Motto:

„Cine  este  cu adevărat  jurnalist, 

nu ajunge niciodată activist.”

(Dona TUDOR) 

Ioan VASIU: Când și în ce împrejurări ați debutat, ca jurnalist ?

Dona TUDOR: O să pară ciudat dar, tot timpul, sentimentul meu a fost că așa m-am născut, să fiu ziaristă, jurnalistă. Încă din copilărie, puneam întrebări, eram curioasă  și, mai ales, le făceam, seara, părinților, cronica întâmplărilor de pe ulița din fața casei. Făceam, fără să știu, genuri publicistice. Ascultam fascinată la difuzor, rubricile radiofonice: „Ora exactă”, „Cotele apelor Dunării” și „Noapte bună, copii”. Mă uitam în oglindă și îmi descopeream tonalitățile vocii, dând ora exactă. Prima scrisoare, după ce am învățat să scriu, am trimis-o la „Arici Pogonici”. Cu poezie, evident. Din mișcarea norilor pe cer, îmi făceam, în mintea mea de atunci, plină de imaginație, povești. În primul an de liceu, domnul Petrică Morometescu, șeful stației locale de radioficare, m-a ales să fiu vocea feminină a programului local de radio. El a fost primul meu mentor în gazetărie. Am învăț să fac știri, reportaje, interviuri. Am publicat în ziarul județean „Teleormanul” și în „Teleormanul literar”.

Nouă ani mai târziu, în 20 mai 1974, debutam la Radioteleviziunea Română, în emisiunea „Debut poetic”, sub numele meu de fată, Dona Dragomir. Am și acum acel Program de RadioTv, în care îmi este tipărit numele. Oamenii întâlniți în vremea aceea mi-au deschis calea spre lumea jurnalismului audiovizual. Îmi aduc aminte cu drag de Iulius Țundrea, Dan Verona, Cornelia Comănici, Cornelia Isac, Maria Cosmina Dobosciuc. În studenție, întrebată  fiind unde aș vrea să fac practică la radio, am răspuns, sub mirajul copilăriei, „Acolo unde se dă Ora Exactă” și Valeriu Negru mi-a răspuns „Hai cu mine, la Știri…”. Au fost însă, mult mai mulți oameni, mai ales profesorii cărora le-am fost studentă, care m-au ajutat în  devenirea mea ca jurnalist, dar și ca om. Aceeași perioadă este asociată și cu împlinirea vieții personale – m-am căsătorit și l-am adus pe lume pe primul meu copil, Cristian.

Debutul în televiziune a fost marcat de întâlnirea cu Ilie Ciurăscu, care mi-a spus clar „N-ai ce căuta la știri, du-te la reportaj.” Așa am ajuns să lucrez în Televiziunea Română, cu Gheorghe Verman și Tudor Vornicu. Apoi a apărut fata noastră, Floriana. Astăzi, și băiatul, și fata, sunt minunile vieții noastre. Eu și soțul meu ne dorim mai mulți nepoți, să avem grijă și de ei, și de noi. Ora exactă din copilărie, am asociat-o cu prezența corespondenticească la locul faptei, iar Cotele apelor Dunării s-au transformat, în timp, în călătorii profesIoanale, în  călătorii de inițiere, în relatări corespondenticești din locuri diferite din lume, unde se făcea  istorie iar eu, ca jurnalist, eram contemporan cu ea. Noapte buna copii, a fost în liniștea căsniciei. Am trăit în anii mei de gazetărie, cât pentru 50 de vieți. Mi-e mai ușor să vă spun țările în care nu am fost, decât cele în care am fost. Am oameni de suflet, alături de care întineresc doar rememorând acele fragmente de viață în care am fost  împreună, fie că au fost în Bosnia, fie în Somalia, în Angola, în Albania, în Irak, în Afganistan, în Pakistan sau în Vietnam, la douăzeci de ani de la căderea Saigonului. Pentru fiecare viață, am altă învățătură.

Ioan VASIU: De ce ați ales profesia de jurnalist?

Dona TUDOR:  Pentru că e singura în care ai dreptul și obligația să pui întrebări. Să știi. Să afli. Să călătorești. Să cunoști. Și, mai ales, să spui și altora. Să relatezi. Să transmiți. Să fii acolo unde se dă ora exactă. Cred că ne-am ales, una pe cealaltă. Ne-am fost credincioase și loiale. Corecte și devotate. Ne-am iubit reciproc. Și, dacă ar fi să mai trăiesc o dată, tot viața pe care am avut-o aș vrea să o mai am.

Ioan VASIU: În Televiziunea Romană când ați început să lucrați și cine v-a îndrumat primii „pași”?

Dona TUDOR: În satul copilăriei, nu am avut lumină electrică. Am învățat să scriu și să citesc la lampa cu gaz. Aproape în fiecare duminică, ne ducea tata, pe mine și pe fratele meu, câțiva kilometri, pe jos sau urcați pe bicicletă și el pe lângă ea, la Casa de cultură să vedem programul de televizor cu „Așchiuță” și „Căpitanul Val-Vârtej”. Așteptam duminica, cu programul de televizor, ca pe o sărbătoare. Și trăiam toată săptămâna cu gândul la televizorul de duminica. Timpul trecea și curentul electric nu mai ajungea și în satul nostru. Atunci tata a vândut tot ce avea în sat și a cumpărat un loc de casă chiar lângă casa de cultură. Într-o vară a ridicat casa și până de revelIoan am avut televizorul nostru. Eu eram deja în al doilea an de liceu. Tatăl meu a fost prima minune de om din viața mea. În ultimul an de liceu m-a luat cu el la București, să vedem de unde se dă ora exactă. Am stat peste drum de clădirea Radioului, ne-am uitat la cei care intrau și ieșeau și tata mi-a spus: „Sunt și ei tot oameni, învață carte și daca ai ambiție să ajungi aici, ai să ajungi.”

Și am ajuns. Dar Radioteleviziunea pentru mine, atunci, nu a fost un loc de muncă. A fost o bucurie. A fost o sărbătoare. Intram în redacție, în studiouri sau în cabinele de montaj ca într-un ritual, cu vraja bucuriei din copilărie, îi știam pe toți, crescusem cu ei, eram a lor și ei erau ai mei. Parcă mă născuse mama în radioteleviziune. Învățam meserie, așa cum respiram.  Primii pași pe drumul acesta, mi i-a îndrumat „Teleenciclopedia”. Ce sentiment uriaș de uimire și de împlinire a fost când, mergând prin lume, am văzut cu ochii mei, aievea, ce văzusem în copilărie la televizor.

Ioan VASIU: La un moment dat ați fost jurnalist în unele zone de război. Ce „urme” a lăsat  în amintirile și în sufletul dumneavoastră experiența aceea?

Dona TUDOR: Acum 25 de ani, pe aeroportul Nairobi, de la biroul ONU, cameramanul Dan Gheorghiu îmi arata consternat biletul de avIoan, pe care îl primisem gratis, pentru transferul spre Mogadishu, în Somalia, și pe care scria: „Această călătorie este pe riscul dumneavoastră!” Viața este o călătorie și este alegerea fiecăruia ce fel de jurnalism vrea să facă. Am lucrat  zece ani în zone de conflict și război. Am început în iarna lui 1994, cu Sarajevo și am încheiat  în 2004 cu Irak, trecând prin diferite tipuri de misiuni din Bosnia, Somalia, Angola, Albania, Vietnam, la 20 de ani de la căderea Saigonului, Afganistan, Irak.

Într-o zonă de conflict și război, dacă începi să contabilizezi riscurile, mai bine stai acasă, sau în camera de hotel, sau în cortul unde ești cazat și te uiți pe ferestruică. Și nu te apuci de meseria aceasta. Imaginile nu vin la tine, trebuie să le cauți. Informațiile nu există, ele se creează. Prieteniile, relațiile, cunoștințele se dobândesc prin încredere reciprocă. La cel mai mic semnal de pericol, sigur că trebuie să te oprești. S-ar putea ca pasul următor să fie pe lumea cealaltă. Trăirile sunt paradoxale. Trebuie să ai o anume rezistență la toate. Nu mănânci la ore fixe. Câteodată, când lucrezi într-un teatru de operațiuni militare, după ora zilei, să zicem, micul dejun e la ora 2 dimineață. Nici n-ai unde să te speli mereu. Și dacă te speli e mai rău că se lipește nisipul de tine. Iar dacă mai ai de transmis și o corespondență în direct, nu mai știi dacă ai dormit sau nu.

Dar eu vă vorbesc despre ce se întâmpla acum mai bine de 25 de ani. Astăzi mi se pare simplu, când mă gândesc, mi se pare chiar romantic: luna deasupra Oceanului Indian din Somalia, mirosul de eucalipt  din Irak, susurul apei din pădurile Bosniei, gustul biscuitului înmuiat în ceaiul din Angola sau gustul conservei din „cicalex”-ul de la Gjirokastra (despre berbec știu col. R. și Călin H.), asfințitul de soare roz din Kandahar, și câte și mai câte. Trăiri unice, irepetabile, cu oameni speciali, care au făcut lucruri speciale, recunoscute la nivelul comunității internațIoanale. Pe vremea aceea, era identificată zona de conflict. Era delimitată zona de război. Astăzi sunt mai multe războaie, în același război. Și mai multe conflicte, în aceeași zonă. Jurnalistul are nevoie de perspectivă, de lărgirea contextului și de o politică redacțIoanală care să-i susțină demersul. Altminteri privește războiul online.

Ioan VASIU: Cum vi se pare Televiziunea Națioanală de astăzi, în comparație cu cea dinainte  de 1989?

Dona TUDOR: Pentru cine are conștiința valorii de sine în profesia de jurnalist, ca de altfel, în orice profesie, făcută cu pasiune și credință, cu responsabilitate și onestitate, locul de muncă este un sanctuar. Rutina zilnică de care ne tot acuzăm, trebuie să ne-o modelăm pentru noi înșine, așa încât să ne ducem viața într-un ritual. Sunt multe minuni pe lumea aceasta dar, viața oricărui om este minunea lui, zilnică și unică. În iubiri nu faci comparații. Eu am iubit și televiziunea dinainte și pe cea de după. Eu nu am fost activist. Eu am fost jurnalist. Și viața mea a fost meseria mea. Când erau mici, copiii mei își programau activitățile în funcție de „când termină mami emisiunea”. Așa că eu nu am realizat emisiuni în funcție de cine era la guvernare. N-am urmărit funcții, cariere răsunătoare. Am fost fericită să fiu reporter de teren. Și în cei  50 de ani de meserie și, mai ales, în cei zece ani de reporter în zone de conflict și război, n-am învățat să prețuiesc doar viața, ci și clipa.

Continue reading „Ioan VASIU: Interviu cu jurnalista și scriitoarea Dona TUDOR” →