Lăsați fecioarele să viseze sub cerul albastru, curat, luminat,/ ca visul vieții, în tihnă, să poată fi devoalat…/ Și numai apoi, trezindu-se,/ cu ochii mari, plini de vise și speranțe,/ vă vor crede zei păzitori, și vă vor dărui dragostea lor./ Numai atunci!/ Lăsați fecioarele să-și termine visele!

   Conform Dicționarului limbii române libertatea este „posibilitatea de a acționa după propria voință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății.” Libertinajul reprezintă viață în libertate cu un comportament desfrânat, destrăbălat, în afara bunului simț și a legilor morale.

   Mulți confundă cele două noțiuni, ne înțelegând că omului, într-adevăr, poate face orice, dar că foarte puțin din tot ceea ce poate face îi este folositor. Părintele Nicolae Steinhardt spunea că „Libertatea nu se confundă cu libertinajul și nebunia”.

   Conștiința și voința sunt cele care aleg și îmbrățișează făcutul de bine sau de rău, iar alegerea trebuie să nu stânjenească pe cei din jur și totodată să fie conformă cu legea morală. Libertatea, precum și moralitatea sunt daruri date de Dumnezeu. Sunt tineri, adolescenți și mulți dintre oamenii maturi care confundă libertatea cu libertinajul, unii din necunoaștere, alții din naivitate cad în plasa pescuitorilor sufletelor naive, curate, nepătate încă, alții mânați de interese bănești, de patimi trupești și sufletești cărora nu pot sau nu vor să le pună stavilă. Oamenii maturi rău intenționați mizează pe perioada care străbate viața adolescenților, perioadă în care ei pot fi ușor ademeniți, corupți. Dar ce este mai grav, este că oamenii adulți puși să vegheze asupra acestei perioade, în scopul dezvoltării normale a societății, nu țin cont de moralitate, deviind mersul bun al societății în care trăiesc, murdărindu-l, degradându-l.

   Un Ieromonah spunea despre diferența dintre libertate și libertinaj: „Libertatea este veșnică, dar libertinajul este vremelnic și sfârșește în durere și în singurătate, iar la urmă – în moarte”.

   Am scris și am publicat cândva un eseu în care aminteam despre Platon, filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate și învățător al lui Aristotel, despre unul dintre dialogurile sale – Mitul peșterii, despre imaginea alegorică folosită, o imagine a lumii și a modului cum poate fi cunoscută această lume cu ajutorul gândirii logice: prizonierii dintr-o peșteră nu văd niciodată lumina soarelui; ei văd doar umbrele obiectelor din afară, proiectate pe pereții peșterii de către un foc; între prizonieri sunt unii care disting trecerea umbrelor cu mai multă perspicacitate, fiind mai ageri la minte, memoria ajutându-i să recunoască ordinea în care se perindă obiectele. Lipsiți de „lumina soarelui”, cunosc numai lucrurile, fără a-și putea da seama de sensul, de adevărul lor ultim. Mesajul filosofic din mitul peșterii își are rădăcinile în realitățile epocii în care a trăit Platon, dar, peste milenii, iată, rămâne valabil acest mesaj. Printr-o alegorie se face aluzie la mediocritatea și limitarea ființei umane, sugerând că există și posibilitatea eliberării dintr-o astfel de captivitate. Dar „degeaba vom privi acțiunile virtuoase, nu le vom înțelege sensul adânc, până ce nu ne vom ridica la ideea de frumos în sine sau la ideea de dreptate.” Ne despărțim, în general, greu de lumea sensibilă pentru a ne ridica la contemplarea ideilor. Un prizonier smuls din peșteră și adus cu forța la lumina soarelui, refuză mai întâi să vadă lumina, fiindcă îl dor ochii. El va putea fi orbit de strălucirea ei, nu va putea să distingă lucrurile adevărate. Va avea nevoie de obișnuință și după ce se obișnuiește, are o revelație și nu mai dorește a se întoarce în „peșteră”. De ce? Pentru că apare profunda înțelegere. Este nevoie de o obișnuință progresivă și înțelegere. Este dialectica ascendentă a spiritului uman. Intervine deci rațiunea, percepțiile asupra lumii exterioare se așază într-o ordine. Bunul simț este acela care le așază, ordonează haosul. Oamenii vor deveni din ce în ce mai curajoși, mai luminoși, mai altruiști, unii se vor întoarce în peșteră doar pentru a-i convinge și pe ceilalți să-i urmeze. Această îndrăzneală va presupune un mare risc, deși Platon este convins că întoarcerea din lumină în întuneric nu poate fi decât pentru scurtă vreme, pentru binele celorlalți, deoarece cunoașterea este sursa fericirii umane și niciun om nu ar renunța la fericirea sa, odată ce a găsit-o.

   Și în acest moment al scrierii mi-am pus întrebarea: Ce se întâmplă cu cei rămași în peșteră? Sau ce s-ar întâmpla cu ei dacă ar fi ținuți în peșteră cu forța și între timp vor prinde gustul noii atmosfere a peșterii? Conducătorii să nu le permită ieșirea din „noua peșteră”, o peșteră cu un trai „modern”, un adevărat infern, în care și ei conducătorii să aibă acces!? Acomodarea cu lumina descoperită înseamnă că nu s-a făcut și mulți, primitivi, orbiți de adevărata lumină au rămas să bâjbâie prin întunericul moștenit cu ură, violență, minciună, desfrâu, crimă… Se pare că așa s-a întâmplat! Ieșirea lor din peșteră nu s-a produs!

   Mai târziu am găsit două comentarii la acel eseu: „Superbă deconspirare a «peșterii actuale».”

„Am stat prea mult în peșteră și nu mai recunoaștem omul adevărat. Alegem umbre palide care își doresc o democrație la fel de anemică, bolnavă, asemenea lor.”

   Revin la Platon care pornea de la ideea că statul este un individ de proporții mari – „un om mare”. Statul are nevoie de capete luminate, de legi drepte. Nu oricine, spunea el, este capabil să participe la elaborarea legilor și conducerea statului. Și dacă cineva care nu are asemenea capacități ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi, atunci în stat s-ar instaura haosul (lipsa ordinii, armoniei, înțelepciunii și frumuseții), iar oamenii ar fi nefericiți, fiecare fiind un mic haos și de aceea filosofia, înțelepciunea și puterea politică trebuie să fie mereu împreună.

   Oamenii cu adevărat înțelepți, corecți, trebuie să se afle la guvernare (conducerea statului), prima lor datorie fiind înlăturarea aventurierilor, incompetenților, a celor setoși de putere pentru a o folosi la îmbogățirea personală și satisfacerea plăcerilor personale imorale, aducând, în acest mod, prejudicii societății. Și înțelepciunea nu ține neapărat de vârstă. Pot fi tineri înțelepți, precum și bătrâni înțelepți, persoane care pot pătrunde esența legilor fundamentale ale societății, care se comportă moral în viață, dar pot fi și tineri și bătrâni neghiobi sau ipocriți, care nu au această capacitate necesară unui conducător sau unui simplu cetățean, având însă acea sete de putere, caractere perfide, ticăloase. Spun aceasta fiindcă și incompetența determină acte de ticăloșie. Și pentru a elimina incompetența este nevoie de alegerea unor oameni instruiți și educați în ocuparea funcțiilor în stat. Statul fiind alcătuit din oameni, el este asemeni oamenilor, și oamenii făcând parte dintr-un stat, sunt asemenea statului. De aceea, omul poate fi cu adevărat moral doar într-un stat bine organizat, în care domnește ordinea și legea. Și vice-versa, un stat în care domnește ordinea și legea, omul acționează în chip moral, oamenii pot avea încredere unul în celălalt.

   Un mare scriitor exprima: „În imaginea prezentă a lumii, libertatea e înțeleasă ca libertinaj, pe când adevărata libertate stă doar în depășirea propriului eu și a propriei voințe, astfel încât, la sfârșit, să ajungi la starea morală care îți permite să-ți fii stăpân adevărat întotdeauna și în fiecare clipă. Iar libertinajul dorințelor nu duce decât la înrobirea ta”.

   S-a ajuns a se dori Democrația, formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea. Dar, înțelepții au atenționat de-a lungul timpurilor: „Întâi morala și apoi democrația!”, morala fiind fundația culturii și a vieții politice a unei societăți, pe ea clădindu-se o societate bună, cu „cărămizi” bune, ținându-se seama de un adevăr dovedit: „cu cărămizi proaste nu se ridică un edificiu valoros”. Este valabil pentru cele mai mici structuri ale societății! Morala înseamnă filtrul conștiinței, cel al inimii și al gândului, respectiv cel al sentimentului și al rațiunii, însămânțate de Divinitate prin bunul simț al omului – cântar al binelui și răului și numai apoi cel al legilor făcute de oameni pentru oameni, legi bune/drepte făcute în interesul societății și care trebuie cu strictețe respectate. Numai atunci oamenii vor dobândi liniștea vieții lor, a unei vieți atât de scurte și atât de prețioase.

   Realitatea ne arată că trecerea de la sistemul comunist spre unul democratic a determinat, pe lângă o multitudine de efecte economice, sociale și politice, o creștere rapidă a numărului de mijloace media, prin intermediul cărora publicul a aflat într-un timp foarte scurt elemente despre criminalitate și modalitățile de manifestare ale acestui fenomen. Astfel, societatea românească a aflat despre existența și consecințele traficului și consumului de droguri, traficul de ființe umane, numărul real și din ce în ce mai mare de violuri și omucideri, noțiuni care, în trecut, reprezentau un subiect tabu, ținut sub control de către autorități și departe de populație. Astfel, criminalitatea a afectat profund o societate nepregătită să-i facă față, dar și conducători cărora nu le păsa în ce direcție evolua societatea.

   Ce s-a întâmplat cu societatea noastră, cu lumea în care trăim? Cum de au fost aleși la conducere oameni lipsiți de moralitate, implantați și susținuți de o mare parte a oamenilor încadrați într-un partid care a deviat de la principiile morale, oameni care s-au dedat libertinajului, formelor lui cele mai diverse, totul cuprins în sfera corupției, în folosul Continue reading „Vavila POPOVICI: Ieșirea din peșteră” →