Pe panta tăcerii mi-alunecă gândul
De clipe răzleţe se-mpiedecă-ades,
Prin lacrima serii se scurge afundul
Trăirilor aspre ce nu-mi dau de-ales.
Pornesc spre genune, mă caţăr pe noapte
I-ascult oful trist ce-n taine scrutează,
Pe stele pun strune, spre vers să se-ndrepte
Să nu mai aud cum plânge si-oftează.
De cuget mă apăr cu verbele frânghii
Şi curg ca o ploaie de litere reci
Pe file îmi ninge iar gerul cu unghii
Îmi zgârie fruntea făcându-i poteci.
Condeiul aleargă, nu are odihnă
Nu-şi poate permite relaş în cuvât,
Nici liniştea bolţii nu curge în tihnă
Îmi toarnă furtună în visu-mi înfrânt.
Degrabă sparg geamuri la ferestre de cer
Şi-n lumea nelume pătrund răzvrătit,
La stihuri de spirit îmi deleg temnicer
Şi urlu la lună precum un smintit.
În urlet lugubru se-ascunde durerea
A mea, a luminii, a nopţii din noi,
A fricii de viaţa ce-şi leapădă fierea
În barca speranţei ajunsă gunoi.
——————————
Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU
30 iulie 2019
Din surpriză în surpriză! Mulţumesc frumos!