timpul cocorilor închinați aripilor mamă,
vedenii aprinse sub gene solare
clipit între friguri ce-așteaptă
brumare în ochi frământând nisipuri
de plumb,
urme din carii rotesc mersuri fine
pe lemn de santal
orgii paralele în fumuri despică păcate
cu iz oriental,
pădurea-i un dâmb de frunze scobite de
coarne cu nerv, palori de-ntuneric
roiesc infinituri tavernă cu gust de lucernă
și must în butoaie cu cepul imberb,
tragedii prin fânețe clocotesc de ogorul
rămas trist sub coasă
se joacă-n prundișuri cu umbre paiațe
și puști fără țintă, arbori vivanți vrăjbind
parodii un Macbeth vacant în rulote
de gheață, patriarhale clipele dor în
blesteme cu giulgiul morilor sparte din
ploi oferite în ghiocuri de sete,
când și când metronomul unui visător
cu plăgi de lumină sub tălpi australe
colindă cu timpul uliți prin mări,
un jalnic repaos traduce verdicte-n agore
de flori,
in bâlciuri de seară la gura portiței închise
pe falduri de nori, se vând arlechini
cu nimburi de râset în chip clandestin,
veselia căderii din verde-n melasa unui
gri carusel, se plânge în dodii cu droburi
de sare și jokeri de dame investind
adulterul în rame de fier,
ruginiu bate vântul în mocănițe de gânduri
ce pier fără nume, în pietre de vale
botezuri samsare cumpără cruci pentru
prunci la iernat, toamna în vane își scutură
pleava, fatidic un munte răstoarnă Sisiful
cărându-și pedeapsa pe ramuri de nuci,
e vremea de strungă, de pus piei sub
streșini la loc de uscat, e vremea lupească
de urlet la lună, vremelnic ciobanii
se strâng toți la sfat,
din miei se fac tauri, inorogi se renasc
din plete de zei fluturând bastioane întinse
cât lutul orfeilor care se-ntreiesc între
ei,
o altfel de toamnă simțită prin varul ogrăzilor
moarte, cu mâna la gură străjer adormit,
un forfot în aripi de pasăre oarbă
cuvinte orfane în litere șterse, plopi de
durere pe margini de viață când transhumanțe
de nove traduc nesfârșitul în oameni și
toamne păstrate la beci!…
Albul cuvântului
te imaginez uneori îmbrăcând trena
mireselor văduve,
culeg din urma ta chenare însăilate
pe prorocirea timpului avid
de noi,
năframa cuvântului meu o porți cu tine
pe partea stângă stelară a unui
cer în cord de miel,
mă jindui în părul tău, un vânt de
miazănoapte cu o mie de mâini suflate
din umeri de aripi furate din relieful
unui zeu cu mintea rătăcită,
stau între noi tăceri din omăt
tropical,
mai alb doar un cuvânt înfometat
de castitatea silabelor stoarse
din ultima grăire a pământului călcat
de tine în drum spre nerostirea mea.
***
mă învelesc cu brazde de mortar accidental
sub gnosticul unui cadran de umbre
indecise,
epifan un monstru din lumină își face
coaste din argint pe aurul stropit cu vin
in edenuri întoarse de la sânul
nemuririi,
beți și goi un soi de îngeri numără nefilimi
intarziați de la cruci de piatră
se reclădesc temple-n drumul lor
și butoaie strâmbe cu pucioasă,
cad stele peste gropi unde se ard
mansarde, alte strălucitoare găuri
negre-n urma lor nu prididesc
molifta caselor din veacuri noi alăturând
brazde de mortar și moaște
consumate bio-n parastase…
***
mă-ntrerup în stratosfera unui insidios
mărgean,
visul ce l-am prins azi-noapte chefuind
printre fobii a rămas cuprins în noapte
jos, sub umbra unui ram,
am uitat din zbor să fluier
stele închise într-un greabăn de solstițiu
ingeresc, paradigma unui vid între
timpuri ostenite fac din Carul Mare soare
ce mă face să zâmbesc,
ca un fel de anatemă mă-ntrerup din nou
plutind,
ce să fac, să-mi termin zborul sau să stau
sub ram hulind?
————————–
Simon JACK
Israel
Septembrie 2019