Și te întreb pe tine, tu, distruso,
Care nici nu știu cum te mai chemi:
„Îl înalță pe bărbat, o calitate simplă sau compusă?!
Ce calitate-i ține vanitatea deasupra vieții de femei?!”

Cumplit sfârșit! E în zadar gândirea
Când știi că ucigându-te te-am sărutat.
Câine spartan, aceasta mi-a fost firea,
Sufletul tânăr, drept, la bătrânețe ți l-am sfărâmat.

Mai lacom decât marea cerșeam necugetarea
gândului în doi
Și nici de iad și nici de dracu n-aveai teamă
Când ți-am cerut să împărțim o despărțire între noi.

De fumul și funinginea iubirii noastre mă spăl de zor, mă primenesc,
În roua firii tale blânde durerile mă scaldă,
Duh al pământului prea negru, mâhnirea lumii o suport și o sporesc.

Și nu mă clatin și nu mă dau în lături
De la dreptatea-mi cruntă, de la un dor nestins de-a omorî,
Mă răscolesc mai jalnic decât o face viermele-n pământuri
Ce sterpe sunt, dar ne-ncetat rodesc.

Ce jalnic! Rodesc doar dragul de-a ucide!
Ca într-o tragedie greacă, cu lauri și cu zei.
Cu inima întreagă mă dau de astăzi ție
Dar nu te mai găsesc! Ucide-mă de vrei…

O lume azi în mine, din lacrimi se formează
Și îmi ucide copilăreasca amintire despre tine.
Din fiecare lacrimă ce pe obraz răsare îți spun:
„Cu dracu fac un pact pe veci! Nu sunt un zeu și nu mă doare!
Distrusă azi de mine, îți spun, a câta oară?!
Nu îmi mai pasă! Nu îmi mai pasă că ochii-ți sunt atât de seci!

De ce-mi răspunzi atăt de clară? Ura iubirii mele, nu te-omoară?!
De ce mă-ndrumi? De ce mă-ntrebi?!”

-” De tu nu vrei să vezi pe câmpuri nicio floare,
Nu e, desigur! Nu vrei s-o vezi și n-ai s-o vezi!
Nu e pe câmpuri floare, cum nici pe cer nu-i soare!
Dar vezi, unde îți e privirea? Adevăratul cer e-aici, nu e în zare!
Aici, unde și câmpul și cerul ți le-aștern
Cu-acest ulcior de lut cu-a mea iubire, la picioare.
Dar cerul se-ngustează, căci ziua de soare-i sărutată la plecare.
De ce-ți vorbesc atât de tandru când tu înfigi cuțite-n mine?!
De floarea nu ar fi, nu ar fi nici mierea făcută de albine!”

Îmi spui și mă aplec voios să-ți sorb cuvintele din urmă:
-” Mai groaznic decât spaima ce-o semănai în mine
Când trupurile se-alipeau și sufletele ne cântau Un recviem în jocuri de umbre și lumină,
Nici moartea nu îmi pare!
Căci fericit nu poate fi un om ce daruri sfinte-așteaptă
În urma clipelor ucise, convins că astfel va înălța un dom!”

Răbdarea-ți mă-nfioară și mă trimite-n haos.
Năvalnic se desprind din mine toti demonii iubirii
Ce-aleargă la mine să te-aducă.
-„Femeie! Drac sau înger! Unde-ai plecat?
Așteaptă-mi rătăcirea și vino-ncet în calea-mi,
Întinde mâna după mâna-mi… învăț să te iubesc!”

———————————–

Simina PĂUN, septembrie, 2019