Paula ROMANESCU: Portret de Luceafăr (poeme)

ÎNCHINARE LA LUCEAFĂR

Astru luminos, măsură şi însemn statorniciei,

Al credinţei de mai bine-n viitorul României,

Veghetor la vatra sacră unde rumeneşte slova

Când în codrii de aramă sună armii de Moldova,

Stea a Neamului, Luceafăr din a cerurilor bolţi,

Lasă-ţi raza să vegheze în a nopţii noastre nopţi,

Pune gândului lumină şi credinţei noastre vrere

Să-mplinească-n poezie altă sfântă Înviere!

LUI EMINESCU

Îţi mulţumesc, mărite domn,

Pentru răcoarea serii

Înmiresmată de salcâm în floare,

Pentru bucium

Şi corn sunând din timpi apuşi

De glorii şi răstrişte, duşi

Cu noi ‘napoi spre Mircea, la Rovine,

Pentru Scrisoarea gândită pentru mine

Şi pentru codrul ce fără ploi sau vânt

Se leagănă întruna

Când în tărie luna

Varsă spre noi nelinişte şi somn…

Îţi mulţumesc, prealuminate domn

Al graiului român din care cresc

Şi dor, şi plâns, şi cântec omenesc,

Spre-a dăinui în noi cât va dura

Sub cerul lumilor ecou de stea.

UNOR DEFĂIMĂTORI MĂRUNȚI

Ne-a fost şi regat ţara, cândva-ntr-un zece mai.

Dar rege peste slova zidită-n dacic grai

Rămâi doar tu, poete-luceafăr, care treci

Tot ne-nţeles şi singur parcă din veci de veci,

Să duci prin timpul orb solie-n zare

Cât soarele apune şi răsare,

Că, între regii – robi ai armoniei

Tu eşti chiar împăratul poeziei,

Lumină-n Verbul ce ne-a fost lăsat

De Unicul Luminii Împărat.

…………………………………………..

Şi iată-ne acum în secol-nenoroc

De care zicea unul că nu va fi deloc

Dacă …

În fine, alţii, mai ritos,

Răstălmăcindu-ţi slovele săpate

În cremene de gând eternitate

Cu-nsemnele iubirii – legământ,

Bieţi lătrători la lună, mori de vânt,

Umbre turnate-n umbră de Apus,

S-au vrut, decât lumina ta, mai sus …

Bâiguitori prin necuvântul lumii,

Tot mai străini de înţelesul humii

Însufleţite, ce necugetat

Aţi vrea să-i luaţi şi sceptru, şi regat,

Ca-n locul lui să puneţi pentru o zi

Trufia voastră oarbă : De-a nu fi !

NEDUMERIRE

Nu înţeleg şi pace

cum se face

de-i reuşeşte poetului

„Cel mai chemat din toţi

şi cel mai teafăr”

Continue reading „Paula ROMANESCU: Portret de Luceafăr (poeme)” →

Magdalena ALBU: Sfericitatea eternă a geniului, Eminescu…

Rotunditatea intelectuală a unei naţii, spaţiile ei de circulaţie valorică intrinsecă se regăsesc zăbovinde latent şi predestinate, parcă, în „sâmburul” viu şi fascinant al „coexistentei contrariilor” omului universal – Geniul. Paşii-definiţie ai noţiunii, oricâţi ai număra în şirul vremilor, se ating ca o curgere lină în geometria lor fixată, proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnită dansul ziditor al expresiei înalte, desăvârşite, ce fluidizează unic şi major eternal şi absolutul din adevărul oricărei finite, precum va fi zis-o cel care, constrâns a se muta în Caesareea Palestinei în anul 231, închise ochii la puţin timp după prigoana anticreştină a împăratului Decius, în timpul căruia fusese încarcerat, exegetul creştin timpuriu, Origene.

Cum cerul îşi toarnă zilele şi nopţile în albiile pietruite ale apelor sau cum astrele îşi lipesc luminile de colţurile singuratice ale stâncilor, cu esenţe peste vibraţii şi cu adânciri de sunete peste monotonii grave şi-a umplut rosturile fiinţării sale pământeşti una dintre perfectele întretăieri de raţiune şi de sentiment ale spaţialităţii româneşti şi universal, „manieristul” romantic total, ca şi Goethe, Eminescu.

Sentimentul degajat al operei în sine implică un teritoriu prestabilit de universalii determinate, nişte universalii care, dacă am putea considera aşa, se adaugă unul altuia şi se leagă atât de strâns, de intim, încât se naşte impresia de poziţionare a cititorului pe circumferinţa bine definită a sensibilităţilor profunde, a sensurilor şi a trăirilor purificatoare, aflate laolaltă într-o stare de pendulare armonioasă între punctul paradisiacului oniric şi cel ontic, al neliniştilor, al nimicniciei şi al răzvrătirilor sociale sau pasionale de tot felul, încheindu-se totul, ca într-o temă, parcă, „specială şi specifică”, cu momentul psihologic final: detaşarea evidentă a creatorului, a omului faţă de realitatea fizică imediată, dar o realitate deloc oarecare, ci una mustind a falsitate şi a relaţii de ordine haotice, pigmentate cu frânturi spelbe de logică sterilă şi deformată şi amestecate cu fardurile triviale ale intenţiilor omeneşti mărginite şi oculte.

Optica fundamentală a întregii opere eminesciene este de o structură arhitecturală a sophicului şi a poeticului aparte. Ni se aşază aici o deplină dezvelire a sufletului lui Eminescu, el rămânând, până la urma, departe, în spatele unui timp adimensional, de unde trebuie să îl percepi mai mult decât ca pe o lume, trebuie să îl simţi aidoma unui spaţiu închis, în care irizaţiile culturii româneşti şi universale se regăsesc fibră cu fibră, punctiform, cu pulsaţii ritmice şi ample, ce stilizează şi impun, fiindcă, precum se adânceşte în auz somnul copacilor din seminţe, aşa şi conştiinţa Poetului se desfăşoară pe sine în unicul sau templu existenţial, care este Cuvântul. De fapt, conştiinţa se supune conştiinţei; ea nu are nici în faţă, nici în spate un alt rang de raportare, ci se identifică permanent cu sine însăşi şi cu nimic altceva, exact ca în jocul adevărat al iubirii de tip absolut, unde cei doi indragostiţi se suprapun şi se confundă unul cu celalalt, nedând voie niciunui intrus să ameninţe echilibrul afectiv dăruit de divinitate.

Precizam în titlu despre sfericitatea eternal a geniului. Într-adevăr, orice zona sau segment am alege din scriitura creatorului, vom întâlni peste tot o suma infinit majorată prin alte şi alte conotaţii interpretative, ce se vor adăugitoare întregului artistic, definind un spor de substanţă asupra ideii fundamentale înrădăcinate universalităţii de către POET. Un exemplu de-acum bine conturat de specialist, timpul la Eminescu, poate fi îmbunătaţit prin câteva caracteristici suplimentare. Este bine cunoscută în acest sens demonstraţia Rosei del Conte privind ambivalenţa timpului psihologic. Totuşi, se impune să adaugăm ilustrei teze a distinsei exegete o completare de continuitate, anume aceea că la Eminescu întâlnim o trivalenţă temporal, bazată pe relaţia de incluziune remarcabilă, scoborâtă de undeva din interogaţiile pe care ţi le trezesc imnurile vedice, mai precis cartea X din Rig Veda sau Imnul Creaţiei: „De la ce a venit acest univers, fie el creat sau necreat, o ştie doar Acela care veghează asupra lui şi n-o ltie poate nici el?”. În afară de timpul contingentului relativ cu cele două faţete ale sale – timpul ca realitate foarte reală, cum a definit noţiunea Immanuel Kant, care se lasă parcurs de fiinţe, şi timpul interior, cel distructiv, ce erodează făptura în întregul ei şi îi anunţa diabolic moartea, acest din urmă timp fiind definit de către Eminescu drept „viermele vremilor roade-n noi”, în afară de timpul sferic al vremurilor care „stau”. „vremuiesc”: „Natura n-are ieri şi azi”, ea îşi mişcă circular astrele, ce pleacă dintr-un punct spre a ajunge într-un acelaşi punct, de fapt, cicleaza etern către o devenire care nu există – şi e această ciclitate, ne întrebăm, arta Ziditorului sau blestemul Său?! -, lăsând la o parte, deci, aste două timpuri destinate materiei şi imateriei la un loc – căci, după cum bine zice Aristotel: „Care e substanţa imaterială în univers? Materia e răspunsul.” -, există o altă unitate de timp, complet atemporală în esenţa sa, şi anume, Timpul de dincolo de timp, care le include peremptoriu pe celelalte sau, mai correct, care le generează, le dezghioacă din fiinţa sa absolută.

Timpul-netimp este „prins” cu riscuri enorme, riscul căderii proprii, oniric vorbind, şi e limitat în durata de înseşi limitele personale ale individului, poetul în speţă, pentru că raţiunea în urma căreia se produce căderea dureroasă a omului este aceea că absolutul Demiurg se automisterizează, se protejează, îndepărtând, astfel, printr-o puternică forţă de repulsie orice limitat contingent care doreşte să deţină cunoaşterea şi iubirea absolute, genuine (vezi „Sărmanul Dionis”). Căderea din Netimp în Timpul contingentului trebuie văzută ca o stare de întoarcere a individului către condiţia sa anterioară „urcuşului”, specifică.

Sentimentul apartenenţei la timpul fiecăruia, deşi Dumnezeu e-n toate şi, deci, în fiecare e o părticică de Netimp, e strict. Putem observa, în contextul dat, ca exclusivitatea Absolutului nu ne aparţine nouă, limitatului contingent în care se spulberă şi timpul greu şi, de multe ori, sumbru al istoriei, ci, ea sălăşluieşte undeva, în esenţa specifică a unicului Creator suprem, Dumnezeu. Aspiraţia Poetului către Timpul total, Netimpul, şi încercarea de trecere oniric prin dogma sa – izvorul existenţei tuturora – dovedesc faptul că i „s-a îngăduit” acestuia aşa ceva, de a parcurge, oarecum, sensul dorinţei sale devenite obsesie, dezvoltând-o poetic intocmai ca pe o concluzie dezgolită total în miezul imaginii ei. Individualismul temporal eminescian este un individualism ce depăşeşte zăgazurile telurice şi intră în hiperspaţiul fără limite al dumnezeirii, acolo unde poţi privi din acelaşi punct înainte, înapoi şi în prezent, totdeodată, fără a mai fi nevoit să suporţi apăsarea referenţialului spaţio-temporal lumesc agresiv şi limitat, ca singur vector de raportare a materiei şi a spiritului, îngemănate amandouă în stricteţea uluitoare a ordinii prestabilite şi văzute drept nişte simple treceri de la o stare la alta la nivel de detaliu infinitezimal şi, în acelaşi timp, ca sumă de astfel de treceri succesive la nivel de macrodimensiune sistemică.

La EMINESCU, arta ideii şi a cuvântului, topite ambele cu vlaga geniului universal, fac din el POETUL CIRCULAR al literaturii noastre, iar genialităţii sale îi conferă o eternitate sprijinită pe sfericitatea sa cantabilă. Creatorul de valori EMINESCU întotdeauna a vrut altceva, a dorit sa spargă frontierele mentale interregnuri, interspaţii, interlumi şi să stea alezat deasupra acestora în corabia unui Univers, care se desparte de toate ipotezele iluzorii ale umanului şi îşi lasă, ca un închis deschis, legile sale la îndemana oricărui estet supus şi smerit al unei admirabile Limbi Româneşti copleşitor de profunde.

Continue reading „Magdalena ALBU: Sfericitatea eternă a geniului, Eminescu…” →

George ANCA: Eminescu Jail (poems)

Mushatin

by Mihai Eminescu

the wood is white its leaf is black

its thousand little twigs

by snow are heavy

only the wind passes through them

the cold wind and some magpie

sheding let them off

white is the night the one with moon

from the distance wood resounds

the wolves in troops mass together

blows the wind blows incessantly

grove and heaven make to me pair

mad grief comes over one

as long and stretched grief

as the county all under snow

the wood shiver like an aspen leaf

as large as one’s horizon

the wolvws over peakes race

wandering through snows

troops the crows fly

in the ground of dense woods

there is no path to get out

there’s no way there’s no boundary

neither hunter’s trace

making blizzard on snow drifts

they filled up the glades

let down on dry boughs

over shed leaves

over water over all things

in the impenetrable forest

a little house is hidden

there’s no village nor nearby road

quite alone one doesn’t know how

only from its chimney the smoke juts out

who would stay in the house

that doesnţt care for the snow

which falls and will fall

ever heap on heap

surpassing the fence in the yard

up to eaves it will reach

if left is long winter

zoung little widow

stays there quite alone

how many days are left

she doesn’t go to village any more

how long the time of a winter

how the snow is all falling

she ever winds and weaves

white threads exquisite linens

while the fire burns in the hearth

the wolves howl the gogs bark

and she spins from tow

swinging on a leg

the trough with a little child

asleep and graceful

and as she sings as she sighs

the voice of wood imitates her

in the ground of the wood

there’s no path thewre’s no way

that if ever a path existed

it turned into a valley

that if a way ever existed

it is with leaves burried

it is filled with thorns and thistle

that one doesn’t find its trace

if there is path somewhere

nobody knows it anymore

that they lost its traces

shepherd boys with the flocks

and they lost their signs

woodmen with the logs

and they forgotten the folds

hunters with the bows

nobody in the world knows any more

that around only desert

whici its borders are

where are its springs

the grass grows behold again

beaten by the summer wind

where the forest is rare

but in the beautiful grass

never a scythe entered

where the forest is dense

by its thick of wood

no axe did touch

in the ground of wood

path isn’t way isn’t

but a glade of fir trees

and a cheerful eye of pond

and a garden with stile

and a little house with trouble

and at the door of house grows

the old tile tree which shadows it

like a living covering

its flower falls without wind

shaken over the land

and on the porch who is seen

who nwaer craddle is staying

young little widow woman

who knew about herself only she

and as the wood bestirs itself

she sings for her she charms her away

swinging with a leg

she says gently

lullaby lullaby little child

I’d tell you atale

lullaby lullaby between us

I’l tell you a tale

and in models I’ll dress it

and beautifully I’ll untie it

zou to understand it only I pause

towards others I say nothing

the tears a valley fall from me

my father was a shephard

as many seconds are in year

as many shepherds he was having

with thousands flocks beside

flocks in thousands of little she lambs

little shepherds after them

haughty flocks also of sheeps

the little shepherds backwards

with flutes and bagpipes

he had also if you understand me

herds of untamed horses

which like hurricanes

were filling his plains

were grazing his estates

and in the length of rivers

they settled themselves on deserts

and in the waves of grass

were grazing the hinds and the stags

and through mountains lost in clouds

he had big herds of bisons

cold rivers cold springs

in the shadow were flowing eternally

and he had mountains and he had forests

and fortresses with fortifications

and had villages thousands and thousands

strewn on the plains

and had villages big and small ones

and full with brave men

what an uproar what a struggling

when cheerfully sounding from horn

was calling the country to boundaries

that were running with little and grown up

that they were flowing like rivers

and blackened the deserts

bitter me into a sigh

the tears are valley coming to me

with the kerchief if I whipe them

they still stronger go on

and how beautiful I was

how no one was kin by kin

of gold were my plaits

and by girls they were plaited

rosy like a peony

I was dear to everybody

they came behold they came

emperors from the east

to ask me in marriage

but they went as they arrived

kings came and messengers came

learned in many schools

with reasonable words

they asked me with justice

good time old shepherd

our emperor master

did send us to ask

if you marry your daughter or not

he answers then honestly

dear brave men welcome to you

dear’s to me to feast you

with you to get delighted

but any much you did ask me

daughter I haven’t to marry

but he emperor from the west

did come and didn’t go

two words only he told me

my heart he did subdue

he was stately and armed

an enarmoured soldier

he was stately and hale

having care of nothing

he was tall and I was tall

nice looking we were together

fitted in excess

I beautiful he beautiful

bitter me in a sigh

the tears valley come to me

with the kerchief if I whipe them

they still stronger go on

they heard and if they heard

match makers from the east

that I was going to marry

and when I just gor married

many people aroused

our house only to spoil

and to separate us

thousand of tongues were flowing as rivers

risen from the deserts

and they came mobs

risen from the forests

some on horseback some on walk

ever came in thick cloud

they came swarms came flock

and left the desert after them

they came flocks came valley

and crumbled forts in their way

vainly my man faced them

they pushed him only back

they defeated his armies

they ravished his glories

they desered the countries

they brought his fortunes

they balckened his sun

they enslaved his people

I in the deserted wood

wandering lately

I heard from foreign tongues

that my man isn’t coming any more

I learned from the west

that my man went away

by all humans followed

I learned from the east

that my man has died

that has died and was mourned

world entire was wailing him

did wail all hermitages

all orients

and wests all

and peoples tongues and crowds

midnight midday

they couldn’t awake him any more

weild behold those kings

the emperors of whole world

and a storm started

which earth drowned

midnight and westward

thousand kins put to way

big flocks and predatory

of alien peoples

which were fowing behold flowing

end they didn’t have any more

just for putting inheritence

over poor mankind

when I think to such sorrows

it seems to me they were yeasterday

when I think to my shepherds

it seems to me they were thousands years

bur when I learned

that my man has died

this linden tree I planted

grows the tile and flourishes

and shadows my life

and as in its shadow I live

I don’t get old any more

dear mother’s little child

many in world I’d tell you

but I am afraid you’d leave me

bur I am afraid you’ll understand me

and you’ll grow and will start

how the wood don’t comprise you

and you’ll go into the wide world

but you sleep more behold a bit

that you’re tender of years and little

sleep at shadow sleep on peace

that your mother will make you

under that tile tree beaten by wind

the bedding at land

when the sun will set

then the wind will drow off

and you’ll get asleep

the teeny branches will beat

and if stars will penetrate

and the moon will penetrate

our solitude

and when the wind will blow

the tile tree will rock

its flowers it will shed

and again will awake you

in the ground of the great night

and at rustling of oak trees

under the circling of clouds

in the falling of flowers

under the shining of stars

and at dance of wicked fairies

under the leaf of oak trees

at the voice of springs

where is it the cross from ways

you don’t cry more me

they grow like brothers two spruce firs

do laugh chick-abiddy laugh

where there are birds in the trees

be quiet chick be quiet

they gather girls and lads

do sleep chick heigh

stags gather the soft ones

awake chick do awake

and as she sings and sighs

the voice of wood imitates her

poor country of the high

all zour fame has gone

now five hundreds years ago

only wood you were to me

around were growing deserts

empires were crumbling

the peoples were getting old

kingdoms were fading

and forts were scatterng

only your woods were growing

green is the unpenetrated shadow

where a world is hidden

and in the shadow for ever

cold rivers were flowing

tenderly clear turning

having voices of springs

Bistritsa in rocks struggles

hrough dark forests

and ever goes deeper

where the water slightly twinkle

and at once it sees that

its watwrs hitches

and by roxks it is dammed up

it gathers and ever grows

it dam up in wondrous lake

of which waters are quiet

and trees make shadow to it

dense leaf over

in depth the water watches

and the oak trees from bank to bank

over it fall down

peaks prop up together

and make to me a tall vault

by the peaks they are knitted

and in shadow they rule

and in eternal freshness

the waves are sparkling

from one bank to another

it fell a tall trunk

it fell crosswise

that its foliage is hanging

long bridge of a tree

over a silence of lake

long bridge big bridge

that one can pass it on horse back

and Mushatin youngish

passes the bridge quiet alone

Continue reading „George ANCA: Eminescu Jail (poems)” →

Florin-Cezar CĂLIN: Lupii flămânzi ai sorții…

Lupii flămânzi ai sorții…

Pasiunea ta de-o zi … este-acuma permanentă!,

(lanț ce strânge … fără zgardă … dragostea ”impertinentă”).

… se rup zalele, pe rând, cad ca frunzele grămadă,

amintind că lupii sunt … de acuma doar o pradă.

Șoaptele vândute sorții, în săruturi hibernale,

… sunt acum (vedeți și voi) patru puncte cardunale.

ce-s supuse existenței, pentru foarte multă vreme,

conștientă că pe dânsa, lanțul n-o să lase semne.

Devenind o raritate … clipa noastră de iubire,

… invizibile dorințe ne sădești în … nemurire.

apoi salți destinul nostru din speranțe efemere,

… și le-ndeși pe gâtul sorții … chiar dacă simte durere.

Sentimentele uitate (reci) în ceața unui timp,

(simțăminte resemnate) vor face acuma schimb.

… cu sentințele durerii … și al sfintelor povețe,

în credința devotată … ale gândului ospețe.

Clipe rătăcite-n vânt … ca și vorbe nerostite!,

… în momente inocente … de credința ta păzite.

fac un ”front comun” acum, fără urmă de tăgadă,

când lupii flămânzi ai sorții vor din dânsele să roadă.

Pasiunea ta de-o zi … este-acuma permanentă!,

(lanț ce strânge … fără zgardă … dragostea ”impertinentă”).

… se rup zalele, pe rând, cad ca frunzele grămadă,

amintind că lupii sunt … de acuma doar o pradă.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

14 iunie 2019

Paula ROMANESCU: Prin codrii de simboluri, unic Poetul!

„Un singur nai, dar câte ecouri în păduri!”

(Ion Pillat)

Tot astfel Poetul – nai solitar în pădurea de ecouri prin care se îngână în „vecinică trecere” glasurile celor ce vor repeta de-a pururi „Ce te legeni, codrule?”, ori „Trecut-au anii”, ori „La steaua”, ori cine mai ştie care vers din bogatul cufăr de zestre poetică lăsată de Mihai Eminescu moştenire în veac de veac limbii române care ne este rădăcină şi izvor în lumea cuvântului, cale şi popas în prea scurtul răgaz al trecerii noastre sub cerul cu stelele.

Spre a nu-i uita chipul, pictorii şi sculptorii s-au întrecut în încercarea de a ni-l prezenta după cum l-au văzut ei cu ochii sufletului, fiecare scoţând în evidenţă o anume trăsătură a „modelului”, plecând de regulă de la vreuna din cele patru (patru!) fotografii păstrate în memoria hârtiei fotografice ca tot atâtea borne ale trecerii pe pământul oamenilor a strălucitului meteor românesc care ne-a revoluţionat limba, poezia, gândirea filosofică, jurnalismul, discursul politic, ideea de dragoste de ţară, mândria de a aparţine acestui neam înfrăţit cu râul şi cu ramul, altfel spus, cu ceea ce trece, cu ceea ce creşte, întinerind cu fiecare nouă înmugurire.

Aşa se face că avem un Eminescu tânăr, un altul adult cu mustăcioară, îmbrăcat elegant, în alb, ca pentru a marca vara spre care se îndrepta cu anii lui cu tot, un al treilea, portretul în care apare cu mustaţa bine cuminţită şi privirea înaltă – semn de cuminţenie-înţelepciune-toamnă bogată în rod de aur greu de gând şi, ultima – chip devastat de iarna pustiirilor toate.

Eminescu cel cu chip de zeu pogorât printre muritori de dragul unui „chip de lut”, tânărul luminat de o iubire în ale cărei flăcări a ars până a se mistui pe-al său propriu rug, este şi cel mai frecvent reinterpretat de artişti. Nu, nu-i nevoie să fii luceafăr ca să pricepi imposibila contopire prin iubire a azurului cu pulberea. Dar să citeşti „Luceafărul”, iată calea spre a te înălţa dinspre firul ierbii spre lumina stelei care „era pe când nu s-a zărit”… Pornind de la acel chip – fotografia aceea făcută în atelierul fotografului praghez Jan Tomàs, pe când Poetul avea nouăsprezece ani, avem cel mai mare număr de lucrări de grafică, pictură, sculptură, realizate de autori români sau străini. A-i enumera ar însemna să ne rătăcim printre nume. Să amintim totuşi câteva, emblematice: Aurel David cu al său „Arborele Eminescu”, Sabin Bălaşa – „Luceafărul” (Universitatea din Iaşi), Gheorghe Anghel, „Eminescu” (Bucureşti, Ateneul Român), Lazăr Dubinovschi, Eminescu – lucrare veghetoare la rubrica „Toate-s vechi şi nouă toate” din Revista „Curtea de la Argeş”; „Eminescu” de Ion Vlad, din faţa Bisericii Ortodoxe Române din Paris, „Eminescu” de la Câmpul Românesc din Hamilton – Toronto, lucrare executată în marmură de Carrara de sculptorul român Nicăpetre (foto), cel auto-exilat în anii ’80 din „cercul strâmt” în care o politică aberantă încerca să ne ţină pe toţi „strâns uniţi în jurul partidului”…

O replică tot în marmură a acesteia este astăzi în oraşul natal al sculptorului, Brăila, la Muzeu care-i poartă numele, înfiinţat aici în semn de omagiu după dispariţia artistului. Lucrarea face parte dintr-un lot generos de lucrări donate ţării sale de către sculptor începând cu anii de la cumpăna dintre milenii şi lumi până când temuta Doamnă cu unealta aceea rudimentară dar netocită de moara timpului i-a dat de veste că pentru el sosise vremea…

Continue reading „Paula ROMANESCU: Prin codrii de simboluri, unic Poetul!” →

Adrian SCRIMINȚ: Basmul artistului

Un test codat, ca să nu mă depisteze inchiziţia!

(a se citi cu timbru edificator!)

A fost odată ca niciodată, că dacă greabănul meu obosit nu le-ar fi trăit, nu vi le-aş mai fi povestit, a fost odată un colţ ceresc pitoresc, în care divinităţile s-au hotărât să se pogoare, să schimbe structura genetică a bipezilor care îl populau, şi să îi înzestreze cu puterea inteligenţei şi a stăpânirii. Cum bieţii bipezi erau deosebit de creduli şi de firavi în gândire, căpătuiţi cu teama faţă de cei de sus, care se mai pogorau din când în când ca să îi ajute, de teamă şi de smerenie, pentru că nu îi duceau capetele să se descurce singuri – şi pe mulţi dintre ei nu prea îi duc capetele să se descurce nici acum – se hotărâră să le dedice nişte ritualuri exagerate, care constau în sacrificii umane, animale, vegetale, toate însoţite de mişcări şi cânturi desincronizate. Dacă zeii se bucurau sau nu de acţiunile primitivilor pe care ei înşişi i-au modificat genetic este greu de ştiut, a trecut o groază de timp de atunci şi nu prea mi le mai amintesc, pot spune doar că în acest fel s-au născut primele valuri plăpânde de artişti, cu ştiinţa, sau mai mult fără ştiinţa lor.

De la ritmurile barbare şi victorioase, de la bucuria sălbatică pe care o transiteau celor de sus străbunii, s-au trecut încet la alte manifestări artistice, unele dintre ele căpătând valori semnificative. Un împărat ţinuse atât de mult la sclavul său dansator încât dădu poruncă grabnică să fie transformat în femeie, ca destinele şi afinităţile pentru artă să le rămână veşnic împreunate. Făurarul unui rege meşteşugi un taur de bronz cu o trapă deasupra. În interior, pornind de la gura acestuia, se prelungea o ţeavă în spirală, şi dacă suflai într-însa scotea sunete ample ca de corn. Sub burta dihaniei de bronz se încropea un foc, iar prin trapă se introducea în pântecul de metal un nefericit care trebuia sacrificat: de preferinţă un sclav neascultător sau vre-un prizonier de război. Prima victimă a acestei ctitorii fu chiar făurarul regelui, care, la un semn discret fu vârât de către gărzi în interiorul taurului. Focul pus dedesubt ardea domol, dând timpul necesar celui prins în propria-i capcană să se grăbeească să-i dedice cele mai mişcătoare ode regelui său înainte de moarte prin intermediul mugetelor mişcătoare pe care le scotea din nările colosului. Fără conştientizarea lui, sacrificatul a gândit principiul cornului de astăzi, nelipsit aproape în nicio lucrare simfonică.

Nu ştiu pe unde m-am mai peregrinat şi de câte ori m-am reîncarnat. Îmi amintesc vag de dansatoarele Egiptului Antic, îmbrăcate mai mult decât sumar, care îmi delectau privirea cu mişcările lor pline de graţie, pe vremea când slujeam dinastiilor Ramses. În Grecia am dat de corul „ditirambilor”: cincizeci de voluptoşi deghizaţi în sumarul costum al lui Adam. Executau rapid un cerc dansant în acompaniamentul flautului, a castagnetelor, a tamburinelor şi a timpanelor. Pe vremea împăratului Nero, sclavii dansatori erau mai preţuiţi decât carele cu aur, serbările izvorau cu nemiluita. În lupta cu cei care voiau să îl răstoanre pe atunci de la putere a încropit un cor al curtezanelor, menit să îi înduioşeze până la lacrimi pe rebeli cu vocile lor. Crampele puternice pe care le am chiar acum, mă fac să mă gândesc serios dacă nu cumva am fost chiar eu însumi Nero, şi dacă nu cumva din această cauză încă mai am repercursiuni de la îmboldirea mea în stomac cu un cuţit pe care mi-l dăduseră proprii mei generali în refuzul de a-mi asculta cântul, preferând să mă înlăture de la putere sub acuza gravă că le-am dus de râpă imperiul. Artiştii mei nu aveau dreptul la vot, erau ţinuţi în denigrare, dădeau spectacole pe unde apucau, în văzul liber al prostimii, deşi aveau şi pe la curţi mare căutare. Gusturile nu se discută…

Pe lângă mine au mai apărut şi alţi zei. Unii au fost cu mult înaintea mea, alţii îmi erau contemporani şi unii aveau să apară. S-au înfiinţat mai târziu consilii, cu ştirea sau fără ştirea zeităţilor, şi reprezentanţii puterii bisericeşti au hotărât că instrumentele muzicale nu au provenienţă cerească, singura provenienţă divină ar fi fost vocea umană, născându-se prin marile catedrale corurile. Alcătuite în mare parte din băieţi, acestora li se căpătuiau bărbăţiile, ca nu cumva vocea lor contratenorică să capete după adolescenţă o altă nuanţă şi să zgârie neplăcut urechile zeilor.

Poate că cei din interiorul zidurilor puteau să fie îmblânziţi, însă cei de dincolo nu puteau fi nicicum struniţi. La lumina şi în jurul focurilor de tabără răzbăteau cu lăudăroşenie Saltarello, Galliarda, dansuri ale sătenilor, menite ca după zile întregi de munci şi biruri să îi răsplătească cu un nou optimism asupra vieţii şi să îi facă măcar pentru câteva clipe să nu se mai gândească la greutăţile ei. Pe aceleaşi prinncipii coercitive mergeau pe alocuri şi popoarele otomane. Undeva în Zvornik, în zona Krinei, în Bosnia, marii conducători ai aceste supreme armate au interzis cu desăvârşire strunele spurcate ale poporului pe care îl cuceriseră, ca nu cumva să ne supere pe noi, cei din ceruri. Au amuţit toate instrumenetele. Nunţile se făceau într-o linişte deplină. Bipezii humanoizi înzestraţi de noi cu inteligenţă găsiseră şi de această dată o formă de protest şi de rezolvare a nemulţumirilor. La nunţi se adunau toţi flăcăii din sat, îşi legau de glezne salbe cu clopoţei, şi băteau colbul cu tălpile opincilor de răsuna scoarţa pământului până în celelalte sate învecinate. Curând toată ţara luase exemplul răzvrătiţilor. Paşa nu mai avu ce face. Renunţă la supărările zeilor, căci ale lui fură la un moment dat cu mult mai ample…

Instrumentele muzicale medievale pătrunseră până la curţile regale, dincolo de zidurile cetăţilor. Până la urmă papii îşi ridicară cu nepăsare umerii, neputincioşi la oboaiele, flautele, fluierele, bombardele, viorile rebek cu un arcuş, viellele, lirele da braccio, tamburinele şi castgnetele care inundau cu trilurile lor saloanele. Pe strune răsunau Gavottele, Giga, menuetul sau sarabandele. Poporul trebuia să se distreze. Artiştii reîncepură să aibă mare căutare.

Continue reading „Adrian SCRIMINȚ: Basmul artistului” →

Rexlibris Media Group: Un eveniment artistic excepțional organizat la Berlin de o româncă!

Simona Tache Tărtăcuță – specialist marketing și comunicare – este curator și coordonează proiectul expozițional „EU-RO ALTERNATIV” de la Galeria „Fantom!” din Berlin. Proiectele expoziționale ale Simonei au reunit artiști din mai multe țări din Europa, interculturalitatea fiind axa principală. În primăvara anului 2018 expozițiile „Parcurs” desfășurate la ARCUB, Centrul Cultural al Bucureștiului, și Press Play, de la galeria bucureșteană Kube au adus în atenția publicului din România doi artiști plastici belgieni. Anul acesta, în afara unui proiect curatorial la Veneția, Simona pregătește un proiect artistic amplu – pictură, sculptură și performance – care va avea loc la București și Bruxelles și care reunește artiști din România, Belgia și Italia. Un proiect care, la 30 de ani de la transformarea politică și socială a României și a întregii Europe lansează întrebarea „WHAT’S NEXT?”

***
Expozitia EU-RO ALTERNATIV propune o succintă incursiune în România de astăzi, la treizeci de ani de la dispariția regimului comunist din blocul estic, o perspectivă alternativă asupra unei societăți aflate la finalul unui fenomen de transformare și care asistă, totodată, la nașterea unuia nou.

Privit metaforic, Zidul prăbușit în 1989 a creat o altă mentalitate colectivă, o altă percepție asupra prezentului și asupra viitorului, un alter-ethos ce devine pretext pentru multiple întrebări. Răspunsurile din lucrările celor trei artiști aduc în Galeria „Fantom” o altă Românie, un univers în contrast cu noțiunea de stereotip, un univers a cărui energie atrage privitorul în propriul proces al interogării sau al aducerii aminte.

Cei trei artiști – Rone (pictură), Andreea Cel Mare (fotografie) și Dan Nica (sculptură) – au ales Berlinul ca simbol al originii pentru noua Europă, punctul de început al schimbării politice, sociale și culturale, lansând astfel o veritabilă invitație la descoperirea unor tendințe alternative ale artei plastice românești. De-a lungul ultimilor zece ani, Galeria „Fantom”, prin găzduirea mai multor manifestări ale artiștilor plastici și ale scriitorilor români, a devenit un veritabil vector de comunicare a artelor din țara noastră, adresându-se deopotrivă diasporei și publicului german.

Continue reading „Rexlibris Media Group: Un eveniment artistic excepțional organizat la Berlin de o româncă!” →

Vavila POPOVICI: Prefață la volumul ,,Radio ProDiaspora un deceniu de vis”

Pentru a înțelege rațiunea lecturii acestei cărți, voi începe prin a vă spune că Radio ProDiaspora împlinește în acest an 2019, zece ani de activitate. Să-i urăm dintr-un început: La mulți ani!

„Radioul de VIS, viață, iubire și speranță” a fost înființat în anul 2009, în urma unui proiect realizat de talentata, ființa pasională Ecaterina Cîmpean din România, Robert Landmann din Germania, și Bogdan Essig din Anglia, pentru românii de pretutindeni, dar și pentru cei de acasă.

Postul de radio, numit „ProDiaspora”, după cum îi spune numele, s-a născut din dorința de a micșora distanțele dintre românii răspândiți în toate colțurile lumii și a celor rămași acasă, apropiindu-i și aducându-le clipe de bucurie în suflete.

Doamna Ecaterina Cîmpean împreună cu domnul Robert Landmann din Germania și domnul Bogdan Essig din Anglia au avut această genială idee de a crea un spațiu informațional și cultural unic, în care valorile să circule nestingherit, vrând să păstreze totodată, tradițiile și obiceiurile care sunt tezaurul sufletului românesc, pentru a putea fi duse mai departe, fiindcă, considerau dumnealor, „numai așa vom fi demni a viețui pe plaiurile unde s-a zămislit neasemuita alcătuire de cuvinte românești”, de multe ori pe minunate sunete vocale și instrumentale. Cu adevărat, tradițiile, obiceiurile – tezaur al sufletului românesc – nu trebuie uitate, căci „cine uită, nu merită”, spunea Nicolae Iorga, ci păstrate și făcute cunoscute noilor generații de români, dar și celor din afară, interesați de frumoasele noastre obiceiuri, de cultura noastră în general, de gândirea românească care nu este de neglijat, pentru nuanța și valoarea sa deosebită. Și mai cred că sensibilitatea sufletului românesc este semnul unei puteri divine existente în noi. Oriunde ne-am găsi, suntem legați sufletește de pământul patriei prin trecutul istoric, prin viața pe care am trăit-o în țară – noi cei plecați prin străinătăți –, și cu gândul la tot ce va fi după plecarea noastră din această viață, căci „Patria este pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri” scria Delavrancea. Iar Mihai Eminescu caracteriza, cu un ton demn: „Țara este rodul a zeci de generații și aparține altor zeci de generații care vor veni…”.

Entuziasmul i-a cuprins pe mulți, unii dorind să se implice, să ajute la realizarea acestui „Vis”. S-au alăturat români de pe toate meridianele pământului: Franța, Anglia, Olanda, Germania, Italia, Belgia, Spania, Republica Moldova, Austria, Australia, SUA. ș.a.

Radio ProDiaspora emite, de atunci și în prezent, știri on-line, informații în limba română despre evenimentele culturale, artistice, despre viața din țară, muzică… ea fiind, după spusele compo-zitorului, chitaristului englez Robert Fripp, „vinul care umple cupa tăcerii”, cu scopul de a da posibilitatea celor plecați de acasă să se simtă mai aproape de locurile în care s-au născut, au trăit și, de cele mai multe ori, au și ascultat acea muzică, căci „muzica pornește din inimă și se adresează inimilor”, după spusele compozitorului român George Enescu, sau ale compozitorului german Ludvig van Beethoven: „Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească”. Spiritul omului are nevoie de clipe în care să poată auzi sunetele muzicii, fără ele viața ne-ar fi animalică, nerelaxantă. Dar, până și unor animale le place muzica, iar păsărilor nici nu mai vorbim!

Echipa Radio Pro Diaspora este alcătuită din redactori și colaboratori români, pasionați de ideea de a face ceva pentru diaspora, mulți dintre ei cu experiență în jurnalism. Efortul lor este unul voluntar, activitatea lor nefiind remunerată. Directorul General Radio ProDiaspora, doamna Ecaterina Câmpean afirma: „Voluntarii nu sunt plătiți, nu pentru că nu au nicio valoare, ci pentru că sunt de neprețuit!” Printre realizatori se numără absolvenți de Conservator, interpreți de muzică folk, populară, country modern, precum și ziariști, scriitori, profesori, dar și oameni cu meserii obișnuite care lucrează cu pasiune, dăruire, cu suflet, numele lor fiind de acum cunoscute de ascultătorii radioului. Și fiind un radio online poate fi ascultat oriunde în lume.

„Zece ani de existență provoacă sentimente de bucurie, de mândrie pentru realizările în această perioadă”, menționează cei din echipă, în frunte cu Directorul General Radio ProDiaspora care, dăruiește mult din timp, gânduri și trăiri, acestui post funcțional. În lărgirea spațiului de activitate, pentru a oferi ascultătorilor mai multe mijloace de informare și divertisment, Radioul s-a îmbogățit cu rândurile scrise cuprinse într-o revistă, cu intenția ca ascultătorul să poată lua cunoștință și de litera scrisă, descoperind articole cu semnături cunoscute din literatura română contemporană. Este vorba de valoroasa revistă intitulată „ProLitera”, în care se publică evenimente, informații, versuri, eseuri, interviuri care cultivă mintea cititorului. De revistă se ocupă, în primul rând, scriitorul cu bogata activitate literară și publicistică – domnul George Roca din Australia, redactorul șef al acestei reviste. Personal m-am bucurat de-a lungul acestor ani de colaborare, prin publicarea de poezii, articole și eseuri, în prețioasa revistă.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Prefață la volumul ,,Radio ProDiaspora un deceniu de vis”” →

Simon JACK: Amprente lirice

Amprente

Blocați în imobiliare ne luăm nume
de piatră,
dac-ar visa azbestul
și toropeala ar fi om,
mai nou se vând aripi de bocanci
ce nu strivesc țărâna,
nu lasă dâre-n aer si n-au recensământ
doar șireturi
de spânzurat cuvânt,

nemișcat, trotuarul baloanelor
cu heliu păzește zborul dronelor
din ceruri picurate
pe rujul obscen al ielelor de cartier,
apăs cu degetul arătător
pe trăgaciul buzelor tale,

dar tu ești blocată
in rânjetul unui ascensor
condamnat la moarte.

Patrician

Deunăzi m-am scuzat sânului tău
că nu-i pot da izbândă
să frângă-n palma mea tot rodul
copacului din eden
Continue reading „Simon JACK: Amprente lirice” →

Gabriela RAUCĂ: Serenada Lunii

Serenada Lunii

Am întrebat aseară Luna

De ce-i atrasă de Pământ,

În juru-i, rătăcind într-una

Cu trup, dar și cu simțământ.

Mi-a spus, cu vocea ei șoptită,

Dintr-un crepuscul diafan,

Că e, mereu, îndrăgostită

De-un chip frumos, de pământean.

Îl urmarea, dorind să-i fie

Aproape-n tinerețea sa,

Când el, trăind în poezie,

În versuri calde o cânta.

Se regăsea în serenade,

Pe malul mării, azurii,

Deasupra-i revărsa arcade

În raze calde, sidefii.

Îi urmărea, din ochi, privirea

Când spre Înalt și-o îndrepta,

Simțind, tot mai adânc, iubirea

Pătrunsă în ființa sa.

Îi oferea clarul, în noapte,

Văzându-se regina lui

Și-i savura noian de șoapte,

Pan’ la ivirea Soarelui.

Dar într-o noapte-ntunecată,

Când printre ramuri a pătruns,

L-a regasit, lângă o fată

La poala codrului, ascuns.

Ea l-a dorit în nemurire

Și s-a crezut regina sa

Însă, mereu, a lui iubire

Era sortită alteia.

Și-atunci, plutind fără de viață,

Peste al Cerului abis

Și-a îndreptat priviri de gheață

Spre încetarea unui vis.

Ar vrea, dar nu se poate-ascunde,

Valsând, mereu, în amintiri

Și a plecat, încet, pe unde,

Urmându-și tristele sortiri.

—————————

Gabriela RAUCĂ