Zborul liric al poetului Viorel Birtu-Pîrăianu Vasilica Grigoraș Când citești aprecierea scriitorului, poetului, jurnalistului și publicistului Dan Șalapa: „Tulburător poet, al marilor iubiri și ale marilor suferințe trecute sub aripa alinării prin versuri, Viorel Birtu-Pîrăianu este un poet de o meditație sfâșietoare…”, nu se poate să nu iei seamă și să te apleci asupra volumului la care se referă. Este vorba de „Aripi de nisip”, publicat la Editura PIM, Iași, 2018.
Începi metodic cu titlul, pentru că titlul este cheia cu care se deschide lacătul cărții și poteca spre conținutul său ideatic. Astfel încerci să înțelegi ce tâlc poate fi încorporat sau se ascunde sub textura slovelor din numele de botez al cărții, ales de autor. În cazul de față, la prima vedere, parcă descoperi un paradox și te întrebi: de ce aripile să fie de nisip? În mod firesc, aripile trebuie să fie puternice pentru că sunt elementele de bază necesare zborului la orice înălțime, pe orice vreme, favorabilă, ori cu tulburențe mai mici sau mai mari.
În viziunea lui Viorel Birtu Pîrăianu, „aripile de nisip” ar putea avea următoarea conotație: din modestie, autorul consideră că opera sa este încă neîmplinită (asemenea nisipului – rocă neconsolidată), provenită dintr-o multitudine de poeme (granule fine), cu dorința de a lua forma unor acumulări solide, de mare finețe și expresivitate. Asemenea nisipului, utilizat ca material de construcție, poemele sale se reunesc într-o operă de mare calibru, credibilă și convingătoare. În această idee, se explică compunerea poemelor presărate cu atenția cuvenită în peste douăzeci și cinci de volume, publicate în doar patru ani, care strălucesc pe tărâmul literar românesc.
Parcursul liric al lui Viorel Birtu Pîrăianu are o direcție ascendentă, iar cu fiecare treaptă a scării creației, frumosul este din ce în ce mai stabil și matur. În poezia sa întâlnim o varietate stilistică literară și lingvistică. De apreciat limbajul decent, ales cu deosebită perspicacitate.
Poetul constănțean dă frâu liber imaginației, navighează pe oceanul libertății și prosperității poetice spre înălțimea creației. Cu solidă consecvență împlinește și desăvârșește ideile clare și sănătoase ale unui lirism de calitate.
Mulțimea și diversitatea temelor abordate atrage și solicită cititorului atenția, determină aplecarea spre lectură și satisfacția cititului. Un scurt periplu prin versurile din „Aripi de nisip”, sper că va fi și mai convingător.
„Printre zdrențele sufletului”, Viorel Birtu Pîrăianu face o mărturisire sinceră, explicând de ce s-a decis să scrie poezie. Este o evadare din universul sumbru în care viețuiește, încercând în zadar să respire oxigenul natural și social curat, atât de benefic firii umane. Din sălbatica dramă a existenței celorlalți el defulează în versuri înalte de o magică putere. Prezintă lumea în care trăim cu tenebrele sale, nevoindu-se să iasă la liman, încă mai sperând în minuni; din păcate „dincolo, să găsesc o minune/ nu am găsit nimic/ decât gunoi și puroi” și chiar după îmbrățișarea carierei de medic, lucrurile nu s-au schimbat, nu au virat spre firesc și normalitate, ci ne spune autorul „mă loveam la fiecare pas de adevăruri ciuntite/ de slujbașii diavolului/ în mersul firesc către nicăieri/ s-au învolburat apele sufletului/ și am strigat/ nu mă asculta nimeni/ nimeni nu a auzit ceva/ erau preocupați cu nefirescul cotidian/ atunci am început să scriu…”. Poetul nu este nepăsător la ceea ce se întâmplă în jurul lui, în lumea în care trăiește cu semenii săi. Remarcă atât subtilitatea cât și grosolănia manifestărilor oamenilor, indiferența, lipsa de opinie și atitudine obiective, complacerea în situații de promiscuitate…
În aceeași gamă de trăiri și sentimente, pentru autor „Dreptul de a alege” este doar o himeră: „m-am trezit singur/ nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam/ nu aveam puterea să gândesc, deci nu gândeam/ nu aveam puterea să vorbesc, deci tăceam…”. Liberul arbitru este descumpănit de tot ceea ce se întâmplă, își încetează funcționalitatea, iar pentru a ne găsi echilibrul este nevoie să descoperim „…un cer nou” în care să auzim acel glas care spune: „<Eu sunt Calea, Adevărul și Viața>” și atunci, asemenea autorului care ne spune „am fugit eliberat de pământ, de păcate/ am pășit către El>” să procedăm și noi.. O atitudine înțeleaptă și demnă de urmat.
Poetul împărtășește ideea că suntem făcuți din lut și în lut ne întoarcem, iar în viața pământeană suntem un „pendul fără odihnă”. În poezia „Pendulul”, trăiește o stare de tăcere, îngândurare, neliniște, meditație, însă nu cu pasivitate, ci, dimpotrivă cu optimism, având dorința fierbinte de a zbura „căutând să zbor, străbăteam eternitatea/ în depărtare, jar, cenușă și scrum/ mai cade o clipă, mai curge un an în aripa nopții/ cercul de lut se întinde,/ mă prinde, mă arde, mă doare/ tăcerea e mută/ cad, mă ridic, pășind printre șoapte în noapte”… „căutând nenăscutele ere”.
În același context, consternat de cruda realitate continuă în „Printre dureri” să caute soluții de a ieși din tăceri, zbateri, tristeți, toate storcându-l de lacrimi, dar „până și lacrimile se uscase în suflet”. Motivul de inspirație pentru acest poem este răstignirea lui Iisus Hristos, jertfa Mântuitorului pentru ridicarea păcatelor lumii. Cu aceeași pioșenie, mărturisește: „sunt suflet de humă/ murdar de gânduri, frică, păcate…” Se închipuie ființa lumii de azi, omul care se îndepărtează tot mai mult de valorile creștine, înstrăinându-se pe zi ce trece și fără afecțiune le repetă, înmulțindu-și păcatele fără scrupule: „Iartă-mă, Doamne,/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/ iartă, Doamne, fiul tău umil și stingher”. (Rugăciune)
Lui Viorel Birtu Pîrăianu nu-i este indiferentă nici soarta poetului, care în actul creației se topește precum lumânarea din ceară curată, iar la epuizare se roagă: „mai puneți în pahare un strop/ din viața asta tristă și fără de noroc/ să plec, să plec pe altă rută/ căutam în mine soluții incerte/ să fur o viață din lacrima morții” Cu rugăciunea, deopotrivă stindard și scut de apărare, „fugeam de brațul sorții/ să bat nebun la poarta morții/ să scriu, să scriu despre suava existență/ a unui poet care a trăit în lumea inocenței/ pășeam stingher să nu strivesc lumina/ tot caut un munte după mare/ întrebările au rămas, sunt multe/ mai am acum o întrebare:/ cine a ascuns răspunsurile în mare?” (Poetul)
Schimbând registrul motivelor de inspirație, ajungem la ”Jocul iubirii”, sentimentul sublim al dragostei față de femeia pe care o divinizează, însă conștientizează că iubirea nu este numai extaz, ci și agonie, este o „simfonie a nopții”, „un joc pe țărmul nemuriri”, o poveste frumoasă care se termină cu-un poem despre „un muritor ce a iubit odată, într-o noapte o zeiță”.
Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Zborul liric al poetului Viorel Birtu Pîrăianu” →
Mai veche decât vechimea, rămas de pe vremea începuturilor noastre, cultul comemorării morţilor ne-a însoţit şi ne va însoţi mereu vremelnica existenţă, pentru că mereu şi mereu vom avea pe cineva drag nouă plecat să-şi veşnicească somnul sub coasta unui deal, în umbroase ţintirime din frumosul, doritul şi pătimitul nostru Ardeal. Acolo, neuitaţii noştri îşi torc somnul de veci, dimpreună cu toţi cei pe care neamul acesta i-a avut, născând şi umplând din fântâna timpului acea neştiută lume pe care noi ne-o dorim mai bună şi mai frumoasă decât cea în care vieţuim acum.
Colț
