Pornind direct din inima mea, izvorul amintirilor își îmbrățișează aici și acum valul mamă. Verde albăstrui, cu irizări aurii, strecurate de soare printre șerpuitoarele șiraguri de apă, drept mulțumire pentru bucuria dăruită ochilor săi înflăcărați, Oltul își primește la sân, imaginea oglindită de inima mea.
Aici și acum are loc întâlnirea cu Patria copilăriei. Aici s-au născut amintirile și au plecat în lume, povestind, despre frumusețea de neegalat a acestor locuri.
Generații întregi de copii au crescut cu poveștile doinite de valurile Oltului, venite din timpuri străvechi, îndreptându-se, cine știe cât de departe în timp!
Dintr-o dată, totul se transformă în poezie!
Mă opresc să-mi respire inima bucuria reîntâlnirii și să-mi odihnesc nerăbdarea trupului spălat de apele Oltului și uscat de vântul trimis de munții și dealurile înverzite. Copilăria stă și mă așteaptă zâmbind, răbdătoare, la cotitura pe care o face Oltul prin spatele Coziei.
Acolo mi-am întins cortul din frunze și iarbă. Stau întinsă cu fața spre cer și zâmbesc așa cum zâmbeam copil, păzind vitele gospodăriei în care am crescut.
Nici o poveste nu are cetate mai frumoasă…
Întinsă în iarba plină de rouă, îi povestesc Oltului care și-a oprit curgerea să mă asculte, de dorul care mi-a umplut pieptul atâtea zile câte încap într-un an, despre câmpiile însorite de unde mă întorc la el, despre aglomerația marelui oraș, despre oamenii care fac acum parte din viața mea. Îi povestesc mai ales despre foc. Focul pe care la lăsat, mocnind în mine, atunci când ne-am despărțit, el calm, înțelept, răbdător, așteptând reîntâlnirea și eu, tânără bătăioasă, hotărâtă să ia viața în piept, cu lacrimile șiroind, valuri sărate, de dorul deja născut…
Zâmbește Oltul clipocindu-și valurile, în timp ce eu povestesc despre drumul lung și obositor prin arșița soarelui. Banatul e atât de departe de răcoarea munților Cozia, de frumusețea Lotrului, de farmecul și istoria mânăstirilor Cozia, Turnu, Stânișoara, schitul Ostrov, de stațiunile una mai frumoasă ca alta, Călimănești, Căciulata și altele la fel de ispititoare.
Mă întorc, Oltule, să mă închin la icoana bunicii, să-i aprind lumânării făclia, să respir fumul care se ridică din coș, ducând către veșnicie, veste moșilor mei că nu i-am uitat.
Vreau să merg desculță pe urmele lăsate de bunica mea, să-i îmbrățișez amintirea, să strâng în pumni, pământ din glodul uscat pe care copilăria mea de atâtea ori a călcat, să adun frunze din ramul lăsat la pământ din pădurea născută de mult prea demult.
După acel drum anost pe autostrada Timișoara- Sibiu, ajunsă la ieșirea din Boița, pieptul mi se deschide brusc la fel și privirea. Aerul intră pur și verde amestecându-se cu amintirile. Sunt iar copil, cu visele pe umeri…
Oltule, tu ești terasa peste care plămânii mei își zidesc casa. Peștii tăi pe care i-am alergat când tinerețea îmi stătea pe braț mă privesc a mirare și a firicel de bucurie parcă spunându-mi, până aici a fost să ne fie.
Îi privesc cu tandrețe încercând să îi liniștesc- pașii mei, casa apelor nu o mai răscolesc.
Ridic ochii însetați de culoare către albastrul ce se întinde spre zare și fără o explicație rațională pieptul meu întinerește iară.
Tot eu sunt, dar simt că pot să ridic stânca coborâtă peste poteca bătătorită din munți.
Merg înainte păzită de malurile Oltului, cu privirea ațintită în stâncile abrupte, în munții înalți, semeți și verzi. Ochii mei nu știu încotro să-și mai îndrepte dorul.
Atâta frumusețe m-a așteptat să mă întorc acasă!
Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Valea Oltului – Călătoria inimii spre casă”
În ultima sa carte, „Sufletul… la control”, poetul Gheorghe. A. Stroia reliefează un tărâm în care cuvintele sunt tranșate până la esență. Acestea înglobează, prin concentrația lor, o lume, un univers, în care realitatea este văzută prin prisma omului ce observă că după o viață întreagă, toată averea lui este de fapt timpul, iar el nu este decât un cărunt în barba infinitului, un om ce a reușit să vadă dincolo de rozul falsului cotidian.
MĂRUL
Dintotdeauna urmându-mi destinul am încercat să trec prin viață neobservată pe cât a fost posibil din cauza în-lăuntrurilor mele zbuciumate, rezultatele unor circumstanțe mai mult sau mai puțin dramatice pe care nu le doream expuse în văzul tuturor, teama mea fiind că odată ajunse la suprafață nu vor fi înțelese și acceptate.
Nu știu dacă e un fenomen legat de vârstă sau de criza financiară mondială dar, în ultima vreme, adică de un an și ceva, domnul Brocker a devenit grozav de invidios. Pe mine, cel puțin, chestia asta mă indispune destul de mult pentru că nu se justifica cu nimic. Îmi face, de exemplu, o vizita incognito, fără măcar să mă anunțe în prealabil, ceea ce practic nu mă deranjează, pentru că eu nu sunt formalist. Sună la ușă, intră, eu îl poftesc cu mine în bucătărie, pentru că tocmai mănânc.
