Anatol COVALI: Nu mai mă tem

NU MAI MĂ TEM

 

Nu mai mă tem.Curajul ce mă-ndrumă
de la un timp pe ultimul drumeag
e vesel şi tot timpul pus pe glumă
dorind din răsputeri să-mi fie drag.

A alungat din mine-orice tristeţe
şi visurile mi le-a-ntinerit
spunându-mi că şi-adânca bătrâneţe
poate să aibă un superb zenit.

Orice durere ce-ar dori să scurme
în trup, dispare-atunci când îi zâmbesc,
fără să lase niciun fel de urme,
căci sub privirea mea se şterg firesc.

Am noi puteri şi alte perspective
de când mi-am făurit un alt destin
din care-am alungat orice derive
şi bucurii am semănat din plin.

Nu mai regret nimic. Cred cu tărie
că nu pot fi înfrânt, c-am să înving
şi că de-acum, şi-ajuns în veşnicie,
voi înflori mereu în loc să ning.

————————————–

Anatol COVALI

București

28 iunie 2019

George ANCA: Cei de peste o mie de ani

X

 

de-atâta ţărmuire de-a frunzelor plointe

cu liniştea urării pe jumătate fum

tăindu-te alarmă pe ornicele sfinte

dar drag de niciodată zadarnic îl mai vrum

 

         Apus consumat. Şuier de tren, icnet de coş, zbârnâit de elice. Bărbatul cade cu sârmele de înaltă densiune. Femeia îi urmează ţeapănă. Ceilalţi nu cad, taie valea pe 3 – 4 poteci. Dacă n-am fost atent, plătesc. Să văd cum mă răzbun. S-au dus mai toţi. Pilotarea s-a terminat pe vecie. Credeam c-o să-mi meargă. Să încetinească, şi eu să cobor. Am nişte torturi pe dinăuntru.

         Nu vreţi să vă mai spun despre păduche? Altădată. De ce, mă, ce e mai frumos? Nu l-am răbdat înmulţindu-se pe capul meu mai mult de zece ani, când m-am îmbătat. S-a făcut mare, a început să mă sâcâie şi de-aia m-am îmbătat. Sau m-am îmbătat pentru că i-am dat o prăjitură? Nu mai dădusem aşa ceva niciodată, nimănui. Scuipă.

         Îl băgasem în spital, zicea c-o să moară. Am greşit că i-am dat atunci o prăjitură? Vorbeşte singur. Dă seul încoace. Tare. N-auzi să dai seul? Nu mai e nevoie, toţi ăştia fripţi au fost unşi. Ai rămas tu să te ung a doua oară. Nu-ţi bate joc de mine, nici să te botezi de două ori nu e bine. Nu mă mai unge, altfel şi eu să-ţi dau cu sfânta veste-bună în cap. Iar bate câmpii. Ăsta moare, pentru ăsta trebuie să dăm telefon la salvare. Ăsta nu se potoleşte. Ăsta nu ştie multe. Ăsta e disperat, puşcăriaş. Ăsta îţi dă în cap. Lasă, că mai e niţel, urmele incendiului au rămas numai pe faţă, sub seul donat cu atâta dărnicie de persoane particulare.

         Afară plouă. Rog analiza! Acum analizăm afară plouă. Analizăm afară. Analizăm plouă. Rog analizaţi afară plouă! Vrem să analizăm afară nu mai plouă. Treceţi în scripte. Concret, concret, vă rog, pupăză cuc coacăză nuc coacăză cuc pupăză nuc.

         Scrie întrebarea. N-am ce scrie, nu întreb. Răspunde, ce înseamnă să rezist (frunză)? Înseamnă să nu cazi din copac nici toamna. Aluzii la Solomon (iubită – copac)? Nu, la apostolul Pavel. Pavel era impotent. De unde ştii. Mi-a spus bunicul. Poate bunicului tău i-a spus bunica ta. Bunicul zicea la adulter dumnezeu. Putea să-i zică şi Adam. Adam n-avea pantaloni. Bunica n-avea rochie. Nu mi-a lăsat poze. Nici tu ei. Vrei să fiu eu bunicul meu şi tu bunica mea? Îi îmbrăcăm cu hainele noastre. Şi mergem noi în rai.

         Tu ai ceas. Lumea s-a întors. Nepoate, ce zic eu? La ce să se întoarcă omul? Mai bine rămâi acolo unde te afli. Mai bine şi mai bine să nu pleci, cumnate. Staţi aşa, am stins lumina, nu vă speriaţi. În şcoală, când jucaţi teatru, ce v-ar fi păsat? Vă trebuiau stele? Nimic mai simplu. Vă trebuia să râdeţi ori să râdă lumea, repede un monolog. Acum aveţi amândoi ţigările aprinse în întuneric, altfel nici nu v-aş recunoaşte, pe unde aţi fi, încotro aţi apuca-o. Ia zi, nu e ca pe front, nene Ioane? Nici pomeneală. Făcuşi tu întuneric, da’ nu e nicio nenorocire.

         N-auziţi gălăgie, nu-i aşa? În satul nostru e şi linişte, e şi gălăgie. Parcă s-ar lupta nişte oameni în curtea vecină. Mai vedea. S-ar putea bate, dar nu pentru ceva ca lumea. Parcă i-aş cunoaşte. Nu-i interesează. De-ar fi venit cei cu care aranjasem, n-am prea ştiut eu să-i pregătesc. Patru cară pe altul. Aşa, mă, fire-al dracului, mă dăduşi jos şi pe mine. Scoal’ şi pune mâna iar. Aţi lăsat greul pe mine. Eşti mai tânăr, de. Nu e prieten cu tine? Ăsta nu e prieten cu nimeni.

         Te-mbătaşi, mă, porcule! N-auzi, trezeşte-te şi hai acasă. Na, că-mi scăpă şi mie. L-am adus până la poartă, acum du-l tu acasă, Gheorghe. Cum, nu puturăm patru oameni, şi eu singur să mă lupt cu el până acasă pe zăpada asta, noaptea…? Să-l ducem iar pe sală. Hai, mă, la tac-to. Du-te tu. Al dracului, credeam că nu vorbeşti, cine eşti, mă? Dracu’! E, îl auziţi? Tu erai,mă, dracu’? Uite, mă, că nu e mort. Ia să vedem dacă are ceva în pantaloni. Râmă. Râmă.

         Aprind lumina. Au plecat repede oamenii mei şi nu e nici a mia parte din cât am vrut. O noapte a stat omul ăla beat pe ciment. Eu tocmai mă întorsesem şi am crezut că înnebunesc şi de teamă şi de frig, ascultându-i cum îşi băteau joc de el, că aşa era drept.

         Spune mai bine ce mai e pe la oraş? Bine. Taică-tău are acelaşi servici? Da. A fost deştept. Am rămas eu în locul lui. Eşti tânăr. Ai timp. I-ai semănat. Te-a dat la şcoală. Când am plecat în armată, era de părere că şi viaţa toată mi-o pot trăi ca militar. Dacă-ţi place… Mie? Nu-ţi place, ai? Plec iar. Ai şi tu grijă să te aperi. Te aperi dacă poţi, dar tu poţi. Vreau să-mi daţi ajutor. N-ai tu nevoie de ajutorul nostru… Dacă-ţi putem fi de ajutor…

         Îi las pe unchiul şi pe cumnatul său. Pe jos e cadavrul din noaptea trecută. Stau de o parte nevăzut. Le spun să mă aştepte un pic. M-aşteptaţi un pic, fac rost de ţuică. Dispar. Doar că n-o fi dormind ăsta aici, da’ cine-o fi? Seamănă cu nepotul tău, mare minune. Măă, eşti mort, ce e cu tine? Doamne fereşte. Hai să-l cărăm în pat. Să-l aşteptăm pe nepotu’. El abia a venit, poate-l salvăm. Pe cine, n-ai pe cine salva, nu l-a salvat nici nepotu-meu. Auzii eu ceva. Nu înţeleg de ce vorbea într-una de armată. Nu de armată, de război. Mă mir că avem doar un mort. Nu vorbi aşa, că acum s-a terminat. O fi înnebunit ca mă-sa. Soru-mea.

         Când erai tu la şcoală şi eu nu plecasem încă, ai spus o poezie frumoasă, din istorie. Mai spune-o şi acuma. O ştiu pe toată, dar… Aha… ţi-e greu. Stau şi mă gândesc dacă nu e păcat. Dar ăsta n-a fost păcat? Uite ce-ai făcut. Eu? N-am zis nimănui nimica de când m-am întors din armată… Nici eu de când m-am întors din război… Ia-l tu de mâini, că eu îl apuc de picioare.

         Ce fericire să vezi şi să nu poţi, lucru lângă lucru, să creezi ce ţi-ar aduce bucurie. Am ajuns un necunoscător perfect. De-aş fi stafia măcar a unui obiect. Mi-aş da mâinile pe alte mâini. Moarte neodihnită, contorsiuni mărunte. Bătrâneţea e în lună. Îţi scriu această scrisoare, convins că citind-o vei veni să mă mai vezi. Universul mă face să gem.

         Redactorul şef adjunct i-a făcut semn şefei de secţie, să stea şi ea, că o interesează. Nu mai sunt bolnav. Ai fost bolnav, când? De sărbători. Dar ştii schimbările? Deci nu poţi vorbi cu oricine despre orice. Am un fragment, citit nu prea răguşit, de Tudor Muşatescu. Nu se mai poate da ceva (de dragul culorii). Am auzit că ai un scriitor… M… Ion Iovescu. Da. Ţine-l, deocamdată nu merge. MRP mi-a promis că va citi din jurnalul său. Din orice jurnal, la cine mergi, vezi să aduci ceva care ştii tu că ar merge. Adrian Marino a zis că scrie despre biografii, dar nu l-am găsit. Lasă-l, dacă nu l-ai găsit… Pe Profira Sadoveanu am abandonat-o. De ce, Sadoveanu acoperă o epocă literară. Sigur, sigur. De ce? Dacă are pagini frumoase… ea este… Mircea Ciobanu scrie nişte epistole. Mă gândesc…Care Mircea Ciobanu, cu Martorii? Da, cu Martorii. Lasă-l. Nu numai memorialistică. Nu, am o imprimare cu Euge Barbu: voi mai scrie şi alte volume intitulate jurnal, vor fi de fapt romane, câteva. Aşa spune. Mda… Pe urmă, am o falsă slăbiciune pentru Demostene Botez, vedeţi, îşi scrie memoriile, au un preludiu, scriitorii, măreţia lor. O ţinută etică. Da, doamnă.

         Imediat după prolog. Stau de vreun ceas înţepenit şi trag cu urechea. Mi-e frig. Sunt la mine acasă şi mi-e frig. O fi unu noaptea. Stelele fac frig. Să mai ascult. Patru inşi îl cară acasă, beat. Eu stau în umbră, ei în întuneric. De la aşa, mă, fire-al dracului la râmă, râmă, râd. Râd şi eu şi tremur de frig. Hă, hm. Ce-o să se aleagă de ăla beat, pe sloiul de ciment? Nu i-o fi ruşine? Matale ştii, neică Georgică, şi eu mă îmbăt, da’ o iau şi prin şanţ şi tot mă duc singur acasă. Dă-te dracului. Ba de ce? În halul ăsta… Cine e mă-ta, mă? Curvă…

         Râd iar. Râd şi eu. Stau într-o poziţie fixă. Cine m-o fi obligând. Parcă ăştia… Ia… S-a făcut linişte. S-au potolit. Tuşesc, şi degeaba. Adio. Care-or fi fost. Oare ei or fi fost? Şi beatul? Să-l car. Bună creştere. Trebuie să fi degerat. Îl car ca pe un cadavru. Măcar să fi constatat cei patru ce s-a petrecut. Dar ei s-au dus. Unde?

         Nu ştii, mamă, care-a fost ăla beat. Care? Ai şi tu grijă, soru-meo, să nu mai pice în curte la tine, că îl cărarăm noi la loc. Ce-aveţi, mă, fraţilor… Abia s-a întors fi-meu şi altceva nu aveţi de vorbit? Trebuie să plec. Aici nu mai e de tine. Data viitoare o să te rog să te uiţi pe lucrările mele. Am un băiat popular, la ce să zic… Cu ăla ce facem? Eu zic să se trezească întâi. Nu e din sat. Precis nu e de la noi. Da’ ce-a păţit? Nici nu mai suflă. O să aibă tata de lucru, că-l ajută şi la înmormântări. Să nu-i vorbiţi de fratele meu, că plânge. Atâta-i e, dă mereu de băut cui îl minte, ba că a murit, ba că n-a murit. Păi ăla de-l cărarăm noi la loc e de vârsta lui fiu-tău. Cine ştie, doar că nu i-a venit stafia? Cum l-a speriat ginerit-o pe cumnatul, că e aci. M-a speriat, dar până la urmă, când l-am ameninţat că-i dau în cap, şi-a scos masca. Oricum să ştii, mamă, că nu e a bună. Nu ştiu cu ce inimă o să plec iar.

         Nu mai pleca! Noru-mea a zis că ar veni aici, ne-am înţelege. El nu mai poate trăi aici. Sigur, are alt rost. Noi stăm pe patul ăsta de lemn, dar sunt şi altfel de pături. Şi parcă numai pături? Fratele mare, dacă se întorcea cu adevărat, pe el să-l fi auzit. Mai e cineva. Cine? Bunicul matale. Ia uite, şi de el ţi-ai adus aminte. De el poţi să-i spui lui tata, că ai umblat pe la Dunăre, prin câmpie, şi că i-ai găsit pe-o cruce numele. O să te creadă. Să-i spui asta, auzi? Ia să încerci, să se bucure. Minte-l.  Vezi-ţi, mă fată, de ale tale, tata are pe-ale lui. Băiatul face cum crede că e mai bine, dar ce să spună mai întâi dacă pleacă? Unchiule, nu te supăra, ştii cum arăta Nicolae Bălcescu? Îl văd în faţa ochilor. Dar mai văd eu şi pe altcineva. Şi ai mei au fost cineva, să ştii. Râd, dau măşti pe jos şi uitaţi-vă cum joacă pe ele, rugându-le să-i ajute. Ajută-ne, ajută-ne să-l ducem. Ajutaţi-ne toţi şi toate să-l ducem. Să-l ducem cât nu se trezeşte.

                                                                           

*

         Merg roțile tramvaiului sub noi către apus, se vor deschide uşile şi mulţi vor cădea. Într-un oraş plin de nămol va trece domnul cu pistol oraş ca un atol domnul cu pistol oraş cu maţul gol domnul un pistol. Cu trenul se merge greu, a zis filosoful. Regretă că n-am fost la Europa, în Eforie. Citea plecările şi sosirile. Nu găsise pâine de care căuta. Cumpăra pentru mai mulţi. Am ocolit autogara, un cimitir, oamenii mor, Tudore. Ce visezi, şi bune şi rele? Artiştii se sinucid. M-a invitat la Muzeul Fălticenilor să văd păsări. Statuia în stânga, un soldat, am venit degeaba, ne-am întors. Bustul lui Cuza, ca pe bancnota de 50, nu i se pare, ca-n manualul de clasa a 8-a, că da. În autogară nu aveai unde sta, bătrânul cu barbă avea piciorul tăiat.

         Persoană mută din filme de altădată. Pică frunze politice, m-a luat dracu’. Mai bine mut, pălărier pe Călăraşi. Faci jurnal, biografia nevestei, în loc de droguri. Sunt un democrat. Am fost un om nebun. Aseară se mai putea şi-ntr-un fel şi-n altul. Şi mi-am trădat interesele vitale, nu? Eram minunaţi, eu şi artista. Ea plânge întâi cu ochiul drept, depărtat de mine. Nu sunt eu vinovat. S-a dus liniştea, dar nici nu se aude aproape nimic. Stelele muriseră, cine mai trage sforile? Biografia artistei, nu e viaţa ei.

         Încă stăpâneam anumită avere. Mi-e teamă să mi-o amintesc. S-ar duce timpul trândăviei. Am văzut apusul, nu al meu, pasiunea mea. Mi-am cumpărat ţigări, lunea închise, duminica închise, zilele au trecut. Aveam să-mi scot singur ochii. Nu am nimic de spus în această societate. Să fi murit incendiat. Luna trecuse de zid. Atunci mi-am rupt piciorul. Mai bine nu mi l-aş fi rupt. Aveam de mers din nou. În autobuz, muncitorul mănâncă pâine albă cu salam, firimiturile au acoperit scaunul din dreapta, le dau la o parte, mă aşez, scot cartea şi citesc ontologie.

         Aseară fusesem călcat de cei ce ştiu să ia bani spunând că mai toate trebuie dărâmate, de femeile vorbăreţe la culme, de unul în haină de piele. Le Bateau ivre în original, am luat o traducere, apoi protocolul pentru un club Mateiu Caragiale. Mi-am visat noaptea cartea mea, neapărută încă, se interesau cititorii de aventuri pe toate drumurile, iar înăuntru era poezie. Şi ei fuseseră păcăliţi, în visul meu. Bine-ar fi să mă păcălească şi ei tot în vis, fie şi al lor.

         Aseară, ah, nu e timp pentru aseară. Magazie mare, stoc de mandate. Mă uit la ea ca la un glob de aur, nu ţine la mine, dar o iubesc. Nu e nevasta mea? A vrut să mă prindă în ofsaid. E, ai văzut… A venit şi maistrul, şi inginerul, şi şeful. Muncim de ne rupem. Toată ziua la flacără, mai a dracu’ ca bomba atomică. 65 de ani. 4 eclere. Aglomeraţie. Doi soldaţi spre Ştefan Furtună  spre hipodrom, aerodină, bătrânele din Cotroceni. Ginere cu socrul pe malul lacului Balta Albă. Legătura cu tov. Ministru. 27 de ani, neprofesionist, profunzimi, nu.

         Năpârcă viforâtă, pajură împăjurată, nu vă duceţi să daţi foc la şuri. Eu nu mă mai pociu odihni în sălaşul meu de răul vrăjmaşilor şi al pizmaşilor. Iaa, lună, urâtul din faţa mea şi din faţa soţiei mele. Lucrurile se petreceau în aceeaşi dictatură a treburilor de ziua. Ţipătul meu, lăcusta între ziduri de cărţi, nu sunt dresor de lăcuste. E gata planul pe zece ani? Am sărit în sus, altfel decât cu o seară înainte, când turnase apă fiartă pe mine. Ori nu-l vom Continue reading „George ANCA: Cei de peste o mie de ani”

Al. Florin ŢENE: Fotografia pentru ziar ca imagine a realității sau estetizarea evenimentului ?

Fraza lui Ingres, care spunea”Fotografia este ceva foarte frumos, dar acest lucru nu trebuie spus”, și fraza lui Walter Benjamin, care scria că nu poți să reflectezi pe marginea fotografiei “ fără să te fi întrebat, în prealabil, dacă inventarea însăși a fotografiei nu a răsturnat, cumva,în totalitate caracterul fundamental al artei “, mă face  să spun că în fotografie există un mister care trebuie menținut. Afirm asta în calitate de utilizator și de practician fotograf, intermitent.

            Există în fotografie un mister care trebuie menținut. Nu ader faptul că fotografia a fost estetizată, și faptul că acest tip de imagini a devenit una din artele frumoase ce au căzut în prăpastia culturii.

            Imaginea fotografică a venit de dincoace sau de dincolo de estetic, prin care esența ei tehnică, se constituie, din acest punct de vedere, o revoluție considerabilă în modul nostru de reprezentare.Apariția eruptive a fotografiei pune în cauză arta însăși, în monopolul ei estetic asupra imaginii. Arta a fost cea care a devorat fotografia și nu invers. Fotografia vine din altă parte și acolo trebuie să rămână. Ea face parte dintr-o altă tradiție, atemporală, nonestetică la drept vorbind, aceea a trompe-l`oeil-ului, care străbate întreaga istorie a artei, dar parcă indiferentă la peripețiile ei. Fotografia este aparent realistă, dar ea este magică, în vreme ce arta se varsă în estetic conform unei curbe care duce de la sacru la frumos, și apoi la estetică generalizată.Forța antropologică a imaginii se opune reprezentării bine temperate, ca și oricărei viziuni realiste- ea păstrează ceva din iluzia radicală a lumii. O imagine fotografică este valabilă nu atât în termeni de de calitate sau de conținut, cât în termeni de fascinație pură. Fotografia se află mai aproape de originea realității și de chinurile reprezentării. Ca urmare a jocului ei irealist cu tehnica, a decupajului ei absolut, imobilității sale absolute, tăcerii, reducției fenomenologice a mișcării și a culorii, ea este imaginea ce mai pură și mai artificială care poate fi întâlnită în presă și pe simezele expozițiilor. Nu este frumoasă, ci mai rău. Și tocmai în această calitate dobândește fotografia forță de mărturisire într-o lume care vede extenuându-se tocmai principiul estetic.Operația fotografică este un fel de reflex, de scriere automată a evidenței evenimentului și al lumii, care nu este una singură.

            Revenind la fotografie, tehnica este cea care îi conferă caracterul ei de inedit ca imagine. Tocmai prin această tehnicitate se revelează lumea noastră ca radical non-obiectivă. Obiectivul aparatului de fotografiat este cel care, în mod paradoxal, revelează inobiectivitatea lumii, acel ceva care nu va putea fi soluționat prin analiză sau prin asemănare. Prin tehnica ei, fotografia ne poartă dincolo de asemănare, în inima  iluziei realității. Transformând, astfel, prin chiar acest lucru, și viziunea noastră despre tehnică. Privitorul este purtat, prin intermediul fotografiei, dincolo de refuzul moral-filozofic al tehnicii alenate”, într-o perspectivă asupra tehnicii ca loc strategic al unui dublu joc, ca oglindă măritoare a iluziei și formelor. Prin fotografie, întrebarea esențială devine: noi gândim lumea, sau lumea este care ne gândește? Prin fotografia de ziar, obiectul este cel care ne privește și ne gândește. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Fotografia pentru ziar ca imagine a realității sau estetizarea evenimentului ?”

Mircea Dorin ISTRATE: Versuri la început de Cuptor

OARE  ÎNȚELEGEM  LUMEA ?

 

Tot aștept a voastră minte, ca de curcă, atâtica,

Mucezită, râncezită, stafidiă, mai nimica,

De acum să se deștepte din prealunga ei visare

Să revină, cum îmi fost-a,  pe cărarea urcătoare.

 

Fiindcă noi suntem sămânță din a vremii începuturi,

Cei  dintâi Adami și Eve, așezați în aste luturi,

Puși de zeii ce pe-atuncea stăpâneau întins ceresc,

Să fim veșnicirea vieții, ăstui petic de lumesc.

 

Ni s-a dat să fim stăpânii la piciorul nost’ de  plai,

Ce lărgitu-l-am în timpuri fie-mi gura mea de rai,

Cu cerescul de de-asupra înroit de mândre stele,

Bogății sub aste luturi, să grijim mereu  de ele.

 

Că așa dacă vom face, lângă zei vom fi vecie

Și cu ei vom sta alături de avea-vom  vrednicie,

Că suntem a lor vlăstare și  din ei ne-am fost desprins ,

Noi pe luturi, ei  rămas-au sus în cerul  necuprins.

 

De-asta gândurile noastre tot tânjesc spre infinituri

Ce ascund cu grijă-n ele taine puse-n mii de mituri,

Iar a noastră-nțelepciune cercă-ntr-una a-nțelege

Care-i mersul lumii ăstei, și-ncotro de-acum ea merge.

 

Ce a fost ‘naintea lumii și-ncă cine a făcut-o?

Cine-o naște, cine-o crește și-ncă cine-a omorât-o

S-o re-nvie înc-odată din aceeași plămădeală,

Facă alta mai frumoasă,  mai ochioasă, mai de fală.

*

Când vom ști aste răspunsuri fi-vom una cu cei zei,

Iar la alții ce-s în urmă, noi  le fi-vom Dumnezei,

Pân-atunci mai este  vreme încă multă de trecut,

De-nvățat a lumii taine, că suntem doar la-nceput.

**

Când în nopții de feerie ochii voștri vă îndeamnă

Să priviți spre cele astre  fără frică,  fără teamă,

Să îmi știți că-n cele ceruri din tărâm dumnezeiesc

Undeva, nu știu  pe unde, alți doi ochi de-acol’ privesc.

 

Că în lumile de-asupra  înroite-n universuri,

Unde-s una peste alta încă  mii de-alte cerescuri,

Viața colcăie-nneștire  izvorâtă din genuni,

Ajungând să-mi facă astăzi, ne-nțelese, mari minuni.

 

Noi, pe globul ăst’ de tină, pentr-o clipă de mărire

Omorâm juma de lume ca să fim dumnezeire,

Și-apoi altu-n rând îmi vine să ajungă el în fală

Și așa de-o vreme-o ținem în război și-n pârjoleală.

 

 

Cum să fim așa alături de cei zei și dumnezei

Când aici, pe astă humă suntem hoți, nebuni, mișei?.

 

Cine să ne de-a pe mână o fărâmă din cea lume

Că-n vecii pe ea ne-om bate, pân’ nimic de-acol rămâne.

 

Suntem dar niște sălbatici pentru lumile de sus,

Niște inși ce-n fața lumii n-au nimic încă de spus,

Ne visăm a fi odată zei lumii celei noi,

Când în fapt suntem nimicuri, nesătui și-n toate goi.

 

Am uitat învățătura ce-am primit-o din ceresc

Să ne facem raiul nostru pe întregul pământesc,

Avem Legile  Frumoase  de la Hristul nost’ dintâi,

El, Zamolxes, ce le pus-a vieții noastre căpătâi.

 

Cât de ele ne ținut-am, fost-am drepți,  viteji și buni

Și la alții dați exeplu vremii celei din străbuni,

C-am știut că după morte fi-vom toți nemuritori

Și că-n ceruri doar dreptății noi rămâne-i-om datori.

 

A venit apoi Hristosul, să ne-nvețe că iubire

De o fi în tot și toate vindeca-va omenirea,

Și a Lui învățătură am uitat-o prea devreme

Că mereu păcatul dulce ne șoptește: ,, Nu te teme!”

 

Nu avem în noi voință să iertăm și să iubim

Viața, sfânta cea dreptate și în cinste să trăim,

Mai aproape n-i păcatul și mai dulce-a lui robire,

Ce-a avere și puterea ce îți fac aici mărire.

 

Avem mult până-nțelegem că doar spiritul ne-nalță

Și prin el doară trăi-vom luminoasă altă viață,

De-asta încă vom rămâne în  această tină rece,

Înădite timpuri multe, pân’ trufia ne va trece.

2.07.2019

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Versuri la început de Cuptor”

Liliana ROIBU: Șoapte de lumină (poeme)

Fântâna de gânduri

 

Păşesc pe tărâmul cuiburilor de şoapte

mă agăţ de frânghiile lumii, în noapte

scriu cu praful de stele în nuanţele universului

unesc cerul cu pământul în centrul nevăzutului

mâna domoală, iscusită, prinde sufletul vântului

contemplu cu ochii deschişi, la puterea cuvântului,

beau cu foc din nesecată fântână de gânduri –

mintea leapădă în pâlcuri, diafanele falduri

sădesc lăstari în glastra de la fereastra cerului

ud cu roua ochilor de alge, rădăcinile visului,

feresc tremurând, a iubirii de mătase voaluri

aprind felinarul pierdut pe albastre şi-nspumate valuri.

 

 

Ţine-mă-n inima ta!

 

Sub clar de lună se naşte misterul,

Zefirul din suflet se –mbracă în stele,

E scris să mă porţi în inima ta,

Cu tine îmi voi alina dragostea.

 

Lumea rece scânteiază cu priviri pierdute,

Universul împarte ale noastre albe gânduri,

Lumina vieţii se cerne-n culori,

Pe aripi de înger, respiră cântări.

 

Imagini catifelate, glăsuiesc tremurător,

În arzătoare patimi, inimile se frământă,

Bat la poarta vieţii imperialii crini

Ninşi din cer de plumb ce stă să cadă.

 

 

Visătorul meu cu gust de rai

 

Topeşte-mi ochii cu sărutul,

Visătorul meu cu gust de rai

Topeşte-mi sufletul cu atingerea

Umbră de argint cu mâini delicate.

 

Inima tresaltă la iubirea-ţi pătimaşă,

Asemeni scănteii, mă aprind şi mă sting;

În ţipăt de astru şi dulceaţă de stele

Mă fulgeri, spintecând trupul-amor.

 

Prin negurile minţii te strecori,

Pătrunzi prin geana de nori negrii,

Cu trăsnetele prin ramurile ninse de flori

Mijlocul fierbinte, îl înfăşori uşor.

 

Amarnic mă arde pântecul, pieptul mă doare,

În orbitele gândirii, îmbrăţişări se ţes,

În dezmierdări de flăcări, într-un frumos delir

Trăim iubind, imortalizaţi în aurit decor.

 

 

Frumoasă  ca Luna

 

Te îmbraci în voaluri lucii

Tu, rază ruptă din Lună

 

Jucăuşă te-ascunzi printre ramuri

Ca un sărut de buze însetate.

 

Nu-mi tulbura iubirea crudă

Eşti părticică aprinsă din mine

 

Ce sufletu-mi mistuie în flăcări

În căutarea braţelor divine.

 

 

S-aprindem cerul cu stele

 

S-aprindem cerul cu stele

Lumineze-n neagră noapte

Să înălţăm doruri grele

Pe-ale vântului dulci şoapte.

 

Ne-agăţăm de colţ de lună

În al lumii „lucii mreje”

Ne strecurăm împreună

Printre norii de „vârteje”.

 

Ne cearnă cerul iubirea

În stropi de ploaie pe pământ

Cu rozele fericirea

Aştearnă viaţa legământ.

 

 

Şoapte de lumină

 

Lumina-mi şopteşte

Din vârf de munte sur

Craiul din a mea poveste

A plecat iarăşi la drum.

 

Rătăcind cu luna plină

Se agaţă-n rug de mure

De dorul neînţeles

Se-adânceşte în pădure.

 

La izvor cu apă rece

Gândurile-şi limpezeşte

Trupu-i arde de dorinţă

Dragostea nu-i poate trece.

 

 

Flacăra lămpii aprinse

 

Ard odată cu flcăra lămpii aprinse,

Iubirea se oglindeşte în sufletul tău

Prin ploaia de tăcute amintiri încinse

Scriu cu foc pe cerul albastru, dorul greu.

 

Continue reading „Liliana ROIBU: Șoapte de lumină (poeme)”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (57)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Noul guvern radical ungar, aflat în conivenţă cu cel de la Moscova, a hotărât ruperea relaţiilor cu puterile aliate, Misiunea aliată a fost pusă sub supravegherea gărzilor roşii, divizia 16 franceză din Budapesta a fost izolată, iar forţe însemnate ungare au fost concentrate în zona Bichiş-Ciaba. În replică, Consiliul Suprem aliat a instituit blocada împotriva Ungariei. Delegaţia română de la Paris, condusă de Brătianu, arăta că ,,România e cel din urmă zăgaz împotriva bolşevismului”, că o acţiune militară românească este de interes european şi solicita ajutorul moral şi material al aliaţilor . Însă, pentru aplanarea situaţiei, Consiliul aliat a decis să angajeze negocieri şi a trimis în misiune de mediere la Budapesta, în aprilie 1919, pe generalul sud-african Jan Smuts. Acesta a propus, la 4 aprilie, retragerea armatei ungare pe noua linie de demarcaţie, în schimbul ridicării blocadei. În Nota de răspuns, din 7 aprilie, Bela Kun a acceptat, dar a pus condiţia ca armata română să se retragă, la rândul ei, pe linia Mureşului, conform armistiţiului de la Belgrad, Dar Consiliul Suprem n-a acceptat condiţia pusă de guvernul maghiar şi misiunea generalului Smuts a eşuat. Situaţia devenea confuză şi periculoasă şi, în noile condiţii, ambele armate s-au pregătit de luptă.

Armata română din Transilvania şi-a întărit efectivele, în aprilie 1919, ea cuprindea patru divizii din Vechiul Regat, două divizii ardelene, o divizie şi o brigadă de cavalerie. În total, 64 batalioane, 28 escadroane şi 45 baterii, cu 152 tunuri, 32 obuziere, 8 auto-tunuri, 1 tren blindat, 1 grup de moto-mitraliere, 3 escadrile de aviaţie, două batalioane de pionieri, care însumau 64 000 de oameni. Trupele române erau organizate în două mari grupuri, Grupul de Nord, comandat de generalul Tr. Moşoiu, dispus de la Sighet până la Huedin-Ciucea, şi Grupul de Sud, comandat de generalul George Mărdărescu, noul comandant al trupelor române din Transilvania, dispus între Hălmagiu, pe valea Crişului Alb, şi Brad-Deva. Trupele ungare erau mai reduse numeric, dar erau bine înarmate, dispunând de tunuri, mitraliere şi trenuri blindate. La 10 aprilie 1919, guvernul român, întrunit sub conducerea regelui Ferdinand, stabilea să se treacă, în cel mai scurt timp, la ofensivă pentru ocuparea militară a liniei fixate de Consiliul Suprem. În noaptea de 15-16 aprilie, după o scurtă pregătire de artilerie, armata ungară a atacat violent poziţiile române în trei puncte ale liniei de demarcaţie, de pe valea Someşului, dar atacul a fost respins.  

Pentru a înţelege motivaţia deciziei luate de guvernul român, este important să menţionăm scrisoarea pe care regele Ferdinand o trimite, la 14 aprilie 1919, lui I. I. C. Brătianu, aflat la Paris, în care el aprecia ,,înaintarea noastră în Transilvania ca o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne”. Ca urmare a atacului ungar, în dimineaţa de 16 aprilie 1919, la ora 3, armata română a declanşat o ofensivă generală de-a lungul Munţilor Apuseni, pe un front de 200 km, de la nord de Zalău până la Arad. Timp de trei zile, între 16 şi 18 aprilie, trupele române au angajat lupte crâncene pentru forţarea defileurilor din văile Crişurilor şi străpungerea poziţiilor inamice. Lupte grele s-au angajat la Hodod şi la cota 344, unde trupele ungare au înregistrat pierderi, 30 morţi şi 30 de răniţi. După trei zile de lupte grele, poziţiile ungare au fost străpunse, iar cele cinci divizii române au continuat urmărirea inamicului pe toată linia frontului, de la Tisa maramureşeană până la Mureş, fiind ocupate pe rând oraşele Satu Mare, Carei, Salonta şi Oradea. Continuând cu energie ofensiva spre vest, armata română a ocupat Debreţinul, la 23 aprilie, iar în seara de 1 mai 1919, a atins Tisa, trupele ungare fiind respinse dincolo de acest râu. Astfel, bătălia din Munţii Apuseni se încheia cu victoria armatei române, care controla întreg teritoriul ţării, de la Nistru până la Tisa.

Aflat într-o situaţie disperată, Bela Kun a atacat pe cehoslovaci, care au fost înfrânţi, la 20 mai, ungurii au ocupat Miskolcz, în aceste condiţii, cehii au cerut ajutorul trupelor române. Acestea au trecut în dreapta Tisei, acţionând împotriva armatei ungare, pentru a slăbi presiunea asupra cehoslovacilor. În cursul acestor acţiuni, la 22 mai 1919, Divizia 8 infanterie, comandată de generalul Iacob Zadic, aflată în Bucovina, a înaintat spre nord-vest, pentru a stabili legătura între armata română din Maramureş (Detaşamentul Olteanu) şi armata poloneză. Trupele române au înaintat pe teritoriul Galiţiei de sud, unde operau grupuri de bolşevici ucraineni, care s-au retras, şi au ocupat Colomeea, veche localitate istorică poloneză, între 24 şi 26 mai, apoi s-au retras, în august 1919. În acele zile de glorie şi incertitudini, vizita regilor României, Ferdinand şi Maria, în Transilvania (22 mai-2 iunie) avea să aducă încurajare şi încredere în inimile românilor, care au însoţit ca un torent convoiul regal la Sibiu, Blaj, Turda, Bistriţa, Carei, Oradea. Nichifor Crainic scria: ,,Suveranii erau prizonierii dragostei populare. N-am crezut că admiraţia şi recunoştinţa pot lua vreodată înfăţişarea aceasta de forţe mistice, entuziaste, curgând în şiroaie de lăcrămi şi-n torente de suflet. N-am crezut, dar am văzut…”. Un moment sublim s-a petrecut la 26 mai 1919, la Turda, pe câmpul unde Mihai Viteazul a fost ucis, regele României Mari, Ferdinand, îngenunchea cu pioşenie, într-un omagiu şi un legământ faţă de jertfa şi opera sa.

Pe de altă parte, acţiunea militară a României şi înaintarea trupelor române până la Tisa au provocat nemulţumirea Consiliului Aliat, care a cerut retragerea trupelor pe linia de demarcaţie. Dar România a respins cererea aceasta şi a menţinut armata sa pe Tisa până la sfârşitul lui iulie. La 10 iunie 1919, Consiliul celor Patru a convocat într-o conferinţă pe reprezentanţii României şi Cehoslovaciei, reproşându-le dificultăţile din Ungaria, prin înaintarea trupelor lor. Astfel, România era ,,vinovată” de faptul că, prin pretenţiile ei teritoriale, a provocat demisia lui Karolyi şi venirea bolşevicilor, fiind acuzată că a depăşit, rând pe rând, liniile de demarcaţie fixate de Aliaţi, înaintând în teritoriu pur unguresc, până la Tisa. Brătianu  răspundea acestui rechizitoriu sever că România nu poate fi făcută răspunzătoare de ,,anarhia din Ungaria”, ea a acţionat pentru apărarea drepturilor ei naţionale: ,,Dacă ungurii nu înţeleg situaţia lor adevărată şi nu renunţă la vechile lor pretenţii, pacea va deveni din ce în ce mai dificilă”, iar guvernul său ,,nu va putea să-şi ia răspunderea unei retrageri a forţelor române de pe Tisa, până când nu va cunoaşte garanţiile obţinute de la unguri, pentru a evita pe viitor conflictele cu ei”. A doua zi, la 11 iunie, Aliaţii comunicau delegaţiei române frontiera de vest şi nord-vest cu Ungaria. În sfârşit, la 13 iunie, Clemenceau adresa prin radio o notă guvernului român, prin care, în numele Puterilor Aliate şi Asociate, declara: ,,…forţele armate ale acestor state (Ungaria, Cehoslovacia şi România) trebuie imediat să înceteze ostilităţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul frontierelor naturale astfel stabilite”. Guvernul român s-a întrunit de urgenţă, în prezenţa regelui Ferdinand, pentru a analiza răspunsul la condiţiile impuse de Conferinţa de Pace şi a decis rechemarea lui Brătianu la Bucureşti. Trupele române au rămas în continuare pe Tisa.

La 18 iunie, Marele Cartier General, examinând nota Aliaţilor, aprecia că executarea unei asemenea operaţii complexe de retragere a trupelor române în spatele ,,liniei Clemenceau”, ,,înainte de restabilirea completă a stării de pace cu Ungaria, constituie pentru noi un mare pericol militar…”, în concluzie, armata română era obligată să rămână în continuare pe Tisa. La 22 iunie, în urma avizului Comandamentului român, M. Pherekyde, primul ministru interimar, comunica la Paris următoarele: ,,…domnul Clemenceau ignoră că noi am fost cei hărţuiţi de atrocităţile comise de unguri împotriva populaţiei noastre şi că, în final, în faţa pasivităţii acelora care vegheau la executarea armistiţiului, a trebuit să luăm armele pentru a ne apăra contra actelor de război….”. În aceste condiţii, România ,,nu poate să nu ia precauţiile…necesare”. Dacă factorii politici ai Aliaţilor erau reticenţi, mareşalul Foch aprecia astfel situaţia geostrategică din zonă: ,,Există motive să se creadă că România se va conforma cu scrupulozitate hotărârilor Conferinţei de pace (…) Pentru a pune România la adăpost de pericolul ungar (…), este important să se subordoneze retragerea forţelor româneşti la est de Tisa aplicării integrale de către Ungaria a clauzelor armistiţiului din 13 noiembrie, adică de a i se impune o demobilizare imediată…, astfel încât să fie exclusă orice ameninţare de ofensivă împotriva vecinilor ei”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (57)”

Alexandru NEMOIANU: Libertatea trebuie meritată

În vorbirea ce o are privind soarta Sodomei, Dumnezeu făgăduiește să cruțe cetatea păcătoasă la caz că în cuprinsul ei vor viețui „zece drepți”.

Ca toate cele aflate în Sfânta Scriptură și această împrejurare are o dublă semnificație, una literară, faptică și una duhovnicească și în veșnicie, pentru totdeauna. Este dovadă limpede că existența noastră se desfășoară pe două planuri: în timp istoric dar și în veșnicie. Iar faptele noastre, din timpul istoric, ne vor așeza în veșnicie și aceste fapte ne pot face să câștigăm sau sa pierdem și lumea asta și cealaltă.

Fără îndoială că în adevăr Domnul căuta să mântuie și Sodoma, dar infinita Lui milostenie trebuia să se rezeme și pe infinită dreptate. Altcum darul cel mai de preț dat Omului, libera voie, ar fi fost anulat. Și Domnul nu își ia Vorba înapoi!

Dar în același timp întâmplarea are importanță veșnică, ieri, azi, întotdeauna.

În făgăduința de a mântui „turma” pentru ” zece drepți” aflăm, între altele, importanța colosală, fără egal, pe care o are în față lui Dumnezeu fiecare „persoană”, fiecare „loc”.

În vremea pe care o trăim, care este a gloatei, a uniformizării, a înregimentării, făgăduința dată Sodomei devine mântuitoare. Dacă un singur drept se va afla, dacă un singur „Loc” va fi vrednic, „neamul” poate fi mântuit.

Aceste adevăruri fundamentale au o colosală importantă în lumea și momentul istoric pe care îl trăim.
Momentul istoric este al confuziei și înșelăciunii.

Sub masca multicoloră a „globalismului” se ascunde în fapt un mecanism simplu al lăcomiei, al acaparării, al lipsei de milă și a pierzaniei, a pierderii identității existențiale, ca „persoane” și „comunități”.

Dacă ne uităm în jur vom vedea că „valoarea” momentului istoric este acumularea de bani, iar „eroul”, „modelul”, acestei vremi este cel care poate acumula bani, prin orice mijloace. La aceasta se adaugă promovarea pe față a unei contra culturi dizolvante, relativismul cel mai absurd, care așează semnul egal între bine și rău, insulta adusă Familiei, lauda sodomiei și ura frenetică împotriva credinței. Este aproape inutil să repetăm că aceste „valori” și acest „model” sunt în fapt contravalori,stări nocive,păcătoase. În același timp nu trebuie să ne amăgim și trebuie să recunoaștem că puterea lor de contaminare este colosală. Sunt mulți cei care activ sunt necinstiți și sunt și mai mulți cei care stau complici la rău sub lozinca penibilă, „căldicică”,”păi ce era să fac?” Această formulare „căldicică’, exact cea folosită de complici, a așezat Laodicea în fundul Iadului! Un rol distrugător au cei care în mod deliberat promovează ideologia globalistă. Sunt cei prin care vine sminteala în lume, sunt cei care au fost avertizați, ”vai de cei ce zic răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul lumina; care socotesc amarul dulce și dulcele amar’(Iasaia 5;20).

Că așa este ne-o arată împrejurarea că sistemele statale și instituțiile lor au devenit entități cleptocratice, al căror scop a încetat să mai fie binele comun și a devenit înavuțirea proprie. La fel și statele și “ordinea” mondială, al cărei scop este să mențină inegalitatea obscenă între țările “avute” și cele sărace, impropriu numite “subdezvoltate”. Căci subdezvoltarea economică a acelor țări nu este altceva decât o consecință, o consecință a colonialismului de tip “clasic” și de tip nou, prin subjugare economică. Cei care stau în afara acestor mecanisme sunt puțini și aparent, marginalizați.

Aceasta în nimic nu micșorează faptul că ei stau pentru ceea ce este adevărat și drept. Dar necesar este ca modalitatea în care își prezintă valorile, deci „discursul misionar”, trebuie înnoită. Timiditatea de gândire și de exprimare, recurgerea la „modele misionare” perimate, trebuiesc depășite.

Folosirea unor formule și lozinci superficiale și sentimentale nu mai pot fi suficiente.

Este lipsă ca valorile Ortodoxe și naționale să fie înfățișate ca realitate vie și mântuitoare, în haină nouă și viu atrăgătoare. Este lipsa ca o mare ispita să fie biruită; ispita luptei „de ieri”.

Nu mai este de folos ca azi să „luptăm” contra Otomanilor sau Tătarilor, nu mai este de folos ca azi să purtăm lupta pe care au dus-o eroii rezistenței anticomuniste. Acea a fost lupta lor. Lupta noastră este de a păstra și promova valorile vii și veșnice ale Ortodoxiei și dragostei de Neam și de Loc, azi, acum. Iar în acest context „locuri” binecuvântate, cum este Banatul „montan” , au un rol excepțional. Căci aceste „locuri” nu sunt alta decât „țara”, fiecare cu personalitatea ei distinctă, în forma „în care ne-a vrut Dumnezeu”. Entități care au fost și sunt veșnic originale, căci sunt autentice, organice. (Și ele sunt presărate pe tot Pământul Românesc, din „țară Maramureșului”, până în „țara Almajului” ).

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Libertatea trebuie meritată”

Al. Florin ŢENE: Laureații Festivalului-Concurs de Literatură „Ion Budai Deleanu”, Ediția a IX-a, 12-14 iulie 2019, Geoagiu Băi, Județul Hunedoara

Marele Premiu și Trofeul Festivalului:

Nichi Ursei, Râmnicu Vâlcea, Jud. Vâlcea.

 

Secțiunea POEZIE:

Premiul I: Bidulescu Constantin, Ploiești, jud. Prahova.

Premiul II: Gela Enea, Craiova, Jud. Dolj.

Premiul III: Ioan Mugurel Sasu, comuna Vama, Jud. Suceava.

Premiul Special „Ion Budai Deleanu”: Paraschiva Abutnăriței, Vatra Dornei, Jud. Suceava.

Premiul Special al Juriului: Matei Maria Magdalena, comuna Ciofringeni, Jud. Argeș.

Mențiune: Pop Raluca Tamara, Reghin, Jud. Mureș.

 

Secțiunea PROZĂ SCURTĂ:

Premiul I: Vasilica Ilie, București.

Premiul II: Daniela Tiger, Sebeș, Jud. Alba.

Premiul III: Ion Micuț, Râmnicu Vâlcea, Jud. Vâlcea.

Premiul Special „Ion Budai Deleanu”: Lazăr Dorel, Aiud, Jud. Alba.

Mențiune: Zaha Cristina Adriana, Arad.

 

 Premiile se vor acorda în data de 12 iulie, a.c. la Geoagiu Băi.