Simon JACK: O altfel de toamnă (versuri)

timpul cocorilor închinați aripilor mamă,
vedenii aprinse sub gene solare
clipit între friguri ce-așteaptă
brumare în ochi frământând nisipuri
de plumb,
urme din carii rotesc mersuri fine
pe lemn de santal
orgii paralele în fumuri despică păcate
cu iz oriental,
pădurea-i un dâmb de frunze scobite de
coarne cu nerv, palori de-ntuneric
roiesc infinituri tavernă cu gust de lucernă
și must în butoaie cu cepul imberb,
tragedii prin fânețe clocotesc de ogorul
rămas trist sub coasă
se joacă-n prundișuri cu umbre paiațe
și puști fără țintă, arbori vivanți vrăjbind
parodii un Macbeth vacant în rulote
de gheață, patriarhale clipele dor în
blesteme cu giulgiul morilor sparte din
ploi oferite în ghiocuri de sete,
când și când metronomul unui visător
cu plăgi de lumină sub tălpi australe
colindă cu timpul uliți prin mări,
un jalnic repaos traduce verdicte-n agore
de flori,
in bâlciuri de seară la gura portiței închise
pe falduri de nori, se vând arlechini
cu nimburi de râset în chip clandestin,
veselia căderii din verde-n melasa unui
gri carusel, se plânge în dodii cu droburi
de sare și jokeri de dame investind
adulterul în rame de fier,
ruginiu bate vântul în mocănițe de gânduri
ce pier fără nume, în pietre de vale
botezuri samsare cumpără cruci pentru
prunci la iernat, toamna în vane își scutură
pleava, fatidic un munte răstoarnă Sisiful
cărându-și pedeapsa pe ramuri de nuci,
e vremea de strungă, de pus piei sub
streșini la loc de uscat, e vremea lupească
de urlet la lună, vremelnic ciobanii
se strâng toți la sfat,
din miei se fac tauri, inorogi se renasc
din plete de zei fluturând bastioane întinse
cât lutul orfeilor care se-ntreiesc între
ei,
o altfel de toamnă simțită prin varul ogrăzilor
moarte, cu mâna la gură străjer adormit,
un forfot în aripi de pasăre oarbă
cuvinte orfane în litere șterse, plopi de
durere pe margini de viață când transhumanțe
de nove traduc nesfârșitul în oameni și
toamne păstrate la beci!…

 

 

Albul cuvântului

 

te imaginez uneori îmbrăcând trena
mireselor văduve,
culeg din urma ta chenare însăilate
pe prorocirea timpului avid
de noi,
năframa cuvântului meu o porți cu tine
pe partea stângă stelară a unui
cer în cord de miel,
mă jindui în părul tău, un vânt de
miazănoapte cu o mie de mâini suflate
din umeri de aripi furate din relieful
unui zeu cu mintea rătăcită,
stau între noi tăceri din omăt
tropical,
Continue reading „Simon JACK: O altfel de toamnă (versuri)”

Anna-Nora ROTARU: Poeme de toamnă

CU NOI MOR FRUNZELE DE TEI…

 

Era-ntr-o toamnă, în parc ne-am cunoscut,
Pe o potecă, sub bătrânele umbre de tei…
M-ai întrebat de-aş vrea… şi eu am vrut,
În viaţă să-mi fii zale, să-mi fii scut,
Şi-n adâncul sufletului să-mi fii crâmpei…

M-ai întrebat, de poţi cu mine să rămâi…
Că m-aşteptai de-o viaţă, părea zadarnic…
M-ai visat, că ţi-aş fi dragostea dintâi,
C-ai vrea să mă veghezi in somn, la căpătâi,
Că n-ai simţit vreodată, ceva aşa năvalnic…

Şi te-am simţit ca fluviu să treci prin mine,
Desţelenindu-mi sentimente-ngropate şi voinţă…
Mi-ai luat cei mai frumoşi din ani cu tine,
Ne-am iubit şi ne-am avut, la rău şi bine,
C-o dragoste nebună, de la extaz la suferinţă…

Am împletit din serile de-amor mănunchi,
Timpul despletindu-l în şuviţele de clipe,
Ce le-am trăit, adânc pătrunse în rărunchi…
Azi… o altă toamnă, mă pleacă în genunchi,
Plângându-mi cu frunzele de tei pe-aripe…

Acum, pari străin, parcă te văd de prima oară…
Ce n-aş da să mai simt gustu-acela de nectar…
Toamna, sălăşluind în noi, începe să mă doară,
Că iubirea ce ne-a dat, o lasă-ncet să moară
Sub frunze, de veste nici n-am prins măcar…

Te văd cum pleci, te-aş striga să-mi vii-napoi,
Să te mai simt o dată, o clipă încă aproape…
E trist-aleea noastră, plâng şi teii după noi,
C-am rupt şiragul clipelor trăite de-amândoi
Şi frunzele s-aştern, iubirea să ne-o-ngroape…

 

 

METAMORFOZA ANOTIMPURILOR

Mi-ai venit în prag iar, Vară,
Coborând pe văi, pe dealuri,
Mi-ai adus cireşe iară,
Câte-un val-nspumat pe maluri!

M-ai găsit cam… fără vlagă,
Cam… cu gânduri-ntunecate…
Cu nimic mai… în „desagă”
Şi cu mâini încătuşate!

Obosită, făr-odihnă,
Tot oftând plin’ de năduf,
Trupu-mi fără pic de tihnă,
Sufletul în zbor, ca puf,

Din cel suflat din păpădie,
Gonit în lume, având o rugă…
Să-l lase vântul cum adie,
S-aştepte pe o buturugă,

Că doar, veni-vor şi-alte veri,
Pe cele-mi resemnate,
Le voi preface-n primăveri,
Pe toatele-adunate

Şi le voi spune bun venit,
Pe zilele-mi cernite,
Pe sufletul ca prigonit,
De gândurile-mi priponite!

Chiar, toamne de-or veni, să-mi vie…
Le-oi trece toate peste ierni,
Ca Primăveri mereu să-mi fie
Pe anii, cât mai lungi… eterni!

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

Septembrie 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poeme de toamnă”

Nina TĂRCHILĂ: Refren de amurg

Refren de amurg

 

toamna sparge ziua în silabe sterpe
şi ne-ngenunchează frunzele sub paşi,
într-o zvârcolire, răni ne curg din ceruri
şi ne fac haotici şi mai trişti şi laşi…
vântului i-e plină tolba cu stridenţe,
nici minuni din urmă nu ne mai ajung –
toamna-mi sparge ziua în silabe sterpe,
tu trezeşti uitarea şi mă faci amurg
când mă dor sub pleoape amintiri de tine
şi din coamă-mi scuturi prea abrupt lumina!
în tăcerea crudă, viscolind risipa
ne îneaca toamna, scârţâie rugina
şi mă pierzi de parcă nu ţi-am fost vreodată
şi te uit de parcă lumea s-ar sfârşi.
disperant în minte un cocor mai ţipă,
zâmbetu-mi se sparge în silabe gri

şi mă pierzi de parcă nu ţi-am fost vreodată
şi te uit de parcă lumea s-ar sfârşi …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Ioana CONDURARU: Între azi și ieri

În sala rece, mortuară,
Luminile pe rând se sting,
Iar fața galbenă de ceară,
Se asemăna c-un înger blând
Și printre lacrimi lung privește,
Copila contemplând ușor,
La tot ce-a fost dar nu mai este,
Că omu-i veșnic călător.
Între ieri și azi se pierde,
Îngenuchind fără să vrea,
Luând în palmă mâna rece,
Șoptind un psalm și ruga sa,
Este chemarea unui suflet
Ce caută răspunsul blând,
Dar cine să-i redea un zâmbet,
Când s-a sfârșit al vieții cânt?
,,- O Mamă dulce, unde oare,
Voi mai afla a ta iubire?
Prin ce ungher, prin ce cotloane,
Voi mai găsi a ta vorbire?
Privirea calmă, adorată,
De unde să o mai adun,
Când inima îndurerată,
Va rătăci pe-al vieții drum?
Îmi ești ființa cea mai scumpă,
Din întregul univers,
Dar te-ai închis într-o redută
Și eu rămân să te zidesc,
În lacrimi și-n cruda durere
Ce-mi sfâșie al meu destin,
Privind cum stai și în tăcere,
Te voi conduce pe-al tău drum.”

Se zbuciuma tristă, rebelă
Nereușind a înțelege,
Că ieri și azi e o himeră
Și nimeni nu poate-alege,
Nici începutul nici sfârșitul,
Doar simplu poți trăi și-atat,
Iar de se termin-anotimpul,
Se așterne iarna de granit.

———————————-

Ioana CONDURARU

15 septembrie 2019

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU: Vraja zorilor

Din jilţu-mi de piatră, revăd răsăritul
Prin noaptea ucisă de zori fumegând,
Cobor în speranţă sfidând infinitul
Nisipul scrâşneşte sub talpa de gând.

Nebuni de iubire, pe zare se-adună
Luceferi de ziuă de nouri trăgând,
Îşi caută soaţe prin mare, prin lună
Fiori de romanţă pe ceruri pictând.

Pe treptele mării urcate de valuri
Se tânguie timpul bolnav de tic-tac
Clepsidra-mi şopteşte că-n cortul din maluri
M-aşteaptă iubirea dormind în iatac.

În rugul din zare se-aprinde privirea
Din focul astral încropesc un buchet,
Mă arde în flăcări roşi-albe uimirea
Şi-ntreg răsăritul il pun la pachet.

Spre casa mobilă cu scoici şi fermoare
Mă-ntorc încărcat ca un prinţ exilat,
Din ceruri coboară o stea vrăjitoare
Iar cortul cu zâna devine palat.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

Septembrie 2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Iubite, cade toamna la Sibiu

Iubite, cade toamna la Sibiu

 

Iubite, cade toamna-n Cişmigiu
Și parcă e-ntomnată toată țara
Aleile sunt toamnă-n Timișoara
Și uite-o că venită-i la Sibiu.

Sub frunza de deasupra-mi prăvălită
Încerc să mă strecor în pas subtil
Cu sufletul din verbe, de copil
Pe candela Cetății. ..rătăcită …

În Sub-Arini aleile-s mărunte
De nu mai știu pe unde s-o apuc
De mă întorc, ori poate mă mai duc
Cu gândul gol sub tamplele-mi cărunte.

În toamna grea să cumpăr drept la viață
Totul en gros și fără de bacșiș
Doar pe tarabă, frunze pe furiş
N-am să accept mormanelor din față .

De mâna ta, în toamna mea frumoasă
Iubite suntem toamnelor nativi
Împleticiți prin frunze, doi betivi
Rămași în toamnă să ne-o facem casă.

Și. ..cade toamna toată la Sibiu
Și cade grea de-acum în toată țara
Adună roze-n taină-n Timișoara
Și -n București, că-i dus de nu-l mai știu.

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Septembrie 2019

Aurel CONȚU: Insectar

în ultima carte de poezie

am adunat toate insectele tăcute și netăcute

din viața mea

câte zece-douăzeci pe o pagină

pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie

pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat

în propriu sânge

Doamne

cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori

infestând cu otrava dorințelor noastre

altarele spiritului

alunecând cumva pe scara comună a evoluției

de câte ori răsfoiesc câte o pagină

plonjez în întunericul voluptos al trecutului

cu exuberanța poetului ucigaș de greieri

dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă

a copilului care înfige un bold într-un fluture

în cartea mea a mai rămas doar un loc

pe ultima pagină

destul pentru a lăsa să curgă acolo

o lacrimă

——————————–

Aurel CONȚU

Mia UNGUREANU: Ce-aș vrea…

Când sufletul mi – e treaz în noapte,
Iar cugetul lunatic curge.
Când mintea-mi se-nfășoară-n șoapte,
Când peste munți și văi ajunge…

 

Când noaptea-i liniștite profundă,
Doar raza lunii mă veghează.
Când marea tremură-a sa undă,
Doar inima-mi rămâne trează.

 

Iar gândul lunecând se-adună
Și e târziu, în miez de noapte…
El parcă-ar încerca să- ți spună:
” Eu sunt aici, tu ești departe!”

Atunci cu-a gândului aripă,
Aș vrea să zbor, să te ating.
Să te-ntâlnesc din clipă-n clipă…
Și-n trupul tău să mă preling.

Tu să-mi cuprinzi a mea suflare,
Și să mă-ascunzi în ochii tăi!
Să mă răsfeți cu-o sărutare,
Să mă topești, să-ți fiu șuvoi!

Aș vrea să curg în drumul meu,
Să-ți umplu zilele cu flori.
Aș vrea să-l rog pe Dumnezeu,
Să-ți prindă-n viața „Sărbători” !

———————————-

Mia UNGUREANU

Elena TUDOSA: Toamnă nebună

Azi toamna de cărări s-a dezbracat
Și fuge dezbrăcată în aer risipind,
Covor de frunze roșii, galbene amestecat,
În adieri de vânt în grabă așternand.

Din cerul plumburiu de soare-abandonat,
Își varsă stropi de ploaie greoi, repezi și reci,
Și într-un dans nebun de iele înfocat,
Scutură fără milă frunzele de pe crengi.

Geloasă pe-ale verii frumoase culori vii,
În val vârtej coboară cu friguri, vânt și ploi,
În stoluri alungând păsări spre alte zări,
Așterne trist tăcerea în crâng și în zăvoi.

Ca o nebun-aleargă, goală și despuiata,
Se scutură de toate ce răspândesc miros,
Pe unde trece ea, natura toată – i moartă,
Sub vălul brumei reci, strălucitor, geros.

În urma sa rămâne pustiul și tristețea,
Însă – i necruțătoare, nu are remușcări,
Că mai alung-un an și tristă bătrânețea,
Ne-o apăsa pe umeri și-n gânduri cu poveri.

Ne-afundă crunt în ,,grota eternelor tăceri „.

——————————-

Elena TUDOSA

16 septembrie 2019

Titina Nica ŢENE: Cu fiecare zi murim cîte puţin…

Cu fiecare zi murim cîte puţin…

 

Cu fiecare zi murim cîte puţin
dar noi de asta nu avem habar
ne străduim din ce în ce mai mult
să strângem de-ale gurii în hambar.

Nu mai privim un răsărit de soare
şi nici o frunză legănată-n vânt
uitând că viaţa aceasta-i trecătoare
şi sântem doar o umbră pe pământ.

Si trece timpul, aşa, pe nesimţite
cum trece ploaia-n zilele de vară
şi ne trezim, deodată, Doamne,
că-n viaţa noastră ni se face seară.

——————————

Titina Nica ŢENE

Cluj-Napoca