Blanca Castellón: În ceruri

Fotografie de Germain Droogenbroodt

 

În ceruri

Copilă fiind, visam să vizitez odată cerul

și am putut ajunge acolo
prin poezii
prin avioane
și prin vise.

Când vremea va sosi, mă voi muta în lumea cea albastră,
de pe-acum rezolv cu Creatorul
formalități pentru șederea veșnică
și-abia aștept transferul meu definitiv.

Stăpânul doar mă știe și-nțelege,
nu se va îndura să mă redea pământului
și viermilor, care nicicând n-au dat dovadă
de vreun atașament pentru condiția mea de om.

Blanca Castellón, Nicaragua

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din “Los Moridores” (Muritorii), Editura 400 Elefantes, Nicaragua

 

***

En el cielo

Desde niña quise visitar el cielo

He conseguido llegar hasta allá
en poemas
aviones
y sueños

cuando muera pienso trasladarme al territorio azul
ya estoy gestionando residencia eterna
con su fundador
más de un impaciente espero mi arribo

Dios que nos conoce a todos y entiende mi afán
no me dejará retozar por siempre en la tierra
llena de gusanos que jamás mostraron en vida
una pizca de afecto por mi humanidad.

Blanca Castellón, Nicaragua

de “Los Moridores”, Editorial 400 Elefantes, Nicaragua

 

Corneliu NEAGU: Iubiri păgâne

IUBIRI PĂGÂNE

 

Iubiri păgane de demult,

cu chipuri neuitate,

parc-au făcut un legământ –

la noapte să mă-ngroape.

 

Se adunară în amurg,

de mână agăţate,

șiroaiele din ochi le curg

pe piepturi dantelate.

 

Apoi se prind, ca din senin,

un dans pios să facă,

iar dansul trist si anodin

mă strânge ca o teacă.

 

Cu faţa-ntoarsă înapoi,

străin m-ascund de ele,

dar roată fac, cu sânii goi,

singurăţatii mele.

 

Le strig pe nume, ca-n trecut,

dar mă privesc haine

și-n roata dansului tăcut

mă spânzură pe mine.

————————————

Corneliu NEAGU

București

24 mai 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVI)

O anumită predispoziţie psihologică şi culturală a grăbit adoptarea creştinismului de către autohtoni. Alături de un misionarism extern, al trimişilor autorităţilor bisericeşti şi imperiale-negustori, captivi, refugiaţi, se poate vorbi şi de un misionarism intern-o acţiune de convertire desfăşurată din şi în interiorul masei romanice, prin „intercirculaţie umană”, schimb de bunuri şi idei, „roirea” satelor pe microzone, alcătuirea uniunilor de obşti, căsătorii exogame, transhumanţă. Absenţa reală din memoria colectivă a românilor a amintirii unui „apostol al neamului” pune în evidenţă acest misionarism anonim, popular. Prin vechimea religiei creştine şi statutul său cultural mai avansat, Transilvania a jucat un rol excepţional, dar centre „apostolice” au fost şi localităţi dunărene ca Sucidava sau din alte zone, precum Budureasca, Davideni, Botoşana. Înfăţişată astfel, imaginea răspândirii creştinismului în nordul Dunării, în secolele V-VI, este neverosimilă. Există pete albe pe harta răspândirii creştinismului în stânga (nordul) Dunării: nordul extrem al Moldovei, spaţiul dintre Prut şi Nistru, nord-vestul ţării (Maramureş şi Crişana) nu se creştinează destul sau deloc –aici, ataşamentul faţă de credinţele vechi era mai puternic. Integrarea treptată în creştinătate a unor grupuri umane autohtone din anumite regiuni este una din cauzele conservării mai îndelungate a credinţelor vechi şi a vitalităţii lor în religia creştină.

În paralel, în aceste secole, a avut loc convertirea la creştinismul arian a gepizilor, ostrogoţilor şi altor seminţii germanice. Istoricul J. Zeiller afirmă că zona Europei centrale a devenit un teren de confruntare între două confesiuni şi două etnii: catolicismul roman şi arianismul germanic. Dar creştinismul catolic (ortodox) roman n-a fost niciodată aneantizat, datorită adaptării populaţiei locale la condiţiile epocii şi menţinerii legăturilor cu episcopiile vestice. Contextul politic şi religios a influenţat şi comunităţile romanice prin pătrunderea unor gepizi în regiunea carpatică (Transilvania). Raportul dintre creştinismul gepizilor şi cel al populaţiei romanice, în perioada dominaţiei gepide (454-568) este greu de determinat, după înfrângerea lor, în 568, de avari şi longobarzi, a avut loc o pătrundere masivă a gepizilor în interiorul arcului carpatic (Transilvania), convieţuirea dintre romanici şi gepizi aici a fost o realitate. Evoluţia creştinismului romanic, în secolele V-VI, a pus problema organizării comunităţilor locale şi raporturile lor canonice cu biserica din Imperiu. În teritoriile de la sud şi est de Carpaţi, pentru secolele V-VI, nu ştim nimic despre episcopia ortodoxă a „Gothiei”, încetarea stăpânirii vizigoţilor a atras şi dispariţia acesteia, expresie a legăturii dintre ordinea politică şi organizarea bisericească. Exista şi o ierarhie sacerdotală, dar nu ştim mai nimic despre ea, anumite nuclee creştine zonale erau păstorite de horepiscopi (în limba română „piscupi”).

Consolidarea organizării bisericilor (comunităţilor) extra-carpatice s-a înfăptuit prin întărirea legăturilor cu cele din Imperiu, în urma a două evenimente importante pentru istoria creştinismului nord-dunărean. În primul rând, recunoaşterea prin deciziile conciliului IV Chalcedon (451) a jurisdicţiei arhiepiscopiei de Constantinopol asupra diocezei Thracia  şi a „ţinuturilor barbare” – teritoriile din nordul Dunării a episcopiilor Moesia Secunda şi Scythia Minor şi înfiinţarea episcopiilor dunărene, toate latinofone. Extinderea jurisdicţiei asupra Bisericii din nordul Dunării, statut ce s-a păstrat până la prăbuşirea graniţei dunărene, în 614, în ciuda distrugerilor barbare. Consecinţa a fost constituirea unor biserici autonome, cu ierarhi aleşi de comunităţile locale (chiar preoţi). Comunităţile creştine intracarpatice au continuat formele tradiţionale de conducere şi organizare autonome. Şi în secolele V-VI, bisericile din fosta provincie Dacia s-au aflat în sfera de autoritate a Romei-această realitate bisericească a fost benefică, deoarece a conservat latinitatea nord-danubiană. Ritul funerar predominant a fost inhumaţia în tot arealul romanic.

Ca o concluzie, în secolele V-VI, dovezile privind răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-dunărean sunt mai numeroase, dar multe elemente ale vechii spiritualităţi erau încă active, însă stabilirea proporţiei dintre creştinism şi atavismele păgâne este imposibilă, credinţele păgâne s-au refugiat în mentalităţi, practici, cutume ale creştinismului românesc. Fenomenul religios în nordul Dunării, în aceste secole, este preponderent creştin, asistăm practic la supremaţia spiritualităţii creştine, iar populaţia romanică se integra în Biserică. Perioada 400-600 reprezintă momentul decisiv al creştinării celei mai mari părţi a masei romanice nord-danubiene, concomitent cu generalizarea romanizării.

 

O problemă controversată

 

Ce religie a fost înlocuită de creştinism ? Legea lui Zalmoxis sau religia romană tradiţională ? Sau şi una şi alta ? Răspunzând la aceste întrebări, P. P. Panaitescu afirmă că „amândouă aceste religii, a dacilor şi a romanilor, erau de mult apuse, când şi-a deschis calea, în secolele IV-VI, creştinismul în Dacia”. Dar chiar el menţionează apoi pe „unii istorici”, care au vorbit de „legea lui Zamolxis, apropiată prin morala ei înaltă de creştinism, care ar fi înlesnit astfel introducerea religiei lui Hristos”. Alţi istorici, spune el, au susţinut că „lupta creştinismului a avut să învingă zeii Romei…, idolii care au trebuit să fie dărâmaţi”. Mai mult, el susţine, cu vădită exagerare, că „nici una, nici alta (din cele două religii) nu fuseseră mai mult decât o lege impusă de sus, fără rădăcini şi nu o realitate pentru conştiinţe”. Astfel, „religia lui Zalmoxis fusese credinţa aristocraţiei dacice şi se stinsese odată cu căderea ei”, iar cât despre „religia Capitoliului” aceasta era „religia statului, a împăratului, a autorităţilor, religie oficială, care se retrăsese peste Dunăre cu legiunile şi administraţia Imperiului”.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVI)”

Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan

Pentru o sensibilitate artistică precum aceea a poetului Vasi Cojocaru-Vulcan, creator de poezie niponă, a contempla, a privi în adâncul sau în înaltul realităților, a medita în templul muntelui, al naturii cu miracolul și inefabilul său, o lume de o fastă cuprindere, toate acestea devin hrană spirituală, adevărat izvor al poemelor sale, acolo, în solitudine și reflecție. Ochiul atent deschis asupra frumuseții miraculoase a poienilor sau a pădurii foșnitoare, cu poteci pătrunzătoare în mirific, în vârtejul copleșitor al imaginilor, cu văzutele și nevăzutele de noi, oamenii cetății, a surprins pentru „a ne arăta” clipa de față, scena, instantaneul din mijlocul naturii, momente din experiența personală pe care poetul nu le evocă, ci ni le arată în chiar spațiul săvârșirii lor, simultan cu fenomenul care le-a produs, acum și aici.

        Auzim în haiku-urile sale, clasice sau de tip contemporan, de la scârțâitul ușii, la glasul clopotelor în noaptea de Paști, auzim chiar în momentul producerii „toaca bătrânului schit”, pentru că poetul ni le arată, apoi buciumul, „briza prin cetini”, „clipocitul stelelor”; sau, altădată, țârâitul de greier, șoapte peste trestii, ori tunete. Noaptea e neagră, serile albastre, dar mușcatele sunt albe și, în general, lumea lui Vasi Cojocaru-Vulcan este un univers în alb în care vezi nufăr plutind vara sau ninsoarea, iarna, când „trosnește jarul” în liniștea colibei, afară simți o pală de vânt, arșița nopții de vară sau ploaia, toate văzute și „arătate” în dimineața, amiaza, amurgul sau asfințitul zilei, când au fost trăite cu inteligența de a se sustrage împrejurărilor lipsite de ochiul căutător care are răbdarea și finețea observației și a consemnării atente:

„Vrei să cunoști rostul vieții?

Prinde în pumnul tău vântul,

du pumnul la ureche

și, în tăcere,

ascultă!

(Gogyohka)

      Apar răzlețe atingeri ale trăirilor personale , dorul sau suspinul, lacrima sau regretul, și acestea mai mult sugerate, căci poetul vede clocotul și splendoarea lumii miniaturale (Mono no aware – un patos al lucrurilor), acolo, în firele de iarbă sub salcâmii scuturați și razele de lună, sau simte, întrevede o lume nerăbdătoare să fie rostită, pornind de la ceaiul din ceașcă, până în depărtări orientale, originare ale stilului său poetic: templul Shoji, Casa de ceai, Marea Galbenă, gheișa cu evantai, kimono-ul, fie ca imagini concrete, fie ca simboluri:

„Marea Galbenă –

un lan de răsărită

vălurit de vânt”

        Vasi Cojocaru-Vulcan scrie poezie niponă, de la Haiku, la Senryu, Sedoka, Tanka, până la Katauta și Gogyohka. Dintre direcțiile sau categoriile estetice ale poeziei nipone, prin care poetul configurează spațiul lui „acum și aici”, ne aplecăm atenția în mod special asupra a două concepte definitorii: estetica Frumosului (Aware) și Efemeritatea (Ryuko). Dacă în estetica occidentală Frumosul este un concept al admirației pentru conținutul său intrinsec, în estetica niponă el este perceput din perspectiva a ceea ce aduce el ca folos și prezentat ca accesoriu al grației și al calității.

         În unicitatea destinului său, poetul simte respirația lumii, atent înafara sinelui, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, în vremuri sofisticate; având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, el surprinde un spațiu al măreției care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a firii stăpânitoare, ca o lecție unică a naturii ce pecetluiește taina primordialității:

„Ceruri și ape –

maculând albastrul

un pescăruș alb

        Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, acest haiku este structurat în două planuri unite estetic prin Kireji, și vizual prin fenomenul reflectării cerului în ape, primul este fragmentul care proiectează privirea spre Unde? ( pe linia imaginară în universul mare, între apele și cerul reflectat ), cu o sugestie de Kigo, Când? ( Vara ). Spațiul sugerat este linia imaginară care unește pe verticală apele cu cerurile, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki). Expresia descriptivă sau Sintagma, „un pescăruș alb”, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); apariția aici și acum a pescărușului pare că nuanțează albastrul într-un degradé cu alb, dând tabloului acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, câteva substantive și un adjectiv „alb”, al culorii; termenul „albastrul” intră în caregoria substantivelor, nume de culoare, prin conversiune. „Aici” se concretizează în universul mare, iar „acum” este momentul zborului în văzduhul dintre cele două planuri unite prin reflectarea culorii albastre, în plan vizual și prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer, iar privirile noastre se pierd în infinitul întrebărilor despre existență.

       Continue reading „Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan”

Vavila POPOVICI: Despre Isterie, fie ea și politică

„Dacă numai acum ai aflat tu, nu înseamnă că știrile sunt recente.” – Dorel Schor

 

   Medicii spun că isteria este o boală ciudată, cu simptome bizare, care apare uneori din senin; o boală nervoasă caracterizată prin apariția unor simptome neurologice foarte variate, nejustificate de existența unor leziuni și declanșate prin șocuri emotive; excitare nervoasă extremă manifestată printr-un comportament violent și prin pierderea controlului asupra propriei persoane.

   Termenul de „isterie” provine dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „uter”, întrucât la început s-a crezut că de această boală sufereau doar femeile, ca apoi să fie dovedită și la bărbați, desigur, de cele mai mule ori, la aceștia manifestându-se în alt mod. Primele relatări privitoare la isterie își au originea în antichitate. Despre ea au scris părintele medicinei Hipocrat (460-377 î.e.n.) și scriitorul, filozoful, medicul si cercetătorul naturii Avicenna (980-1037). În epoca modernă, isteria a fost studiată de savanți psihiatri cunoscuți, cum ar fi: neurologul francez Jacques Charcot (1825-1893) și psihologul, filozoful francez Pierre Janet (1859-1947). O deosebită atenție a fost acordată isteriei de către psihanaliști.

   În concluzie, isteria a fost considerată ca o starea psihopatologică – „dare în spectacol” a persoanelor cu instabilitatea emoțională manifestată prin modificări bruște și puternice de dispoziție sau indispoziție. Felul de a vorbi al acestor oameni este foarte caracteristic, precum și frecventele exagerări ale unor fapte reale. Mimica lor este expresivă, uneori teatrală – posibil un zâmbet ironic pe sub mustață. În comportamentul lor, al istericilor, se face simțită înclinația spre a poza, autoadmirarea. Istericul, fie el și politic, este însetat de atenție față de persoana sa, și pentru a înlătura o eventuală lovitură/suferință, se manifestă și mai teatral, prin gesturi, sau dacă pe acestea și le înfrânează pentru a poza într-un tip carismatic – prin luări de măsuri ciudate: vorbe în doi peri, ironii, amenințări. Istericului îi place să mănânce bine, să îndrăgească și să amăgească femeile frumoase, să fure și să profite de cei slabi. Ce va fi cu țara sa, nu îl interesează: Totul trebuie consumat astăzi ! Ce va fi mâine „vom trăi și vom vedea!, o spune istericul în sinea sa.

   Trufia și slava deșartă, minciuna și fățărnicia sunt metehne duhovnicești ale isteriei. În cartea „Nervozitatea, cauze, manifestări, remedii duhovnicești” a medicului psihiatru, psihoterapeut, specialist în psihologie medicală Avdeev D. A., născut în Rusia în 1964, se menționează că în comportamentul istericilor predomină întotdeauna falsitatea. „Fiecare faptă, fiecare gest, fiecare mișcare sunt calculate pentru a produce efect asupra privitorului. Istericii doresc întotdeauna să fie originali și nu se dau în lături de la nici un mijloc pentru a atrage atenția asupra lor”. „Istericul ce receptează fin și acut unele lucruri, rămâne insensibil la altele”.

   Uneori istericul poate fi bun sau mimează bunătatea, alteori își ascunde răutatea, manifestă machiavelism și un profund egoism. Istericul are și mare irascibilitate, este înclinat spre minciună cu dorința de a „ieși în față, de a părea mai deștept și mai bun decât alții. Îi place să atragă atenția asupra celor spuse de el, în acțiunile lui se vede un teatralism accentuat, o lipsă de naturalețe, o nesinceritate marcată, viclenie. Aceste stări demascate, pot produce conflicte. Istericul nu abandonează, găsește arma pe care o îndreaptă spre cei cu care a intrat în conflict. Pentru a capta atenția generală, el nu disprețuiește nici un fel de mijloace, recurge la orice viclenii, uneori chiar la minciuni evidente, dar cu care îi poate păcăli pe creduli, sau pe cei lipsiți de demnitate care se mulțumesc cu „fărâmituri” trimise de politicianul isteric. Este dispus, ca atare, a recurge la escrocherii sentimentale sau materiale. Refuză cu ușurință la prieteni, colaboratori, amenință, recurge la schimbări în favoarea lui, în ciuda faptului că la început colaborarea cu persoanele respective i se părea a fi de lungă durată. De cele mai multe ori îi cumpără ca pe niște sclavi, cu promisiuni ale funcțiilor sau banilor. De la dragoste la ură, pentru isteric nu este decât un pas. El are încredere în propria însemnătate, în propria glorie, propriul plan și propriul talent de a fi abil în afaceri murdare. Folosindu-și viclenia în vederea propriei îmbogățiri, fără scrupule dă la o parte orice, pe oricine, pofta de îmbogățire fiindu-i fără limită.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre Isterie, fie ea și politică”

Mugurel PUȘCAȘ: Primăverile De Odinioară

PRIMĂVERILE DE ODINIOARĂ
( La Ruşii-Munţi… )

 

Păşesc în satul meu de odinioară,
Celest tărâm în primăveri de mai,
În existenţa-i sacră, milenară,
Leagăn a fost, scump colţişor de rai.

Se hârjonesc lăstunii în livadă,
Pomii valsează în veşmânt de flori,
Îmi pigmentează pasul prin ogradă,
Corole graţioase, vii culori.

Mi-e dor de buni, de uliţi pietruite,
De pluguri adâncind picior de plai,
De codri verzi… Meleaguri dragi şi sfinte,
Reprimenite în mirific strai.

Sub ” Bursucău ” un vultur dă târcoale
Cu ochi agili în zboru-i maiestuos,
Cu aripi largi se pierde lin în zare,
Vechi paznic al vernalului frumos.

Pe pajişti jilave, de dimineaţă,
Îl văd pe George, cocostârcul jun,
Prin treistii, către Mureş, jos în ceaţă,
Pasc mieluşei frugalul mic-dejun.

Ce zori-de-zi fierbinţi, pline de viaţă…
Ce forfotă la cântec de cocoşi !
Bat clopote, în rugi de dimineaţă,
Un gând pios se-nalţă spre strămoşi.

Dor de sătucul meu de odinioară…
Chiot în lunci, iubiri trecute-n zori,
Poveşti cu tâlc în seri de şezătoare,
Vechi amintiri pe aripi de cocori.

( vol. Călătorul, ed. Vatra veche, 2018 )

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

 

Dorel SCHOR: Brânza regală

Ultima oară când i-am vizitat pe Oiţermani, am fost serviţi, printre altele, cu o brânză specială. Era un produs elveţian, după o formulă franţuzească şi un patent olandez, ceva foarte apreciat de specialiştii în materie. Doamnele au lăudat fineţea moleculelor sau aşa ceva, dar eu nu mă omor după brânzeturi decât dacă e vreun caş proaspăt sau telemea de oaie.

– E o double cremes, s-a pronunţat doamna Gurnişt, care ştie mai multe limbi. Savuros! Se topeşte în gură…

– Triplu fermentat! a intervenit Rozica lui Menaşe. Cu multe lipide …

– O delicatesă, a spus şi Pnina Brodiciche. Era la Odesa unul Kaizerman, brânzar renumit, dar aşa o specialitate nu a avut niciodată!

– Se găseşte la magazinele selecte, a mărturisit gazda. E adevărat că preţul e cam pipărat, dar se găseşte la discreţie.

În clipa acea am ştiut deja că la prima ocazie, voi cumpăra produsul respectiv. O cutie de un sfert cu o etichetă multicoloră şi internaţională. Era pe ea o coroană care te asigura că brânza era destinată regilor, dar că spre norocul clientului, în mod excepţional, e diponibilă şi muritorilor obişnuiţi. Am întrodus cu mare grijă cutia înfrigider şi, în aceaşi clipă, am simţit un soi de creştere în proprii mei ochi, o chestie de prestigiu sau aşa ceva… Înţelesesem că neam de neamul meu nu cumpărase o asemenea brânză şi că eu sunt primul, în ordine dinastică.

Continue reading „Dorel SCHOR: Brânza regală”

Gheorghe APETROAE: Tratat despre fluturi

TRATAT DESPRE FLUTURI

 

Fluturi roşii
fluturi negri
fluturi albi,
în dansul vântului
adorm pe cer
mici temple călătoare —
şirag de borangic —
Fluturi albi
fluturi roşii
fluturi negri,
cu cerul razelor in aripi
adună din alese flori —
nectarul,
incinerează primul nor…
Fluturi negri
fluturi albi
fluturi roşii,
brâie-n văzduh
într-un decor azur…
ninsori de îngeri blânzi
cu soarele în aripi…
Fluturi roşii
fluturi negri
fluturi albi,
neînceputul de culori
al ochilor albaştri…
fluturi albi,
fluturi negri, fluturi roşii…

 

Treatise on Butterflies

 

Red butterflies
black butterflies
white butterflies,
rocked by the dance of the wind,
fall asleep in the sky
small migratory temples –
floss silk string –
White butterflies
red butterflies
black butterflies,
carrying the sky of rays on their wings
they pick up the nectar
out of the esquisite flowers –
fairy – like bouquet –
their nectar cremate the first cloud…
black butterflies
white butterflies
red butterflies,
belts in the air
set in an azure scenery…
Snowfalls of quiet angels
carrying the sun on their wings…
Red butterflies
black butterflies
white butterflies,
the unspoiled colours
of the blue eyes…
white butterflies,
black butterflies, red butterflies…
Tratat despre fluturi

——————————–

Gheorghe APETROAE

Sibiu

(Din volumul ,,Depăşirea trecerii”, Editura ,,FIAT LUX ” , Bucureşti, 2000)

 

Elena NEAGU: Când te simt cum dori în mine ca o rugă între patimi…

Când te simt cum dori în mine
ca o rugă între patimi…

 

Când îmi ningi cerul cu fluturi
și visezi ca niciodată ,
ți-ar cânta în albe nopți
viața mea îmbrățișată
și te-ar mângâia pe răni ,
mâna mea însingurată…
Când te simt că dori în mine
ca o rugă între patimi ,
ți-aș purta crucea pe mâini
și te-aș săruta pe lacrimi…
Când te scriu fără să știi ,
pe o pagină de vânt
necitită nimănui ,
mă silesc să nu mai plâng
și doar te iubesc icoană
prigonită într-un cui…
Și când strig și tu m-auzi ,
atunci plângi cu ochii mei ;
îmi așterni cerul cu flori ,
eu le simt și-mi râde lumea
ochilor de lacrimi uzi…

————————–––

Elena NEAGU

Maria HOTEA: Prin al vieții labirint

Prin al vieții labirint

Nu simțeam cum trece timpul și îmi fură tinerețea,
Aripi frânte simt acum când mă îmbracă bătrânețea
Când privesc raze de soare vreau iarăși să mă încânte,
Răni în suflet simt cum dor din noian de simțăminte.

Gândul mi-e mereu pribeag prin clipele ce-au trecut,
Mari prăpăstii se-adâncesc răsfoind ce-am petrecut
Doru-n suflet încet se aprinde și mă mistuie ușor,
Speranțe de mult pierdute în priviri le simt cum dor.

Împrumut aș cere sorții să-mi dea liniștea pierdută,
Însă gândul nu-mi dă pace și-n trecut iarăși se uită
Ierni geroase îmi bat la poartă cu trăiri mă amăgesc,
Simt fiorii reci ce-n trup fără de mila îmi răscolesc.

Multe doruri dispărute ce prin vise-s destrămate,
Primăveri le tot preschimbă timpu-n amintiri uitate
Ochii-mi plânși caută-n zare doar o rază de lumină,
Însă nemilos destinu-mi poartă pașii fără odihnă.

Prin al vieții labirint mă petrec ca frunza-n vânt,
Fără vrere timpul schimbă înțelesul din cuvânt
Gândul geme-n șoapte mute și tristețea mă domină,
Pe umeri mă apasă greul… bătrâneții- îi pun vină!

——————————-

Maria HOTEA

22 mai 2019