Cristian Petru BĂLAN: Marele Adevăr (poeme)

PRIN TREMUR LUNG DE INIMI…

 

Prin tremur lung de inimi, sub flăcări mari de doruri,

Prin golul plin al clipei arzând adeseori,

Din val în val, pe lacul străluminat de flori

Zbor gândurile noastre venind în stoluri, stoluri…

 

Atunci privesc spre tine și-amurgul se-ntețește

Când lacrimi ne-nțelese candorile ți-aprind

Ca roua miruită de luna răsărind,

Dar taci și-ncet mă mângâi când liniștea domnește.

 

Eu tot mă-ntreb: tăcerea ce oare-ar vrea să spună?

Sau ea-i chiar dialogul cu liniștea din jur?

Ori nu e nicio taină ci-i doar misterul pur

Amplificat de cerul ce curge-nspre lagună.

 

De ce te temi, iubito? Căci știi prea mult de-acuma.

Natura-n jur vorbește chiar și prin ce simțim.

Prin vene, foc din cosmos ne toarnă să iubim

Și fac din noi Vezuvii clocotitori ca spuma…

 

Atâta foame-i strânsă în lumea asta tristă

Și-n înghețații arbori și-n oameni și-n simțiri,

Încât le-aprind iubirea cu lave-n clocotiri,

Căci fără ea viața nu cred că mai există.

 

Dar să fim drepți, iubito… Noi vom sfida destinul

Schimbând macazul lumii, fiind chiar optimiști.

Avem o viață-n față – și-atunci de ce-am fi triști?

Va fi o viață lungă (de-i facem clipei plinul!)…

 

Imaginează-ți traiul de astăzi înainte:

Noi vom călca pe aur, deși al nostru nu-i.

De fapt, tu ești tezaur și poți oricui să-i spui

Că-s bogătașul lumii prin tine, ia aminte!

 

Avem ocean de stele și laude aprinse,

„Grădini de curcubee și ceruri fără nori”,

Precum spuneau poeții uitați adeseori.

Avem și flori și parcuri, și munți cu creste ninse.

 

Avem concerte gratis de păsări cântătoare,

Avem doine duioase de plâng îngerii-n zbor;

Avem dealuri și văi cu flori pe-al lor covor,

Avem foșnet de frunze din codri sub topoare…

 

Avem slăviri și ură până în dreptul porții,

Avem, avem de toate! De-aceea azi te chem.

Avem și mari speranțe? Avem și nu avem…

Dar vom fi-n veci alături, chiar de pierim cu toții!

 

 

ÎMPLINIRE

 

Bolta-ntreagă cu vii stele s-a topit în ochii tăi,
Iar acum mă invadează și-mi aprind vise-scântei,
Încât raiul tot se scurge peste-a vieții mele văi
Transformate-n lumi de pace, de-armonii și epopei…

 

Sărbători itinerante-s toate vorbele ce-mi spui –
Spre altare mari de aur mă înalță toate, simt!
Metafizic, mă transformă și-n speranțe mă transpui,
Căci renasc din dulci ecouri ce le-aud și le consimt.

 

Temeralele cuvinte se întorc în fapte-acum
Desrădăcinând vulcanii ce răsuflă printre noi –
Colierele de gesturi azi fructifică, oricum,
Și spre-un viitor ferice ne luăm zborul amândoi!

 

 

SE-APRIND ETERNE RAZE…

 

 

Se-aprind eterne raze în ființa mea de vise,

Sclipirea lor crescândă mă-nvăluie-n doiniri

Curgând printre portaluri de glorii larg deschise

Spre-un cer cu flori de gânduri și pure re-nnoiri.

 

Le-am zis în taină: fie! – în valuri mari să vină

Să-mi spele țărmul vieții de-ascunsele dureri

Ce-mi traversează umbra-n vibrări ce se termină

Cu o tornadă-albastră de stele-n unduieri…

 

De-această sfâșiere de rezidiri solemne,

De-aceste rari renașteri ce simt că-n mine cresc,

Tresaltă-ntreg neantul cu preamărețe semne,

Și tot ce-i bun în mine – eu Țării-i dăruiesc!

 

 

PRESCHIMBĂRI

 

Apleacă-mi-te-n mine ca-n luciul unui lac,

Dezbracă-te de-orgolii și goală-n gând să-mi vii.

Adâncul meu himeric prefă-l din clar, opac;

Dezlănțuie-ți dorința din nurii purpurii…

 

Primește-mi infinitul extazului divin

Iluminat în nimburi de mirt și rugăciuni

Prin aspre stăruințe cerute de destin,

Urcând pe scări de aur pe tronuri de minuni.

 

Lăuntrici constelații sfințind desăvârșiri

Te vor capta-n strădanii de nemuriri adânci.

Perpetuarea slavei va fi-n dumnezeiri

Ce-ți vor cuprinde firea să-ți dea tării de stânci.

 

Prin mine neputița se năruie-n abis

Și glorii mari te-așteaptă să vezi la orizont.

Cătușele iubirii deja ți s-au deschis –

Din gheara lor de jale n-a mai rămas nici ciont.

 

Acum pricepi noblețea blazoanelor din noi:

Magiile iubirii rămân jur-împrejur.

Lacrimi de izbăvire ne spală pe-amândoi

Și fulgere de glorii ne schimbă-n aur pur!

 

 

RECOMPUNERI

 

Chiar din clipa când ai venit pe lume,
fără să vrei, fără să știi cum,
din poienile din jur,
ai răpit frumusețea florilor și zveltețea căprioarelor…
Din cele patru zări
ai absorbit cu ochii tot seninul cerului;
ai smuls lunii toată poezia razelor ei,
cu sclipitul stelelor cu tot.
Din codrii cei mai tainici ți s-a strecurat în glas
murmurul melodios al izvoarelor,
apoi, din focul amurgurilor,
te-ai înfășurat cu farmecul aprins al culorilor
și astfel ai devenit
mai frumoasă decât toată Natura!

 

 

PĂRINȚII NOȘTRI

 

Din umbre și lumini se-ncheagă-n noi părinții –

Două făclii din ceruri ce ard nestinse-n gând:

Icoane blânde, calde, mai sfinte decât sfinții,

Văzând în noi, prin lacrimi, comori pe-acest pământ.

 

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Marele Adevăr (poeme)”

Flori GOMBOȘ: Amintiri vechi (poeme)

AMINTIRI VECHI

 

amintiri vechi,
răscolite și
scoase la iveală
de un zbucium
lăuntric,
tremură ca frunza;
glasul îmi frâng,
liniștea mi-o zguduie
cu o putere diabolică…
nu-mi făgăduiesc
nimic…
clipe-ndepărtate
dintr-un trecut ce
nu se mai întoarce,
se sfâșie,
deportate în
orologiile
pline de
amintiri vechi…

 

CÂT COSTĂ O LACRIMĂ?

 

frunze solare
pe norii limpezi…
sunt ca oaspeții
întorși de la munte;
vis din
umbră de toamnă
întoarce soarele
spre mine
lasă-mă
să-mi doresc asta
pentru tot restul vieții…
cuvântul
cade-n iarnă
anii
sunt prea rapizi
și urăsc vântul
ce-atârnă florile-n picturi…
dans de fluture
pod de hârtie
vis de praf…
ascultă,
plâng norii…
cât costă o lacrimă?

 

CRĂCIUNUL DE-ABIA ÎNCEPE

 

despărțiți de-o tăcere
ce crapă cer și pietre…
cortina de ceață
se lasă profund…
e gol înapoi,
e gol înainte…
vântul stivuiește poveri
în suflet,
florile de nea
suspină în
ploaia de toamnă…
lasă-mi la fereastră
colindul tău,
să m-adoarmă lângă
pomul de Crăciun;
în umbra lămpii
din fereastră
să se rupă-n două
tăcerea dintre noi…
e gol înainte,
e gol înapoi și…
Crăciunul
de-abia începe,
în tăcere și
singurătate…
nu mai e în doi

 

CRINII AUD TOT

 

Regretul este
ca un nor
întinzând o
mână lungă de fum…
tot ce e frumos
se pierde:
apa din vaduri,
dar mai ales
roua din tine;
mai înainte de a fi
șoaptă sau
glas al iubirii,
așteaptă răsăritul
în valuri de mohor;
fără murmur
te supune
exodului de umbre
legate la ochi…
Continue reading „Flori GOMBOȘ: Amintiri vechi (poeme)”

Ileana VLĂDUȘEL: Ars poetica (poeme)

În această cupă sângele cald
așteaptă buze care să-l bea
lacom și ars,
trupul acesta întins pe eșafod,
sacrificându-se,
zâmbește către norod.
Luați, mâncați,
acesta este darul meu
pentru mințile voastre!
Eu, Prometeu,
mă dăruiesc vouă să aprindeți foc
peste cenușa minții.
Dinspre norod
vin pietre aruncate la întâmplare
zdrobind darul.
Doar rar, o floare
Alinare…
Și totuși pe rug
încă se zbate trup de Isus
iubind,
sacrificiul paharului plin…

02.09.2019

 

 

Primăvară frântă

 

Corabie eșuată pe țărmuri pustii, primăvară,

Îți plâng diminețile cântecul lipsă din ram!

Cernite seri au înflorit în geam,

Gânduri ce acoperă visuri devenite povară.

 

În rochii negre florile se frâng,

Primăvara geme acoperind mugetul unui vânt

Molimă peste acest anotimp de speranță,

Cad muguri din ramuri rămase orfane de șansă.

 

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Ars poetica (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Poezii

OCROTIȚI-MI   DARĂ FLOAREA

 

Noi ne credem, deocamdată, că suntem coroana lumii

Și ca noi deștept nu este pe întinsul, largul, humii,

Că în gândul nostru încă, un răspuns avem la toate

Și că-n țandără de minte stau istorii adunate.

 

Dar ca noi, sămânța florii, nu stă nici ea mai prejos,

Și-ntr-o boabă, cât nimica, are și ea gând faimos,

Ține și ea-n a sa minte, când cea viață să-și pornească,

Cum și cât în orice parte, să se-ntindă și să-mi crească.

 

Ce culori să-mi aibă frunza, floarea și a sa petală,

Ce miros aibă-mi corola ca să-mi stea în mare fală,

Și ca omul, mândră-mi fie și-naintea tuturor,

Cât căldură, câtă apă iar prii de la izvor.

 

Cât de moale-mi fie vrejul, vântul poată să mi-o-ndoaie,

Cât de ’naltă fie-mi dânsa, cum să-și spele fața-n ploaie,

Când veni-va lunga toamnă cum sămânța să și-o coacă,

Să și-o-mprăștie în juru-i, învelită-n a ei teacă.

 

Cât să stea în frigul iernii până-n prag de primăvară,

Iar în vara cea fierbinte cum să stea ca să nu piară,

La ce boli ea leac să-mi fie pentru neamul omenesc,

La descântece de babe, ce să ia din omenesc.

**

Ei, vedeți cum ceea floare nărăvită-i ca și noi,

Doar atât că nu vorbește și nu umblă ca și voi

Și ea simte și gândește, poate-n somnul ei visează,

Iar cât stă în astă lume, are și ea, mintea trează.

 

Și ca noi pământ se face înfrățindu-se cu el,

Are-n ea dureri și jale, fericire în alt fel,

Ocrotiți-mi dară floarea, că e suflet omenesc

Și ca noi și ea trăiește, sub același sfânt ceresc.

 

 

CEA LEȘINATĂ TOAMNĂ

 

Cea iarnă mi se lasă greu de dus

În alte locuri, undeva-n apus,

Se încâinește-aicea să-mi rămână

Măcar așa un pic, vre-o săptămână.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii”

Alexandru NEMOIANU: Programul disoluţiei

Istoria care se desfășoară sub ochii noștri este dominată de conflictul ireconciliabil dintre cei care își iubesc Neamul și Tradiția, ”nativistii” și cei care doresc să reducă toate neamurile la disoluție, lipsa de identitate și lipsa de rădăcini, ’globaliştii”.

Fără îndoială cele spuse reprezintă o reducere la esențial și o simplificare ,necesară înțelegerii mai limpezi a situație în care trăim.

Ca ideologie “globalismul” folosește filozofia “societății deschise”.

Conceptul de “societate deschisă” și teoretizarea să, au fost făcute de către Karl Popper, un filozof austro-evreu. Lucrarea de baza și care cuprinde filozofia “societății deschise”, este “Societatea Deschisă și Adversarii ei”, publicată la Londra în 1945.

Este o lucrare vastă, documentată, scrisă de un om cu minte ascuțită, o lucrare “revoluționară” și care se aseamănă în multe feluri, nu prin concluzii dar prin scopul final, cu lucrarea “Capitalul” al lui Karl Marx.

În esență lucrarea lui Karl Popper caută să acrediteze câteva idei esențiale. El este un adversar feroce al “istoricismului”. Prin “istoricism” el înțelege dezvoltarea Popoarelor și societăților pe temeiul moștenirii istorice, progresului din generație în generație. Fiind împotriva “istoricismului” Karl Popper este implicit împotriva a tot ce el înseamnă: tradiție, credință, identitate și mândrie de Neam. Toate acestea Karl Popper le consideră stări care pot genera “totalitarism”. În susținerea acestei abordării, hai să-i zicem, cu totul noi, el introduce termenul de “posibilă falsificare”. Adică, el spune că orice condiție considerată reală și stabilă în esență poate fi un fals și poate fi falsificată. Concluzia acestei încercări de demonstrație este afirmarea că toate stările, toate credințele și toate concepțiile sunt relative și pot fi înlocuite. De fapt Karl Popper chiar asta susține, înlocuirea tuturor trăsăturilor care definesc starea de om și persoană și creare unui “om nou”. În acest context cuvinte aspre și amenințătoare are Karl Popper pentru “teism”. Spunea el “teismul este mai periculos decât a admite un eșec, căci da impresia că a atins o explicație finală”. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Programul disoluţiei”

Eugenia BUCUR: Rămâneți în case

Rămâneți în case

 

Ştii, în seara asta nu mai am cuvinte,

Stau agățată de un colț de cer,

Speranțele sunt strai de rugăciune,

Pentru toţi cei ce singuri şi absurd pier.

 

Vezi, a reîntinerit acum toată natura,

Nu sunt priviri în ea să se întâlnească,

Lumina se revarsă din ram plin de floare,

Nu-s îndrăgostiți amorul să-şi şoptească.

 

Libertatea este azi în totală carantină,

Privirile sunt aruncate prin fereastră,

Paşii sunt urmăriți de-un om nevinovat,

Iar celor dragi le e teamă să-şi vorbească.

 

Natura azi ne-a declarat război,

Ea singură planeta stăpâneşte,

Privim neputincioşi cum virusul

Ca un păianjen pânza-şi rostuieşte.

 

Păsările astăzi stăpânesc văzduhul.

Ieri se ascundeau de avioane-n larmă,

Azi se iubesc nestingherite în arbuşti

Şi-şi ciripesc de dragoste fără teamă.

 

Nu mai cad bombe în culori şi stele

Şi nici pucioasă arsă ce îneacă-n scrum,

Nu mai stau în frică deasă şi nu mai tresar,

Îşi împărtăşesc amorul pe alb caldarâm.

 

Privesc a neputință şi a durere amară,

Restricția se răspândeşte din televizor,

E o planetă întreagă-n întrebare,

Răspunsul nu-i şi nu-i nici… ajutor.

 

Înfloresc primăveri pe tâmplele din crânguri,

Convoaie-n gând se duc spre înalte zări,

Bunicile privesc cu resemnare şi triste,

Metrul e lumină-n ale lor scurte cărări.

 

Stau sufletele tinere baricadate-n halate

Să lupte-n neputință pentru viața mea, a ta,

Supuşi în orice clipă la grea contaminare

Şi-acasă îi aşteaptă cei dragi după perdea…

 

Ştii, în seara asta nu mai am cuvinte,

Stau agățată de un colț de cer,

Speranțele sunt strai de rugăciune,

„Rămâneți sănătoşi!” e singurul îndemn.

———————————

Eugenia BUCUR

Slatina

23 martie 2020

Daniela BALAIITA: Versuri

Tu n-ai să poți uita de mine niciodată!

 

De mine n-ai să poți uita vreodată

Oricât timp va fi să treacă

Îți voi rămâne de suflet ancorată

Așa cum e catargul prins de barcă.

 

Oriunde pașii te vor duce

Tu vei vedea făptura mea întruna

Și glasul ce-mi spuneai că-i dulce

Îți va rămâne-n minte întotdeauna.

 

La orice floare întâlnită-n cale

Tu vei simți al meu parfum

O să-i săruți pe rând frumoasele petale

Și apoi plângând îți vei vedea de drum.

 

Tu n-ai să poți uita de mine niciodată

Voi locui în gândul tău preabun

Căci eu ți-am fost anume destinată

Să mă iubești cu patimă, ca un nebun!

 

 

Să-ți fiu, să-mi fii…

 

Cât senin ar trebui să-ți fiu, ca tu să-mi fii tot cerul?

Și ce aripă măiastră eu, să-mi fii tu mie zborul?

Dar ce copac ai vrea să-ți fiu, ca tu să îmi fii frunză?

Continue reading „Daniela BALAIITA: Versuri”

Marian Florentin URSU: Poveste de vânt (versuri)

spuneai că suntem niște povești încă nescrise

cu niște coperți de aer

neputând decât să le respirăm paginile

și apoi să le numerotăm

ca pe zilele din calendar

 

cele cu roșu ar fi fost sărbătorile în care mă mai iubeai

până la delir

și cele cu negru erau zilele care nu existau

în definiția cosmică

a dragostei

 

credeai că suntem niște povești care nu trebuiau scrise

niciodată

care nici măcar nu trebuiau imaginate

vreodată

care trebuie doar strigate,

urlate,

de pe un continent pe altul

de pe o planetă pe alta

de la o iubire închipuită

la altă iubire imposibilă,

tare, tare,tare,

în niște zile cu vânt

 

 

FĂRĂ ORIZONT

 

ochii tăi erau nedefiniți ca azurul

iar nisipurile erau niște secunde trecătoare

călcate în împleticeala noastră

haotică

între cer și

pământ

 

doar marea

era ca dragostea

 

uneori prea aprigă

alteori prea sărată,

ba insuportabilă,

ba asimetrică

 

și aproape în fiecare dimineață

nu știu cum,

fără nici un

orizont

 

 

LOCUL DIN CARE-MI LIPSEȘTI

 

eu nu mă pot uita în partea din care-mi lipsești

 

câteodată era în stânga aleilor

uneori la marginea patului

și de cele mai multe ori la dreapta brațului meu

 

dar dintr-odată m-am trezit fără

jumătatea de chip

pe care mi-o luaseși

din ochiul

cu care te pândeam cel mai mult

și atunci m-am trezit atât de singur încât

eram doar eu și cu dumnezeu

vorbind în dodii

despre un fel de rai pe pământ

 

eu nu mă pot uita în locul din care-mi lipsești

fiindcă locul acela mi-e orb

și încet, încet,

încep să-mi crească niște cearcăne adânci

care îți caută chipul

în toate femeile pe care le întâlnesc

și pe care încerc să le zidesc

din același lut

în același loc în care stăteai

cândva

doar pentru mine

 

 

STINGERE DE PESCĂRUȘ

 

el e un pescăruș

și caută doar traiectoria

spre catargul cel mai apropiat sinuciderii

el e o tâmplă dezvelită de orice mângâiere

 

el e vântul liniștit al dimineții

în așteptarea glonțului

el e gândul nebun

zburând spre

amăgirea inexistenței

el e frunza care-și descrie visele

concentrice pe

liniștea unei ape

 

el e un sfânt într-un pescăruș

al cărui strigăt s-a stins

jumătate în inimă,

jumătate în mare

 

 

PEREȚI INVIZIBILI

 

între două duminici

noi imitam fericirea,

anostă

searbădă

ca sunetul unui violoncel uzat

de prea multe concerte ratate

de prea multe șuturi prin culise

 

între două căderi nervoase

noi imitam ecoul iubirii

deși suna fad

fals,

ca un diapazon dezacordat

de atâta lovituri

în niște pereți

complet invizibili

 

 

UMBRA UNUI CER

 

eu stau la umbra unui copac care nu există

dar îl măsor cu mâinile și mă cațăr cu privirea

pe toate păsările lui

până la sfârșitul treptelor

 

eu stau sub un copac violet

și cresc pe verticală

deodată cu văzduhurile

și mă agăț de fiecare secundă

a înălțării mele prin trunchiul lui

cuprinzând toată iubirea

frunzișului

până la neființă

și îi simt zbaterea

ca sângele pulsând

 

iar oamenii îmi par niște inexistențe

care se agață disperați

ca frunzele

de umbra unui cer

 

 

CUVINTE DE STELE

 

era cer senin sau poate era doar ziua

surâzând,

nu mai știu,

atâta țin minte

că tu stăteai deasupra-mi

numărându-mi clipele somnului

pierdute prin iarbă

 

poate era întuneric

sau poate stăteam înveliți sub niște codri

dar țin bine minte că tu

îngânai cuvinte de stele

fără să auzi încă

izvorul care izbucnea în flăcări din mine

 

 

TIMP RĂSFIRAT

 

timpul ne răsfira iubirile pe degete,

atât de multe și neasemănătoare între ele

și atât de uitate

încât începeam să le confundăm cu filmele mute

 

Continue reading „Marian Florentin URSU: Poveste de vânt (versuri)”

Anatol COVALI: Trepte spre lumină (stihuri)

Stau, Doamne, în genunchi

*
*
Stau, Doamne, în genunchi şi nu mă simt umil
în ruga ce-o înalţ cutremurat spre Tine
şi-aştept să mă dezmierzi ca pe-un iubit copil
şi să îmi faci, zâmbind ocrotitor, un bine.
*
*
Tu ştii cât te iubesc de mult, Părinte drag,
de-aceea ierţi mereu şi uiţi orice păcate
şi-al sufletului meu atât de şubred prag
îl treci ca să-mi aduci ospăţ de bunătate.
*
*
De nu Te-aş mai avea aş merge ca un orb
prin viaţa fără rost şi de-ntuneric plină,
căci nu aş mai putea cu patimă să sorb
în sufletul speriat superba Ta lumină.
*
*
Să nu mă laşi să cad în orice fel de hău.
Zâmbeşte-mi cât mai des, spre-a-mi face stea polară
din ochii tăi cei blânzi şi din surâsul Tău
ce sunt în iarna mea o tandră primăvară !

19 martie 2020

 

Câteva trepte

*
Mai am un singur vis în care ard intens.
Să nu trăiesc plângând că viaţa mi se curmă,
fiind măcar acum clocotitor şi dens
pentru-a putea să las în urma mea o urmă.
*
Dă-mi, Doamne, un imbold spre a rodi din plin,
să fiu ce nu am fost, dar ce-am dorit întruna,
pentru-a îmbogăţi acest meschin puţin
de care-adeseori am spus că mi-e totuna.
*
Vreau să ţâşnesc superb din acest trist regres
în care-am suferit ca într-o închisoare,
pe frunte să îmi pun cunună de succes,
trăind ce mi-a rămas ca pe o sărbătoare.
*
Şi-n miezu-acestui vis să lupt cu eul meu
obişnuit să stea tot timpul să aştepte
şi zi de zi să-nvăţ ce-nseamnă ca mereu
să urci spre ţelul tău măcar câteva trepte.

18 martie 2020

 

Par rece, însă ard

*
Par rece, însă ard asemeni unui rug
şi flăcările dor şi sunt mistuitoare.
Oricât încerc nu pot din ardere să fug
şi nu ştiu de-i blestem sau e purificare.
*
Şi-n timpu-acesta cânt pe al dureii nai
o doină-n care plâng besmetice vibraţii
şi se însufleţesc şi-ncep să prindă grai
ale iubirii mari, dar stinse constelaţii.
*
Atât cât mai e timp, în timp cioplesc statui
şi-ncerc să le învăţ să ardă ca şi mine,
chiar dacă niciun ins atent la mine nu-i
şi nu se văd căci sunt în jur numai ruine.
*
Nu-mi pasă că asud când totu-i în zadar !
Cât mai respir şi cât mai sunt în viaţă teafăr,
al poeziei cer cu patmă-am să-l ar
ca să dezgrop din el şi ultimul luceafăr.

17 martie 2020

 

M-am risipit mereu

*
M-am risipit mereu, dar nu regret nimic
din ce am dat în dar, sau am pierdut în viaţă
atâta vreme cât, în universu-mi mic
pot să mă bucur cât mai e şi dimineaţă.
*
Mă-ncânt privind vrăjit imaculaţii zori,
sorbindu-le-nsetat mirabila răcoare.
De tinereţea lor se-mbată ai mei pori
şi propriu-mi sfârşit un început îmi pare.
*
Nu pot pleca acum, mai am atâta rost,
mai e rod necules, ce-nfrigurat aşteaptă
să nu mai rătăcesc prin locuri unde-am fost
şi să prefac grăbit visul de-a fi în faptă.
*
Strâng spicele şi cânt un cântec nou mereu
şi simt că undeva, în mine sau pe-alături,
cu răsuflarea Sa de foc, chiar Dumnezeu,
zâmbind, topeşte blând şi vechi şi noi omături .

16 martie 2020

Continue reading „Anatol COVALI: Trepte spre lumină (stihuri)”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Marea prigoană religioasă continuă…

   „Teologia dominaţiei practicată de Curia romană

   nu-i este credincioasă lui Christos, Islamismul

   trădează Islamul, iar sionismul politic este la

   antipodul marelui profetism evreiesc.”

(ROGER GARAUDY)

 

   Marea prigoană religioasă a regimului comunist instalat confortabil în România prin graţia nechibzuitului rege Mihai I de Hohenzollern, după lovitura sa de stat dată la 23 August 1944, a provocat în sânul poporului creştin ortodox român o amplă şi zeloasă Rezistenţă Religioasă.

   Rezistenţa Religioasă este o chemare şi o alegere divină de Sus, printr-o trăire consubstanţială a menirii dreptei credinţe şi a curajului eroic-martiric.

   Rezistenţa Religioasă este conjugarea acestor două mari virtuţi, cardinal-religioase care se preling din Cruce în Jertfă şi apoi se contopesc înălţându-se întru Iubirea hristică.

   Rezistenţa Religioasă este misiunea şi binecuvântarea de a trăi pilduitor viaţa creştineşte.

   Rezistenţa Religioasă este mărturia pe orice cale justă despre Adevăr, Dreptate, Libertate şi Dragoste. Acoperământul şi podoaba ei fiind creştinismul Ortodoxiei.

   Cele trei Ramuri ale Rezistenţei Religioase, prin care se revarsă în Dragostea cerească sunt: Eroul, Martirul şi Sfântul. Ultimul fiind o încununarea divină a primilor doi.

   Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru iubirea de noi, de om, dar şi ca să depună mărturie despre Adevărul absolut. „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr ; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu!” (Ioan18, 37)

   Curajul creştinului ortodox dacoromân este de a crede în Dumnezeu şi de a da mărturie Domnului, despre tot ce are mai bun, mai demn şi mai frumos Neamul său.

   Curajul şi mărturia religioasă implică risc, durere, prigoană, suferinţă, persecuţie, jertfă, Golgotă, Cruce, dar şi biruinţa absolută a Învierii.

   Credinţa este o atestare a curajului suprem. Arborele genealogic al Credinţei este Divinul. Viaţa lui Dumnezeu trebuie să se reflecte necondiţionat în viaţa omului religios.

   Viaţa Bisericii trebuie să fie viaţa societăţii, cu conotaţie religioasă, morală, culturală, artistică, politică. Politicul nu trebuie să fie Zmeul statului, care sperie, înfricoşează, devastează totul, instaurând anarhia, ci braţul Bisericii, care apără, care zideşte, care dăruieşte valoare fiecărui lucru, fenomen, faptă, moment, atitudine, instaurând monarhia armoniei.

   Mărturia religioasă este dreptatea de a spune Adevărul. Faptele Eroilor, Martirilor şi Sfinţilor sunt Icoanele sacre prin care surâde şi ne binecuvintează Dumnezeu, sunt Catapeteasma Bisericii Sale, sunt dăinuirile eterne ale moştenirii noastre pământeşti şi cereşti.

   Deseori în viaţa Biserici, respectiv a Istoriei s-a înfruntat, s-a confruntat, s-a războit Binele cu răul, dar parcă niciodată ca în secolul al XX-lea şi parcă nicăieri în lume, ca în frumoasa noastră Ţară Valahă.

   Secolul al XX-lea a fost epoca Marşului Distrugătorului, când diavolul şi-a jucat marea sa carte: Ateismul, ca suprema ură antireligioasă.

   A fost acel timp, când Ura s-a înteţit în aproapele, s-a intensificat în duşman, s-a cuibărit în prieten; schimonosind frumosul, amputând mădularele binelui, paralizând hegemonia dreptăţii, profanând cununa adevărului.

   A fost şi aceeaşi vreme, cănd Biserica şi-a dat marea sa Jertfă de Eroi, de Martiri, de Sfinţi, de Mărturisitori, de Români, de Iubire.

   A fost acel timp, când Statul ateu i-a uzurpat pe Dumnezeu, Cultul Moşilor şi Strămoşilor, a uzurpat legea divină a Tradiţiei, a Culturii, a Invăţământului, a Muncii, a Bunăstării, a Armoniei ecumenice.

   A fost şi aceeaşi vreme când Naţiunea noastră-Biserica stămoşească, a strălucit întru slava sa, binecuvântând Cerul cu Cetele sale de Sfinţi.

   A fost acel timp, când Statul ateu a răsturnat valorile, virtuţiile, ordinea, omul, Naţiunea, promovând ignoranţa, mojicia, bădărănismul, mârlănia crasă, hoţia, corupţia, lichelismul, parvenitismul, cameleonismul, demagogia, şarlatanismul, erezia, stupiditatea, violenţa, calomnia, teroarea, înşelarea, tortura, manipularea, crima, genocidul, holocaustul roşu.

   A fost şi aceeaşi vreme, când în toate fiinţele şi în toate locurile a odrăslit chemarea la Credinţă, la Mărturisire, la Nădejde, la Jertfă, la Dăruire, la Dragoste, la Biruinţă, la Înviere.

   A fost acel timp, când românul-ideolog şi-a ucis fratele-doctrinar, când fiul risipitor a spulberat agoniseala părintelui gospodar, când discipolul şi-a torturat maestrul, când logodnica şi-a turnat iubitul la securitate, când cel scăpat din primejdie mare şi-a ucis salvatorul, când dezertorii şi trădătorii au fost puşi în onoruri şi demnităţi, când Statul-rătăcit, a uzurpat Vatra părintească a Neamului primitor de străini, când Răscumpărătorul lumii, a fost hulit, batjocorit, întemniţat, răstignit şi înlocuit cu Distrugătorul.

   A fost însă şi aceeaşi vreme când ţăranul, boierul, elevul, studentul, fecioara, soţia, mama, învăţătorul, preotul, poetul, scriitorul, medicul, universitarul, filosoful, soldatul, generalul, prinţul, monahul, monahia, Ierarhul ş. a., s-au întărit în Credinţă, s-au îmbărbătat în Nădejde, s-au înfiat Iubirii, devenind Călăuze, Modele, Arhetipuri – Armata Rezistenţei Religioase.

   Rezistenţa Religioasă cere aşadar, Recursul excepţional la Memorie. Pierderea, memoriei, alterarea sau uitarea, amputează Istoria, contorsionează omul, ţine în robie comunitatea umană. Virusarea Democraţiei, prin flagelul manipulării, al corupţiei, al imoralităţii, al individualităţii egocentriste, al falsului, al politicianismului venal, al ateismului pervers, al complotismului mercenar, a condus la detronarea Naţiunii şi instaurarea dictaturii absolutiste.

„Inelul de logodnă” al oricărui regim totalitar este Teroarea.

   Conducătorii Mişcării Rezistenţei Religioase, au fost mirenii (civili sau militari), Locotenenţii ei au fost preoţii, călugării, monahiile, iar Cetăţile de rezistenţă Dealurile, Măgurele, Munţii, Codrii, Peşterile, Schiturile şi Mânăstirile.

 

   Deceniul roşu, cel dintre 1948-1958 în sistemul concentraţionar a realizat o suferinţă naţională, prin arestări masive, ilegale, procese trunchiate, scenarii comandate, condamnări impuse, anchete, mistificări, izolări, teroare, tortură, foamete, frig, frică, boli, mutilări, ucideri.

   În afară politica internaţională s-a derulat destul de confuz, oferind puterii comuniste instaurată prin voinţa regelui Mihai, care a înrobit ţara sovieticilor prin capitularea totală, fără nici o garanţie, să dispună de toate samavolniciile şi atrocităţile neîntâlnite şi neimaginate.

   Singura forţă care s-a opus real puterii „frăţeşti bolşevice”, sovieto-române a fost Rezistenţa Anticomunistă, respectiv Rezistenţa Religioasă, creştin-ortodoxă. Această Forţă generalizată la care au participat toate clasele sociale şi toate vârstele a fost organizată sporadic, pe grupe, bande, grupuri răzleţe, în condiţiile oferite de riscul acelor vremuri.

   Rezistenţa Religioasă a activat direct pe dealuri, câmpii, păduri, peşteri, dar mai cu seamă în munţii şi în văile acestora, acţionând indirect în temniţele arhipline, prin suferinţă, dar şi prin asumarea poporului creştin în mare parte supravegheat permanent.

   În vremurile multiseculare Neamul nostru dacoromân prin poporul drept măritor creştin, prin boierii demni şi responsabili, prin Voievozi, prin Vlădici ieşeau cu toţii în faţa duşmanului din afara hotarelor, biruindu-l ori căzând înfrânţi, dar neîngenunchiaţi, energici şi semeţi cu crucea în mână, în suflet, în conştiinţă, neîndoiţi asemeni brazilor de pe falnicii Carpaţi-veghetori ai Vetrei Străbune, în nădejdea mângâierii biruinţei lor întru Hristos, căruia-I mărturiseau deschis, direct, deplin, drept, credinţa curată şi marea lor iubirea de foc.

   În sitemul ateo-comunist al secolului XX, prigoana hoardelor barbare, ajutate de secăturile, trădătorii şi laşii care au acaparat puterea, răsturnând ordinea morală, socială, politică, culturală, economică, religioasă, năimiţi după parvenire, funcţii, onoruri, luptau cu toată forţa urii lor împotriva Bisericii lui Hristos şi a demnităţii naţiunii dacoromâne creştine.

   Atunci, Poporul român prin intelectuali, oamenii de cultură, de ştiinţă, filosofi, teologi, învăţători, profesori, medici, artişti, preoţi, călugări, monahii, vlădici, mame, fiice, aflat în lanţuri, în cătuşe, ori neîncătuşat şi prigonit, a rămas purtător de Cruce, de Drapel, de Hristos.

   De fapt, pericolul era mult mare între cei rămaşi „liberi”, decât între cei întemniţaţi, care deşi încătuşaţi şi izolaţi erau mult mai liberi să-şi manifeste credinţa şi dragostea creştină.

   În vremurile multiseculare poporul dacoromân a apărat cu viaţa sa fiinţa religioasă a Neamului, dar şi siguranţa şi cultura Occidentului, rămânând zidul creştinătăţii de nebiruit.

   Atunci, în veacul al XX-lea, când poporul nostru a fost trădat întâi de Dinastia străină care ne-a fost impusă, alterând Trupul şi Sufletul spiritual milenar ortodox al Naţiunii noastre creştine, prin omniprezenta Ocultă atee, apoi de hienele şi şacalii crescuţi la sânul lui, Apusul pe care l-am apărat în permanenţă de toate năvălirile şi răbuvnirile vrăjmaşe ne-a lăsat pradă celor mai feroce fiare apocaliptice din care chipul lor uman a fost stâlcit şi desfigurat.

   Occidentul călduţ şi rotofei în smochingul creştin a întors spatele „rudelor” sărace. Peste toţi preşedinţii şi capetele încoronate trona şi guverna troika Churchill-Stalin-Roosevelt. În timp ce Germania şi Japonia erau îngenunchiate, Europa prăbuşită la pământ, iar S.U.A. zăcea între euforia eroismului şi labilitatea inconştientă, revoluţia roşie bolşevică se întindea rapid.

   Apusul, deşi avea forţa politică, forţa economică şi puterea militară pentru a se opune categoric U.R.S.S.-ului, i-a lipsit însă autoritatea moralei creştine.

   Ba mai mult, când Rezistenţa Religioasă din multe ţări creştine s-a făcut vădită, Occidentul privea jertfa acelor ţări cu un surâs ironic şi sarcastic, ca pe o parodie cinematografică.

   În timp ce zeci şi sute de mii de întemniţaţi români cereau iertare, milă şi nădejde la Bunul Dumnezeu, afară în Temniţa cea mare, naţională se construia nestingherit social-comunismul, după arhitecţii Moscovei şi instructorii sovietelor sub heraldica secerei şi ciocanului.

   Un anchetator asemeni celorlalţi bădărani ai vremii, plin de dispreţ şi ură asupra întemniţaţilor, triumfa ameninţător, fâlfâind puterea proletariatului pe care o reprezenta, pe deasupra capetelor deţinuţilor politici creştini, ajunşi la capătul puterilor şi al suferinţei, care cereau o minimă toleranţă umană prin faptul că Republica proletară era datoare constituţional să recunoască legitimitatea Bisericii Ortodoxe şi a celorlalte culte:

   -„…Noi nu împărţim puterea cu nimeni. Nu dăm socoteală nimănui. Poporul şi clasa muncitoare sunt atotputernice… Revoluţia noastră este ştiinţifică şi s-au luat toate măsurile de înmormântare publică şi fastuoasă a Bisericii! Mai avem nevoie de ea pentru o vreme, şi-i venim noi de hac! Biserica voastră este la discreţia noastră. Degeaba vă mai consideraţi creştini, că tot Sinodul vostru a trecut de partea revoluţiei. Ei vă afurisesc, bă! Ei, înţelegi tu?” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 202-203)

   Dacă sionismul rabinic a creat noţiunea colectivă de Mesia, atribuind chipurile „poporului ales”, o confirmare şi o consacrare sacerdotală de Hristosul, Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, nu s-a lăsat mai prejos, graţie înrudirii iudeo-creştine, substituind pe Mântuitorul Hristos-Capul Bisericii Sale, cu un ritualism Ierarhic – sinodal eminamente sacerdotal.

   În antologicul text al marelui teolog, scriitor şi poet naţionalist-creştin Nichifor Crainic, „Iisus în Ţara Mea”, profesorul emerit cerne prin înalta sa conştiinţă, derapajele Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, text apărut în revista de înaltă prestanţă creştină, Gândirea, intitulat: Biserica: o ciudată spiţerie alchimistă, care negociază paliative pentru nevoi inexistente. Marele teolog a greşit de fapt fără intenţie, nuanţând Biserica – care este poporul drept măritor creştin, cu instituţia Clerului superior, Supraierarhia înalţilor prelaţi de „aur”.

 

Din acel text, redăm articolul: Biserica noastră e plugarul care şi-a lăsat moşia pârloagă.

 

   „Pe acest anumit Iisus îl preferă firea noastră. Nu Iisus de pe Golgota, ci Iisus din staulul Vitelor, nu Iisus din Ghetsimani, ci Iisus din Cana Galileii, nu Iisus din pustia ispititoare, ci Iisus din parabola Semănătorului, nu Iisus retezând încâlcitele subtilităţi ale rasei cărturarilor şi fariseilor, ci Iisus din mijlocul oamenilor naturii, simpli sănătoşi şi buni ca ea. Iisus care ştie să zâmbească fiindcă înţelege plânsul, care rabdă fiindcă cunoaşte slăbiciunea omenească şi care cumpăneşte veselia cu tristeţea, care mustră mângâind şi osândeşte iertând.

   A înţeles Biserica această mentalitate ce vine din adâncul sufletului popular? Întrebarea ar avea rost numai îndreptată unei conştiinţe ce s’ar fi frământat îndelung să găsească un acord între Christos şi popor, ca între sămânţă şi arătură. Biserica n’a făcut-o. Ea e plugarul care şi-a lăsat moşia pârloagă.

   Dintre prerogativele ce şi-a însuşit prin canoanele sinoadelor istorice, prerogative transformate într’o monopolizare a lui Iisus Christos, Biserica practică astăzi una singură: administraţia tainelor. Adică: a acelor depărtate extracţii, obţinute în curs de veacuri, printr-un întortochiat alambic de formule, din florile proaspete ale Evangheliei. Şi Evanghelia a fost înlocuită cu aceste extracţii, Christos-cu ritualismul sacerdotal. Biserica a devenit astfel, în mijlocul nostru, un fel de ciudată spiţerie alchimistă care negociază paliative pentru nevoi inexistente, în lipsă de leacuri pentru nevoile reale ale zilelor noastre.

   Monopolul pe care şi-l atribuie Biserica asupra lui Christos echivalează cu interdicţia Lui de-a circula în mijlocul poporului Său.

   Un singur lucru i-ar sufla o patină venerabilă: rolul ei naţional. Dar a-i atribui Bisericii lui Christos un rol naţional în sensul acestei dulci minciuni cu care ne leagă mintea manualele de şcoală, înseamnă a-i suprima pur şi simplu caracterul de instituţie divină. Venerând-o pentru acest motiv, am tăgădui-o, de fapt, cu desăvârşire. Şi chiar de-ar fi avut pe vremuri un asemenea rol, care nu poate fi înţeles decât ca o înfiripare de cultură, azi l-a pierdut din mână.” (Gândirea, la 5 Ianuarie 1923)

   Biserica luptătoare, cea de pe pământ este o instituţie divino-umană şi ca atare are în sensul de mântuire a Neamului şi caracter naţionalist. Fiind circumscrisă Hristosului ei, Dumnezeului-Om, Biserica întrupează naţionalul în naţionalism, astfel încât fiinţa Neamului creştin transcende, continuu Calea înspre Adevăr, înspre desăvârşire, înspre îndumnezeire.

   Noţiunea de naţional înseamnă pur şi simplu individual, uman şi în cel mai bun caz, patriot.

   Umanul, naţionalul, patriotismul nu implică religiozitatea unui Neam, a unei Naţiuni, pe când naţionalismul religios întotdeauna!

   Naţionalul şi naţionalismul creştin, par că se află în luptă, dar sunt antinomice, ele de fapt se întrepătrund. Naţionalul pentru a se desăvârşi se întrupează în Naţionalismul creştin-ortodox, astfel încât fiinţa Neamului se spiritualizează religios, continuu, circumscriindu-se lui Hristos.

   Fiinţa etnicului se înnobilează hristic în transcendent. Sângele cuminecându-se dreptei credinţe, spiritualizează etnogeneza Neamului, condiţie sine qua non pentru mântuire.

   Starea, treapta de naţionalist este superioară şi-l defineşte pe omul religios şi patriot, în egală măsură, adică omul întrupat într-o mistică spirituală creştin-ortodoxă, consubstanţială cu Neamul, ajunsă pe culmile transfigurării metafizice, adică pe aripile azurului Iluminării.

   Caracterul naţionalist al Bisericii, al societăţii, al comunităţii creştinilor ei, nu anulează şi nu este superior sensului vocaţiei şi misiunii hristico-evanghelice, ci dimpotrivă, întrepătrundu-se Naţiunea cu Biserica, se împlinesc, se desăvârşesc, aşa cum omul-conştiinţă moral-creştină, conlucrând cu harul, credinţa şi faptele bune devine conştiinţă divină, adică sfânt. Biserica Ortodoxă Română nu este „o înfiripare de cultură”, cum spune grăbit, marele teolog Nichifor Crainic, ci o Cultură a Duhului, adică o supracultură filosofico-teologică, de o dimensiune ortodoxă genială şi de o profunzime metafizică, ce o situează în spiritualitatea serafică astrală.

   Nici cel mai mare teolog ortodox al lumii contemporane, Dumitru Stăniloae, nu este de acord cu raţiunea teologului şi prietenului său, Nichifor Crainic, în cel de-al doilea articol: Monopolul pe care şi-l atribuie Biserica…, (de fapt se contrazice categoric în articolul: Poporul nostru a ales din natura însufleţită şi neînsufleţită numai elementele înnobilate de preferinţă sufletului său), privitor la rolul Bisericii pentru Naţiune, Biserica naţională, nu clericală, căci, titanul Ortodoxiei afirmă clar, fără echivoc: „La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumnezeiesc etern pe care acea naţiune are să-l realizeze şi în sine cât mai deplin. Nu ştiu cât de departe au ajuns cercetările de laborator referitoare la deosebirea sângelui la diferite rase sau chiar popoare. Dar chiar dacă deosebirile ar fi materialmente prea infime pentru a putea fi sesizate cu instrumentele de până acum, e de la sine înţeles că precum există deosebiri anatomice destul de remarcabile între diferitele rase, vor fi existând şi deosebiri în sângele (fără ca să se întindă până la spargerea unităţii neamului omenesc) care stă la baza organizării sistemului osos, precum e de la sine înţeles că deosebirile fizice corespund unor deosebiri în puterile psihice şi spirituale, care sunt ultimele forţe imanente ce conduc organizarea corpului…

   Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propăvăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti.”     (Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi Naţionalism-2011, p. 9, 11) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Marea prigoană religioasă continuă…”