Anatol COVALI: Dar modest

DAR MODEST

 

Nu mă mai mir că viaţa mea e alta
de când cioplesc în mine-nfrigurat
cu sufletul ce pare a fi dalta
ce s-a tocit de-atâta căutat.

Simt că nu sunt cel care-am fost odată
şi vreau să mă găsesc precum am fost,
voinicul din poveste-adevărată
pe care-o ştiu aproape pe de rost.

M-aş bucura să-l strâng în braţe-o clipă
şi să îl văd uimit că-n al meu trup
simte că altă viaţă se-nfiripă
când sentimente noi zăgazuri rup.

Căci am de la un timp o nouă forţă
şi toate-îmi sunt de-o vreme din belşug.
Din lumânare am ajuns o torţă
ce speră ca-n curând să fie rug.

Este de fapt o tinereţe nouă
ce mi-a adus târziu un dar modest :
În loc de brumă o suavă rouă
şi-n loc de culmi un mândru Everest.

————————————–

Anatol COVALI

București

29 iunie 2019

Mircea Dorin ISTRATE: Într-o noapte înstelată (poeme)

 

Privit-ați bolta înstelată culcați pe-un braț de cimbrișor,

În timp ce luna,  Zâna nopții, trecea prin ceruri, maiestroasă?

Văzutu-mi-ați în cele-afunduri cum stele-n roiuri ca un nor

Mi se învăluie-ntr-o ceață,  lăptoasă, albă, vaporoasă?

 

 

Pe-acol’, prin depărtări nebune sunt lumi deștepte și bătrâne

Cu semeni răspândiți prin ceruri, ce-mpărățesc cel nesfârșit,

Sunt gânditori ca noi, nimicuri ce par a fi niște fărâme,

Dar cu-a lor minte țin în frâuri, postăți din marele-nfinit.

 

Din galaxii își fac regate și hulpavi ca și noi, nebunii

Se războiesc să stăpânească bucăți de ceruri și de timp,

Lor mii de ani le trec în clipe, iar ce vedem că-i largul lumii

La ei e-un pas, iară bic-bengul, e-un început de anotimp.

 

Noi nici că știm, cu mintea noastră, îngustă, slabă și oloagă,

Cine și unde n-i spăpânul și-apoi pe cine slugărim,

Din ce împărăție suntem, cu cine alta ea se leagă,

Iar care-i rostul nost’ pe-aicea, nici nu-ndrăznim să bănuim.

 

Poate că suntem ca furnica într-un pustiu nemărginit,

Prea mici și nebăgați în seamă în colțul ăsta vechi de lume,

Nici nu gândim ce-i sus prin ceruri, cine pe-acolo-i pripășit,

Și dacă el, stăpânul nostru, îmi are gânduri rele, bune.

*

De-aceea zic, că noi, nebunii, în loc ca să trăim în pace

Pe huma asta care încă ne dă s-avem de viețuit,

Ne tot urâm și în războaie mereu viața ne-o prefacem

În loc c-aici ne fie raiul, cât din viață n-i sortit.

**

Acum, e miez adânc de noapte și eu, pe-o brazdă de mohor,

Cu draga mea privim la stele tot numărându-le în șoaptă,

Iar când strângeam câte o sută, eu o sărut cu drag și-n dor

Ș-apoi din altă parte-ncepem, dar bolta asta, nu se gată.

 

Ce e prin lumile de-asupra, în largul cela infinit

Nu-i treaba nostră, că nici ceia  de grija noastră  nu se-omoară,

Acuma eu am altă treabă, c-o mândră care-i de iubit,

C-o lună-n nori și cu norocul ce n-o să-l prind, a doua oară.

 

Că cerul cer acol’ rămâne, când noi vom fi demult ulcele,

Dar eu cu mândra di-mpreună nu fi-vom tineri doar acum,

Așa că voi, cei gânditorii, vedeți-vă de-a voastre stele

Că eu cu mândra-n foc și pară ne-om arde, până fi-vom…scrum

 

 

LA  O  CAFEA

 

Mai vino iară ca odată

Să bem o ceașcă de cafea,

Să-ți simt dorința-nfiorată

Cum se-nfrățește cu a mea.

 

Și-a ta ființă tremurâdă

De dor nebun și nerăbdare,

Și gura-ți dată ca osândă

C-o nebunească sărutare,

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Într-o noapte înstelată (poeme)”

Emilia POENARIU SERAFIN: Poeme

Întâia vamă

 

Azi cam bate vântul peste mine mamă,
Pe cărări de viață scrie a sfârșit,
Pași-mi grei se-nfruptă către asfintit
Și-am să trec icoană-a sufletului vamă.

Franjurii din mine, mai demult zglobii
Ca de căprioare, iuți și alintate,
Când își trec aievea coarnele pe spate
Și spintecă Cerul cu-ale lui tării.

Verdele privirii, ochi din răsărit
Oare unde-s toate, unde-au încăput ?
Ce-am rămas din mine, mamă ce-am făcut
Mai sunt eu aceeași, ori m-am rătăcit ?

Trupul vechi mă doare și-l aud strigând
Odihneste-ți timpul și mai ai răbdare
E departe calea și vezi noi hotare
Da-mi iau viața-n spate din capăt de gând.

Și mă duce vântul, unde-i cerul mamă ,
Peste răsărituri îmi scrie sfârșit !
Când mă uit mai bine, eu m-am asfințit
Și găsesc în cale, chiar întâia vamă.

 

Drumul florilor de mac

 

Hai cu mine-n macii verii
Să ne-nmiresmăm, că mor ,
Să ne-ncânte sub picior,
Roșul lor din crucea serii.

Și-amândoi pe răsărit
Peste iarba somnoroasă
Din câmpia luminoasă
Drum prin lanul miruit.

Din grăunțe date pâinii
Când adoarme vântul, lin
Parcă-mi vine să mă-nchin
Din încheietura mâinii.

Soarele pe Cer, Zefir,
Muște-n noi ca o felină
Iar plimbarea noastră lină
Să ne-o strângă de-o deșir .

Larg buchet de vâlvătăi
Le purced spre nas, spre gură
Vers din scrisa lor făptură
Ți-l înnod din zurgălăi.

Tu, te-mpiedici și te taci
Calul meu, ca mânji-n pântec,
Portativului din cântec
Am să-i sfredelesc doi maci.

Iar plimbarea, dulcea noastră
S-o refacem iar… și iar…
Fără file-n calendar
Noi, sub marea cea albastră.

Ceasu-mi bate tic…eu tac,
Luna zburdă îmbufnată
Focul florilor ne-arată
Drumul florilor de mac.

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu

28 iunie 2019

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Poeme”

Anca-Maria DAVID: Suntem muritori!

Suntem muritori!

 

Iubirea se retrage-n ninsori,
Ninge cu tăceri peste noi,
Închiriem zâmbete în piețele de flori
Și zâmbim pentru o vară cu ploi.

Ne-ntrebăm de ce nu mai suntem vii
Și alergăm în noapte la orele târzii,
Umblăm hai-hui prin viață
Cu sufletul rănit pe străzile pustii.

Pădurile se scutură-n ninsori,
Nici frunza nu mai e a noastră,
Credința o stârpim din fașă,
Uităm că suntem muritori.

———————————-

Anca-Maria DAVID

Simon JACK: Vertigofobie

între porțile unui rai vacant
își fac cuiburi berzele negre ale unui
vis furat din andromede
cubice,
laolaltă, îngeri cu nimburi sub forma
unor cozi de rândunele
orânduiesc văzduhul din aerul nerespirat
al himerelor cu gust de fruct
oprit,

înalt,
un orificiu nepătat făcut de monștrii
cu tiare,
lasă să pătrundă lumina licuricilor
din lună nouă,
astfel că ne putem vedea înverzite remuscări
pe gleznele înmuiate ale regretelor
ce ne sunt acum,
frica de-a zbura în amețeala
unui cer cu pentagrama inchiziției
in loc de curcubeie după ploaie…

————————–

Simon JACK

Israel

28 iunie 2019

Ioana CONDURARU: Femei vis

Femeie floare, femeie vis
Ce porți în brațe veșnicia,
Zâmbești chiar dacă ceru-i trist
Dăruind clipe divine,
Cu ochi petale de cais
Și iubiri diamantine.
Pășești cu gingășia clipei
Peste spinii vorbei triste,
Căci tu ești versul adorat,
Scris pe spații infinite.
Chiar dacă-ai fost pictura vremii
Sau poezia unui dor,
Nu te-a îngenuncheat mândria,
Pentru un vers nemuritor.
Ai strâns la sân copii suavi
Dăruind al vieții farmec,
Căci tu de fapt ești un roman,
Cuprinzând toată trăirea,
Ne punând la un cântar,
Câtă. îți este dăruirea.
Femeie vis, femeie floare
Născută dintr-un dor sublim,
Ești o gingașa sărbătoare
În astă lume în delir.

17-06-2018

———————————-

Ioana CONDURARU

Pictură- Daniel Gerhartz

Camelia BUZATU: Bărcuțe din hârtie

Eu pot face, dragule, din orice o poezie,
Chiar și dintr-o banală coală de hârtie.
Ai crede inițial că fac o barcă,
Cocoțată pe culmile Araratului ca o arcă.
Trebuie doar să cer Universului o ceașcă de timp pierdut,
Ce mi-a pus el sub frunte e sub formă de împrumut.
Știi și tu că eu nu din asta trăiesc,
Am tot repetat-o tuturor gândurilor pe care le întâlnesc.
Înțelegi tu, poezia pentru mine e ca și când m-aș așeza pe o bancă,
Și-n palmele vieții îmi așez ghiocul ca o țigancă,
Nu știu cum e la alții în piept, îngeri sau bestii
Dar eu când am timp de stat mă gândesc la chestii.
Și dacă trec prin perioada în care ochii vieții nu-mi plac,
Îmi iau umbra de zgardă și mă duc în parc.
Ah, ce norocoasă pot fi, să stau numai eu cu mine de mână,
Lângă Castelul de Apă care și-a întocmit dosarul de ruină!
Asta până vin pelerinii să-mi vorbească de Dumnezeu,
Ce să le spun, dacă nu mă cred, să ia telefonul meu!
Să vadă de câte ori l-am sunat și cred că-mi vor da dreptate,
Zeul are și el răspunsuri la rugăciuni limitate.
Acum chiar nu mai are deloc iertări în rețea,
Iar despre noroc ce să-ți spun, iubite, norocul e o cățea,
Împarte tuturor și nu chiar celor care merită pâine și pește,
Dar ce mă doare, ce mă apasă mult iar tu știi cum este,
E credința asta neroadă a mea că pot urzi din noi doi o poezie,
În care tu-mi dai mie în gură felii de viață unse cu fericire iar eu îți dau ție.

—————————-

Camelia BUZATU

28 iunie 2019

 

 

Elena VOLCINSCHI: Iubită doamnă

M-ai invitat la o cafea
Demult, la tine acasă…
Un fir suav de micșunea
Ți-am dat. Erai frumoasă!
Pe-o canapea de salcie pletoasă,
Stăteam cuminți; doar Tu și Eu.
Privirea își plimba voioasă
Unda de văz pe trupul tău.
Nesăbuita scaldă de dorinți
Mă risipea puțin, câte puțin
Și îmi fierbea ispita în ființă,
Cu chemări noi pe buze de satin.
……………………………………….
Mă-nvăluie dorința iar de tine,
Trezite dezmierdări mă înfior
Când întomnatele-ntrebări în sine
Descătușează-n mine vechiul dor…
În grații te adun și-n astă toamnă,
Îți mulțumesc pentru cafea …Iubită doamnă!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din vol. ,,Iubită doamnă’’, 2016)

 

Florin-Cezar CĂLIN: Hoţul tău de sentimente…

Hoţul tău de sentimente…

 

– Am ascuns sub haină vise … şi întregu-ţi Univers!,

(neştiind că într-o vară, dânsul, îmi va fi destin).

… şi că-n lumea ta de şoapte, mult eu nu mai am de mers,

… până-ţi voi găsi iubirea… saturată de venin.

 

Mi-ai împrospătat chemarea, ce de dor îmbătrânise,

… risipind macii speranţei … chiar în lanul de secară.

(iar când ploaia-ţi o să-l ude, rătăcindu-se prin vise),

… vei vedea cum nemurirea … te aşteptă-n prag de seară.

– Au pândit-o dintre muguri, fără greutatea fricii!,

(măcelari, copii de suflet, sau lănceri flămânzi de sânge).

… pentru a-şi urzi în taină, şansele … cu inamicii,

care n-au simţit că moartea, chiar destinul lor ajunge.

 

”- Iedera din piatra crucii nu mai creşte … se usucă!”,

… trandafiri atârnă-n bernă, ca cenuşa-n spuza fină.

– Toate li se par străine … toate li se par pe ducă!,

… când constată că nici viaţa, nu mai are rădăcină.

”- Nu ştiu leac pentru iertare şi nici lacrimă să spele!”,

… ochii ce-au uitat să vadă cum revin în stol cocorii.

frunţile pline de riduri … dar şi de păcate grele,

nu vor şti, chiar niciodată, când ne-au înflorit bujorii.

 

– De-asta ţi-am ascuns sub haină, visele din Univers!,

(neştiind că într-o vară … vor fi chiar evenimente).

… şi că-n lumea ta de şoapte, mult eu nu mai am de mers,

… până-mi voi afla destinul: – Hoţul tău de sentimente!

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

2 iulie 2019

Dorel SCHOR: Amintiri nostalgice (schiță)

– Ţin minte că odată, mai de mult, pe vremea când eu eram responsabil sindical la întreprinderea noastră, mă întâlneşte într-o seară directorul meu, tovarăşul Grigore Vasilievici Komsomolski. Se spunea că de fapt îl chema Pohoronâi, dar şi-a schimbat numele ca sarcină de partid.

– Păi, de ce? ne mirăm noi.

– Pentru că Pohoronâi înseamnă funerar sau funebru, iar noi eram întreprindere socialistă fruntaşă pe ramură…

– Aşa, şi…?

– Şi mă învită la restaurant. Acuma, nu ştiu dacă mă înţelegeţi, când te învită directorul la băut, sunt două aspecte importante: unul ar fi că e o mare cinste şi onoare, aşa că atunci nici nu se pune problema să te grăbeşti sau să refuzi invitaţia… Al doilea aspect ar fi că, prin firea lucrurilor, el comandă dar tu plăteşti consumaţia, adică exact ca la serviciu… Aşa că am stat noi la băut şi la taclale vreo două ceasuri, poate chiar ceva mai mult. Eu, de fapt, abia mi-am muiat buzele în pahar, iar el, aşa să fim cu toţii sănătoşi, nu ducea de loc la ureche… Până când, nu ştiu ce îl apucă pe tovarăşul Grigore Vasilievici şi-mi arde un pumn între coaste, că vorba aia, dacă nu mi-ar fi trecut, ma mai durea şi acuma.

„Ce s-a întâmplat, spun eu, nu vă simţiţi bine, tovarăşe director?” … Făceam pe grijuliul şi îngrijoratul, dar nu mai ştiam cum să fac stânga-mprejur mai repede. „Să vă comand o murătură, Grigore Vasilievici? Sau poate doriţi un taxi?”…

– Dar el, nimic!

– Exact… El nimic. Nu vrea murături, nu vrea antinevralgic, nu vrea taxi, vrea numai să-mi împingă mie lăboaiele în beregată. Şi atunci îmi vine ideia să strig „potoliţi-vă, pentru numele lui dumnezeu, vreţi să vărsaţi bunătate de vodcă? Mai bine mi-aţi spune cu ce v-am supărat eu personal!”.

– Şi s-a potolit?

– S-a mai liniştit, ticălosul. Şi incepe aproape urlând, să-mi povestească ce i s-a şoptit, că eu, Boris Israelovici Glazpapier, l-aş înşela cu tovarăşa Marusia Feodorovna Komsomolskaia, adică cu nevastă-sa.

– Adică invers, îl corectăm noi, că ea de fapt îl înşeală…

– Şi eu, pentru că ar fi în timpul orelor de la servici.

– Ce fantezie de om băut!

Continue reading „Dorel SCHOR: Amintiri nostalgice (schiță)”