„Un sistem politic ce nu ține cont de ascensiunea morală a cetățenilor și de practicarea virtuților de către guvernanți este destinat pieirii și scufundă Statul în corupție și înstrăinarea de Dumnezeu.”

Aristotel

   S-a spus despre filozofie că este încercarea de a găsi o formă de echilibru a omului cu lumea. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, așa cum am spus în eseul anterior, Aristotel, și el unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, a fost cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. Spirit enciclopedic fiind, a întemeiat și sistematizat domenii filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea s-a ocupat de științele naturale, studiul naturii constituind o tradiție a familiei sale. Despre filozofie spunea că toate celelalte științe sunt mai necesare decât ea, dar nici una nu o întrece în excelență.

   S-a născut în anul 384 î. Cr. în orașul Stagira din nordul Greciei, ca fiu al medicului curții macedonene. Rămas orfan, la optsprezece ani pleacă la Atena, unde se alătură ilustrului grup al celor care lucrau și studiau la Academie sub conducerea lui Platon. Devine elevul acestuia, având o natură spirituală realistă, diferită de cea a profesorului său. Acesta avea obiceiul să-l numească „Mânzul”, știindu-se că mânjii își lovesc mamele când ele nu au destul lapte. Rămâne la Atena timp de 20 ani. În anul morții lui Platon a părăsit Atena. Avea 37 ani, era un savant și un cercetător consacrat. A fost profesorul acelui băiat din Macedonia care mai târziu a întemeiat un imperiu și a fost cunoscut în istorie drept Alexandru cel Mare. A murit în anul 322 î. Cr.

   Era un bun vorbitor, se exprima limpede în discursurile sale, era persuasiv în conversație și avea un spirit caustic. A crezut că toți oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște, că dobândirea înțelepciunii oamenii o doresc instinctiv. Fericirea pentru el consta într-o viață alcătuită dintr-o activitate intelectuală și din contemplație. N-a fost însă un intelectual retras. Viața contemplativă pe care o recomanda nu trebuia petrecută într-un fotoliu sau într-un turn de fildeș. Dorința cea mai nobilă a unui om este să ajungă nemuritor sau să imite zeii, pentru că astfel devine mai desăvârșit și mai împlinit ca om. Erorile lui, se presupune că au fost făcute din neatenție sau din lipsă a tehnologiei avansate (aparatură). El recunoștea că în cunoașterea științifică se pot înregistra progrese și se pot face revizuiri. Mihail Eminescu poetiza: „Ce-un secol ne zice ceilalți îl dezic…”.

   Pentru a explica lumea înconjurătoare, erudiții greci din Antichitate se bazau pe capacitățile lor de observație, de deducție și pe raționamentul logic și credeau că în acest mod pot ajunge la concluzii corecte. Lăsându-se îndrumați de această metodă, ei au ajuns la mai multe concluzii corecte, de pildă că în univers există o ordine fundamentală. Însă impedimentul lor l-a constituit faptul că observațiile lor se limitau la ceea ce puteau percepe cu ajutorul simțurilor, limită care i-a dus pe mulți filozofi geniali, inclusiv pe Aristotel, pe piste greșite. De exemplu, ei credeau că planetele și stelele se mișcă în jurul pământului și la acea vreme, acest crez era considerat un indiscutabil.

   În Europa „creștină” a Evului Mediu, unele dintre învățăturile lui Aristotel au obținut statutul de adevăr recunoscut, acceptate fiind pe scară largă ca fiind corecte. Teologi romano-catolici, cel mai cunoscut fiind Toma d’Aquino (sec. XIII), au inclus în studiile lor teologice fragmente din lucrările lui Aristotel.

   Pentru Aristotel, sufletul este principiul vieții și al mișcării ființelor vii, în cazul omului adăugându-se principiul inteligenței, diferit de Platon care separa complet și dramatic sufletul de trup. Meritul cel mai mare al lui Aristotel este de a fi dat gândirii științifice metoda silogistică – procedeul dialectic de gândire care ne duce la adevăr, prin el găsind adevărata natură a lucrurilor. A introdus conceptele de materie, formă, putere, act. Știința are de explicat cauzele acestor deveniri, iar metafizica – cauzele ei, începând cu Dumnezeu „primul motor”, care mișcă totul și care gândește toată devenirea lor.

În cartea  sa „Despre suflet” definește sufletul drept un „act” al corpului, cu regiuni deosebite: cea inferioară – cea vegetativă (comună plantelor și animalelor), cea senzorială rezervată animalelor și cea rațională rezervată omului: „Ceea ce este propriu fiecărui lucru, este din fire cel mai bun și mai plăcut acestuia – pentru ființele umane, de aceea, viața conformă cu rațiunea este cea mai bună și mai plăcută, de vreme ce rațiunea mai mult decât orice altceva este omenească. Astfel de viață, prin urmare, este totodată și cea mai fericită”.

   Spiritul uman se naște ca o tabula rasa în care se imprimă experiența câștigată – constituind intelectul pasiv, dar în afara lui există și un intelect activ, nemuritor, veșnic, partea pe care o are omul comună cu zeii.

   Ca și magistrul său, Aristotel a scris mult.  Opera lui Aristotel se compune din: Scrieri despre Logică, Scrieri despre știință, Scrieri metafizice, Scrieri etice, Scrieri estetice, Scrieri politice. Scrierile au fost descoperite pentru cultura europeană în timpul Evului mediu. La început cultura aristotelică a fost preluată de arabi, prin traducerile siriene, de unde a trecut în Evul Mediu creștin. A dominat toată filozofia creștină, scolastică, până la venirea timpurilor moderne.

   Ceea ce a determinat dezvoltarea filozofiei aristotelice a fost mai ales concepția platonică despre Idei. Aristotel considera această viziune a lui Platon a fi singura realitate adevărată și temeiul determinant al lumii aparițiilor, ca fiind o concepție pe nimic fundamentată și care are ca urmare o dublare a realității, fără să poată însă explica cum este posibil ca lumea ideilor să producă lumea reală. Concepția platonică despre idei nu poate lămuri de unde își are originea deosebirea caracteristică prin care lumea aparițiilor se deosebește de lumea ideilor, așadar ea nu poate lămuri originea devenirii și a evoluției. Aristotel ținea la convingerea că lumea ca totalitate este un organism uriaș fundamentat pe un temei unitar spiritual, împărtășise și concepția platonică despre idei, dar cu o corectură importantă că acestea nu mai sunt niște entități supra-senzoriale, ci ele sunt potențe active în lucruri; ideile sunt în lucruri și fără de acestea nu este posibil nici un lucru. Ideile, lucrurile și materia nu sunt trei grade deosebite ale realității, ci factori corelativi ai aceleiași realități, factori ce colaborează pentru a produce ceea ce este esențial în evoluția naturii și a vieții. Ideile sunt, desigur, acelea care fac să apară lucrurile din lume și care le dau acestora forma lor. Că lumea este un proces evolutiv presimțise și Platon, dar nu a putut explica originea acestei deveniri, ceea ce a reușit Aristotel.

   Pentru el ideile nu duc o existență liniștită în transcendent, cum credea Platon, ci ele sunt puteri active în această lume. Ca atare Aristotel înlocuiește noțiunea de „idee” cu aceea de „formă”. Substratul tuturor schimbărilor din lume îl constituie materia, fără ea nu poate exista nimic, excepție făcând doar Divinitatea. În materie acționează factorul creator, principiul formării ce structurează și formează materia haotică. Fiecare obiect este de aceea un produs al Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, Știința, Religia și Politica (3)” →