Doina TOMA: Taina scrisului (105) – Descoperind nuanțele

Cunoaştem că, nuanţa se identifică preponderent în natură unde culorile variază în funcţie de lumină, înserare sau ceaţă, dar poate fi şi intensitatea graduală prin care se execută o piesă muzicală. Acceptăm mai ales că, este exprimarea noastră cu subtile diferenţe prin care nuanţăm propriile gânduri. Mi-e dor perpetuu să transform gândurile în cuvinte potrivite, ce pot aduce lumină bucuriei senine pe chipul cititorului care descoperă taina scrisului meu.

Această taină se îndreaptă spre înţelegerea priorităţilor care, ar trebui să ne tragă de mânecă amintindu-ne în orice clipă despre pierderile majore ce afectează spiritul şi chiar corpul fizic, care tânjeşte după nevoia de apartenenţă la natură. Acolo, pădurea, muntele, izvorul ne poate dărui liniştea şi energia după care plânge acut şi în tăcere persoana pe care o reprezentăm. Eu văd şi înţeleg că oamenii, tot mai des, uită să se bucure de lumină în prag de zi sau scânteieri de stele în nopţi bogate în senin şi constelaţii. Şi nu e bine.

Am scris despre bucurie… când totul e mai uşor, pornind tot de la gânduri ce propun doar rezolvări potrivite cu dorinţa, ca nişte fluturi zburdalnici desenaţi în culori pastelate care dansează magistral în jurul nostru, încercând să ne transmită că, binele există, doar trebuie să-l descoperim, sau să-l urmărim cu perseverenţă.

Şi ce poate fi greu de înţeles? Poţi fi bucuros când plouă, deoarece ploaia întreţine viul pământului, când vine soarele ce aduce în dar un curcubeu în culori armonios îmbinate ce îndeamnă spre alegerea unei dorinţe, când ninge şi vrei să prinzi fulgii zburători în palma ta prea fierbinte, sau când hoinăreşti uitat prin verdele pădurilor, al munţilor şi te iei la întrecere în cânt, cu măiestrele zburătoare ascunse printre frunzele neliniştite, sau zâmbeşti mării fremătânde cu albastre reflexii, sigur şi atunci când te joci de-a ascunselea, cu minunatul tău copil ce-ţi aşteaptă cu nerăbdare prezenţa şi participarea la activităţile sale importante. Toate şi multe altele reprezintă bucurii, mici sau mai mari, ele vor fi prezente când şi tu îţi doreşti să le vezi.

Am scris despre copac, mereu un tainic necunoscut…când ascult mişcarea fină şi graţioasă a frunzelor care se leagănă uşor pe ramuri primitoare, dirijate parcă de un maestru care dă semnalul, ca un tremur uşor prin care vântul şopteşte naturii că, trebuie să cânte! Fiecare copac parcă se adresează vecinului, prin mici sau mari tânguiri, în funcţie de povestea trăită sau auzită de la drumeţii care poposesc la umbra lor. Ei aud cele mai frumoase şi stranii poveşti din viaţa omului, mereu o enigmă şi pentru el însuşi.

Descoperim şi toporaşul atunci când ne aflăm pe o mică pajişte cu abundenţă de verde zâmbitor, unde ne atrage o mare de petale viorii care sclipesc somnoroase în soare. Ne oprim fascinaţi în faţa darului oferit de natură celor puţini care o iubesc sincer.

Ce importanţă mai au gândurile, tumult care tulbură cu mare îndrăzneală mereu încercata noastră fiinţă, le alungi cu promisiuni de atenţie în alt timp. Acum eşti prezent total în marea de verde care unduieşte firele de iarbă şi-ţi dăruieşte omule, mireasma pământului reavăn, amestecat cu vegetalul care şi-a scris destinul în zilele friguroase ale iernii, ca o datorie sacră.

În luna mai, când acordăm atenţie văzului, putem trăi alături de copac ninsoarea de flori, sublim moment. Toate florile pe dealuri, freamătă a mirare, fragile şi delicate, ca veşmânt de sărbătoare al copacului, se leagănă uşor, ca un dans executat pe o muzică care provoacă la mişcare graţioasă şi, uşor, se desprind, petală după petală, de pe crenguţa ce le-a fost hrană şi adăpost, pornind în zbor de mici fluturi albi care se înmulţesc ca-n poveşti şi treptat te acoperă o ninsoare cu aripi mici de petale ce îţi înmiresmează sufletul cu adieri parfumate.

Continue reading „Doina TOMA: Taina scrisului (105) – Descoperind nuanțele”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Geneza fenomenului concentrațional în România (partea I-a)

Despre fenomenul concentrațional s-a scris mult în ultimii 30 de ani reliefându-se atrocitățile feroce la care au fost supuși deținuții politici și cei religioși, dar nu s-a scris aproape deloc despre contextul legal care a făcut posibile arestările în masă a tuturor celor care deveneau indezirabili grupului de interese ce deținea puterea politică în România.

   Sacrificarea haotică a Elitelor românești a început sistematic ca urmare a două Decrete-legi promulgate de nimeni altul decât de Mihai I, loialul colaborator al lui Stalin.

    Astfel, la data de 27 ianuarie 1945 era publicat în Monitorul Oficial al României nr. 17 la paginile 415-418, Decretul –lege privind urmărirea și pedepsirea criminalilor de război din data de 12 ianuarie 1945. Alături de cei dovediți că au săvârșit acte violente față de populația civilă din zonele ocupate – evident fiind vorba de teritoriile Uniunii Sovietice vremelnic ocupate de armatele românești – urmau să fie aspru pedepsiți toți cei care ”părăsind teritoriul național s-au pus în slujba Germaniei hitleriste și au atacat țara prin scris, prin grai sau prin orice alt mod. ”

    Această ultimă teză, ” prin orice alt mod ” avea să fie folosită ulterior de proaspeții desemnați ” Acuzatori publici ”  exponenții slujbași ai Curții speciale pentru criminalii de război, pentru acuzarea  bravilor militari români, generali și ofițeri ai Armatei române care, la data promulgării decretului, luptau încă pe fronturile din vest pentru Rege și Țară  dar care, odată întorși acasă, ajungeau incomozi pentru regimul bolșevizat brusc.

    Dacă s-ar realiza o istorie care să reliefeze ”independența” justiției în România, atât de dezbătută astăzi, articolul 12 litera b) din acest Decret-lege de cumplită rezonanță ar merita să fie punctul de pornire deoarece prin el se consacra :

Art. 12  Curtea specială pentru criminalii de război este compusă din :

  1. b) Judecători aleși dintre cetățenii români majori de ambele sexe, membri ai grupărilor politice: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc, Frontul Național Democratic. ”

    Acesta este începutul sfârșitului tragic pentru mii de ofițeri români dintre care peste 80 de generali români asasinați în temnițele regimului monarhic inițial și transmise ”pașnic” tovarășilor bolșevizați peste noapte.

     Dar, cum nu erau toți incomozii regimului hibrid monarhic- bolșevic militari supuși primului decret, la 20 ianuarie 1945 acelaș Mihai I avea să promulge Decretul – lege privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării, publicat la data de 27 ianuarie 1945 în Monitorul Oficial al României nr. 17 paginile 418-419.

    Deci, în ianuarie 1945, în urma negocierilor, exponenții politici reprezentativi, cert arbitrați de Casa regală a României, au convenit să procedeze la instaurarea terorii generale prin instituirea acestui Tribunal special pentru cei vinovați de dezastrul țării ai cărui judecătorii erau astfel numiți :

   ”Art. 5 Tribunalul special pentru cei vinovați de dezastrul țării, este compus din :

  1. b) Judecători aleși dintre cetățenii români majori de ambele sexe, membri ai grupărilor politice: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc, Frontul Național Democratic.

     În vederea formării completului de judecată, partidele liberal și național țărănist vor desemna câte 10 membri, iar Frontul Național Democratic va desemna 20 membri, care să formeze listele judecătorilor aleși. ”

      Cine urma să fie considerat vinovat de dezastrul țării era clar precizat în articolul 1 din acest Decret-lege :

  ” art. 1. – Sunt vinovați de dezastrul țării :

  1. a) Acei care au instaurat regimul de dictatură și având răspunderea politică efectivă, au pus în primejdie securitatea statului, prin încheierea de tratate de alianță politică cu Germania hitleristă, prin permiterea intrării armatelor operative germane pe teritoriul țării sau prin pornirea războiului împotriva U.R.S.S.și a Națiunilor Unite.
  2. b) Acei care militând printr-o activitate susținută pentru o politică externă alături de Germania hitleristă, au consimțit la cedarea Transilvaniei de Nord;

     c)Acei care prin amenințări, prin acte de teroare sau orice acțiune ilegală au urmărit să impună României o orientare politică alături de Germania hitleristă;

  1. d) Acei care interesat s-au pus în slujba organelor de propagandă germană, activând în scopul de a alătura și a aservi România Germaniei hitleriste.”

   Este evident că primul condamnat ar fi trebuit să fie chiar Mihai I deoarece toți ceilalți acționaseră doar sub autoritatea regală !

   Istoria oficială, scrisă de istoricii politic corecți,  excelează atunci când în discuție este Mihai I, cu evidențierea factorilor de presiune – obligație a acestuia, care a fost forțat de tăticul Carol al II-lea să revină pe tron, a fost forțat de Mareșalul Antonescu să se alieze cu Germania pentru a elibera Basarabia străbună, a fost ulterior forțat de Stalin să-și aresteze Comandantul Armatei și să lase oștenii fără nici o protecție pradă răzbunării sovieticilor până la încheierea unui rușinos armistițiu.

   A fost forțat, se zice, și să gireze timp de aproape trei ani procesul de bolșevizare pașnică a României promulgând toate legile care obligau românii să se supună transformării țării într-un mare și inuman lăgăr de exterminare sau să semneze Decretul-lege de deportare în Siberia a cetățenilor români de etnie germană care nu aveau decât vina că se născuseră sași într-o țară condusă de o Casa Regală cândva de origine germană.

    Cu siguranță tot cu forța i s-a impus să accepte și să plece cu Colecția de tablouri lăsată prin testament de regele Carol I României și ”mizeria” de rentă viageră pe care România i-a plătit-o ”săracului rege” până în anii 1980. Odată ajuns în lumea liberă, a fost desigur obligat să nu denunțe abdicarea așa-zisă ”forțată” și cu efort să accepte să fie obligat să cheltuie depozitul înființat în băncile elvețiene de ”trădătorul ” Antonescu în vederea finanțării unui eventual Guvern în exil.

   În mod paradoxal, în ultimii 30 de ani s-a dezbătut problematica existenței sistemului penitenciar din România anilor 1944- 1989, s-au scris mii de cărți de memorialistică ce au adus în atenția românilor condițiile cumplite și tratamentele inumane la care au fost supuși milioane de români absolut nevinovați fără însă a se lămurii și modalitatea în care aceștia ajungeau să fie condamnați sau contextul considerat legal al condamnărilor.

   Cu ușurință ne-a fost inoculată expresia ” temnițele comuniste” atunci când ne gândim la fenomenul concentrațional românesc dar am pierdut din vedere faptul că în intervalul ianuarie 1945 – decembrie 1947,  când a abdicat Mihai I, temnițele din România erau deja supra-aglomerate cu elitele românești arestate în temeiul celor două Decrete-lege regale anterior precizate.

    Răspunderea colectivă față de memoria milioanelor de români încarcerați nevinovați începând cu ianuarie 1945 trebuie asumată măcar prin scrierea unei istorii reale, așa cum a rămas dovedită prin documentele existente în arhivele naționale.

    Adularea trădătorilor acestui neam se datorează uneori neștiinței populației, situație iertabilă, dar de cele mai multe ori celor mai bine regizate scenarii manipulatorii puse în scenă de cei care știu adevărul ce trebuie ascuns în fapt.

      Configuraţia politică a ţării s-a transformat radical într-o singură zi, în Ziua trădării regale – 23 August 1944, astfel că poporul creştin care a purtat războiul său drept pentru a vedea Zorii reîntregirii Statului suveran şi suzeran prin alianţa cu Germania împotriva invadatoarei Uniuni Sovietice, a fost frânt, dar nu înfrânt. Înfrângerea, capitularea a venit prin regele Mihai, astfel că românul  în loc să fie STĂPÂN în ţara sa, a ajuns SCLAV, umilit, defăimat, arestat de vrăjmaş tot în ţara sa. Vorba actorului Constantin Tănase, din anul 1946, care alături de alte cuplete celebre va plăti scump.

   „Ieri era cu der, die, das,/ Astăzi e cu davai ceas;/ De la Elba pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton,/ Davai orice-o fi să fie/ Haraşo tovărăşie.”

   Ţara a încăput pradă puzderiei lăcustelor barbare slave care au pustiit-o în întregime.

  Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Geneza fenomenului concentrațional în România (partea I-a)”

Alexandru NEMOIANU: Sfințenia și statornicirea românească (Resacralizarea spațiului Românesc)

Este necesar să înțelegem că trăirea în bună cuviință,în concordant cu Tradiția Neamului și conform cu învățătura Ortodoxă înseamnă respect pentru persoană și pentru cele din jurul lui. Mai înseamnă conștiința vie că suntem trecători prin lumea asta, avem datoria de a o folosi cuviincios și tot cuviincios a o lasă în grija urmașilor, înseamnă conștiința faptului că suntem parte din veșnicia mereu vie.

O asemenea purtare este posibilă doar în condițiile existenței unei Credințe autentice. Doar într-o asemenea stare vom putea înțelege că cele ce ne înconjoară sunt făcute de Dumnezeu, cel în Treime și Ortodoxie mărit, pentru noi, cei făcuți “după chipul și asemănarea” aceluiași Dumnezeu. Așa au trăit strămoșii noștri, așa a trăit Neamul Românesc și către o astfel de viețuire acest Neam trebuie să se îndrepte și cred că se și îndreaptă.

Recitând câteva lucrări fundamentale despre obiceiuri și credințe românești am rămas cu totul fermecat. Aceste lucrări sunt scrise într-o limbă românească frumoasă, curată, înmieresmată. Această limba se află în dureros contrast cu actualul jargon stradal, urât, vulgar, repezit și haitutit de “barabarisme” fără rost. Lucrările de care vorbesc au fost semnate de către Simion Florea Marian, Tudor Pamfilie și Simion Mangiuca. Primul fusese Preot în Bucovina, al doilea ofițer de carieră din Tepu, Tecuci iar al treilea avocat în Oravița. (O foarte documentată monografie a operei lui Simion Mangiuca a fost alcătuită, în anii douăzeci ai veacului al XX-lea, de către Profesorul Ilie Ruzmir originar din Borlovenii-Vechi, Țara Almajului). Cum spuneam aceste lucrări vorbesc despre obiceiurile românești și sărbătorile românești de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul veacului XX. O perioadă de care ne despart ceva mai mult de o sută de ani. În timp istoric,un răgaz scurt.

Informațiile sunt copleșitoare; numeroase, diverse, fermecătoare. Ne este înfățișat “spațiul” de viață imediată, modul în care trăiau și se raportau la timp, anotimp, viață imediată și viață spirituală,strămoșii noștri nu prea îndepărtați, bunici și străbunici. Ceea ce ni se înfățișează este uluitor.

Era o viață vie, mereu cu evenimente. O vreme în care nu era răgaz pentru ‘plictiseală” și lenevie, mentală și fizică. ”Omul” nu era sclavul necesitații, a “orarului” și “condicii”, zilele de sărbătoare erau numeroase și observarea lor obligatorie. Răgazul de gândire spre cele de Sus era mereu prezent. În permanență avea loc un “eveniment”, care trebuia întâmpinat cu grijă, cu pregătiri, cu atenție elaborată. ”Calendarul” satelor și al fiecărui membru al lor, era foarte încărcat și fiecare persoană participa și avea rol în ciclul festiv. Deoarece un ciclu festiv, de sărbătoare era, un ciclul în care mereu să înălța laudă lui Dumnezeu, I se cerea milă și se reamintea că fiecare membru al comunității este, în chip ideal, cetățean al Raiului. Frumusețea era în tot locul și ea se manifestă sub infinite forme, prin port, prin comportament, prin cântare, prin bucățele așezate pe masă.Întregul spațiu era văzut sfânt și era trăit în sfințenie. Toate aceste sărbătoriri erau creștine și integrate în ciclul liturgic. Chiar dacă în formele practice se mai vedeau urme ante creștine, acele urme erau în totul “îmblânzite” și integrate înțelegerii Ortodoxe. Toți oamenii știau că rânduiala Ortodoxă este cea bună și că puterile răului trebuiesc aruncate. Era un spațiu întreg, fără spărturi, un spațiu sacru. Se poate spune că dacă această viață comună era trăită, la capătul ei, toți și fiecare redeveneau cetățeni ai Raiului. Într-o asemenea înțelegere efectiv ne putem închipui cu uluire mulțimea Sfinților Români,’ norul de Sfinți”, care se roagă pentru noi.Poate pentru ei Dumnezeu nu a îngăduit pierderea noastră!

Acest fel de viață a fost viu și vibrant până în urmă cu șaptezeci sau optzeci de ani. Apoi obiceiurile și tradițiile au început să fie uitate, eliminate și persecutate. Persecuția s-a făcut mai întâi printr-un soi de “didactică” simplă și prostească. S-au aflat semi docți și destui nătărăi care să vorbească despre “mulțimea superstițiilor”, a atitudinilor “retrograde”, a “robiei(!!!) față de obiceiuri. Tot asemenea indivizi au vorbit despre “eliberarea” prin ateism și cercetare “științifică”. (Bun înțeles trecând sub tăcere că toți oamenii de știință autentici au fost ,au avut,concepții teiste.) Iar apoi s-a întărit puterea răului, a ateismului militant și violent. O perioada în care Credința a fost persecutată activ și violent. O perioada în care Biserici au fost închise sau distruse; o perioada în care Mănăstiri au fost închise, sau distruse, și călugări persecutați cu furie. Cu voia lui Dumnezeu acea vreme a trecut. Dar în locul ei s-a instalat secularismul consumarist degradant. Larma, dezordinea și destrăbălarea sunt prezentate ca stări naturale și firești. În cazul Românilor personalitățile esențiale au fost diminuate, calomniate, insultate; de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale. Tinerei, necopți la minte și fără multă minte, dau curs acestor chemări și se pierd fără urmă. În spatele acestor “chemări” stă același ‘șarpe bătrân”, aceiași negativitate pură, răul distilat. Iar manifestările lui sunt același: parazitismul, impostura și parodia. Un miros greu și o figura rânjind hâd este ce se oferă.

Spațiul, în toate manifestările lui s-a încercat a fi desacralizat, lipsit de sfințenie și deci de rost și direcție. Mă voi referi doar la modul în care a fost scoasă dimensiunea sacră din Istorie.

Evenimentele și desfășurarea istoriei, deci a vieții Neamului omenesc, a fost înfățișată ca scurgere fără consecință, la voia unor circumstanțe economice și la voia “oamenilor” și mai exact a “oamenilor” răi. Căci trebuie să înțelegem bine că orânduielile omenești, TOATE, sunt rele și singurul mod de a nu fi, de a nu sta complice, este ca în toate împrejurările să te afli de partea celor care “pierd”, a văduvei, orfanului, săracului. Nu este altă cale.

Acest pustiu duhovnicesc, pe care îl străbatem, a generat doar disperare și vid. Dar acest pustiu duhovnicesc este o manifestare a haosului și haosul este o stare temporară. Vedem în jurul nostru că acest haos începe să se risipească și asta înseamnă: RESACRALIZAREA SPAȚIULUI. Este un marș care a început, dar a început cu avânt, bucurie și fără teamă. În cazul Românilor, ca întotdeauna, această renaștere a început prin Ortodoxie. Nu este întâmplător, căci Hristos este Trupul mistic al acestei Biserici și Hristos ÎNVIE!

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sfințenia și statornicirea românească (Resacralizarea spațiului Românesc)”

Liliana DEREVICI: Explozie de bucurie, emoție și candoare în Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Cluj-Napoca cu ocazia Festivalului de colinde și tradiții „Crăciunul la români” ediția a IX-a

Astăzi 12 decembrie 2019 în prezența părinților slujitori din Parohia „Adormirea Maicii Domnului” părintele paroh protopop dr. DAN HOGNOGI și părintele profesor univ. DORIN IELCIU și a invitatului special părintele EVANGELOS THIANI, vice rectorul Academiei Teologice din Nairobi, capitala statului african Kenya însoțit de domnul lector univ. dr. PAUL SILADI a avut loc a IX-a ediție a festivalului de colinde și tradiții „Crăciunul la români”.

Festivalul a fost deschis de părintele paroh DAN HOGNOGI care a dat cuvântul părintelui EVANGELOS THIANI care a descris felul în care se slujește și se trăiește în biserica africană, încercând să demonstreze cu elevii prezenți  în față dar și cu întreaga biserică un mod specific de rugăciune folosind chiar mișcarea brațelor.

Apoi entuziasta doamnă profesoară ADRIANA GAVRILUŢIU a prezentat întreg programul la care au participat prin colinde și scenete specifice sărbătorii Nașterii Domnului: Liceului teoretic „Eugen Pora”, Școala Gimnazială „Iuliu Hațieganu”, Colegiul Național „George Barițiu”, Școala Gimnazială „Liviu Rebreanu” și Liceul Special pentru Deficienți de Vedere.

În încheiere, dascălii au fost apreciați pentru munca lor deosebită cu copiii, fiind răsplătiți cu diplome și daruri iar copiii au primit toți cadouri de Crăciun nu înainte ca părintele paroh să mulțumească tuturor.

Mulțumim și noi pentru această seară minunată!

—————————-

Prof. Liliana DEREVICI

Cluj-Napoca

12 decembrie 2019

Simon JACK: Jurnal de iarnă (poeme)

Iarnă

 

Încerc să mă dezic de iarna asta
ninge de la miezul nopții
peste umbre calde,
sâmburii-s necopți în unghiuri deocheate
pe la geamuri și vâscul geme
de molifte în paturi
de născare cu margini roz la antipozi,
e totuși alb în grinda ocolirii
in aerul plin de ochi steluțe mă numesc
când ninge inversat,
dinspre pământ cu reazemul în soare
in susul cerului mai transparent
ca voalul tău, ninge cu amintiri frugale
eu mă dezic de echinocții
vagi polare, în amândoi nămeții ninsorilor
cu vârfu-n jos au stat.

 

 

E ziua…

 

e ziua aceeia când visele trosnesc în vise
se-aprind focuri în astre înghețate
nu face pasul înainte când ai în față
cerul jos și-n talpă neagră-i gaura
din pietre moi,
e ziua lepădării de magi canonizați în
joia mare a cailor de luntre
poeți din breasla Hamleților de casă
in lire de cuvânt fac odisei de moarte
păgânilor de moaște ce văruite stau
cu viața în mormânt,
regi seculari dau rod în tufe de migdali
ce plâng în palma osândirii la ceasul greu
al stâlpilor solari,
e ziua coroanelor fără capete hăuri aplecate
eretizează graaluri suspendate
pe scâncete nebune de clovni totalitari,
mereu a treia-i ziua de fluierat în ieslă
un sfert de cioclu hâtru tăiat pe eșafoade
il fac din amuletă pe coada unui graur
un ciot de elongare a zborului ofrandă
pe-o lamă de baltag…

 

 

Dezordine

 

Nealăturate unele de celălalte
infiniturile cuvintelor…din moși strămoși
sunt astăzi
cruci de aducere aminte în necropole
purtate prin aer de păsări invizibile,
zborul în sine este o dezordine
a neființelor vii ce se ascund după cuvinte
ce nu pot fi pronunțate,
inerția
dezordine a mișcării, mimul contrafacerii
un dram de nord suspendat pe zero
absolut,
dacă raiul s-ar fi aflat în primul poem al
scriitorilor orbi la capăt de rând
in el ar fi trăit doar dezordinea îmbrăcată
cu anonime Eve ucigând balauri
de verbe conjugate la trecut,
din dezordine nu se face mizerie
mizeria este ordinea aleatorie a faraonilor
de utopii care au crezut în reîncarnarea
nimicului perpetuat la nesfârșit,
chiar și gunoaiele Gheenei sunt în fapt
sâmburii ce-au stat în roadele mușcaturilor
de șarpe care s-au târât pe dezordinea
arhanghelilor născuți prematur
Continue reading „Simon JACK: Jurnal de iarnă (poeme)”

Eleonora SCHIPOR: Roua cristalină la CIE Cupca

Acest concurs  tradițional are loc anual. Anul acesta prima etapă a avut loc în școlilie din raionul Hliboca.

            Bine s-au pregătit elevii, ajutați de profesori, diriginți și părinți, susținuți de direcția școlii de la CIE Cupca.

 

            Creația literară a fost prezentată mai întâi de membri cenaclului literar „Lămâița” care activează de zeci de ani în școala noastră (conducătoare – E. Schipor). Absolventa acestui an de învățământ, nominantă la Festivalul raional „Steluța bucovineană” Marta Belici a recitat poezia „Cocoarele” (Juravli) în limba ucraineană, autor O. Olesi. Pe urmă elevul clasei a 11-ea Adrian Opaeț e recitat o poezie scrisă de clasicul literaturii ucrainene Yurii Fedkovici, iar colega sa Romina Morar a recitat poezia „Iarna” în limba engleză. (Îndrumătoare – A. Tarâța, M. Ovaciuc și A. Bicer).

 

            A doua nominație „Arta teatrală” a debutat cu sceneta „Motanul bucătar” pregătită de elevii clasei a 3-ea, sub îndrumarea învățătoarei lor V. Marcu. Elevii clasei a 5-ea au pus în scenă un fragment din povestea lui Ion Creangă „Pupăza din tei”, ajutați fiind de diriginta de clasă L. Sucevan, susținuți fiind de prima lor învățătoare R. Țugui și de profesoara de limba română O. Bojescu. Un fragment din copilăria Cobzarului ucrainean Taras Șevcenko și anume „Tarasik și mama” ( în limba ucraineană) a fost înterpretat de elevii clasei 7-ea, dirijați de profesoara de ucrainologie M. Alerguș.

 

            A trea nominație – Folclorul a fost prezentată prin grupa vocală a școlii cu câteva cântece populare, elevele fiind îmbrăcate în frumoase haine naționale. Două cântece populare românești a prezentat tuturor una dintre cele mai bune eleve ale școlii noastre Marta Belici. Conducătoarea grupului este profesoara de limba maternă Lucica Dușceac.

            Un grup de instrumentiști ai școlii (vioară, saxofon, acordeon) au interpretat la diferite instrumente muzicale mai multe melodii populare românești și ucrainene.

 

            Juriul în componența lucrătorilor Casei de creație pentru copii și tineret din centrul raional Hliboca au dat o apreciere justă pregătirii și desfășurării festivalului dat.

            Sincere mulțumiri aducem părinților, profesorilor, elevilor pentru pregătirea costumelor, expozițiilor și numerelor artistice. Tuturor le dorim succese și numai bine.

——————————-

Eleonora SCHIPOR,

CIE Cupca, Ucraina

Eugenia BUCUR: Oooo, tu…

Oooo, tu…

 

Cel ce alb în zăpadă ai văzut,

Ce freamătă-n ramuri prvirea,

Cerbul ce-n tremur a rămas mut,

Priveşti din stele aurii pădurea.

 

Ai sorbit fulgul de nea luminat,

Cuvântul tău mereu ne vorbeşte,

Copile drag plânsul tău e-o lume,

Ce doar pe cer senin… se citeşte.

 

Caut inocența nevinovat strivită,

Cerul ce-n zăpadă s-a întunecat,

Dreptatea ce nedreaptă se clatină,

În suflet timpuriu în cer strecurat.

———————————

Eugenia BUCUR

Slatina

11 decembrie 2019

 

Al. Florin ŢENE: Ziaristul, scriitorul și artiștii plastici sunt creatori universali ce fixează în operele lor ceva din perfecțiunea universului

            În fața marilor capodopere ale genului uman, nu simțământul de dependență servilă este cel care ne frapează, ci sentimentul libertății, iar la ziariști exponentul adevărului și al lipsei a oricărei constrângeri în realizarea dorințelor proprii, asociat cu un puternic simțământ al naturii și al măreției omului în fața acesteia. Marilio Ficino considera omul ca un artist universal, un Dumnezeu pe pământ –Deus in Terris-, care fixează în operele sale ceva din perfecțiunea universului și numai în chip antropomorfic se atribuie “operei divinității “ caracterele unei opere de artă.

            Conceptul de creație nu s-a desprins din doctrina religioasă creaționistă, cum doresc materialiștii. A recunoaște că valoarea implică necesarmente raportarea la uman înseamnă o împletire a creaționismului teologic cu creația umană. Există o concepție a oamenilor care spune că talentul este un dar dat de Dumnezeu, din celula primordială aflată în creierul uman, ajunsă prin milenii din ciorba oceanului unde a apărut prima celulă vie..

            Despre anacronismul persoanelor religioase în contextul modernității s-au spus multe lucruri, dar componenta retrogradă a ființei lor (repet, strict în contextul modernității și pe cale de consecință, al post-modernității) poate fi înțeleasă pe baza unei distincții esențiale de ordin binomial. Mircea Eliade spunea că există o diferență insurmontabilă în conceptualizarea timpului în societățile primitive și în societățile occidentale categoric desacralizate.

            Efortul de a da un fundament laic-științific conceptului de creație trebuie să aibă ca punct de plecare teza după care creația nu înseamnă producerea din nimic  a ceva absolut nou, care n-a preexistat în nici un fel și sub nici o formă (ceea ce ar echivala cu o discontinuitate totală în istoria culturii ), ci descoperirea unor posibilități pe care realitatea le conține într-o formă latentă și realizarea lor la scară umană.

            Dacă, pentru omul modern, occidental, timpul se prezintă omogen, „unitar”, pentru omul societăților tradiționale, el este eterogen, este porționat, există „timp sacru și timp profan”, „timp comprimat și timp diluat”, „timp fast si timp nefast” etc. Diferența majoră se poate înscrie în binomul problematic „timp sacru – durată profană”. Pentru un exponent al unei societăți primitive, transformarea duratei profane în timp sacru este mai ușor de îndeplinit având în vedere „deschiderea” pe care un primitiv o are, comparativ cu un modern. Deschiderea aceasta se referă la timpul religios. Timpul religios este deosebit calitativ de timpul duratei obișnuite, astfel încât participanții la ritual să poată primi confirmarea unei contemporaneități cu „începuturile”.

            Este, prin urmare, vorba de o metamorfozare a datelor realității pe temeiul legilor acesteia, dar și a intereselor societății sau clasei respective, în conformitate cu cerințele sociale mai generale, precum și cu aspirațiile și particularitățile subiective ale creatorului.

Repetiția este caracteristica principală a timpului ritualic. Prezentul etern face posibilă eliminarea prin suspendare a timpului istoric prin faptul că este „locul” viziunii beatifice a începuturilor. Timpul originilor este, cu alte cuvinte, timpul cosmogoniei, când toate au fost aduse la existență. Acest timp cosmogonic slujește drept model tuturor timpurilor sacre.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ziaristul, scriitorul și artiștii plastici sunt creatori universali ce fixează în operele lor ceva din perfecțiunea universului”

Valeriu DULGHERU: Povara neunirii noastre

E trist să ai o dreaptă dezbinată. E trist să fii în țara ta străin…”

 

E trist! E chiar rușinoasă această stare când tot soiul de dodoni, cebani, novaci fac glume de prost gust pe seama neunirii noastre. De treizeci de ani ne bălăcim într-o profundă mizerie materială și spirituală. Din cauza neunirii noastre. Cât am fost uniți, într-un singur gând, într-un singur front, în jurul unui ideal național am fost puternici și am câștigat. Tot soiul de niculini, pologovi, bolșacovi se temeau de noi, într-un fel ne stimau scrâșnind din dinți. Urmașii lor de astăzi nu se mai tem. Ei, fiind uniți în jurul unor interese obscure (interese de grup, de clan, de etnie), sunt o forță. Fiind uniți am câștigat dreptul la limbă și alfabet. Fiind uniți am câștigat tricolorul și imnul, ulterior pierdut (tot din cauza neunirii noastre!). Am câștigat Capitala (în condiții grele primarul N. Costin a transformat Chișinăul dintr-o suburbie sovietică de la periferia imperiului într-un oraș românesc european), pe care am cedat-o atât de ușor kremlinezilor Ceban și Dodon prin neunirea noastră.

Toate nevoile noastre s-au început atunci când au apărut primele fisuri în Frontul Popular cauzate de infiltrarea lui Iuda Roșca. În loc să ne luptăm să facem ordine în interiorul Frontului (așa cum se face în partidele cu democrație avansată) l-am lăsat pe mâinile trădătorului Roșca care metodic l-a distrus până l-a dus la groapa de gunoi politic, folosind tribuna lui pentru a bate în partidele nou apărute. Ne-am separat constituind alte formațiuni (cu aceeași ideologie!). Congresul Intelectualității, transformat ulterior în Partidul Forțelor Democratice, a fost una din ele. Când și această formațiune a ajuns să fie prost guvernată iarăși a fost părăsită de forțele sănătoase și lăsată să degenereze până a dispărut complet. Pe fundalul regimului totalitar comunist din așchiile Frontului Popular și PFD-ului a apărut o nouă formațiune unionistă – Partidul Liberal care promitea să fie unul cu adevărat național și să învețe din greșelile predecesorilor. Din păcate au repetat întocmai aceleași greșeli. Când și în acest partid au apărut probleme de democrație internă iarăși, în loc să se lupte cu problema din interior, lideri ai partidului l-au părăsit rând pe rând formând din așchiile desprinse noi partiduțe tot cu ideologie liberală: PLR, PUN, Noua Dreaptă, Uniunea Salvați Basarabia. Alături de ele au apărut și alte partide și organizații unioniste – Tinerii Moldovei, ODIP, BUN, Democrația Acasă, PNL ș.a., toate unioniste și toate alimentându-se din același bazin electoral, divizându-l până la refuz.         Toți acești ani s-au condus de diavolescul principiu românesc „Unde-i unul pot fi doi”. Este ca și cum de fiecare dată, în loc să consolidăm vechea casă construită temeinic, dar în care au apărut unele fisuri neînsemnate, la fiecare fisură apărută ne aventurăm să construim o nouă casă. Dar în grabă această nouă casă este mai prost concepută, mai prost construită, gata să fie zburată de un eventual vânt mai puternic.

Sunt prea multe formațiuni politice pe segmentul de dreapta. Toți acești doisprezece ani s-au bătut între ele pentru electoratul de dreapta încât l-au buimăcit de-a binelea. Nu mai înțelege moș Ion de ce unionistul X se bate pe viață și pe moarte cu unionistul Y, atunci când peste gard lupul așteaptă deznodământul pentru ai ataca. Nu mai înțelege moș Ion unde este adevărul, unde sunt adevărații unioniști. Toți declară că sunt unioniști, unii mai mari decât alții. Dacă e așa de ce însă nu sunt împreună (Unirea înseamnă împreună!), într-o singură formațiune, cu un singur lider ales în mod democratic și demis în mod democratic dacă nu-și face treaba, cu un singur candidat în alegeri. Adevărații unioniști sunt acei care sunt capabil să se unească în primul rând între ei. Așa sunt priviți de electorat. Toată lumea unionistă vorbește despre unire, unificare, însă nimic nu se face pentru unificarea forțelor eurounioniste. Fiecare lider ale celor vreo opt partiduțe unioniste declară că este gata să se așeze la masa de tratative pentru unificarea forțelor dar nu face nimic pentru această, fiecare din ei văzându-se centrul în jurul căruia să se cristalizeze viitorul partid. Încercați Domnilor lideri de partiduțe să luați alți arbitri (decât cei din preajmă, să adoptați alte criterii de apreciere a calităților liderului unic și incontestabil al întregii Drepte. Referitor la D. Chirtoacă. Este un unionist convins, unionist până în măduva oaselor, dar ca lider al întregii Drepte este răsuflat și vulnerabil. Dacă în a. 2013 ar fi acceptat propunerea mai multor lideri ai PL-ului să preia timona Partidului, dacă nu ar mai fi candidat la alegerile primarului Capitalei în 2015 (am fi pierdut un primar dar am fi câștigat un lider al Dreptei!), ar fi fost evitată părăsirea PL-ului de către personalități ai unionismului, astăzi am fi avut un partid de dreapta puternic și lider incontestabil al Dreptei. Din păcate miopia politică, dar și râșnița primăriei în tandem cu dosariada lui Plahotniuc, l-au epuizat. Scorul luat în alegerile locale recente (a fost cel mai bun între candidații unioniști!) comparativ cu cel de peste 53% luate în a. 2015 este insuficient pentru un lider al Dreptei. Partea bună pe care o face dl D. Chirtoacă este că încearcă să coalizeze această dreapta fărâmițată.

Electoratul unionist este cel mai motivat, cel mai select. El nu poate fi cumpărat cu un kilogram de hrișcă, nu poate fi dus să voteze cu turma. Dreapta, care reprezintă peste 30% din electorat, trebuie să devină un centru al coagulării forțelor eurounioniste” spune istoricul și analistul politic Anatol Țăranu. De ce atunci domnilor șefi de partiduțe unioniste Vă bateți joc de acest electorat unionist care merită altă soartă? Reformatarea totală a dreptei este condiția sine qua non de supraviețuire a românilor basarabeni.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Povara neunirii noastre”

Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan

Pentru o sensibilitate artistică precum aceea a poetului Vasi Cojocaru-Vulcan, creator de poezie  niponă, a contempla, a privi în adâncul sau în înaltul realităților, a medita în templul muntelui, al naturii cu miracolul și inefabilul său, o lume de o fastă cuprindere, toate acestea devin hrană spirituală, adevărat izvor al poemelor sale, acolo, în solitudine și reflecție. Ochiul atent deschis asupra frumuseții miraculoase a poienilor sau a pădurii foșnitoare, cu poteci pătrunzătoare în mirific, în vârtejul copleșitor al imaginilor, cu văzutele și nevăzutele de noi, oamenii cetății, a surprins pentru „a ne arăta” CLIPA de față, scena, instantaneul din mijlocul naturii, momente din experiența personală pe care poetul nu le evocă, ci ni le arată în chiar spațiul săvârșirii lor, simultan cu fenomenul care le-a produs, acum și aici.
Auzim în haiku-urile sale, clasice sau de tip contemporan,  de la scârțâitul ușii, la glasul clopotelor în noaptea de Paști, auzim chiar în momentul producerii „toaca bătrânului schit”, pentru că poetul ni le arată, apoi buciumul, „briza prin cetini”, „clipocitul stelelor”; sau, altădată, țârâitul de greier, șoapte peste trestii, ori tunete. Noaptea e neagră, serile albastre, dar mușcatele sunt albe și, în general, lumea lui Vasi Cojocaru-Vulcan este un univers în alb în care vezi nufăr plutind vara sau ninsoarea, iarna, când „trosnește jarul” în liniștea colibei, afară simți o pală de vânt, arșița nopții de vară sau ploaia, toate văzute și „arătate” în dimineața, amiaza, amurgul sau asfințitul zilei, când au fost trăite cu inteligența de a se sustrage împrejurărilor lipsite de ochiul căutător care are răbdarea și finețea observației și a consemnării atente:

„Vrei să cunoști rostul vieții?
Prinde în pumnul tău vântul,
du pumnul la ureche
și, în tăcere, ascultă!”
(poem de tip Gogyohka)

Apar răzlețe atingeri ale trăirilor personale , dorul sau suspinul, lacrima sau regretul, și acestea mai mult sugerate, căci poetul vede clocotul și splendoarea lumii miniaturale (Mono no aware – un patos al lucrurilor), acolo, în firele de iarbă sub salcâmii scuturați și razele de lună, sau simte, întrevede o lume nerăbdătoare să fie rostită, ponind de la ceaiul din ceașcă, până în depărtări orientale, originare ale stilului său poetic: templul Shoji, Casa de ceai, Marea Galbenă, gheișa  cu evantai, kimono-ul, fie ca imagini concrete, fie ca simboluri:

„Marea Galbenă –
un lan de răsăriță
vălurit de vânt”

Vasi Cojocaru-Vulcan scrie poezie niponă, de la Haiku, la Senryu, Sedoka, Tanka, până la Katauta și Gogyohka. Dintre direcțiile sau categoriile estetice ale poeziei nipone, prin care poetul configurează spațiul lui „acum și aici”, ne aplecăm atenția în mod special asupra a două concepte definitorii: estetica Frumosului (Aware) și Efemeritatea (Ryuko). Dacă în estetica occidentală Frumosul este un concept al admirației pentru conținutul său intrinsec, în estetica niponă el este perceput din perspectiva a ceea ce aduce el ca folos și prezentat ca accesoriu al grației și al calității.
În unicitatea destinului său, poetul simte respirația lumii, atent înafara sinelui, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, în vremuri sofisticate; având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, el surprinde un spațiu al măreției care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a firii stăpânitoare, ca o lecție unică a naturii ce pecetluiește taina primordialității:

„Ceruri și ape –
maculând albastrul
un pescăruș alb”

Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, acest haiku este structurat în  două planuri unite estetic prin Kireji, și vizual prin fenomenul reflectării cerului în ape, primul este Fragmentul care proiectează privirea spre Unde? ( pe linia imaginară în universul mare, între apele și cerul reflectat ), cu o sugestie de Kigo, Când? ( Vara ). Spațiul sugerat este linia imaginară care unește pe verticală apele cu cerurile, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki). Expresia descriptivă sau Sintagma, „un pescăruș alb”, reprezintă  răspunsul la întrebările Cine? / Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); apariția aici și acum a pescărușului pare că nuanțează albastrul într-un degradé cu alb, dând tabloului acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, câteva substantive și un adjectiv „alb”, al culorii; termenul „albastrul” intră în caregoria substantivelor, nume de culoare, prin conversiune. „Aici” se concretizează în universul mare, iar „acum” este momentul zborului în văzduhul dintre cele două planuri unite prin reflectarea culorii albastre, în plan vizual și prin juxtapunere, gramatical.  Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer, iar privirile noastre se pierd în infinitul întrebărilor despre existență.
Frumosul (Aware) este surprins peste tot în natură, în momente de iluminare ale poetului, aceste circumstanțe „acum și aici”, care surprind fragilitatea clipei, Efemeritatea (Ryuko). Frumoase, deși efemere, sunt vietățile  din universul miniatural, atât în haiku-ul clasic, în cel conceput în două linii sau în cel contemporan: gărgărița, lăcusta, ciocârlia, turturica, lebăda, fluturele, colțul ierbii, greierul… Senzația de aware, frumosețe o dau imaginile unei gări în Bărăgan, o capră  ce paște, un „biet cocostârc”, umanizat prin acest epitet personificator, plăcut este vântul ce „ezită”, „apele înfiorate” atrag atenția, holdele „în pârgă” sunt văzute, observate în splendoarea lor . Continue reading „Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan”