Vasilica GRIGORAȘ: Cu smerenie prin Constelația de clipe

„Smerita cugetare este sonda care poate ridica sufletul din adâncul fără fund al păcatelor, la cer

Sfântul Ioan Scărarul

 

Buchetul de clipe pe care le adunăm cu vădit fanatism formează vremelnicia spre veşnicie. În centrul acestei constelaţii se află Soarele, Lumina Lumii, Iisus Mântuitorul. Rostul, sensul existenţei noastre în această constelaţie este întâlnirea cu EL.

Nu-i nicio noutate că oamenii trăiesc clipele în mod diferit. Pentru unii sunt precum stelele presărate la tot pasul, deasupra şi în jurul nostru, luminându-le poteca, ori ca licuricii aprinşi în sânul inimii cu misiunea de a înlătura întunericul mult cuibărit în fiecare celulă a trupului. Alţii le simt asemenea norilor; şi aici sunt nuanţe şi multe unghiuri de a privi. O parte văd norii albi (de expresie, de echilibru, de armonie), alţii gri, (de cumpănă şi cumpătare sporită) ori negri (ameninţători care presupun îndelungă răbdare, dreaptă chibzuiţă şi acceptare). Vom convieţui mai bine sau mai puţin bine cu norii în funcţie de cum ni-i reprezentăm. Ei ne pot ghida pe parcursul vieţii, ori ne pun piedici, mai mici… mai mari…

Nu noi am ales când şi unde să călătorim pe acest pământ, însă este bine de ştiut faptul că prin atitudinea noastră, prin liberul arbitru adunăm şi înşirăm clipele în metanierul expediţiei noastre terestre. De aceea este esenţial să ne împrietenim, să pătrundem în miezul lor, să le înţelegem şi să discernem formele şi tonurile, apoi să le aşezăm ca fructele în copacul vieţii noastre. Fructele ne hrănesc, chiar şi cele care mai au câte un vierme, o pată; le curăţăm de partea vătămată (depăşim încercarea) şi ne bucurăm de puţinul care a mai rămas. E benefic şi acesta atât timp cât nu-l stropim ori injectăm chiar noi înşine cu cine ştie ce otrăvuri.

Cu certitudine, totul este trecător, şi binele şi răul. Toate la un loc şi fiecare în parte, clipele trebuie traversate cu atenţie sporită pentru a nu ne rătăci în propria constelaţie. Unii, foarte puţini vin pe-această lume cu lecţia învăţată. Alţii, cei mai mulţi trebuie s-o învăţăm. Dar, pentru acest lucru, este nevoie să ne înscriem la şcoala vieţii, la învăţătura părinţilor şi strămoşilor noştri. Inspiraţi de Cuvânt ne luminăm clipă de clipă. Niciodată nu e prea târziu să învăţăm să iertăm, să acceptăm, să dăruim, să iubim, să ne smerim… Tâlharul de pe cruce, în ultima clipă a vieţii lui a învăţat, s-a smerit şi s-a îmbăiat în lumina iertării Mântuitorului, a celui care a acceptat moartea în cele mai groaznice chinuri pentru iertarea păcatelor noastre şi a înviat a treia zi întru mântuirea noastră.

Pentru a promova examenul final e nevoie să auzim paşii Mântuitorului, să vedem lumina măreţiei Sale şi să ne smerim clipă de clipă. Din iubire pentru creaţia Sa, Domnul îngăduie şi corigenţele. Am greşit ieri, greşim şi azi, probabil, vom greşi şi mâine. Cu răbdare ni se acordă timp de pregătire, de îndreptare, de venire în firea în care am fost creaţi. Dar nu vom şti niciodată cât, până când…

Dacă nu învăţăm aceste lucruri, vom fi repetenţi la trecerea spre celălalt ciclu de viaţă, cea veşnică. Dar, această repetenţie nu înseamnă repetarea parcursului în Constelaţia de clipe aici, pe pământ (aceasta este experienţă unică), ci are sens de exmatriculare de aici şi înmatriculare în lumea de dincolo, unde nu vom mai îngenunchea înaintea scaunului spovedaniei, pe care l-am ignorat uneori sau în mod constant, ci înaintea scaunului judecăţii faptelor noastre. Nu vom mai avea posibilitatea de a alege, decide după voia noastră să mergem spre lumină sau întuneric. În funcţie de faptele de aici, vom fi trimişi la dreapta sau la stânga Domnului. Astfel, unii vor primi răsplata faptelor bune, alţii vor răspunde pentru lipsa de voinţă de a învăţa Cuvântul Domnului întru iubirea Sa mai presus de orice, şi a-l iubi pe aproape ca pe noi înşine.

Doamne, ajută-ne să învăţăm lecţia smereniei pentru a cunoaşte şi inspira bucuria şi lumina Constelaţiei de clipe, numită VIAŢĂ!

—————————–

Vasilica GROGORAȘ

Vaslui

19 iulie 2019

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Cu smerenie prin Constelația de clipe”

Tamara Tomiris GORINCIOI: Ultimul poem

Ultimul poem
                         (In memoriam Adrian Păunescu)

 

Vinovat de povara iubirii, trist ca un zeu,
A plecat la o întâlnire cu Dumnezeu.
Să-i spună poeme despre o ţară tristă,
Despre Dacia din vise şi starea egocentristă.

 

Din ceruri vocea poetului ca un tunet răzbate,
Dumnezeul nostru dă-ne putere şi dreptate.
Noi suntem frumoşi ca brazii cu-o istorie în piatră,
Dor mi-e de România, mai dă-mi viaţă încă odată.

 

Ridicaţi-vă fraţilor, vulturele din stemă e un semn,
Aici din ceruri declar Reunirea ca ultimul poem.
Chemaţi acasă Basarabia, refaceţi Dacia Mare,
Să fim o ţară intreagă, fără frontiere şi vame.

 

Şi, totuşi, există iubire şi o ţară milenară,
Iubiţi-vă fraţilor, de la aceeaşi sfântă mamă.
Mi-e dor de voi, de munţii cu zăpada în coarne.
Dă-mi încă o viaţă să-mi văd ţara unită, Doamne.

———————————-

Tamara Tomiris GORINCIOI

Chișinău, Republica Moldova

20 iulie 2019

 

Dunia PĂLĂNGEANU: Îngerul păcii

Să fie pace,
priviri cu lumină,
săbii căzute
sub lăstări de grădină,
frunze viori,
prunci gângurind,
la hotar de orașe
păsări sosind.

Să fie pace,
abur de pâine,
să fie „astăzi”
să fie „mâine”,
să piară norii
securea ascuțită
să râdă muma
azi ostenită.

Mă rog la îngeri
pace să fie,
și-n lanul de maci
doar apă vie!

 

 

Când poetul tace
                                   Lui Adrian Păunescu

 

Când poetul tace-adulmecând pădurea
vifor stins de frunze , spiriduşi,infern,
cerul răsturnat înălțând securea
unui ceas de- amurguri , obosit şi tern.

Când sfioşi trec cerbii aburind pământul,
sub jarul copitei pulberea oftând,
crengi carbonizate spulberă cuvântul
răscolind cenuşa versului arzănd .

Când tace poetul sub a nopţii clisă,
cu un colţ de vaier perfid împlântat ,
zvon de aripi sună în cetatea ninsă,
dor prelung de cântec,tot mai departat.

 

Alergând prin viață

 

Prea repede trec minutele,orele,
ne grăbim,alergăm,ostenim,
copilăria pierdută palpită -fluture alb,
pe canavaua visului senin,
alergători febrili de cursă lungă
implorăm un îndepărtat final
al clipei cărunte ce bate la ușă
răsucindu-se ca un pumnal,
cu lama rece sfâșie drumul
și iarnă-i în hăul fântânii
în care tremură ochii cei tulburi
când zboară spre neguri lăstunii.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

Iulie, 2019

Ilustrația Dana Sandu

Claudia BOTA: În nopțile cu lună plină

Caută-mă în lumină,

Unde este inegalabilul,

Vezi că nu suntem de duzină!

Cerul din noi atinge inepuizabilul.

 

 

Frământă pâinea să o împărțim acum,

Vezi, cuvintele nu sunt scrum,

Timpul nu stă și nu așteaptă,

Amprenta nu este o crustă moartă.

 

Topește sentimentele ce ne copleșesc,

Vreau ca prin tine să cresc!

Nu mă reține în nopți cu lună plină

Sunt într-o libertate deplină.

 

Lupii albi râd cu dinții moi

Stau lipiți și privesc la noi,

Luna albă e ghidul sorții,

Să înfruntăm pe rând vasul morții.

 

Tu ești lună plină și divină,

Ești a nopții tainică Regină,

Poartă-mi pașii fără teamă,

Ca sa trec a lumii vamă.

 

———————————

Claudia BOTA

Iulie 2019

Dan-Obogeanu Gheorghe: Poeme

Privire…

 

Privesc prin ochii tăi pământul,
Rodind tăcerile cu ploi,
În zori răsare legământul
Cu ne-mpăcări și vechi și noi…

Și plouă, plouă, cerul singur
Cu flori de vișin peste câmp,
Răsare-n iarbă vers în mugur
Cu amintirea peste timp!

Privesc în ochii tăi suspinul,
Trecând ca vântul prin păduri,
Împrăștiind prin noapte chinul,
Singurătăți în uverturi…

Și plouă, plouă, cerul veșnic
Cu stele-n cupele cu vin,
Luminile-s aprinse-n sfeșnic…
Doar sufletul nu ți-e senin!
………………………………
Și plouă, plouă cer și mare
Cu infinitele lumini,
Sunt gânduri vii și călătoare….
Sau rândunele prin grădini!

 

 

Taină

 

Aș vrea să-ți spun că te iubesc
Dar nu mă lasă infinitul,
De cerul tău mă mărginesc…
De marea mea cu netrăitul!

Căci depărtări sunt mii de gânduri
Robite-n lanțuri de cunună,
Din cer doar norii vrei să-i scuturi
În marea mea cu flori de zâna!

Aș vrea să-mi spui că mă iubeșți
Să-ți fie drag tot infinitul,
Și cer și mare să unești…
Apus de sori cu răsăritul!

Și ploi de fluturi peste val
Să verși cu stele-n a mea mare,
Să-mi umpli inima la mal…
Și sufletul să mi-l faci soare !

Peste cărări să crească dorul
Să-mi umple zilele cu flori,
Și înflorind în zori amorul
Pe la apus te-oi face nori!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

Iulie 2019

Continue reading „Dan-Obogeanu Gheorghe: Poeme”

Elena TUDOSA: Eu și umbra mea (poeme)

Pașii mei obosiți calcă agale pământul,
Umbra mea mă însoțește tăcută îndeaproape,
Sufletu-mi trist nu se împacă cu gândul,
De ce mi-a fost viața îngenunchiata de moarte?

Umblu pe drumul ei, fără de nici un sens,
Nu găsesc locul, cărare pentru a mă odihni,
Singurătate, mi-ai adus neliniște și-un gol imens,
Mă învelești în tristețe, mă rapui cu dor în fiece zi.

Rareori mă opresc, așteptând din cer o minune,
Însă dezamăgită, cad cuprinsă de gânduri,
Parcă aștept un tren de undeva și nu vine,
Dezorientată mă pierd… și în multe rânduri,

Neștiind încotro să pornesc, mă opresc suspinând,
Îmi privesc umbra tăcută, ce mă însoțește,
Mi-nec tot amarul între o lacrimă și un gând,
Ii șoptesc sufletului… Mergi înainte, pășește,

Viata este o luptă cu dureri ce nu știi când sfârșește,
Sufletu-mi trist, chiar de ar vrea să-mi spună ceva,
Tace, deși eu îl simt cum de dureri scanceste,
Dar pășesc înainte… calc agale pământul toată ziua,
Eu și umbra mea!

 

 

Urme de pași în viață

 

Din retina mea castanie, mi-au curs rânduri lacrimi o mie,
În sufletul meu catram, doar tristeți mereu respiram,
A inimii mele gingașe coarde, doar dureri știa să rabde,
Crunt mi-ai mai fost tu destine, fără de zile senine.

Ca un orb ce văzul și-a pierdut, drumul ce-aveam de făcut,
Rătăcind pe-ncurcate cărări, mă înecam în supărări,
Joc de șah îmi era deseori viața, ce îmi risipea speranța,
Pierzându-i câte-o partidă, ce-mi făcea soarta perfida.

Din puteri luptam cu jocul, ce îmi destrăma norocul,
Orice clipă ce-mi părea, de a-mi fi salvarea mea,
O zideam în gându-mi trist, mă sfortam ca să rezist,
Fiindcă știam că la greu, nimeni nu-i în jurul meu.

Ca orfanul nimănui, pe spinosul drum al destinului,
Îmi făceam curaj să merg, taina vieții să dezleg,
Prin-ntr-insa să pot răzbate, să găsesc răspuns la toate,
S-aflu-ntr-una rezolvare, la tot ceea ce mă doare.

Nu mi-a fost ușor deloc, când neînsoțita de noroc,
În mine-am mimat dureri, și-am luptat din răsputeri,
Din căderi m-am ridicat, cu versul m-am mângâiat,
Ele mi-au fost țel și scut, ca pasărea Pheonix am renăscut.

Am zburat cu aripile întinse, să-mplinesc a mele vise,
Totu-n urma mea am lăsat, ce viața mi-a-ngreunat,
Fiindcă mi-am dorit nespus, să zbor s-ajung cât mai sus,
Căci atunci ești demn pe lume, de-n viață faci pași, lași urme.

Continue reading „Elena TUDOSA: Eu și umbra mea (poeme)”

Dorel SCHOR: Simptomele nevrozei (schiță)

– Ştii la ce concluzie am ajuns? mă întreabă Oiţerman.

– Ai ajuns la o concluzie? mă mir eu candid.

Domnul Oiţerman despădureşte ziarul cu gesturi leneşe şi-mi arată un articolaş: „A escrocat un milion”.

– Tipul ăsta care a escrocat un milion o să scape destul de ieftin, mă informează el. Avocatul lui a reuşit să demonstreze în instanţă că n-a făcut-o cu intenţie. Clientul lui suferea încă din copilărie de nişte complexe şi obsesii, întotdeauna a visat să aibe un milion pe care nu i l-a dat nimeni…

– Ce legătură are?

– Are. Acum priveşte aici: „Trei accidentaţi grav pe trecere pietoni”. Pot să-ţi relatez conţinutul, pentru că am citit. Un şofer a intrat cu o sută pe oră, a lovit în plin trecătorii, unul e în stare disperată, dumnezeu ştie dacă scapă…Şi era pe roşu! Dar tipul nu o să păţească nimic, ajunge numai să aducă un act medical din care să rezulte că are o nevroză, adică e lipsit de responzabilitate deplină.

– Dar…

– Nu contează. Uite aici: „Antreprenorul a cerut mită sexuală”, cu alte cuvinte a profitat de… Femeia l-a dat în judecată, dar respectivului n-o să i se întâmple nimic. Avocatul lui a dovedit că tipul suferă de astenie, ameţeşte când urcă pe schele sau vede o femeie frumoasă. Dacă femeia care a făcut plângerea e frumoasă, chestiune foarte relativă, nu are nici o şansă.

– Nu înţeleg…

Continue reading „Dorel SCHOR: Simptomele nevrozei (schiță)”

Nicoleta GORDON: La distanță de-un gând…

LA DISTANȚĂ DE-UN GÂND…

 

Te presimt decojind înserări în apus,
Într-un pumn cu tăceri de cuvinte răpus;
O secundă-ți răpesc, dimineții s-o vând
La distanță de-un gând…

Într-o deltă cu aripi mi se zbat pescăruși
Vălurind către țărm mi se lasă seduși
De o scoică fugară, peste irisu-ți blând
La distanță de-un gând…

Te respir în plămâni sufocați de cărbuni,
Și strivesc neputința în altoi de rațiuni;
Separați de grilaje, mi te caut flămând
La distanță de-un gând…

De-aș putea să-ți sărut talpa plină de lut,
Și iubirii materne să-i dau sens absolut,
Aș răpune lumina pe căpruiul plăpând
La distanță de-un gând…

Șchiopătat ți-este pasul în cvartet de trifoi,
Înmulțit cu speranțe și-mpărțit la nevoi…
Dar ne-om fi ce ne-am fost, de atunci până când
O distanță va fi…umbră ștearsă de-un gând

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Ioana CONDURARU: Poeme

Doar un vis

 

Noaptea, liniștea coboară
Dintr-o carte de poveste,
Iar o rază solitară,
La geam darnică privește.
Stau pe coama blândei luni,
Dorind să ajung iubirea
Cu câușul caldei măini,
Căutând nemărginirea.
Strig la tine cu un sunet
De vioară și de dor,
În surdină se aude,
Firav cântec de cocor.
Doar un vis mai vreau iubite
Să-l străbatem amândoi,
Printre zeci de stalactite
Și o cale de ninsori.
Stai tăcut în rază lunii
Zâmbind visului de jad,
Iar pe cale trandafirii,
Dragostea au scuturat.
Doar un vis în astă noapte
Să-l mai țesem împreună
Din petale aromate,
Punând iubirii cunună.

 

 

Visând la tine

 

De mult noaptea își puse șalul înstelat
Și peste zări căzuse cu străluciri de jad,
Iar luna, Prima Donă, se leagănă privind,
Cum eu străpung mirată, al verii anotimp.

Și totul e-o minune aici în versul meu,
În timp ce rima curge ca apa de pârău,
Căci știu… mă privești din spații infinite,
Trimițăndu-mi iubirea curată și cuminte.

Un foc arde mocnit și simt mii de văpăi,
Când mă gândesc sfios, la suavi ochii tăi
Ce-au dăruit în suflet, o mare de iubiri,
Din clipele dorite a primei întâlniri.

Tu lași încet să cadă căușul mâinii stângi
Și cu splendoarea lumii tainic mă resfrângi,
Simțind același dor care ne-a fost trăire,
Atunci când trandafirii înfloreau pentru mine.

Dar visul se destramă cu zorii de cristal
Alungând frumosul spre spațiul sideral,
Lăsând o picătură de suflet să se piardă,
Prin iarba de pe vale unde, ți-am fost dragă.

 

 

Bunica din gânduri

 

De mult trecu copilăria
Și alte visuri am depănat,
Dar n-am putut uita câmpia
Și-un chip suav de altă dat’.

Surâdea prin lacrimi sfinte
Povățuidu-mă frumos,
Vorbind-mi cu luare aminte,
Despre iubirea în Hristos.

Și câte tainic nu-mi spunea,
Când la lumina trist-a lămpii,
Gânditoare tot torcea
Un fir de dor în fața sorții!

Nu ostenea chiar dacă ziua,
O clipă nu stătea de fel,
Punând la punct gospodăria
Iar munca îi era model.

Săracă-n rochie de stambă,
Nicand n-o vedeam plângând,
Doar observam ades’ în barbă,
O lacrimă încet căzând.

Mângâind-o duios pe spate:
,,- Bunică, stai un pic te rog!
Uite un mușchi cum ți se zbate,
Iar piciorul, parcă-i olog!”

,,- Frumosa mea, grăia Bunica,
Grijă nu-ți face, sunt vânjoasă,
Mă știi și uite stau acușica,
Când vremea este ploioasă”.

Și-așa Bunica din gânduri,
Revine adesea pe înserat,
Dintr-un album cu zeci de rânduri,
Ce cu iubire l-am păstrat.

Oameni frumoși, opriți clipa
Pentru a privi înspre trecut,
S-o mai vedeți iar pe Bunica,
Cu chipul blând dar sărăcit,

Căci și-a pus viața la bătaie,
Crescând copii, apoi nepoți
Și s-a sfârșit într-o odaie,
Lăsată fiind parcă de toți.

Păstrați-i vie amintirea,
N-o rătăciți printre uitări
Că nu se știe cum e viața,
Și cum se trece uneori.

Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme”

Anna-Nora ROTARU: Reflecții poetice

REFLECȚII LA VREME DE SEARĂ…

 

Departe mă duce gândul, că nu știu unde mai sunt…
E zi, e noapte ? Mă plec pe tâmpla albă și mă încrunt…
Mă-ntreb: cine nu mă lasă să cuprind tot largul zării ?
Cum de neclintită stau și nu mă prind de coama mării ?

Vreau ochii să mă poarte, de la sfântul răsărit l-apus,
Din trandafiriii zori, spre cerneala nopților condus…
Ca lumea-ntreagă s-o cunosc, pe-ntuneric, pe lumină,
Când soarele raze răsfiră sau, când luna fi-va plină !

Adunai multă putere, să pot da lumii de capăt,
Să dezleg prin ce mistere, nemurirea s-o recapăt,
Gândul mintea-mi sfredelește, m-arde foc mistuitor,
Din celule-mi dă năvală, pe redute învingător,

Cu-amintirile-ncrustate din strămoși, noi clironomi
Și din gene-adânc crestate-n faimoșii cromozomi,
Cu memorii suprapuse, chiar din prim locuitor
Și prin generații-aduse, în timpul meu de muritor…

Vreau cu gândul să mă-ntorc la grădina cea cu meri,
S-apuc unu-n pumn să storc, cum gândesc atâtea seri
Și-ntrebând pe-al nostru Tată, întru tot Mântuitor,
De iertând… mă poate face din pribeag nemuritor ?

 

 

PLICTISEALĂ…

 

Ziua se topește în roșul amurg…
Cu-ncetul se stinge, se-nserează…
Stelele clipesc și-alene se scurg,
Blânda lumină a lor ne veghează…

În ceașcă, ceaiu-i fierbinte pe masă…
Alene îl sorb să nu se răcească…
Pe-aburi nostalgic mintea se lasă,
Hoinar lăsând gândul să rătăcească…

În jocu-i, flacăra-n lampă pâlpâie…
Împrăștie umbre, difuz, pe pereți…
Evantaiul îmi face să-mi fâlfâie,
Câțiva ciulufi de pe frunte, răzleți…

Mă gândesc la a mea existență
Și gândurile-mi fug cu iuțeală…
Am să-mi mai dau poate-o pasiență,
Să văd cât timp mai am de tocmeală…

Undeva, trist, un greier mai cântă,
Cu lira-i dezacordată, l-adăpost…
La radio, o voce pompoasă cuvântă,
Câteva versuri, fără noimă și rost…

Ce searbădă seară pentru gânduri…
Nu pot să scriu nici măcar un catren…
Inepții doar, pe-ncâlcitele rânduri,
Repetat motiv de monoton refren…

 

 

MARE, PE COAMA VALURILOR TALE…

 

La ora când se frânge amurgul, înspre seară,
Când, sângeriu, soarele-i pe boltă răstignit,
La ora, când ziua se-nchină nopţii iară,
Până ce întunericul s-o prindă-n gheară,
Mă-ndrumă paşii spre tine, mare… am venit…

E ora asta, plină de mister ce mă pătrunde,
Când simt nevoia, dureros, să mă scufund…
Să mă alinte valul tău şi printre unde,
Copilăroasă, printr-ele să mă pot ascunde,
Mare… în pântecul tău, adânc să mă afund…

La ţărm, îmi las uşor suspinul sugrumat,
Briza dulce, prin păr să mă dezmierde…
Gustul sărat îl simt, aerul înmiresmat,
Valul, spre ecoul ce departe m-a chemat,
Mă duce şi-n vârtejul dorului mă pierde…

Pe strunele zefirului, cu mâna tremurândă,
Punte peste lumi fac, de arpegii în cascadă…
Să n-apuce noaptea, cea rece şi flămândă,
În mreje să mă prindă, precum stă la pândă,
Ochii să mi-i fure, ca zarea să nu-mi vadă…

În pripă ies la mal, vrând să-mi fac zăgaz,
Să-mi stăvilesc extazul, să nu-mi plece…
Nu vreau să-l fure, în jocul mării vreun talaz,
Să mă mai bucur încă, cer un pic răgaz,
Pe coama valului, l-alte lumi să mai pot trece…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Reflecții poetice”