Daniel BARBU: Vreau să înflorească timpul

Vreau să înflorească timpul

Vreau să înflorească timpul, să respir mireasma ta,
să-ți culeg nemărginirea din clipita verde-albastră,
marea oglindind fiorul pe sărutul tău să stea
când păşeşti pe-alei de stele luminând iubirea noastră!

Vreau să înflorească timpul, să respir parfumul tău,
să opresc în vis secunda orologiului dând foc,
pe vecii să pun sechestru, să le aruncăm în hău,
să nu-ţi strice-mbobocirea, primăvara o revoc!

Vreau să înflorească timpul,să respir savoarea ta,
s-adun rouă, plâns de nor, lăcrimă să-ţi dăruiesc,
tu, hrănind pe veşnicie patima din ruga mea,
rodul tău, izvor curat, toată viaţa să-l iubesc!

Vreau să înflorească timpul printre clipe obosite!
să închid într-un abis,
vremea dusă,
fără noi!

——————————

Daniel BARBU

30 iulie 2019

Nastasica POPA: Neiertată trăire

 

Nu îți cer să mă uiți într-o pâclă de neguri,
Risipită-n declin sub privirea din iriși…
Nici o umbră să fiu bântuindu-te-n chinuri,
Ispită nocturnă sau jaru-aprins pe furiș,
Primăvara-n delir în lăstarii cu muguri.

 

Am să-ți cer să mi-asculți plânsu-agonic în noapte,
Suferința din trup, neiertată trăire…
Cerșetor să devii profanatelor soarte,
Nicăieri să trăiești, pasul în șovăire
Două șine de tren, paralele în șoapte.

Infinitul să-ți fiu… întrupată Lumină
Insomnie în gând, peste trupu-ți veșmântul,
Mângâieri ivorii ce-nfloresc iar fiorii
Devorați de iubiri ce cuprind tot pământul,
Labirint în tăceri…Scânteieri alumină.

Nu îți cer să mă minți sau să-ți fiu nemurire,
Nici eterul s-alinți cu un suflet empiric!
Bine-ar fi… doar gândesc, sub jelanii topite,
Să sfarmi țărmul de foc cu aspectul porfiric,
Nenorocu-n noroc…curgă în mugurire.

*empiric-care se bazează pe experiență, pe simțuri
*alumină-substanță organică care intră în compoziția sângelui
*agonic-în agonie-stare a organismului care precede moartea
*declin-asfințire,scăpătare
*porfir-rocă vulcanică din cristale de cuarț de culoare roșie-purpurie

——————————-

Nastasica POPA

30 iulie 2019

 

Titina Nica ŢENE: Rugă

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi
să merg pe deal cu mama şi cu tata
să simt parfumul fânului cosit
şi să duc apă rece cu găleata.

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi,
să merg la şcoală, iarna, în opinci,
iar pe măsuţa scundă din odaie
să n-ai nimic să pui ca să mănânci.

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi
ca să învăţ din nou la lumânare
să mai privesc lumina clară
a cerului cu stelele-n spinare.

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi
s-ascult cum cântă cucul în pădure
şi să nu simt nimic, de mă rănesc,
în mărăcinii rugului cu mure

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi
aşa cum o aveam în satul meu natal
căci am plecat după Izvorul Vieţii
şi, dintrodată, m-am trezit la mal.

——————————

Titina Nica ŢENE

Cluj-Napoca

 

Al. Florin ŢENE: Adrian Păunescu – fascinația Poeziei a unui Vulcan în erupție

În orașul Drăgășani venise toamna anului 1972. Aroma strugurilor cobora de pe Dealul Viilor învăluind localitatea, așa cum și tocăliile cu zgomotul lor repetativ care alungau păsările să nu mănânce strugurii, devenise o simfonie a anotimpului roadelor bogate.

În vara acelui an debutasem cu volumul OCHI DESCHIS, apărut la Editura Litera din București, carte pe care o lansasem la unica librărie din oraș, despre care vorbise prof. Emil Istocescu, și Ion Lazăr, metodist la Centru de Creație Populară din Râmnicu-Vâlcea.

Cu o săptămână înainte de a veni Cenaclul Flacăra la Drăgășani, faptul că eu eram președintele cenaclului literar ,,Gib I. Mihăescu “ din cadrul Casei de Cultură, am luat inițiativa ca afișele cu spectacolul Cenaclului FLACĂRA să le amplasăm, împreună cu membrii cenaclului nostru, în avizierele din oraș.

În seara spectacolului am avut bucuria să mă întâlnesc cu dramaturgul Doru Moțoc din Râmnicu Vâlcea care fusese redactor la revista ARGEȘ din Pitești și care îmi publicase numeroase articole în revistă.

Sala de 390 de locuri era plină. O mulțime de oameni stăteau în picioare pe lângă ziduri. Întreaga familie a mea era prezentă.Le rezervasem locuri în al doilea rând. Eu, împreună cu Doru Moțoc și directorul Casei de Cultură D. Ciurduc, stăteam în culise privind pe scenă prin draperiile albastre ale fundalului scenei.

Adrian Păunescu, volubil și vulcanic conducea spectacolul de la o masa aranjată de noi în unghi oblic, pe colțul scenei. Recitea poezii una după alta în pauzele dintre cantautori: Valeriu Sterian, Mircea Vintilă, Dan Tufaru, Nicu Alifantis care a cântat la sfârșitul spectacolului “Trăiască România “ care a făcut să se ridice sala în picioare și să cânte alături de el. Însă vocea lui Adrian Păunescu se auzea ca un vulcan peste vocile noastre.

În cadrul spectacolului am îndrăznit să intru fugitiv pe scenă să-i dau cu autograf prima mea carte “Ochi deschis “. S-a uitat la mine ca un Zeu Olimpian, și mi-a răspuns: “ Mulțumesc.“.

A răsfoit cartea pe scenă, în timp ce cânta Florian Pitiș și după ce a terminat de cântat  “Andrii Popa “și “Avram Iancu “, Adrian Păunescu, în fața sălii arhipline a spus: ”Am primit de la concetățeanul dumneavoastră cartea de poezii Ochii Deschis. Îmi place. Domnule Țene, vino pe scenă! “Am intrat pe scenă, puțin timid cu privirea întrebătoare la Poet. ”Dragi drăgășeneni, aveți în fața dumneavoastră un mare viitor poet. Să-l aplaudăm!

Am ieșit de pe scenă roșu ca racul la față în aplauzele concetățenilor mei dragi.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Adrian Păunescu – fascinația Poeziei a unui Vulcan în erupție”

Heidi S. SIMON: Valeriu Câmpeanu – Oameni, valori și destine

Poetul,  scriitorul,  eseistul Valeriu Câmpeanu este cunoscut de mult timp cititorilor israelieni din scrierile sale publicate în „Revista mea” cu ani în urmă, și mai recent, nu o dată în „Revista familiei”.  Pe pagina de față simt nevoia să exprim impresiile mele despre volumul de memorii ale scriitorului, întitulat atât de sugestiv, „Oameni, valori, destine”.  Țin în mână o carte subțire de 132 de pagini, întrebându-mă cum a reușit autorul să cuprindă într-un spațiu atât de mic amintiri minunate despre niște oameni de cultură români, pe care i-a cunoscut în diferite perioade de viață.  Cu unii prin relații de lucru, cu alții prin legături de prietenie, simpatie și admirație profundă. Cititorul reușește însă să-i cunoască sau să-i recunoască pe toți, datorită portretelor fidele, cinstite și fără ascunzișuri pe care ni le oferă scriitorul acestui volum de amintiri. Acțiunea cărții se petrece în Craiova, deseori și în București, în perioada comunismului, apoi și în timpul revoluției din 1989 la care autorul participă cu entuziasm tineresc, cu dăruire și speranțe într-un viitor frumos pentru țara sa.

Urmează apoi dezamăgirea, întrebările pe care și le punea fiecare participant la acest act patriotic despre adevărații conducători ascunși în spatele elanului patriotic al multor tineri care și-au sacrificat viața, fără a afla cine împotriva cui luptă cu adevărat,  cine va obține până la urmă victoria pentru a se bucura de ea. Ajungând în acest punct, autorul se retrage din mișcarea revoluționară, fiind dezorientat și depășit de situație. Și nu era singurul, astfel că în perioada următoare, postrevoluționară, au intrat în conducere alte persoane, interesate de a ocupa poziții înalte, lăsând idealurile în urmă,  pe mormintele victimelor.

Pe lângă problemele ideologice însă, cartea domnului Câmpeanu este o frumoasă biografie a unui tânăr poet talentat,  dornic să-și facă talentul cunoscut în lumea literară. Ceea ce desigur nu era o treabă simplă, și nicicând nu este ușor pentru tinerele talente să înainteze în carieră. Uneori este nevoie și de ajutorul destinului, de o întâmplare fericită, de oameni încrezători în potențialul tinerilor care să întindă o mână de ajutor.Cred că autorul a avut uneori șanse benefice care l-au ajutat să pătrundă în lumea scrisului. Cum a fost de pildă întâlnirea cu totul întâmplătoare cu Zaharia Stancu, șeful Uniunii Scriitorilor de atunci, care a aruncat o singură privire indiferentă peste poeziile autorului, după care a chemat pe secretarul de partid să se ocupe de,, acest tânăr care se pare că are ceva mâzgă în ce scrie „mâzgă fiind probabil potențial/”.

Acesta fiind începutul, tânărul a intrat cumva în mod oficial în rândul truditorilor de condei. O persoană mai apropiată de autor în acea perioadă de început a fost poetul Ștefan Augustin Doinaș, care s-a comportat sincer și prietenește,  explicându-i multe situații de care un nou venit nu avea de unde să afle. L-a luat și într-o deplasare la șantierul naval din Galați în scopul scrierii unui reportaj, la care participau Doinaș, Ion Manolescu și autorul, Valeriu Câmpeanu. Prezența lor pe șantier, ca și scrierea reportajului constituie o ironie, uneori chiar satiră la adresa obiceiurilor comuniste.

Ulterior scriitorul a cunoscut multe personalități ale vremii, povestind despre aceștia diverse întâmplări care amintesc momentele primei întâlniri,  apoi realizează portretele fiecăruia, multe scrise cu deosebită simpatie și admirație. Din aceste descrieri foarte reușite din punct de vedere literar se simt sentimentele sincere ale autorului față de aceste personalități. De pildă, o persoană încântătoare din viața scriitorului este actorul Florin Piersic: un om prietenos, deschis cu toată lumea, volubil, gata să fie prietenul tuturor,  nu are nici o urmă de aroganță în caracterul său, este gata să ducă discuții infinite cu oricine despre orice subiect.

Deoarece am avut plăcerea să-l cunosc și eu pe acest mare actor când a răspuns unei invitații a Asociației Scriitorilor din Israel, pot spune că portretul făcut în carte este atât de autentic, atât de bine i s-au creonat trăsăturile de caracter, încât am avut impresia că mă aflam fizic în preajma sa.

Alt moment minunat din carte este călătoria nocturnă prin București a autorului pe urmele lui Marin Preda. Șoferul taxiului, un personaj pitoresc cum rar se întâlnesc, a fost întâmplător și șoferul lui Marin Preda. El cunoștea toate locurile unde se oprea maestrul în nopțile când se plimba prin oraș, ca leac împotriva insomniei. Astfel aflăm multe lucruri interesante despre marele scriitor român, cunoaștem locuri de distracții unde nu intrau cetățenii de rând, dar întâlnim mulți actori renumiți care se întâlneau pe acolo pentru o „deconectare” în jurul unor halbe cu bere; dar mai ales aflăm despre colțurile retrase, pline de farmec din Cișmigiu, unde Marin Preda prefera să se retragă în liniștea nopții  pentru a scăpa de gălăgia și fumul dens din interiorul restaurantelor. Șoferul fiind singurul martor al acestor momente de reverie. Și a locurilor unde puteau vorbi fără a fi auziți de nimeni: nu lângă tufișuri în parc, dar nici lângă masa din local,  dotată cu microfoane.

Ultimile două capitole sunt dedicate unor personalități pe care autorul îi venerează din tot sufletul, îi iubește și respectă fără limite. Primul fiind Tudor Gheorghe, actor, care ține minte mii de versuri populare, dar și ale marilor Continue reading „Heidi S. SIMON: Valeriu Câmpeanu – Oameni, valori și destine”

Florin-Cezar CĂLIN: Bolile paranormale ale dorului…

Bolile paranormale ale dorului…

 

Nu mai ştiu care e data … când te-am integrat în nimb,

… însă ştiu precis când soarta mi te-a dăruit … în schimb.

”- Eu zăceam într-o durere şi plângeam între tenebre!”.

… cu iubirea îngheţată … delirând vorbe celebre.

 

– Simt că n-aş fi fost nimica! … doar iluzii şi păcat,

… dacă în dragostea noastră … tu nu m-ai fi implicat.

– Aş fi fost un suflet putred, însetat de arogantă!,

(un trofeu promis chiar morţii … fără nicio importanţă).

 

Astăzi simt cum defilează, dragostea, în al meu sânge,

… descărcând vise truncheate, searbede sau chiar nătânge.

(dintr-o arie de jale … dar cu notele trufaşe),

…. integrate-n portativul … dorurilor mele laşe.

 

– Apărându-mi de niciunde, invadezi plămâni şi vene!,

… sângele, ce pân’ atunci … mi-a cărat în ele lene.

… şi-ai revigorat prezentul … cu prezenţa ta umilă,

maltratându-mi tu trecut, sistematic, fără de milă.

 

Invadezi tăceri sinistre … care-ncep a dispera,

… demolezi ziduri, pe care, nu le ştiu escalada.

– Aprinzi felinare stinse, schimbând gânduri îndoite!

iar peste rugina umbrei … strângi speranţe învechite.

… plagiezi destinul care … m-a trădat definitiv,

(învăţându-l să devină, mult mai dur, chiar incisiv).

… walkirii de-acuma hâde, ce păreau libidinoase,

le-ai făcut tu chiar zeiţe … cu seducţii voluptoase.

 

Prins cu lanţuri de-a ta gleznă, tu de rău m-ai izolat,

… punând soarta să-mi descânte, spiritul meu alterat!.

(demonii, cândva, creştini, i-ai trimis în lumea mare),

… scoţând dorul din Infern sau din boli paranormale.

 

 *walkirii = cele trei divinități mitologice scandinave, fiicele lui Wotan, fecioare războinice și foarte frumoase.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

Iulie 2019

Dorel SCHOR: Hampton Court

După ce am revenit de la Hampton Court, fosta rezidenţă preferată a suveranilor britanici, l-am întâlnit întâmplător pe Aron Dekel, veche cunoştinţă şi antreprenor de succes. El tocmai făcuse un tur prin marile magazine Harrods şi revenise încântat de diversitatea mărfurilor şi de faptul că soţia sa nu găsise nimic pe placul ei. I-am relatat câteva amânunte despre construcţia palatului regal, m-am gândit că îl poate interesa ca… om de meserie.

– De fapt, cel care a construit palatul a fost favoritul regelui Henri opt, cel cu multe neveste, precizez. Pe favorit îl chema Thomas Wolsey, care reuşise în scurt timp să devină ministru, cardinal şi legator al papei. Până într-atât se simţea stăpân pe situaţie încât se adresa suveranilor străini, în scrisori „Eu şi Regele etc”. Întâi el!

– Dar el câte neveste avea? se interesă Dekel.

– Nu-i vorba de neveste. Thomas ăsta, de cum se văzu promovat, cumpără Hampton Court şi hotărâ să construiască un palat cu nu mai puţin de o mie de camere…

– Dar câte neveste avea? insistă Dekel.

– Avea patru sute de servitori care îngrijeau de casă! Clădirea înconjura cinci curţi interioare, fiecare prevăzută cu imense bucătării. Fastul era inimaginabil, petrecerilor li se ducea vestea…

– Dar câte neveste avea amiralul ăsta?

Continue reading „Dorel SCHOR: Hampton Court”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (61)

Unirea Basarabiei cu România

Astfel, la 4 iunie 1917, soldaţii moldoveni din garnizoana Chişinăului organizează în Piaţa ,,Slobozeniei” (Libertăţii) un mare miting, la care s-a cântat ,,Pe-al nostru steag e scris unire” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 45, din 6 iunie 1917). Apoi, la 6 iunie, organizaţiile moldoveneşti, militare şi civile, fac în gara Chişinău o primire entuziastă celor 1200 de ardeleni, care mergeau spre Iaşi, oferindu-le un steag, pe care la întoarcerea de pe front să fie scris: ,,Unirea tuturor românilor”, şi o icoană care să fie aşezată în biserica din Alba Iulia (,,Cuv. Mold.”, nr. 47, din 14 iunie 1917). În acest context, într-un articol, intitulat ,,Moldoveni şi Români”, se arată originea neamului românesc şi legătura ce uneşte pe moldoveni cu românii din celelalte provincii: ,,Suntem români, strănepoţi de-ai lui Traian! O spunem cu mândrie, cu încredere! De o sută de ani, ne-au fost astupate gurile noastre ca să nu putem grăi cu fraţii noştri. De-acum, lacătele de pe guri ne-au căzut şi noi strigăm din răsputeri că ne recunoaştem ca fraţi cu toţi românii din toate părţile…Nu vă ruşinaţi şi nu vă temeţi să spuneţi deschis oriunde şi oricui, că sunteţi români, fraţi buni cu românii de peste Prut şi de peste Carpaţi” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 45, din 6 iunie 1917).

Procesul istoric al trezirii şi unităţii naţionale îşi urma cursul, el nu mai putea fi oprit, dar obstacolele nu au lipsit. Ucrainenii din Rusia cereau şi ei autonomia naţională şi teritorială a regiunilor locuite de ei, iar la Kiev s-a întrunit Rada naţională, care revendica toată puterea legislativă şi executivă în Ucraina. La 3 iulie 1917, guvernul provizoriu a recunoscut Rada centrală ca autoritate superioară în Ucraina, dar, la 13 iulie, aceasta trimitea o telegramă de convocare şi comisarului gubernial al Basarabiei, pentru a lua parte la o consfătuire la Kiev. În aceeaşi zi, la Chişinău, la redacţia ziarului ,,Cuvânt Moldovenesc”, a fost organizată o ,,adunare a moldovenilor cu împuterniciţi de la mai multe organizaţii”, unde s-a discutat telegrama Radei, din lectura căreia rezulta că ,,ucrainenii ar dori ca Basarabia să facă parte din viitoarea Ucraină autonomă”. Adunarea de la Chşinău răspundea Radei de la Kiev că ,,Basarabia va rămânea autonomă, legată cu Ucraina autonomă (numai) prin legături de amiciţie…” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr.59, din 20 iulie).

Aspiraţiile naţionale ucrainene erau legitime, dar Rada de la Kiev a formulat pretenţii teritoriale asupra Basarabiei, care nu era şi nu fusese vreodată parte a Ucrainei. Moldovenii (românii) protestară energic împotriva acestor pretenţii, iar primul protest provenea din partea adunării delegaţilor organizaţiilor politice, naţionale, profesionale şi administrative din Basarabia, care se întrunise la Chişinău în prezenţa unui comisar al guvernului provizoriu. Adunarea delegaţilor protesta cu hotărâre, la 16 iulie,   împotriva pretenţiilor neîntemeiate ale Radei din Kiev şi decidea să nu recunoască, ,,sub nicio condiţie” (Nistor), anexarea Basarabiei la statul ucrainean împotriva voinţei sale şi să ceară protecţia guvernului provizoriu. Adunarea alegea o comisie, pentru elaborarea unui statut organic de organizare politică şi administrativă a Basarabiei .

Protestul adunării delegaţilor din Chişinău împotriva pretenţiilor ucrainene asupra Basarabiei a aflat un răsunet puternic la Odesa. Acolo se instituise un Comitet revoluţionar, RUMCEROD, care reprezenta armata rusă de pe frontul român, marina de război din Marea Neagră şi toate organizaţiile de muncitori şi ţărani din Basarabia şi din gubernia Chersonului. Majoritatea soldaţilor şi a membrilor acestor organizaţii era alcătuită din români (moldoveni), care îşi puteau impune punctul de vedere. La cererea lor, la 20 iulie 1917, Rumcerod-ul a adresat primului ministru Kerenski un protest foarte energic, prin care respingea categoric toate pretenţiile ucrainenilor asupra     Basarabiei şi cerea guvernului provizoriu să recunoască oficial românilor din Basarabia ,,dreptul de a se guverna prin ei înşişi în hotarele lor istorice şi etnice”: În telegrama de protest se arăta: ,,Sfatul deputaţilor soldaţi şi ofiţeri moldoveni de la Odesa…protestează împotriva faptului…că Rada ar dori ca Basarabia să intre în viitoarea Ucraină…Soldaţii şi ofiţerii moldoveni.., unificaţi în soviet, resping în mod categoric orice posibilitate de anexare a Basarabiei la Ucraina…, orice pretenţie a ucrainenilor o consideră ca o uzurpare…, ca imperialistă, împotriva dreptului de autodeterminare al poporului moldovenesc”.  

În încheierea protestului, Comitetul declara că va lupta prin toate mijloacele ,,pentru autonomia Basarabiei, pe baza principiilor anunţate de revoluţie…”. Într-adevăr, s-au organizat o serie de întruniri ale românilor din Basarabia, care au protestat împotriva pretenţiilor Ucrainei, mai multe organizaţii naţionale cerând cu insistenţă autonomia ţării lor. În faţa protestelor energice şi unanime ale românilor,  pretenţiile neîntemeiate ale Ucrainei asupra Basarabiei s-au năruit, guvernul provizoriu,  prin ministrul de interne Ţereteli, trimitea o telegramă la Chişinău, în care, pentru prima dată, recunoştea autonomia Basarabiei. În noile condiţii, Rada ucraineană expedia o telegramă Partidului Naţional Moldovenesc, în care afirma că ,,niciodată nu a râvnit să cuprindă teritoriile moldovenilor sau să răpească ceva din ele” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 66, din 6 august 1917).

În aceeaşi vreme, soldaţii de pe frontul român făceau un demers semnificativ, spre concretizarea aspiraţiilor politice şi naţionale ale românilor din Basarabia. Astfel, la îndemnul Comitetului militar central, condus de sublocotenentul Gherman Pântea şi camarazii săi, P. Varzar şi P. Harea, la 16 iulie 1917, soldaţii moldoveni adoptau hotărârea de a convoca la Chişinău, o adunare provincială, un Sfat al Ţării, care să elaboreze un proiect de autonomie naţională şi teritorială pentru Basarabia .

În evoluţia ideii de autonomie, un rol important l-a jucat Congresul popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev, între 8/21-14/27 septembrie 1917, la care au participat şi şase delegaţi moldoveni, doi dintre ei fiind aleşi în consiliu (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 89, din 1 octombrie 1917). În rezoluţia Congresului era consemnat ,,dreptul la autodeterminare naţională personală, adică la constituirea naţiei într-o alianţă de drept public, care să cuprindă pe membrii săi de pe toată întinderea statului”. În numele românilor din Basarabia, Teofil Ioncu, membru al delegaţiei din partea Partidului Naţional Moldovenesc, a precizat următoarele: ,,Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile duşmanilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti”. El s-a opus încercărilor de a reduce Basarabia la un simplu guvernământ al Ucrainei şi arăta: ,,Dacă în aspiraţiile noastre politice ne vom lovi mereu de deziluzii, atunci noi, urmând drumul necesităţii care nu cunoaşte hotare, din prieteni ai democraţiei ruseşti ne vom face separatişti”. Evenimentele au urmat acest curs nefast, Ucraina nu a renunţat la pretenţiile sale teritoriale, iar democraţia rusă a cedat în faţa asalturilor ofensivei bolşevice, care a preluat puterea la 25 octombrie 1917   (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 89, din 1 octombrie 1917).

  Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (61)”

Camelia FLORESCU: Poeme (1)

LANȚURILE PLOII

 

Cărările își plâng ursita și ploile nu-ncap în noi

Se sting potecile sub pașii rărindu-se din doi in doi

E sânul urbei plin de boală și cetățeanul turmentat

Și azi este mereu la posturi sub crucea grea, de nepurtat

 

Cu buze siluind minciuna, ca pe-o vioară tremurând

Mi-aș arunca pe umeri  cerul și l-aș desface rând pe rând

L-aș rumeni la foc de stele, în ștreanguri verzi l-aș atârna

L-aș vămui oră cu oră tot restul vieții de-aș putea

 

Cu spatele rănit de vorbe care s-au scris dar nu s-au spus

În păr cu lanțurile ploii urcând prin noi de jos în sus

Nu mai găsesc de mult cărarea, îmi beau iubirile și tac

Cu mâna stângă proptesc cerul, cu mâna dreaptă cruce-mi fac

 

Se sparge-albastra călimară a ochilor bolnavi de dor

Pe străzile pustii sar lotrii cu flintele la purtător

Trimite-mă în lume, mamă, cât unde să mă-ntorc mai am

Sau lasă-mă pribeagă-n mine și văduvită de-al meu neam

 

 

NU MI-AM NUNTIT ANUME

 

Nu mi-am nuntit albastru rug anume

Dar s-a -ntâmplat așa să-ți trec prin gânduri

Și tainice cuvinte printre rânduri

Să îi găsească  dragostei un nume

 

Nu mi-aș fi stins pe tâmple nopți fardate

Dar s-a-ntâmplat cumva să dai de mine

Și ore mari s-au prins ca-ntr-un ciorchine

Sub vraja ta, amenințând ciudate,

 

Să mă încurce, bolta s-o coboare

Atât de jos încât să-mi uit lăstarul

Să nu-mi mai pot delimita hotarul

Să nu mai știu să-ți scriu nicio scrisoare

 

Și am rămas în urmă fără tine

Ca să mă pierzi am vrut și am sperat

Când ploile te vor fi-nconjurat

Să poți să uiți de noi, să uiți de mine

 

Nu mi-am nuntit anume ghilotine

Tic-tacul inimii să-mi dirijez spre tine!

 

 

NU TOT SE ARUNCĂ

 

Am trăit, copile, într-o lume-n care

N-aruncam nimica, totul reparam

Și din viața toată ca-ntr-o vindecare

Grâul de neghină blând îl separam

 

Am trăit, copile, într-o lume dreaptă

Nu mințeam amarnic, nu huleam nedrept

Și din viața toată, vorba înțeleaptă

Ne-ajuta puternici s-o luăm în piept

 

Am trăit, copile, uneori nevoii

Să-i privim amarul ca-ntr-un ochi străin

Am fost viața-ntreagă poate, fii ploii

Dar n-am dat o palmă niciunui creștin

 

Dacă azi, copile toate nu merg bine

Nu știu eu să judec, viața nu-i ușoară

Dar ți-aș spune totuși, să știi de la mine

Nu tot se aruncă, se mai și repară!

 

 

MAICĂ ȚARĂ

 

Ține-ți, maică țară, fruntea sus în lume!

Cât ești tu de mică, vulturii te vor

Chiar de-au rupt din tine, malurile-anume

Chiar de-ți plânge Delta și munții te dor

 

Continue reading „Camelia FLORESCU: Poeme (1)”

Adrian SCRIMINȚ: Ceartă și împăcare

Ciudat pământ, când trăieşti în el îl sudui de-l iau dracii şi când eşti departe de el îţi e dor. Nu trebuie s-o experimentaţi, că am făcut-o eu. L-am părăsit ca traficant de coca cola. Vigilenţii de la graniţă nu m-au crezut pe cuvânt şi atunci a trebuit să improvizez. „Mă băiete – îmi spuneau dumnealor – tu mergi în Italia, prea fain eşti îmbrăcat!…” Am fost returnat în patria mumă. Mi-am luat de toţi banii cutii de coca cola, căci aşa mă sfătuiseră persoanele umblate din autocar, mi-am pus o cravată peste un tricou, peste tricou un sacou, şi mi-am pus apoi toţi pantalonii pe care îi aveam pe dedesubtul pantalonului de stofă. Să nu vă mai spun de adidaşii albi din picioare. Ca să par mai convingător mi-am ciufulit părul şi mi-am luat o atitudine cât mai buimac posibilă. Grănicerii sârbi se uitau la mine perplecşi. „Mă duc la Vrsak să vând marfă! Sunt student şi nu am bani să îmi continui facultatea…” – le explicam, văzându-i cam încurcaţi atunci când îmi scotoceau valizele burduşite cu cărţi. Deghizarea asta a mea i-a făcut chiar să mă scutească de vamă.

După mai multe emoţii şi controale poliţieneşti, m-am văzut în sfârşit balerin într-unul din cele mai moderne teatre ale fostei Yugoslavii. Primirea pe acel pământ mi-a fost dată pe măsură: viitorii mei colegi nu mai văzuseră niciodată un dansator atât de schilod. Degeaba le explicam eu că eram venit dintr-o altă lume, că proveneam dintr-o epocă de aur şi împliniri măreţe, că îmi pierdusem toţi dinţii datorită acelor timpuri şi că aveam lordoze şi alte boli cronice ale oaselor, că făcusem cunoştiinţe acute cu foametea; că tot nu le puteam volatiza indignarea. Nu au stat prea mult pe gânduri şi m-au trimis cu forţa la tras de fiare. Cu timpul m-am înzdrăvenit. Am înaintat rapid şi în rang, de la balerin de ansamblu cum venisem din România, m-au avansat rapid la solist trei, când le-am câştigat o diplomă la un festival internaţional de balet m-au făcut solist doi, un fel de a sări de la gradul de sergent la cel de căpitan şi apoi la cel de maior… Şi uite aşa am devenit şi fruntaş la oraş.

Glasul pământului natal mă chema, îmi era dor şi de părinţi, şi de cei patru fraţi ai mei. Când am ajuns acasă, în concediu, taică-meu nu mai putea de bucurie. Din banii care i-am dat şi-a luat mobilă în bucătărie. „Că la voi vin fetele, mie mi-a trecut veacul!” O descărca încet din camion, cu intenţie, ca să îl vadă toţi vecinii. „Doar o dată îmi vine feciorul din străinătăţuri, ce dracu’!…”

Vremuri grele pe la noi. Reîntors la datorie, în Serbia. Ca să nu mă mai cheme pământul părăsit, mi-am cumpărat o antenă parabolică şi mă simţeam ca acasă. Ca să mă apropii şi mai abitir de ai mei mi-am contactat şi ambasada. S-au bucurat foarte mult. Nu mai avuseră onoarea să fie contactaţi de un balerin. Îmi explicau că le-am mai descreţit frunţile, că în general atunci când erau sunaţi de ai noştri, li se cereau să intervină cu promptitudine atunci când li se confiscau mărfurile de la piaţă…

Gălăgios popor, vesel şi rusofil. Dar cât de iubitori erau ei pentru colegii mei ruşi, pe atât eram eu în fruntea petrecerilor lor, ca invitat principal. Şi salariul era mare, pentru vârsta mea chiar mai mult decât satisfăcător. De când îmi părăsisem ţara, chipurile pentru reprezentarea ei pe alte meleaguri, nu îmi mai aminteam ce era foamea şi nici nu mai aveam vise cu festinuri măreţe…

Într-o zi, o vecină mi-a împărtăşit o veste care mi-a schimbat puţin direcţia vieţii: „Dacă vine războiul peste noi ce ne facem? Dumneavoastră mai rămâneţi aici?” Am ridicat cam mult prea nepăsător din umeri: „Staţi liniştită că nu va fi nici un război!” A doua zi s-au cam răstit colegii la mine. Nu neapărat sârbii cât mai ales ruşii. „Ce mama dracului vă trebuie vouă NATO? Vreţi să trimiteţi şi avioane?! Aveţi de gând să nu mai aveţi cu ce zbura?” Am sunat de urgenţă la ambasadă şi m-au liniştit. „Se duc negocieri, nu va fi niciun război! Spuneţi-le ruşilor să bea câţiva litri de votcă şi să se calmeze!” Le-am transmis mesajul ambasadei. Râdeau. „Dacă rusul bea votcă nu se mai calmează, se enervează şi mai abitir!!!”

Peste câteva zile am fost chemaţi toţi străinii în cancelaria de balet a directoarei. „Va fi război – ni s-a spus. Dacă vă decideţi să rămâneţi veţi fi protejaţi şi trataţi ca şi cum aţi fi de ai noştri!” Am mai rămas doar eu – om de onoare şi în toiul sezonului, în luna martie nu se prea făceau pe nicăieri angajări; şi doi prieteni de-ai mei, ruşi, alcoolici.

Când a căzut prima bombă, într-o cazarmă militară, eram singurul locatar dintr-un bloc de zece etaje care îşi făcea cartofi prăjiţi. Restul oamenilor cu scaun la cap se retrăseseră prin buncărele antiatomice. Mă gândeam că nu mi-o veni neapărat mie sorocul. Ne-au tăbăcit americanii timp de trei luni numai din aer, de pe vapoare şi din submarine. Continue reading „Adrian SCRIMINȚ: Ceartă și împăcare”