Cu toții visăm să urcăm munți, mai ales cei de la câmpie sau cei care locuiesc în depresiuni. Viața poate fi extrem de monotonă când câmpul tău vizual se reduce la o întindere plată de pământ sau când aştepți să vezi soarele din adâncul depresiunii. Deci ne echipăm bine, ne luăm rucsacurile în spate şi pornim la drum, cu un țel bine stabilit: să urcăm rapid pe cel mai înalt munte şi să ne întoarcem până la apus, ca, a doua zi, să o luăm de la capăt. Ni se pare uşor să fim acolo, aproape de soare, unde razele ne luminează mintea neobosită de atâta trudă. Păşim cu dreptul spre un lanț cu 7 vârfuri înalte, atât de înalte, încât nu le zărim, dar ştim că vom fi sus, pentru că ne dorim să fim sus.
Muntele Bun
Am auzit odată o legendă despre un Munte Bun. Legenda spune că în munte sunt două duhuri: unul bun şi unul rău. Duhul rău îi conduce pe cei răi pe un drum greşit. Drumul e oglinda sufletului celui rău. Sufletul îşi vede faptele în propriii-i paşi. Pedeapsa îndreaptă paşii până târziu în noapte. Noaptea acoperă urmele, dar muntele notează paşii. A doua zi, ajungi în locul de unde ai plecat, dar muntele nu mai are vârf.
Muntele Optimist
După ce treci de Muntele Bun, ajungi la poalele Muntelui Optimist. Numele lui îți dă speranța că azi vei fi sus. Azi speranța ta e că ai speranță. Azi te înalți în visul că picioarele vor dicta minții. Uiți cine coordonează trupul. Trupul se mişcă timid sub îndrumarea gândului şchiop. Mergi câțiva metrii, mai ai puțin până la vârf. Te minunezi că ai avut noroc, uitându-te în sus. Şi când te uiți în sus, te împiedici de un gând şi cazi.
Muntele Înalt
Te doare, dar continui să crezi că vei ajunge în vârf. O iei de la început. Lacrimile îți curățā cămările minții, pentru a primi cu fast gânduri mai mari. Gândul tău se înalță la fel ca muntele din fața ta. Tu crezi că poți fi un munte. Şi urci un munte, ca să te faci un munte. Vrei să fii ceva ce numai natura poate fi. Sfidăm natura ce ne-a creat, iar ea ne sfidează creând munți.
Muntele Deştept
Când vrei să urci munți, ai nevoie de un plan inteligent. Inteligența uşurează paşii şi dizolvă obstacolele. Obstacolele Continue reading „Alexandra IANCU: 7 vârfuri pe care încă n-am urcat”
DĂRUIEȘTE-ȚI O FLOARE
Cum dracu…?
Se cunoaște faptul că Limba Română este un bun al neamului românesc, aceasta constituie mijlocul principal de comunicare și înțelegere între persoanele care vorbesc și scriu. Toți vorbitorii acestei limbii dulce ca mierea își gândesc faptele, visele și intențiile în această limbă. La fel fac ziariștii și scriitorii.
Mă întâlnesc în lift cu doamna Brodiciche care locuieşte la etajul unu.
O SCRISOARE OARECARE

Tragedia adolescentei Alexandra din Caracal m-a îndurerat profund, eu fiind și tată de fete. Este povestea unei drame cumplite ce vine parcă din romanele lui Kafka, cu toate bâlbele inexplicabile ale autorităților. În realitate, ”republica de la Caracal” nu e un ”stat paralel” de realitatea românească cum încearcă să ne convingă DW, ci România provincială, absconă, absurdă și inconfundabil surprinsă de romanul lui Mihail Sadoveanu scris în 1933: ”Locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Ca și în romanul lui Sadoveanu, transpus genial în 1989 într-o peliculă de film de către regizorul Dan Pița cu titlu: ”Noiembrie, ultimul bal”, interzis de către comuniști pentru aluzia la Congresul XIII, Caracalul este oglinda orașelor periferice sau de provincie românești, a micilor clanuri locale impenetrabile în care modernizarea, deschiderea, empatia umană sau europenizarea nu prea există? Nu întâmplător campania anticorupție s-a desfășurat doar în orașele mari: București, Cluj, Iași, Craiova sau Timișoara și niciodată în provincie, unde clanurile locale fac legea. Mihail Sadoveanu a scris și semnat un roman ”avant la lettre”, care explică în esență situația târgurilor interbelice românești, de fapt de dintotdeauna, mici confrerii ale puterii locale, feudale, ce se complac în corelații sociale dubioase și corupție la toate nivelurile. Târgul moldovenesc descris de Mihail Sadoveanu e un melanj concupiscent între primar, polițist, judecător, negustor, preot, politician și cetățean, unde nu se întâmplă nimic în aparență, în realitate e surprinsă până în măduva societății corupția și combinațiile locale pentru putere și bani între notabilități, care sunt autodistructive și imposibil de spart de puterea centrală de la București. E un fel de ”O scrisoare pierdută” de Caragiale, în care corupția locală este originală și perenă, cu consecințe cancerigene în mentalul colectiv. Răpirea și violarea tinerei de la Caracal de către un monstru masculin cu puseuri de retardat și maniac dezvăluie un oraș prizonier al unei lumi descrise de Mihail Sadoveanu, acum 80 de ani, care nu s-a schimbat în esență nici după intrarea Românei în NATO și UE? Incompetența dispecerului de la 112, a procurorului care a întârziat se pare deliberat descinderea în ”casa ororilor” și a polițiștilor care s-au implicat deprofesionalizat și cu indolență în rezolvarea cazului, nu poate fi înțelească decât în plonjarea în anistoric a orașului de provincie românesc?