din nordul Moldovei şi Basarabiei, Cernăuţi, Rădăuţi, Dorohoi, Botoşani, Hotin, Soroca, Bălţi, au fost ocupate. Ca urmare a avansării rapide inamice, trupele aliate româno-germane n-au mai putut organiza apărarea pe linia Nistrului, ci s-au retras pe o poziţie de luptă care trecea din nordul Moldovei pe înălţimile Carpaţilor, vest Siret-Târgu Frumos-nord Iaşi-masivul Corneşti-nord Chişinău-Tighina-Nistru-Marea Neagră. Grupul de armate ,,Ucraina de Sud”, comandat de generalul Hans Friessner, a fost reorganizat în felul următor: „Gruparea general Wöhler“, care cuprindea Armata 4 română şi Armata 8 germană, aflate în Moldova, şi „Gruparea general Dumitrescu“, alcătuită din Armata 6 germană şi Armata 3 română, aflate în Basarabia. Aici, în Moldova, între Iaşi şi Poarta Focşanilor, un culoar de 75 km, urma să se decidă, în urma unei mari bătălii, soarta României şi a Europei de Sud-Est şi Centrale. Situaţia politică-militară a României era dramatică, iar contextul european era complex. La 6 iunie 1944, trupele anglo-americane au debarcat în Normandia, iar la 23 iunie, trupele sovietice au atacat şi distrus Grupul de armate Centru din Bielorusia, apoi au eliberat Minsk, apropiindu-se de frontierele Poloniei. La Stockholm, au continuat negocierile şi, la 2 iunie 1944, Frederic Nanu a obţinut trei concesii importante din partea diplomaţilor sovietici: o perioadă de graţie de 15 zile acordată trupelor germane pentru a evacua România, o reducere a despăgubirilor de război şi o zonă liberă de trupe străine pentru guvernul român. Se aştepta confirmarea acestor concesii din partea guvernului sovietic, dar în iunie-august, Moscova a tergiversat discuţiile cu România.

În 20 iunie 1944, sub presiunea evenimentelor, s-a constituit Blocul Naţional Democrat, alcătuit din patru partide politice: PNŢ, PNL, PSD şi PCR. Programul acestei coaliţii prevedea încheierea păcii şi instaurarea unui regim democratic. În pregătirea viitoarei acţiuni politico-militare au fost cooptaţi o serie de ofiţeri superiori şi generali, precum Const. Sănătescu, Gh. Mihail, Aurel Aldea, C. Vasiliu-Răşcanu, col. Dumitru Dămăceanu ş.a. Între 20 iunie-23 august 1944, au avut loc numeroase consfătuiri ale partidelor din cadrul B.N.D., ale Palatului şi ale Armatei. În iunie, Regele Mihai a aprobat planul de înlăturare prin forţă a lui Antonescu, iar în iulie, s-a decis ca lovitura de stat proiectată să aibă loc în 26 august 1944, ora 13.

Mareşalul Antonescu era informat despre conjuraţia ce se pregătea, dar el credea că în acel moment, vara anului 1944, „ţara are nevoie de unire, ordine, muncă, acţiune coordonată, orice altă atitudine ar putea transforma un dezastru presupus într-unul real, sau ar putea, prin acţiunea necugetată a câtorva, să transforme într-o catastrofă o situaţie foarte grea şi periculoasă.“ Mareşalul Antonescu era călăuzit în acţiunile sale politice şi militare, în demersurile de încheiere a armistiţiului de o serie de principii, precum o înţelegere prealabilă cu Germania, prin acordarea unui termen de graţie de 15 zile, garanţii anglo-americane din cauza neîncrederii în politica Rusiei sovietice şi, doar în ultima instanţă, o acţiune militară împotriva Germaniei, dacă aceasta refuza să-şi dea asentimentul pentru ieşirea României din război. Din spatele liniei Galaţi-Focşani, aflat în fruntea armatei române, Antonescu urmărea să obţină un armistiţiu avantajos, care să asigure existenţa independentă a României.

Mareşalul Antonescu acţiona astfel pentru că avea în minte drama statului român, în 1878, când principele Carol, aflat în fruntea armatei sale, s-a retras dincolo de Olt, hotărât să reziste cu orice preţ, în faţa atitudinii agresive a Rusiei, care intenţiona să ocupe ţara. Şi în 1944, soarta României urma să fie decisă pe câmpul de luptă, dar era necesar ca ţara să fie unită şi să manifeste voinţă de luptă.  La 5 august 1944, la Rastenburg, a avut loc ultima întâlnire Hitler-Antonescu, unde s-a discutat situaţia militară şi posibilitatea de a opri ofensiva sovietică. La începutul lui august, Comandamentul sovietic a decis organizarea unei ofensive în zona Iaşi-Chişinău, pentru zdrobirea Grupului de armate ,,Ucraina de Sud”. În acest scop, au fost concentrate trupele Frontului 2 Ucrainean din Moldova şi ale Frontului 3 Ucrainean din Basarabia, care totalizau peste 90 de divizii, adică 930.000 de oameni, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi 2200 de avioane. Acestor forţe sovietice, net superioare în oameni şi armament, li se opuneau pe un front de 654 km., 25 de divizii germane şi 20 de divizii române, susţinute de blindate şi avioane germane. Bătălia Moldovei a început în noaptea 18/19 august 1944, printr-o puternică pregătire a artileriei sovietice, iar în după amiaza de 19 august, s-a declanşat marea ofensivă sovietică. Sub impactul loviturilor primite, trupele române au cedat destul de repede, spre surprinderea germanilor. După trei zile de luptă, frontul româno-german a fost străpuns, oraşul Iaşi a fost ocupat şi s-a hotărât retragerea prin luptă spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (100)”

Florentina SAVU: Eşuare (poeme)

Întreaga omenire,
îmbarcată în Titanicul vieții
a eșuat pe tărâmul durerii
și-al morții…
Valuri de suferință se înalță
până la cer
și smulg lacrimile norilor
fiindcă lumea nu mai are putere
să plângă…
Ne scăldăm în așteptări,
cu ochii implorând mila cuiva…
Lumea are nevoie
de aripi de zbor
pentru a pleca din tărâmul
de lacrimi și a se feri
de înec…
Rugăciuni în gând,
cu suflet în umilință plecat,
cu pași în beznă
și așteptări de lumină
întru salvarea
Lumii întregi…
Sufocări, lipsuri,
răutăți, lupte,
situații alambicate,
singurătăți…
Lumea plânge,
pământul se clatină,
lipsurile curg,
moartea își culege
roadele…

Solidaritate, egoism,
brațe zbătându-se
prin nisipuri
mereu mișcătoare,
întrebări
și niciun răspuns…
Doar supoziții,
boală și moarte,
doar pustiu
și nu se știe când
salvarea va fi
împlinită!

Am pierdut cheia

Am pierdut cheia iubirii spre tine,
Am căutat-o zadarnic, mereu…
Nici o copie nu s-a mai potrivit,
Ușa iubirii a rămas închisă pe veșnicie,
Un întuneric ca de smoală
S-a așternut în calea pașilor mei…
Am tot orbecăit prin smârcuri și ape,
Pe drumuri pustii și prin mărăcinișuri perfide…
Mi-am rănit corpul,mi-am murdărit trupul,
Mi-am zdrelit mintea și mi-am rănit inima…
De multe ori m-am prăbușit și cu greu m-am mai ridicat,
Sperând ca într-o bună zi să se facă lumină
Și să găsesc cheia iubirii spre tine…

Anii au trecut, întunericul nu s-a împrăștiat,
Cheia a ruginit ascunsă prin toanele timpului,
Iubirea a amuțit, lumina s-a prefăcut în ploaie,
Mâlul a devenit tot mai adânc și mai vâscos
Iar astăzi înot prin el ca prin nisipurile mișcătoare,
Nu zăresc nicio creangă de care să mă agăț,
Totul moare în întunericul glaciar și fără de capăt,
Înghit din acel mâl tușind și înecându-mă,
Cu ochii bulbucați și cu respirația tot mai pierită…
Nu mai am nevoie de cheia cea blestemată,
Voi merge în rai și acolo voi afla cu certitudine
Lumina după care am tânjit o viață,
Acolo iubirea își va deschide larg porțile
Și mă va primi înăuntru nu cu indiferență, nu cu milă,
Ci cu dragoste, cu infinită dragoste
Așa cum mereu mi-am dorit, așa cum mereu am visat!

IUBIRE

Iubesc umbra și soarele,
Și fânul unduind
În adierea vântului,
Și verdele crud
Îmbrăcând culoarea
Pământului!

Iubesc grămada de paie
Mirosind a proaspăt,
A ploaie,
Gâza aceea care trebăluiește
Neobosită,
Fără să știe
Cât e de iubită!

Mi-e dragă acea pasăre
Care zboară spre soare
Cu încântare,
Mi-e drag glasul pământului,
Glasul primăverii
Și-al verii,
Când freamătă viața,
Când plină-i lumea de speranța
Unui trai ferice, etern,
Ce nu se dezice!

Iubesc roua
Care sărută iarba
Întinerind-o,
Care-mi udă talpa
Înfiorând-o,
Iubesc dimineața,
Iubesc și amiaza,
Mi-e dragă și umbra
Ce-acoperă ziua
Aducând cu miresme de flori
Seara.

Mi-e drag cerul,
Luna învăluind tainic
Pământul
Luminând discret
Îndrăgostite perechi
Care se plimbă mână în mână,
Poposind la tainice porți.

Mi-s dragi stelele,
Luminițe jucăușe,
Desfăcând cu puterea lor
A inimilor cătușe.
Iubesc atâtea!
Mi-e sufletul plin
De iubire de oameni,
De tot ce-i în jur,
De farmecul vieții,
De blândețe, de pur!

Continue reading „Florentina SAVU: Eşuare (poeme)”

Matei PILEA: Lucrurile frumoase

LUCRURILE FRUMOASE 

                              Pentru ,,Natalie Portman „

 

Sunt nisip sub picioarele tale

Sau lacrimi, sau ploi de cristale,

Apar şi dispar într-un val,

Sunt Ulisse ce strigă legat de la mal.

 

Sunt apa ce-ți leagănă trupul în mare,

Prin sânii tăi văd macii care ard în soare,

Ești dragoste la prima vedere, ești totul,

Sunt briza ce-ți mângâie pielea și focul.

 

Lucrurile frumoase din tine le pun într-o carte,

Sunt val de tandrețe- tristețe pe noapte,

Când florile din inimă răsar prea târziu

Singuratic mă sting în versul ce-l scriu.

————————

Matei PILEA

Aprilie 2020

 

Mircea Dorin ISTRATE: În timpul cela (versuri)

VOI,  VÂNZĂTORILOR  DE  ȚARĂ

 

E lungă urma ce-am lăsat-o pe calea vieții de-nceput,

E-adâncă, bine apăsată, încoronând al nost’ trecut,

Să știe toți c-aicea fost-am, mereu la bine și la greu,

Cu codrul frate și cu cerul, cel însfințit de Dumnezeu.

 

Aicea, fiecare piatră de mii de ori a fost călcată

Și fiecare deal și vale în primăveri a fost lucrată

Cu grea sudoare și cu râvnă, sub ploi, sub soare și pe vânt,

De ei cu mâinile-amândouă, ce-au tot scurmat acest pământ.

 

El ne-a ținut ’n a sale brațe, să trecem vremuri rând la rând,

Oșteni să-i fim de-o fi nevoie, o clipă să nu stăm pe gând,

Să fim mai bine  în Columne, în monumente și sub cruci

Decât robind în grea sclavie, în vremi ce n-ai vrea să le-apuci.

 

Atuncea cum să dăm țărâna cu moșii veșnicind în ea,

La alți străini din alte neamuri, stăpâni să fie-aici, sadea,

Că-n fiecare bruș din glie, e-un suflet pus la veșnicit,

Străbun ori moș din neamul asta, ce țara tare și-a iubit.

 

Acuma voi, nepoți de-a celor ce și-au ținut în mâini pământul,

Îl dați pe-un pumn de-arginți degeaba și nu vă duce măcar gândul,

Că-mi vindeți moșii și strămoșii la nesătuii cei străini?

Trădare-i asta, iar voi Iude, cu neiertate, aspre vini.

 

Pământul țării nu se vinde la alte neamuri, orice-ar fi,

Că-n huma lui, de la-cepuri, s-au renoit părinți, copii

Ce neamul l-au mărit într-una și-n viață țara mi-au ținut,

Aici să-i facă împlinitul, în răbdătorul nostru lut.

 

Blestem pe capul vost’ să cadă, voi, vânzătorii de tot și toate

Ce-mi vindeți încă la grămadă pământ și neam și demnitate,

Voi închinați, în timp de pace, bucăți de țară la dușmani,

De-aceea trădători voi sunteți, nemerniciți, setoși de bani.

 

 

 

ÎN  TIMPUL  CELA

 

Când ceasul turnului va bate amiaza nopții ce-a sosit,

Atunci în vis ți-oi spune-n șoapte, cât încă Doamne, te-am iubit.

Tu vei avea o tresărire, simțind că poate, undeva,

Un cineva-n a lui gândire, de el să-ți amintești ar vrea.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: În timpul cela (versuri)”

Isabela VASILIU-SCRABA: Locul filozofului Mircea Vulcănescu în Școala sociologică a lui Gusti*

Motto:

,,Remarcabil specialist, economist și filozof, Mircea Vulcănescu este un prinț al spiritului, ale cărui clarviziune, subtilitate și precizie nu sunt egalate decât de marea sa inimă și de frumosul și nobilul său caracter” (Thomas Masarik, președintele Cehoslovaciei).

Încercând să vadă dincolo de manifestările concrete ale doctrinei marxiste în numele căreia au fost sacrificate cca 65 de milioane de vieți umane (apud. Soljenițîn, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ), renumitul savant Mircea Eliade (1) spunea într-un interviu că există în societatea modernă o nevoie de mit ca de „pâinea cea de toate zilele”. Condiționat de tipare mitice iudeo-creștine, Marx ar fi văzut viitorul ca pe o societate fără tensiuni, lipsită de ură de clasă, fiind dispărute clasele într-un soi de rai pe pământ. Ar fi vorba de o „secularizare a marelui mit iudeo-creștin despre raiul care a existat la început și care va exista la sfârșit…când leul va îmbrățișa gazela”. La acel interviu din 1984 s-a ferit însă a aminti spusa românească după care iadul e pavat cu intenții bune…

Evacuat de „marxiști” din propria casă din care i se lăsase o singură cămăruță de locuit (2), academicianul Dimitrie Gusti îi marturisise lui Constantin Noica în 1954 că ar fi vrut să-l aibă drept urmaș la conducerea Catedrei de sociologie pe Mircea Vulcănescu. Fiindcă filozoful ucis în 1952 în temnița Aiudului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene”; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ) fusese cel care limpezise tehnica de cercetare monografică.

Pe când era încă student, nu la Filozofie, deoarece pe aceasta a terminat-o odată cu susținerea tezei de licența în ianuarie 1925, ci la Facultatea de drept, unde urma să-și dea licența în vara aceluiași an, Mircea Vulcănescu a participat la prima campanie monografică organizată de Dimitrie Gusti. Planul cercetării unui sat românesc fiind gata înainte de Paște, profesorul Gusti însoțit de un asistent și de un grup de studenți au pornit după Duminica Tomii pentru zece zile spre Goicea Mare (vezi Mircea Vulcănescu, Câteva observațiuni asupra vieții spirituale a sătenilor din Goicea-Mare, cuprins în vol: Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Editura Eminescu, București, 1997, p. 69-78), fără să știe că prin cercetările lor în acel sat din Dolj se naștea, în primavara anului 1925, Sociologia monografică românească.

In preajma celui de-al doilea război mondial, Scoala sociologică a lui Gusti ajunsese a fi focar de concentrare și de iradiere a spiritualitații românești interbelice. Ea reunea în timpul anului universitar pe la conferințele Institutului Social Român organizate de profesorul Dimitrie Gusti și la vreme de vară în cercetarea câte unui sat românesc, tineri studenți sau absolvenți dintre cei mai dotați, alaturi de personalitați afirmate în cultura interbelică. Incă din anii universitari 1923-1924 și 1924-1925 Dimitrie Gusti se gândise să facă împreună cu studenții, în cadrul Seminarului de sociologie, o aplicație a teoriei sale sociologice și să alcătuiască un plan de cercetare interdisciplinară a unui sat românesc. Deși fusese cucerit de farmecul și sclipitoarea inteligență a profesorului Nae Ionescu (3), pentru licența în filozofie Mircea Vulcănescu se îndreptase către profesorul Gusti, alegându-și o tema de sociologie privitoare la diferitele fațete ale raportului dintre individ și societate.

Până în 1925, excursii de studii împreună cu studenții nu mai facuse decât faimosul istoric și arheolog Vasile Pârvan (1882-1927), interesat să cerceteze, cum scrie Mircea Vulcănescu, “pe pamântul neprefacut al vechii Dacii, chipul vieții sociale și sufletești a strămoșilor noștri”(vezi Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 81). Incepând cu 1925 echipele de monografiști ale profesorului Dimitrie Gusti, vor căuta să reconstituie chipul autentic al românului după observații “făcute direct asupra așezarilor, portului, credințelor, obiceiurilor, îndeletnicirilor, nadejdilor și ostenelilor oamenilor de la țară” (Ibid.). Toate constatările de pe teren, adunate la început după un prim plan de cercetare din 1925-1927, iar apoi cu metoda pusă la punct în 1928 de Mircea Vulcănescu în campania din satul Fundul Moldovei – Suceava, trebuiau să fie înțelese fenomenologic. Intrucât descrierea fenomenologică ducea la aflarea “felului de a fi” al faptelor sociale, la semnificația lor. Considerând viața socială a sătenilor ca o forma a vieții în genere, ea putea fi integrată în ritmul cosmic. Acest lucru a fost văzut cu claritate de filozoful Mircea Vulcănescu.

Pe teren, între monografiștii de la Fundul Moldovei, Mircea Vulcănescu s-a găsit între 10 iulie și10 august 1928, imediat după întoarcerea sa de la studiile de specializare din Franța. “La deschiderea cursului anului următor, Gusti a început prin a spune studenților : Domnilor, în sfârșit, avem sistemul în mână!” (4).

Insuși profesorul Gusti recunoștea că “în timpul cercetărilor la sat Mircea Vulcănescu a reușit să cristalizeze viziunea sa neclară încă, doar intuită ca direcție”. Inițiatorul Scolii monografice era extrem de încântat de formula definitivă de cercetare pe teren la care filozoful Vulcănescu ajunsese prin sistematizarea metodologiei. La început de drum, problema cea mai acută a monografiștilor fusese îmbunatațirea tehnicii de cercetare. In satul Fundul Moldovei filozoful Mircea Vulcănescu s-a ocupat în mod special de înnoirea tehnicii, analizând seria de planuri și chestionare folosite în vechea schemă a profesorului. “E greu, dupa Vulcănescu, să mai pui la socoteală pe alți monografiști, în ce privește capacitatea lor de teoretizare”, scria H. H.Stahl în volumul Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociale (București, Ed. Minerva, 1981, p. 145).

Despre metoda de cercetare monografică a mai tratat sociologul Traian Herseni (5) într-o conferința cu acest titlu, ținută în ianuarie 1931 în cadrul conferințelor organizate de Institutul Social Român pentru prezentarea rezultatelor obținte în campaniile monografice. La secțiunea “cadre” Herseni a prezentat în februarie conferința Raportul dintre natură și cultură. La secțiunea “manifestari”, asistentul Mircea Vulcănescu a prezentat în aprilie conferința Structura vieții economice a satului (cf.  Marin Diaconu, Scoala sociologică a lui D. Gusti. Documentar sociologic. 1880-1933, Bucuresti, Ed. Eminescu, 2000).

In volumul botezat, într-o lacuna de inspirație, cu același titlu pus de Diaconu și celui de-al doilea volum de scrieri sociologice ale lui Mircea Vulcănescu, s-a strecurat o eroare la p. 202 unde citim că în “1929, octombrie – Mircea Vulcănescu și Henri H. Stahl sunt numiți asistenți de sociologie în cadrul Catedrei conduse de Dimitrie Gusti”. Informația este falsă, întrucât, lipsindu-i licența în filozofie, H.H. Stahl nu putea fi în 1929 asistent încadrat oficial ca și Mircea Vulcănescu. Abia în 1933 Stahl a redactat lucrarea „Tehnica monografiilor sociologice” care i-a servit “dealtfel și ca teză de licența” (cf. H.H. Stahl, Amintiri și gânduri..., Ed. Minerva, București, 1981, p.157). Poate Marin Diaconu ar fi vrut să treacă în dreptul anului 1929 o informație biografică de la Măriuca Vulcănescu din viața generosului ei tată și pe urma s-a razgândit: Ajutat de avocatul H.H.Stahl (1901-1991) să se despartă de Anina Rădulescu-Pogoneanu (6), din 1929 Mircea Vulcănescu îi dădea lui Stahl (căruia îi oferise și posibilitatea de a locui în propria sa casă) jumătate din leafa pe care numai filozoful Vulcănescu o primea în calitate de  asistent încadrat oficial. Intr-un articol publicat la 29 ianuarie 1933 (în “Dreapta”) Mircea Vulcănescu notează: “sunt asistent universitar de etică, cu titlu provizoriu, la Universitatea din București, de la 1 octombrie 1929, cu leafa pe jumatate”. După ce-i fusese stenograf profesorului Gusti, Stahl i-a devenit din 1929 asistent onorific, adică fără leafă, având obligația de a-și face între timp studiile la Facultatea de Filozofie și litere, ocazie cu care l-a audiat și pe Nae Ionescu „dăruit cu o inteligență excepțională”. Devenit prin anii șaizeci apropiat al unui ideolog din structurile de vârf,  Miron Constantinescu (aka Mehr Kahn, vezi istoricul literar Marian Popa, Istoria literaturii romane de azi pe maine, Bucureșrti, Fundația Luceafărul, 2001, vol. I, p. 861, inchizitorul marxist care se opunea vehement publicării savantului Mircea Eliade), H. H. Stahl este făcut membru corespondent al Academiei R.S.R în 1974, iar membru plin în cripto-securismul brucanian de după 1990. In secolul XXI, G. Socol îl va cocoța în rândul „mentorilor”  Școlii sociologice de la București (vezi on-line „Revista calitatea vieții”, 2002, consultată pe 20 marie 2020).

După campania monografică din satul Fundul Moldovei, profesorul Gusti îi propune lui Vulcănescu să-i devină asistent și îl însărcinează să se ocupe în continuare și la seminar de probleme de tehnică a cercetarii monografice. “Seminarul meu, – consemnează Mircea Vulcănescu-, a fost cel dintâi în care s-a studiat planul de lucru…Mai târziu, acest seminar a fost preluat de H. H. Stahl” ( cf. Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 83). Desigur după ce stenograful lui Gusti a terminat Facultatea de filozofie și litere. H. H. Stahl a fost  „încadrat oficial, ca asistent, doar în 1943″ (H.H. Stahl, Amintiri…, 1981, p. 184). Așadar H.H. Stahl îi devine profesorului Dimitrie Gusti asistent încadrat pe schema Catedrei la 16 ani după Mircea Vulcănescu (asistentul preferat al lui Gusti) și la 12 ani după Traian Herseni, încadrat în 1932, după ce fusese vreo doi ani asistent onorific la întoarcerea din Germania studiilor sale post-universitare.

Scoala monografică de la București  – model de cercetare interdisciplinară pentru sociologi de renume din occident – a fost atât de apreciată în lumea științifică internațională, încât sociologii europeni și americani căzuseră de acord ca în 1939 al XIV-lea Congres internațional de sociologie să fie reunit la București. Proiect zadarnicit din cauza izbucnirii războiului. Cu singurul avantaj că, în vederea Congresului, profesorul Dimitrie Gusti a încurajat si susținut material redactarea și publicarea unor lucrari ce-și așteptaseră cam mult finisarea și care ulterior n-ar mai fi avut nici o șansa de realizare. Folosind și munca altor cercetători ai satului Nerej pe care nu i-a mai menționat ca autori, una din lucrările de atunci a fost redactată cu maximă viteză de H.H. Stahl dictând-o direct în franceză unei dactilografe (nemenționată în volum) care stăpânea perfect ortografia limbii franceze.

Ca urmare a aprofundării aristotelismului ajuns la modă odată cu neo-tomismul francez, Mircea Vulcănescu a observat afinitățile dintre concepția voluntaristă a națiunii susținută de profesorul său și “teoriile corespunzatoare ale catolicismului neotomist” ( vezi Mircea Vulcănescu, Nevoia de unitate a spiritului meu mi-a impus sinteza. Intre Dimitrie Gusti și Nae Ionescu, în rev. “Viața Românească” nr. 8-9/1993, p. 112-115). Asistentul preferat a așezat  “sistemul lui Gusti pe baze aristotelice, suprapunând deosebirea dintre cadre și manifestări deosebirii aristotelice dintre posibilitate și actualitate” (Op. Cit.).

In opinia filozofului Mircea Vulcănescu, “cheia succesiunii formelor /…/ nu stă în aceste forme ele însele; ci în condițiile lor vii, în cadre, dintre care două (cosmologic și biologic) erau, firește, naturale; iar socialitatea celorlalte două (psihologic și istoric) nu putea fi tăgduită” (Ibid.). Filozoful subliniază diferența dintre poziția sa și poziția sociologului Traian Herseni “care n-a șovait să împingă complet sociologia printre științele spiritului”. Lui Mircea Vulcănescu i s-a parut că ar fi tradat gândul profesorului Gusti, dacă nu ar  fi pus în relief  “caracterul de cheie a relațiilor dintre lumea fizică și lumea spirituală pe care-l are societatea în concepția lui Gusti”. Acest fapt, constata filozoful Scolii monografice, îi  înlesnea înțelegerea bisericii ca „cheie de boltă” (ibid)  a relațiilor dintre lumea fizică si cea spirituală.

Cu vastul său orizont filozofic, Mircea Vulcănescu a pledat pentru ințelegerea “esențial predicativă” a faptelor sociale, opusă explicației cauzale folosită în științele naturii. Fenomenologia, prin reducerea fenomenelor cercetate la esențe, îl ducea către descrierea esenței manifestărilor, prin punerea lor în funcțiune de totalitatea condițiilor de viață în care au aparut. Trăind nemijlocit în mediul pe care îl cercetau, monografiștii puteau patrunde înțelesul unor manifestări greu de încadrat. Mircea Vulcănescu oferă ca exemplu un descântec cu formula sa de sfârșit: “Descântecul meu,/Leacul de la Dumnezeu…”. In formulă supraviețuiesc două mentalități diferite: una magică, bizuită pe puterea ritualului și alta religioasă, în care ritualul nu este decât apel către o Ființa ce acționează cu deplină libertate. Am avea aici o sinteză în care natura totalitații este imposibil de precizat pentru cineva care cercetează din afară, fără o “contopire sufletească” cu obiectul de cercetat, fără o “traire în înseși condițiile lui” ( Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, București, 1997, p. 169).

Se pare totuși că nu numai o “contopire sufletească” cu obiectul de cercetat era în masura a dezvălui natura acestor lucruri delicate. Fiindcă stenograful H. H. Stahl, deși participase la multe cercetări monografice încă din vremea studenției sale la litere și filozofie, când a vrut să prezinte filozofia populară, el a consemnat eronat că aceasta ar cuprinde doar gesturi și ritualuri magice menite “să acționeze” către silirea la o supunere în fața voinței omenești.  La fel, ceremoniile și acțiunile religioase, în opinia greșită a lui H. H. Stahl,  ar avea – fără  nici o deosebire de ritualurile magice – același scop: “înduplecarea” la voința oamenilor ce urmăresc ca semnele depășind puterea noastră de înțelegere să devină totuși binevoitoare (H. H. Stahl, Amintiri…, 1981, p. 243).

Sistematizând și clarificând metoda lui Gusti, Mircea Vulcănescu a ajuns la o sugestivă formulă sintetică: C+M=V, unde se pun în evidența cadrele (cosmologic, biologic, psihologic și istoric), i.e. patru ansambluri mari de factori care influențează viața socială, fără a o determina cauzal,  și manifestarile ce decurg sub influența cadrelor , subliniind totodată rolul voinței sociale. Ultima este privită ca o putere de reacție ce generează diferite manifestari.

Sistemul gustian ar reuni în felul acesta ambele tendințe, cea a sociologiei cadrelor sociale cu sociologia faptelor sociale propriu-zise (altel spus, a manifestarilor). Insăși metodologia de cercetare implica pluridisciplinaritatea. La o campanie de cercetari monografice trebuiau să participe cel puțin doisprezece cercetatori diferiți: un geograf, un antropolog, dublat de un statistician, un istoric și un psiholog-etnograf  pentru cadre. Iar pentru manifestari, un economist, un jurist, un cercetator al vieții politice și administrative și cel puțin trei cercetatori ai vieții spirituale care să se ocupe de următoarele manifestari: limba și obiceiurile, literatura și arta, religia și moralitatea.

Mircea Vulcănescu observase că sociologiile particulare ale fiecărui cadru sunt unilaterale, pretinzând o exclusivitate a punctelor de vedere, spre deosebire de teoria generală a cadrelor care “nu stabilește reporturi univoce între viața socială și totalitatea împrejurarilor în care ea se desfașoară. Ca unitate vie, orice unitate socială exercită o anumita forță de reacțiune  /…/ o anumita capacitate de a se sustrage acțiunii directe a anumitor cauze, prin interferarea cu altele. Ceea ce face ca problema explicației sociologice să fie pusă prin termenul de voința sociala” ( vezi Mircea Vulcănescu, Publicătions de l’Ecole Roumaine de Sociologie, 1938, traducere de Mariuca Vulcănescu în vol.: Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 176).

Dintr-un articol apărut abia după decembrie 1989, aflăm de la sociologul Traian Herseni că Mircea Vulcănescu își adusese în cadrul Scolii monografice un însemnat aport nu numai în domeniul “manifestarilor sociale”, scriind în 1932 acel studiu “extrem de valoros, pe cât de precis, pe atât de complet: Teoria și sociologia vieții economice, dar și în fundamentarea tehnicii de cercetare monografică prin cadre și manifestari. Traian Herseni, care a publicat cele mai multe lucrari de sociologie (vezi Paula Herseni, Din publicățiile Scoalei sociologice de la București, 1971 în vol.: Sociologia militans.VI, Ed. Stiintifică, p. 155-214) are grijă să nu uite a evidenția noutatea adusă de filozoful Mircea  Vulcănescu. Datorită contribuției vulcănesciene, sistemul gustian a câștigat în valoare prin prognozele devenirii sociale, pornind de la considerarea cadrelor drept “virtualitați sociale”, ce pot avea manifestari reduse sau dezvoltate, cadrele fiind chiar “putințele devenirii sociale” (vezi Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, în rev. “Manuscriptum”, nr. 1-2/1996, numar omagial “Mircea Vulcănescu”, p. 131). După o altă prețioasă remarcă a lui Traian Herseni (1907-1980), contribuțiile teoretice ale lui Mircea Vulcănescu  erau “în spiritul sistemului de sociologie al lui Dimitrie Gusti, dar cu numeroase completari și dezvoltari, de evidentă originalitate și creativitate. Uneori sistemul de sociologie, etică și politică al lui D. Gusti, văzut, interpretat și înfățișat de Mircea Vulcănescu, primea o stralucire pe care autorul lui originar, mare organizator și animator, dar scriitor și vorbitor de treapta mijlocie, n-a fost în stare să i-o dea niciodata” (cf. Traian Herseni, op. cit., p. 130).

Școlit în mediul academic francez unde se familiarizase cu neo-tomismul, filozoful Vulcănescu (totodată și economist al Scolii sociologice de la București) va înțelege teoria cadrelor ca putințe ale devenirii sociale. Ceea ce îi permitea să înlăture “tot ceea ce era caduc într-un evoluționism dialectic, de-o superficialitate logică ispititoare, dar fără a nega prin aceasta orice putință de explicare a devenirii sociale”, reușind a păstra “tot ceea ce era bun din învațatura fenomenologică a lui Nae Ionescu” (cf. Mircea Vulcănescu). Chipul autentic al românului, pe care Școala sociologică a lui Gusti a căutat să-l reconstituie, prinde contur în filozofia vulcănesciană în mod straniu. Pe de-o parte, în singurătate, iar pe de altă parte integrat în totalitatea existentului prin firea proprie, prin rostul, și prin soarta sa (vezi Mircea Vulcănescu, Existența concretă în metafizica românească).

In plină dictatură comunistă, când a vrut să critice sistemul Scolii gustiene, căci în acele vremuri tot ce ținea de performanțele culturale ale epocii dinainte de 23 august 1944 trebuia neaparat criticat, Henri H. Stahl a reproșat “inventarierea problemelor pe cadre și manifestari“, axându-și critica pe faptul că D. Gusti ar fi stabilit astfel “o lista a tuturor sociologiilor particulare existente la acea dată”, ceea ce implică realizarea cercetarilor prin “reprezentanții profesioniști ai… biologiei, psihologiei, istoriei…” (H.H. Stahl, Amintiri…1981, p. 105).

Accentuând pe “dizidența” sa în cadrul Scolii gustiene,  H. H. Stahl se face a uita că investigațiile interdisciplinare (7) au avut în România, în colectivele de cercetare pe teren conduse de Gusti “o prioritate de necontestat” (Traian Herseni, Sociologie. Teoria generala a vieții sociale, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 32), caracterul esențial al monografiei sociologice fiind “cooperarea specialiștilor pentru înțelegerea întregului social” (Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti, Profesorul, în: “XXV ani de învațamânt universitar. D. Gusti și Scoala sociologică de la București“, Institutul Social Român, București, 1937. Republicat în vol.:  Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p.100).

Când H. H. Stahl își amintește de folcloriștii, geografii, istoricii, filozofii, biologii, matematicienii (/statisticieni, precum Octav Onicescu), economiștii, muzicologii, artiștii plastici etc… care au luat parte, alaturi de sociologi și de studenți la cercetarile de prin sate, gasește că echipele de monografiști din Scoala lui Gusti erau cam “hibride” (H.H. Stahl, Amintiri si gânduri..., Editura Minerva, București, 1981). Dar nu reușește a-și păstra atitudinea critică față de împărțirea pe cadre și manifestari de-a lungul întregului volum de amintiri. H.H. Stahl se contrazice singur atunci când scrie : “Cadrele și manifestarile erau … un instrument de lucru extrem de util, astfel că trebuie să marturisesc că azi încă, atunci când judec o problema socială, o trec automat “interdisciplinar” prin ciurul tuturor științelor sociale particulare, iar șirul acestor discipline îl țin minte prin formula cadrelor și manifestărilor” (H.H. Stahl, Amintiri…,1981, p. 102).

Pentru a lămuri cât mai deplin încotro bătea de fapt critica “inventarierii problemelor pe cadre determinante și pe manifestari“, este necerar a ne reaminti părerea lui Mircea Vulcănescu după care însăși ideea națiunii, ca să nu fie așezată într-un pur arbitrar, se întemeiaza “pe voința trăirii în comun, motivată de comunitatea de soartă, impusă de identitatea cadrelor și de asemănarea manifestarilor” ( Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 80).

In memoriile sale, H. H. Stahl își afișeaza cu multă mândrie lecturile de tinerețe din clasicii marxismului și constantul său atașament fața de internaționalismul comunist. Nu sunt uitate nici cunoștințele sale printre  kominterniști, ca membrii marcanți ai Partidului Socialist din România, nici participarea fratelui său vitreg (Serban Voinea) la acea lovitura de Stat din 13 decembrie 1918 din Piața Teatrului Național din București, când conspiratorii au urmărit, imediat după constituirea României Mari (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 12/ 133, decembrie 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/  ), dezmembrarea țarii în beneficiul noului stat sovietic de la care primiseră bani pentru organizarea întregii acțiuni (vezi Magda Macici, Grefa comunista din România, în  rev. “Memoria”, nr.  6/ 1992, p. 127). Manifestația muncitorească din Piața Teatrului Național a urmărit acapararea puterii după modelul rusesc al luarii cu asalt a Palatului Regal. În 13 decembrie 1918 a fost prima acțiune de amploare a Partidului Socialist din România (de orientare “marxistă” și botezat astfel pe 9 dec. 1918). Manifestația a fost “organizata cu bani de la Moscova, bani ușor de acoperit  prin Tezaurul nostru național sechestrat în timpul razboiului la Kremlin și nici azi restituit țarii noastre” (Ibid.). Aceasta conspirație ce s-a vrut a fi o lovitura de stat, pusă la cale, între alții, de Ana Pauker și I.C. Frimu, a eșuat “căci riposta românilor a fost promptă. Desigur, din rândul manifestanților (dar și din rândul organelor de intervenție) au căzut câțiva zeci de  morți și  răniți. Toți aceștia vor aparea în istoriografia comunistă, nu ca atentatori la viața României, ci drept eroi” (vezi Magda Macici, Op. Cit.).

Fiul lui H.H. Stahl (Paul H. Stahl, din 1969 stabilit în Franța) desemna Scoala sociologică de la București prin titulatura de “Scoala lui Gusti și a lui H.H. Stahl” într-o carte despre sate balcanice (în engl., 1986, în română, 2000). Exagerarea sa ar fi oarecum de înțeles, venită din partea fiului celui care a tradus în franceză lucrările cercetătorilor satului vrâncean, publicate de Gusti în 1939 în trei volume (Nerej. Un village d’une région archaique). De-a dreptul de neînțeles este însă preluarea și vehicularea acestei nepotrivite denumiri, într-o recenzie tiparită în august 2001 de o revistă (“Archaeus”.Tome IV /2000. fasc. 3, p. 248) cu nejustificate pretenții de probitate științifică, editată de Centrul de Istorie a Religiilor (din cadrul  Facultății de istorie a Universității bucureștene), condus de Andrei Oișteanu (8), nepotul lui Leonte Răutu/ Oigenstein/ Oișteanu, „șeful real al tuturor mandatarilor locali ai Kremlinului”, responsabil al „inchiziției marxiste” ca șef ideologic al Partidului Comunist din România, el personal debarcat de Ceaușescu, dar având familia „stricto și largo senso rămasă la putere chiar și în România de azi” (9).

Nefericita denominație folosită de Paul H. Stahl apare cu atât  mai deplasată cu cât tatăl său (H.H.Stahl), în cartea Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociale (1981), a ținut cu tot dinadinsul să se păstreze la distanță de „mentorii” Dimitrie Gusti și Mircea Vulcănescu, afișându-și cu mândrie calitatea de așa-zis „disident” al Scolii lui Gusti.

*Textul de față are la bază o conferință ținută în 26 decembrie la Sighetul Marmației, la Sesiunea de comunicări pe teme de etnografie și folclor din cadrul Festivalului „Marmația 2001”.

Note si comentarii marginale

 

  1. –vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea Vulcănescu și părintele Arsenie Boca, personaje ale romanului eliadescNoaptea de Sânziene” (Paris, 1955), https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/.
  2. – vezi textele eliminate de cenzura dictaturii comuniste si introduse de Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu în volumul apărut după căderea comunismului.: Dimitrie Gusti, OPERE, vol. VII, București, Ed. Academiei, 1993.
  3. — Studentul Mircea Eliade (1907-1986) scria despre profesorul Nae Ionescu (1890 – 15 martie 1940) în vara anului 1928 că: “singurul curs unde se încăpățânau să vină studentele și studenții care nu înțelegeau linia conferințelor, ci numai frânturi disparate era cursul de logică și de metafizică”(vezi Mircea Eliade, Gaudeamus, Ed. Garamond, București, p. 37).
  4. — vezi Stefan J. Fay, Marturie pentru om, București, 1991, p. 16.
  5. — Traian Herseni (1907-1980) participă din perioada studenției (1927, satul Nerej) la campaniile monografice. În 1928 își susține teza de licență cu tema Individ și societate, subiect de vaste posibilități pe care îl abordase în teza sa de licență si studentul Mircea Vulcănescu (1904-1952, Aiud, ucis în temnița comunistă). În “Arhiva pentru știința și reforma socială”, an X, nr. 1-4, 1932, p. 135-158, asistentul Traian Herseni publică: Individ și societate în satul Fundul Moldovei. Personalitate marcantă a sociologiei românești, după campania din Basarabia el publică în 1932 Categoriile sociale Cornovene, iar in 1934 volumul Teoria monografiei sociologice. Profesorul universitar Traian Herseni (dat afară din universitate la vremea ocupației staliniste a Regatului României) a contribuit în mod nemijlocit la afirmarea Școlii sociologice de la București, fiind cel mai harnic sociolog de școală gustiană. Multimea sa de lucrări publicate au dus la încarcerarea sa pentru patru ani (1951-1955) de către „regimul comunist „al Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca; despre arestarea lui Traian Herseni am amintit la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 2012; https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&t=5s). După studiile de specializare în Germania incepute în 1929, Traian Herseni (dotat cu o sensibilitate metafizică sesizată de Cioran cu prilejul conferințelor organizate de Asociația „Criterion”) a fost întâi asistent onorific la catedra lui Gusti unde a preluat seminarul de sociologie generală pe care-l ținuse Mircea Vulcănescu. Apoi, din 1932 profesorul Gusti îl încadrează oficial, ca asistent cuprins în schema catedrei. In 1937, când a avut de ales între Golopenția (ucis in timpul anchetei prin torturare în temnița comunistă, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O schiță de portret: Anton Golopenția, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/03/golopentia.pdf) si Herseni, Dimitrie Gusti l-a ales pe ultimul, poate pentru perspectiva înoitoare a „ontologiei regionale” prin care dezvoltase sistemul sociologic gustian în teza de doctorat: Realitatea socială. Încercare de ontologie regională  scrisă de Herseni în 1933 și tipărită în 1935. Deja în 1931 Traian Herseni redactase volumul Teoria monografiei sociologice (publicat în 1934). După moartea lui Virgil Bărbat (în 1931), profesorul Dimitrie Gusti îl propune să preia catedra acestuia de la Universitatea Daciei Superioare din Cluj. In 1938 profesorul Traian Herseni scrie partea de Sociologie românească din volumul colectiv închinat academicianului profesor Ion Petrovici ( 1882, închis de comuniști la 66 de ani, fără nici o vină, pentru o durată de peste 16 ani de zile; a decedat în 1972): Istoria filosofiei moderne. vol. V. În 1940 publică: Sociologie românească. Încercare istorică, iar în 1941 Probleme de sociologie pastorală. După anii de temniță politică si de interdicție de semnătură, eminentul sociolog Traian Herseni, pe lângă multe alte cercetări, va face și muncă de pionierat în domeniul psihologiei industriale. In Argentina același lucru îl face un exilat român devenit un remarcabil specialist: profesorul Stan M. Popescu/ Ovidiu Găină, n. 1914 (vezi vol.: Români în știința și cultura occidentală, Davis, 1992, pp.299-300), licențiat în filozofie la Cernăuți, cu profesorul Traian Brăileanu, ucis în temnița comunistă.
  6. –In 1910 apare volumul Studii de Ion Al. Rădulescu-Pogoneanu (1870-1945), viitor socru (la prima căsătorie) al lui Mircea Vulcănescu. Cu doctoratul luat în Germania (Ueber des Leben und die Philosophie Contas, Leipzig, 1902), Ion Rădulescu-Pogoneanu (dintr-a doua generație de maiorescieni) a fost la început profesor de etică, apoi de pedagogie și istoria pedagogiei la Universitatea din București pe care a terminat-o cu o teza de licența despre Morala stoică (București, 1893). Profesorul Ion Al. Pogoneanu a publicat în 1902 vol.: Probleme ale culturii românești. I. Limba și cultura orașelor. II. Chestiunea evreiască. In 1911 publică Etica lui Wundt, iar în 1941 : Patru scrisori către Alecsandri în legătură cu o misiune în chestiunea Basarabiei. După instalarea dominației sovietice și a totalitarismului marxist, fiul profesorului Ion Al. Rădulescu Pogoneanu a murit în temnița comunistă și vila (din Cartierul Primăverii devenit după 23 august 1944, „Cartierul Roșu”) i-a fost ocupată de inchizitorul marxist Ion Ianoși (șef al cenzurii la vremea maximei sale virulențe, când Noica a fost trimis după gratii pentru că a vrut să publice un manuscris despre Hegel, dat pe ascuns Securității de turnătorul Zigu Ornea (vezi Tudor Păcuraru, în colab., Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018). Fosta soție a lui Mircea Vulcănescu, locuind în cămăruța de servitori a propriei vile, a trebuit să suporte mizeriile fără sfârșit ale noului locatar (cu liceul „pe puncte”) până a reușit să plece definitiv în Franța, abia după 1965 (apud. Vivi Vulcănescu, fiica Aninei și a lui Mircea Vulcănescu).
  7. – Petru Comarnescu reușește a publica în „Informația Bucureștiului”, la mai bine de un deceniu după moartea acad. Dimitrie Gusti, amintirile sale legate de cercetarea satului Drăguș -Făgăras, propusă lui Gusti de Traian Herseni: „Cu ce bucurie am participat, în 1929, la campania monografică din comuna Drăguș, sub conducerea profesorului D. Gusti! Atunci mi-am dat mai lesne seama de geniul artistic al poporului, văzând splendide scoarțe, olărie, icoane pe sticlă, ascultând cântece unice în lume, văzând dansuri atât de inventive ca pași, ritmică, figuri ! Până și cântecele copiilor, joaca lor, aveau ceva ingenios, uimind pe muzicologul C-tin Brăiloiu. Savanți ai sociologiei, etnografiei, esteticii, animați de Dimitrie Gusti, creatorul cunoscutei metode monografice, cercetau laolaltă cu noi, tinerii de atunci, fenomenele specifice locului” (Petru Comarnescu, iunie 1967, în vol.: Dimitrie Gusti, OPERE, vol. VII, Ed. Academiei, 1993, p.246).
  8. –La Colocviul „Posteritatea lui Mircea Eliade” organizat pe 3 iunie 2002 de Colegiul Noua Europă (condus de directoarea Anca Oroveanu, fiica lui Leonte Răutu), nepotul lui Leonte Răutu (Andrei Oișteanu/ Oigenstein) a prezentat lucrarea Mircea Eliade între ortodoxie și Zalmoxism, publicată în „Observatorul cultural”, Nr. 127/ 30 iulie 2002. Într-un articol pe tema totalitarismului comunist publicat on-line în rev. „Asymetria”, Paris, 2006, fostul deținut politic Ion Varlam consemna că „poliție politică” a făcut oricine a contribuit la crearea dihotomiei victime-oligarhie a beneficiarilor regimului comunist. El mai face inteligenta observație că „poliție politică” este un eufemism „pentru a atenua amintirea TERORII (poliției gândirii) și a fixa resentimentele exclusiv asupra Securității. Prin asemenea diversiune sunt scoși din discuție inchizitorii marxiști, responsabilii cu teroarea ideologică (susținută de teroarea polițienească, apud. Mircea Eliade). Nefiind judecati pentru vinovățiile lor, în contextul camuflării de facto a amplorii crimelor comuniste, urmașii inchizitorilor marxiști au profitat în continuare de privilegiile câștigate în comunism. După 1990 beneficiari de burse în occident, la revenirea în țară au avut grijă de perpetuarea esenței discursului politic în mediul academic și în wikipedia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ )  referitor la personalitățile culturii interbelice, pentru a nu se depărta prea mult de dogmatismul „anti-hitlerist” al stalinistului Leonte Răutu, din garda veche a Anei Pauker. Poate doar prin noua modă a „trâmbițașilor corectitudinii politice” (apud. Ion Varlam).
  9. –cf. Ion Varlam, Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, p.82-89.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Locul filozofului Mircea Vulcănescu în Școala sociologică a lui Gusti*”

Mihai POSADA: Centenarul Radu Stanca – sărbătoare la Sebeș

Este știut că la Sebeș există de ceva vreme Centrul Cultural „Lucian Blaga”, unde se organizează anual un festival internațional ce poartă numele poetului născut în apropiere, în satul Lancrăm, iar  sărbătorirea respectivă a fost cuprinsă în calendarul UNESCO. Între studentul de odinioară, fiu al Sebeșului, Radu Stanca, și profesorul său Lucian Blaga de la Catedra de Filosofie a Culturii din  Universitatea „Regele Ferdinand I”, mutată în refugiu, din Cluj la Sibiu, în urma Diktatului de la Viena din 1940, legăturile au fost nu doar acelea de „pământ”,  dar mai cu seamă una de apropiere în spirit, încă una tumultuoasă.

Anul acesta, la 5 martie, în incinta Centrului Cultural din Sebeș, prin organizarea de excepție a directoarei Nadia Diana Mitrea, o gazdă admirabilă, deosebit de primitoare și totodată moderator al lucrărilor, s-au desfășurat evenimentele ce au marcat Centenarul marelui fiu al orașului, poetul, dramaturgul, eseistul și omul de teatru Radu Stanca (5 martie 1920 – 26 decembrie 1962). Sărbătorirea lui Radu Stanca s-a bucurat de sprijinul și prezența directă, pe toată durata evenimentului cultural, a primarului Dorin Nistor. Într-un scurt salut adresat numeroșilor participanți de toate vârstele, domnia sa a vorbit cu dragoste de orașul Sebeș, de oamenii săi din trecut și din prezent, cu reverențioasă admirație pentru invitați, a căror prezență o socotește o onoare pentru concetățeni.

O apariție așteptată în seara comemorativă, începută la orele 17, a fost prezența în fața publicului a îndrăgitului actor, regizor și universitar Florin Coșuleț, nelipsit la manifestările Centrului Cultural, care a declamat cu patos versurile lui Radu Stanca din capodopera sa Corydon: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta”…, versuri de asemeni recitate spre sfârșitul evenimentului de la Centrul Cultural din Sebeș, de eleva la Liceul “Lucian Blaga” din localitate  Maria Alina Cosma- Popa, o promisiune ca tânără recitatoare.

Lucrările Centenarului Radu Stanca au fost deschise de prelegerea inspectorului doctorand Mihai Octavian Groza, care a  prezentat în amănunt istoricul familiei Stanca, cu ajutorul a numeroase imagini fotoproiectate în fața auditoriului sub genericul: Constelația Stanca. Trei generații de cărturari și oameni de știință.

Intrând în miezul lucrărilor Centenarului de la Sebeș, scriitoarea Anca Sîrghie, venită special de la Sibiu, așa cum aproape în fiecare an participă la Festivalul „Lucian Blaga”, a prezentat tema: Momente din studenția lui Radu Stanca, vlăstar de geniu al Sebeșului. Au putut fi auzite multe cuvinte spuse cu dragostea pentru subiect a cercetătorului dedicat de câteva decenii personalității complexe, de poet, eseist, dramaturg, regizor, scriitor năpăstuit politic laolaltă cu prietenii săi din Cercul literar de la Sibiu și despre cuplul de aur al teatrului românesc, reprezentat de actrița Dorina Stanca și de regizorul Radu Stanca, despre fiul lor Barbu, răpus la scurt timp după decesul tatălui său, despre întreaga dramă a unei existențe scurte, de numai 42 de ani, cât a trăit Radu Stanca, dar strălucitoare în toată splendoarea unei opere culturale vaste. Opera și activitatea de formator al unor figuri actoricești a lui Radu Stanca, a mai precizat conf. univ. Anca Sîrghie, au fost pe nedrept „răsplătite” odinioară, în proletcultismul unei epoci de tristă amintire, cu calomnierea chiar de unii din cei pe care i-a făcut celebri la Sibiu și care au recunoscut tardiv, că l-au ponegrit, tot așa cum azi, între contemporani, îi este ignorată moștenirea de autor dramatic a 16 piese de teatru pe care nici măcar instituția de specialitate care îi poartă numele, Teatrul Național Continue reading „Mihai POSADA: Centenarul Radu Stanca – sărbătoare la Sebeș”

Valeriu DULGHERU: Să învingem virusul ucigaș, stând acasă!

Mult Stimați Prieteni!!!

Buna dimineața, însă și această dimineață este în continuare amărâtă de veștile proaste de pe frontul invizibil, unde în prima linie se luptă cu virusul ucigaș medicii extenuați fizic și moral, iar mult, mult în spatele frontului suntem noi, cei mulți, dar unii… vorba lui Lăpușneanu (cum ar fi cazul celor 5 petrecăreți de la Nisporeni, dar și, culmea, breazul președinte Dodon, care și-a dorit în plină pandemie, plină carantină cu interdicții pentru cei de jos nu și pentru înalta lui persoană, „un pic de respiro”. Medicii extenuați fizic și moral nu au nevoie de un „pic de respiro”?).

În linkul atașat se prezină o Hartă COVID interactivă a întregului glob pământesc, unde se vede clar evoluția pandemiei la nivel global, inclusiv, în Basarabia. https://www.covidvisualizer.com/

Din păcate numărul bolnavilor de coronavirus crește în progresie aritmetică. În ultimele 24 de ore au fost depistate încă 70 de persoane bolnave cu coronavirus, numărul total depășind 400 (423). „Lideri” continua să rămână: Chișinău (33), Ștefan vodă (10),   Soroca (4), ultimele două orășele fiind puse în carantină de ieri. Cazul orășelului Ștefan Vodă (cu doar 7768 locuitori) trebuie să ne fie o lecție dură (în special, în ajunul Sfintelor Sărbători de Paște): este rezultatul iresponsabilității grupului de pelerini condus de un pseudo-preot (așa afirmă cele două patriarhii), care au vizitat în plină pandemie mănăstirea Poceaev din Ucraina. Iresponsabilitatea costă. Un alt preot din Chișinău, diagnosticat cu Covid-19, și-a molipsit unii membri ai familiei. Un lucru extrem de alarmant: din cele 423 de persoane infectate cu Covid-19, 84 sunt din sistemul medical (20%!, în alte țări medicii atacați de acest virus nu depășește 10%!), dintre care 43 de cazuri (mai mult de jumătate!) sunt de la Ştefan Vodă şi Soroca, iar 14 – de la Spitalul Clinic Republican.

Conform declarației premierului I. Chicu sistemul medical din Republica Moldova se pregătește pentru 4000 de cazuri active de coronavirus. Dacă Vă mai amintiți atotștiutorul președinte Dodon ne vorbea despre maximum 2000, cifra de 4000 fiind catalogată drept varianta cea mai pesimistă. Dar conform OMS vârful pandemiei de coronavirus în Republica Moldova va fi în a treia săptămână a lunii aprilie.

Continuă chinurile celor din Diasporă, care s-au pornit spre casă nu dintr-un moft, cum consideră unii, ci, în mare parte, de nevoie. Este și cazul „Călătoriei” de coșmar a unui moldovean, din Londra spre casă, în plină pandemie, care a durat 48 de ore (Londra-Amsterdam-București-Cahul-Chișinău). „Am fost ținuți cu arme la granițe, lăsați fără acte de taximetriști, dar am ajuns acasă, îmi văd copiii de după gard (iată acea disciplină, responsabilitate Continue reading „Valeriu DULGHERU: Să învingem virusul ucigaș, stând acasă!”

Gențiana GROZA: Zile de Mărțișor (tanka)

TANKA 1

 

Zori de Mărțișor-

cu petalele albe

sublimi  ghiocei

contopesc inimile

dornice de iubire

 

 

TANKA 2

 

Glas de viori-

plutind peste mugurii

liliacului

sub razele soarelui

surâsul primăverii

 

TANKA 3

 

Nu-i timp de lacrimi-

din fântâna inimii

se ivesc puteri-

pe câmpii înverzite

saltă iarăși mioare

 

––––––––

Gențiana GROZA

Cluj Napoca, martie 2020

Alexandrina TULICS: Sculați să nu murim-nrobiți!

În vatra arsă cu tăciuni,
Ce-i stinsă ca o casă părăsită,
Ar arde rugul plin de lacrimi
Din inima smerită.
Ar fi din nou-sfântă-nchinare
Dacă din cânt aprins și rugi,
S-ar împleti cununa părtășiei
Ca-n vremuri de demult.
S-ar coborî din-nalt, de sus,
Cuvinte-aprinse-n Duhul Sfânt
Rostite-n -ngenuncheri, Mielului onoare!
Așa ardea pân nu demult,
Cânta arcușul rugii în suflare,
De se-ncingeau în rugăciuni
Și îngerii și Carul Mare.
Ardeau în focul coborât
Și-n inimi-ngenuncheate,
Cei ce în vatră locuiau
Și cei veniți, mai de departe.
Înlănțuiți în har și rugi
În cânt până spre dimineață,
Strângeau înfometații, sare și dulceață.
Știau de cer și veșnicii în starea coborâtă,
Iar fețele le străluceau
Ca alui Moise la stânca cea lovită.
-E mult de-atunci? nu știu să-ți spun,
Afară corbii se rotesc,
Lovesc din negre aripi, croncănesc…
Iar -n unii moartea se coboară,
Apropiații-i se jelesc iar plânsul înfioară.
-E teamă-n lume, ca-n Egipt!
Când îngeru-nnegrit rânjea în orice poartă,
Rahela -n țipăt se-auzea,
De copilaș nu ar fi vrut să se despartă.
În vatra stinsă se aprind tăciunii adormirii
-Sculați să nu murim -nrobiți
că noi suntem ai Nemuririi!
Strigați în laude, cântați
Aprindeți focu-n inimi și chimvale!
‘N armoniul adormit demult în debarale.
Sculați că am dormit destul!
Din somnul morții fără Pâine
Și fără Duhul ce-a promis;
ziua de azi, și veșnicii și mâine.
În vatra -aprinsă prinde-a se roti
În dansu-ndrăgostirii ca-al lui David,
Înaintea Domnului iubit,
Poporul care se trezi din somnul palid.
Străjesc în rugi și mijlociri,
Ca grâu-n legătură-s -nflăcărati
În mulțumiri se-aprinde rugul
ce i-a -ntocmit ca frați.

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

2 aprilie 2020

Dumitru Puiu POPESCU: Rugă pentru părinți și bunici

În aceste momente de restriște, simțim nevoia de a aduce un omagiu celor ‘ peste 65 ‘

Părinți și bunicii noștri au avut grijă de noi, cu dragoste, cu dăruire, poate dintr-o pornire instinctivă de a construi o lume perfectă prin intermediul nostru, al viitorului pe care îl reprezentăm.

Pentru ei n-au cerut prea multe, căci le-a ajuns mândria de a fi numiți părintii care au reușit să construiască o viată mai bună, să însemne ceva pentru ceilalți. Dacă ar putea, s-ar jertfi la nesfârșit, pe același altar al dăruirii, al răbdării și al perseverentei, iar brațele lor, oricât de mult ar îmbătrâni, n-ar obosi să țină între ele același cuib cald în care ne-am refugiat de fiecare dată când am simțit frigul înstrăinării de noi înșine și de lume.

Toate sentimentele sunt la fel peste tot în lume, dar ele se repetă pentru fiecare cu o intensitate extraordinară. Legătura dintre părinți și copii, chiar și cu acea prăpastie dintre generații, este una imuabilă, inexprimabilă adeseori în fapte și cuvinte, dar absolut minunată.

Și cu cât viața ne depărtează de ei, ne amintim tot mai mult acele mărunțișuri care-i fac speciali și iubiți, care-i fac așa cum sunt, înțelegând că noi suntem o torță menită să ducă mai departe flacăra iubirii lor.
Există o șansă în plus-de apropiere sufletească între generații atunci când părinții devin bunici.
Ei au mai mult timp pentru a aprecia, pentru a fi folositori, pentru a dărui, pentru a-i ajuta pe copiii lor și pe nepoți.

Mulți dintre noi sunt părinți și bunici.
Dacă vremurile când am fost părinti au fost uneori întunecate de convulsii sociale, istorice, când grija și dragostea noastră nu am dăruit-o atât cât ne-am fi dorit, avem șansa, ca bunici, să ne îndreptăm dragostea noastră către nepoți. Și prin ei ne mai achităm de o sarcină pe care o avem față de copiii noștri.

Înțelepciunea bunicilor, experiența lor de viață sunt neprețuite.
Bunicii oferă familiei dragostea lor, bunăvoință, sprijin și așteaptă foarte puțin, un gest, o vorbă tandră, poate puțină protecție.
Continue reading „Dumitru Puiu POPESCU: Rugă pentru părinți și bunici”