Anatol COVALI: Simt

Simt

 

Îţi mulţumesc din suflet, prietenul meu drag,
că ai adus cu Tine, când ai venit alături
de tristul, încâlcitul şi asprul meu meleag,
superba Primăvară care topeşte-omături.

Şi am simţit deodată că-nmuguresc superb,
că viaţa ce de mine voia să se despartă,
mi-a dăruit cuvinte, zicând să le dezmierd,
nerenunţând o clipă din ele să fac artă.

Privesc cu încântare cum tot ce e în jur
a prins să-ntinerească sub splendida lumină
în care tot ce este e fără de cusur,
căci este mângâiată de dragostea divină.

Simt că renaşte-n mine frumosul anotimp
în care a mea viaţă şi-a început menirea,
de când Desăvârşirea mi-a dăruit un timp
ca risipind iubire, să-mbogăţesc Iubirea.

————————————–

Anatol COVALI

București

9 mai 2019

Adriana SZABO: Am primit răvaşul, iubite…

Marea era deja piatră, piatra era deja Lună, frunzele toamnei cu mugurii primăverii dansau împreună, când am primit răvaşul, iubite…
Mi se adunau mâinile cu frunzele, cu cocorii şi cu vătraiul din vatră, cu Luna somnului veşnic treaz, cu o iubire imposibilă şi cu o groază ce-n suflet o tremuram… Inima palidă, obosită, disperată, străvezie şi zgribulită, pe pervaz, în rochia ei macabră o îmbrăcam… da, o îmbrăcam!
Şi Marea era deja piatră, piatra era deja potecă,
Luceafărul îşi înclina fruntea înspre apus, înspre ce ar fi de spus, înspre acest „totdeauna”
care nu se opreşte din plâns, din rugăciuni, din scris şi citit şi, de atâta iubit, am stins, da…, am stins Luna cu mâna mea stângă, stângace şi undeva, pe iarba ochilor, am închis pleoapa nătângă şi mi-am ascuns ochiul asudat, disperat, încleştat în luntrea ce ne sugrumă;
of, de-am putea să ne-ascundem în Lună, de-am putea să fugim de Luceafăr, de trupul nostru smuls, ferecat de neziduri, neuşi;
of!… de ne-am putea lăsa duşi de tristeți printre copacii înscrişi într-o carte, în carne şi oase dincolo de moarte, dincoace de viață, sălbatici, rebeli, amețiți de atâta dimineață, limpezi şi smulşi…
Am primit răvaşul, iubite, dar roşul toamnei mi-l clatină tare; Luna mi-e inimă-n cer şi Marea mi-e munte şi-mi doare fiece literă, fiece slovă, fiece tinerețe cu flori de vulcan, de viori şi de gratii, de tâmple cărunte… mă doare umbra Lunii şi mor de atâta tristețe!…

——————————-

Adriana SZABO

8 mai 2019

Aurel CONTU: Relativitate

nu știu dacă aveam neapărată nevoie de o lege a relativității
alăturarea cuvintelor „lege” și „relativitate”
îmi apare ca o contradicție în termeni
toate legile sunt
după câte știm
absolute
ceva „relativ” exprimă o incertitudine
(poate fi pus sub un semn de-ntrebare!)
Einstein profețise că nu există viteza mai mare decât cea a luminii
în mecanica Marelui Univers
mai târziu aflăm că neutrinii se pot mișcă mai repede decât lumina
mult mai repede
ba chiar pot face drumul înapoi
pot reveni
și termina cursa pe locul întâi
ei sunt efectul care precede cauza
un fel de mașină a timpului
tot Einstein afirmase că energia este egală cu masa
proporțional cu viteza luminii în vid
E = mc2
posibil
eu însă constat că raportul acesta se schimbă
direct proporțional cu avansarea în vârstă
la o masă mai mare nu-mi mai ajunge aceeași putere
să țin pasul cu lumina
încă un mit spulberat
la fel de bizară mi se pare problema cu spațiu
și timpul
privite ca un tot unitar
savanții ne spun că spațiul ne este accesibil
prin cele trei elemente alle unui romb
înălțime
lățime și lungime
numai că retina noastră reține doar două dintre ele
ignorând
în plus
adâncimea
care ar fi timpul
ceea ce ar explica o limită inadmisibilă a ființei umane
eu îmi reprezint timpul ca un vagon de tren
în care încap zece oameni
la prima stație urcă încă o sută
dar nu mai sunt locuri
spațiu
oricât s-ar îngrămădi cei o sută de oameni
în timp ce trenul se deplasează cu 100 km la oră
spre infinit
vagonul nu se curbează
ca în celebra teorie a relativității
aici lucrurile sunt mult mai clare
spațiul acesta e doar pentru zece oameni
și nu are nicio legătură cu timpul…

——————————–

Aurel CONTU

9 mai 2019

Elena NEAGU: Versuri

Doar cu sufletul în palme,
să zidim troiță-n noi …

 

De-aș putea să trec potopul
depărtării dintre noi
înjghebând o Arcă mică ,
s-o împărțim numai la doi ,
te-aș ajunge-n crucea nopții
să te vindec de’ așteptare
și cu iarba de pe cruci ,
să-ți descui lacătul porții !
Eu am Arcă și-o să îndur
tot potopul unei sorți ,
am și poartă și-ți torn cheie ,
să-ți deschid raiul din piept
pentru-o singură femeie.
Am să trec și de potopul
depărtării dintre doi ;
doar cu sufletul în palme
să zidim troiță-n noi ,
adăpost în vremi mai tulburi ,
Arcă pentru amândoi .

 

Și cu fiecare rai
cuibărit în palma ta…

 

Eu cu fiecare vis
vin spre tine ,
vin iubind cu toamna mea
nopțile cu amândoi ;
dă-ne, Doamne, să nu cadă ,
bruma rece ,
peste noi !
Când cu fiecare zi ,
eu zidesc pe cer temei,
doar iubirea-mi
pentru tine, știe
răstignirea-mi neînțeleasă ,
rănile din talpa ei…
Și cu fiecare zbor ,
tot ținându-ne de mâini ,
parc ‘am fi două ferestre
cu lumina peste ani ,
ne dospim în vise , pâini ;
sunt uimiți până și munții
cum ne oblojim pădurea ,
rănile și ziua nunții .
Dar cu fiecare rai
cuibărit în palma ta ,
vii cu el spre viața noastră
și adaugi o lumină
la lumina din fereastră .
Dă-ne , Doamne, să nu cadă ,
cât ne suntem amândoi ,
bruma iernii peste noi !

Continue reading „Elena NEAGU: Versuri”

Alexandra GĂLUȘCĂ: Poeme

Gândul tău

 

Voi pătrunde
În marea neagră
Din a ta privire
Un tărm tăcut,
Fără de fund.
Voi rătăci prin vise,
Gându-ți voi fura
Şi iĺ voi purta
Prin lumea mea
Împodobit cu şoapte
De dragoste,
Şi luciri de stele.
Îl voi ascunde
Ca pe o comoară
In a inimii cămară,
Să crească
Să dospească
În a iubirii flacără.
Îl voi lăsa apoi
Să curgă şuvoi,
În lacrimi sărate,
Adevărate perle,
Sidefate mărgăritare
Adunate toate,
Cu dorurile mele
Peste gene,
Pe visele mele,
Pe care-ți scriu poeme.
Cu lacrimi de iubire

 

Plutire

 

Privirea ta alunecă sclipind,
Pe corpul meu diseminează
În macii sângelui clocotind,
Flacără, ce trupul luminează

Buzele noastre, două aripi
Fremătând, se caută-n zbor,
Într-un sărut se vor contopi,
Două păsări planând pe dor

Mă pierd in umbra ta oftând
Plutim pe-a timpului clipită,
Uniți de o simțire şi-un gând,
În anotimpul lipsit de limită

 

Durere ce arde

 

Durere
Ce arde,
Sfâşie,
Loveşte,
Răneşte,
Amețeşte,
Se duce,
Dispare,
Vine,
Revine.
Fără ştire,
Mai tare,
Se întinde.

Fugi,
Socoteşti,
Gândeşti,
Cu boala lupți,
Cu răni,
Dureri.
Te prefaci
Că râzi,
Glumeşti,
Timpul să opreşti,
Când bine eşti
Şi te ridici,
Te scuturi,
Izbuteşti,
Boala o răpui
Ajutat de cei buni

Doar iubirea,
Credința
Învinge starea,
Boala
Durerea.
Ea îti dă forța
De a lupta

Doreşti,
Să renaşti,
Să te aduni,
Alături
De cei buni,
De cei ce-i iubeşti
De îngeri păzitori,
De luceafărul din zori

Continue reading „Alexandra GĂLUȘCĂ: Poeme”

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIV)

Creştinismul în nordul Dunării în secolele V-VI

 

Intervalul care se deschide cu invazia hunilor, spre sfârşitul secolul al IV-lea, marchează începutul unei noi etape în istoria spaţiului nord-dunărean. Consecinţele provocate de impactul invaziei lor, popoarele stepei conduse de huni – au fost devastatoare: abandonarea oraşelor, instalarea modului de viaţă rural, începutul uniformizării civilizaţiei locale. În acelaşi timp, a continuat generalizarea romanizării, ceramica dacică se diminuează sau dispare, are loc încetarea practicilor funerare specifice dacilor şi încheierea bilingvismului. Aceste evoluţii istorice specifice şi contradictorii au avut consecinţe însemnate şi în plan religios. Astfel, creştinismul atestat în secolul al IV-lea, în fosta provincie Dacia şi în regiunile extra-carpatice trebuie să fi parcurs o evoluţie sinusoidală, de flux şi reflux, de continuitate şi ruptură, aşa cum o demonstrează mai multe aspecte. Cel mai frapant (surprinzător) aspect este numărul foarte redus de materiale creştine, din prima jumătate a secolului al V-lea, datorită incompatibilităţii dintre păgânismul barbarilor şi creştinismul autohtonilor, dar şi contextului istoric nefericit, dominaţia hunilor. Asistăm acum la dispersarea comunităţilor citadine din stânga Dunării, încetarea existenţei unor episcopii sud-dunărene, distrugerea bisericilor (lăcaşurilor), diminuarea legăturilor cu centrele creştine din sud-vest, prin instalarea vizigoţilor în Illyricum şi a controlului teritoriilor din zonă de către huni.

Reculul creştinismului în nordul Dunării (375-453) nu înseamnă o întoarcere la păgânism, ci o bulversare a organizării bisericeşti, o restrângere a contactelor între comunităţile creştine, o reducere drastică a obiectelor creştine. Cu toate acestea, viaţa creştină nu este complet anihilată, au existat, totuşi, condiţii pentru o continuitate a dezvoltării ei. La est şi sud de Carpaţi, în ciuda informaţiilor scrise (literare) care vorbesc despre impactul catastrofal al migraţiei hunilor asupra autohtonilor (vezi Ammianus Marcellinus, Istoria romană, Bucureşti, 1982), descoperirile arheologice au arătat prelungirea unor aşezări şi necropole de tip Sântana de Mureş, în Basarabia şi Moldova, până în prima jumătate a secolului al V-lea. Aceeaşi persistenţă a aşezărilor şi necropolelor în provincia Dacia, unde unele oraşe de pe malul Dunării au supravieţuit până la marile atacuri hunice din anii 441, 443, 447, în acest fel, continuitatea nucleelor creştine este confirmată. Episcopiile din sud-vestul Daciei au întreţinut contacte cu bisericile creştine din stânga Dunării până la „apogeul lui Attila” (449-450). Apoi, existenţa legăturilor de comerţ din zona dunăreană, în urma tratatelor lui Attila cu romanii, astfel, prizonierii luaţi de huni şi toleranţa faţă de ei în „mediul barbar” din nordul Dunării au fost căi de menţinere a legăturilor între oamenii creştinătăţii dunărene şi de ascensiune a noii religii. Mai ales captivii luaţi din sud au fost adevăraţi „apostoli” (misionari) în nordul Dunării.

Dar, pe de altă parte, invazia şi constituirea confederaţiei hunice au avut drept rezultat un aport de păgânism barbar, de origine mongolă, germană şi iraniană, în spaţiul carpato-dunărean, aceasta este atmosfera religioasă în care a evoluat creştinismul autohton în secolele V-VI. Pe lângă huni, în nordul Dunării au ajuns şi alani, germanici cu patrimoniul lor religios, în acest interval, cei mai mulţi germani erau păgâni. Impactul acestor neamuri, încă păgâne, asupra creştinismului autohton nu poate fi evaluat, dar nu trebuie neglijat, păgânismul acestora (alani şi germani) s-a suprapus peste straturi etnice mai vechi (sarmaţi, vizigoţi). În concluzie, succesiunea de aluviuni spirituale (religioase) barbare şi interferenţa cu valorile locale, a reprezentat una din importantele căi ale genezei creştinismului popular al românilor. La tabloul religios păgân al epocii hunice (375-454), trebuie adăugată şi contribuţia credinţelor vechi dacice şi romane, prezente mai ales în mediile rustice.

Aportul autohton a intrat în patrimoniul spiritual al locuitorilor din nordul Dunării, odată cu generalizarea modului de viaţă rural şi începutul uniformizării civilizaţiei şi spiritualităţii locale. Menţinerea în lexicul limbii române a unor vocabule de origine prelatină, precum balaur, bală („monstru”), ghionoaie, moş (Ajun, Crăciun, Gerilă), moşi, moaşe, năpârcă, gogă („strigoi”, moroi, vampir), noian (de ape), doină (daină, doini, dăini), iele (traco-dac), dolf, dulf, duf („duh de mare”), vatră, zgripţor (animal fantastic, înaripat), zgripţuroaică (vrăjitoare, harpie) sunt o consecinţă a unor semnificaţii avute de aceste cuvinte în mitologia, credinţele şi superstiţiile autohtonilor, perpetuate după creştinare. În plus, convieţuirea, strânsă sau nu, timp de o jumătate de secol a creştinilor latinofoni cu păgânii barbari a generat contacte şi interferenţe spirituale, dar şi accentuarea diferenţelor. În epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus – christianus, iar barbarus – paganus, romanitatea şi creştinismul unei părţi a populaţiei nord-dunărene au constituit elemente de individualizare şi personalizare în raport cu neamurile alogene, în secolele IV-V, de aici creştin era opus lui păgân (necreştin, necredincios).

Destrămarea conglomeratului hunic (după 454), schimbarea echilibrului politic şi militar în favoarea Imperiului, la Dunărea mijlocie şi de Jos, a dus la instalarea unei perioade de linişte, a deschis o etapă nouă în istoria spaţiului nord-dunărean, pe plan istoric şi religios. Continuarea răspândirii creştinismului în sânul populaţiei din nordul Dunării, după mijlocul secolului V, a fost un fenomen intern, în primul rând, datorită „roirii” unor comunităţi în apropierea vechilor oraşe sau în alte zone, generalizarea ruralizării, transformarea limbii latine în lingua franca. Creştinismul latinofon a fost nu numai un mijloc de păstrare a individualităţii etnice, lingvistice şi religioase, dar şi o cale de integrare a celor de altă credinţă sau etnie. Paradoxal, migraţiile barbare s-au soldat cu triumful romanităţii creştine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoştea sub Justinian mari reuşite, epocă de reafirmare a superiorităţii romane prin valorile creştinismului, latinofonii creştini nord-dunăreni au fost adevăraţi „apostoli” anonimi printre păgânii alături de care convieţuiau. Pierderea specifităţii obiceiurilor funerare getice (dacice) în fosta provincie şi a celor sarmatice în nord –vestul Daciei, în cursul secolului V, se explică prin creştinarea acestor populaţii de către romanici, aceeaşi realitate a stat şi la baza asimilării de către autohtoni a gepizilor, în secolele V-VI, şi a slavilor, după secolul VII.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIV)”

Edith NEGULICI: INVITAȚIE la spectacolul ,,REGINA MARIA, REGINA TUTUROR ROMÂNILOR”. Jurnale de război 1916, 1917, 1918

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă vineri, 10 mai 2019, ora 19.30, la spectacolul de teatru Regina Maria, REGINA TUTUROR ROMÂNILOR. Jurnale de război 1916, 1917, 1918. Intrarea este liberă.

Personalitatea Reginei Maria este pe cât de seducătoare și captivantă, pe atât de greu de cuprins, de redat, de trăit ca actor… Superlativele se epuizează fără a cuprinde necuprinsul” ființei ei.

Jurnalele de război sunt doar o parte a vieții ei, o parte importantă și foarte frământată, plină de tragedii, personale și naționale, dar cum ea însăși mărturisește că „…Nu-mi pot închipui o soartă personală separată de soarta țării”, viața ei se trăiește și se respiră odată cu viața poporului ei.

Jurnalele de război sunt jurnalele unei regine-mamă, mamă a unei Românii pe cale de a se naște ca o mare țară și o mare națiune, iar chinurile facerii trec printr-un război, prin foamete, epidemii, lipsuri de tot felul, dar pe cât de grele sunt încercările, pe atât de mărețe sunt spiritele care se înalță pentru a depăși fără compromisuri greutățile și umilințele… Parcursul anilor de război 1916 – 1918, este dens în întâmplări, în lupte interne și externe, în momente de maximă disperare și suferință, în momente de eroism glorios, în momente de trădare și dezamăgire, în momente de agonie… în momente critice când țara devenită din ce în ce mai mică, din ce în ce mai săracă și mai disperată” este pe punctul de a NU MAI FI… Doar curajul, voința și IUBIREA unor oameni ca Regina Maria au salvat-o de la dispariție.

La capătul celor doi ani, mărturisește:

Câte tragedii, câtă suferință, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în acești doi ani. De necrezut câtă muncă și câte eforturi! Toate au fost o muncă binecuvântată, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m-au adus aproape de mizerie, durere, sărăcie și nevoie. Am învățat să nu mă feresc de nici un efort. Acum pe drumul de întoarcere, strigătul „Împărăteasa tuturor românilor e o realitate…

 

Dramatizare și adaptare scenică: Edith Negulici și Liana Ceterchi.

Un spectacol cu și de Liana Ceterchi.

 

Parteneri media: Radio România, Radio România Actualități, Radio România Cultural, Radio România Internațional, RFI România, TVR, Dilema Veche, Historia, Decât O Revistă, Iocan, Igloo, Arhitectura, Observator cultural, Infinitezimal, LiterNet.ro, Ziarul Lumina, HotNews.ro, webpr.ro, www.ordineazilei.ro, www.modernism.ro, www.matricea.ro, www.promenada-culturala.ro, www.daciccool.ro, www.getlokal.ro, www.semnebune.ro, www.cooperativatraditionala.ro, www.iqool.ro, www.gratuitor.ro, www.Financiarul.ro, www.News24.ro, www.comunicatedepresa.ro, Terra Magazin, Blitz TV.

Angela MIHAI: Poesis

DE NU TE-AŞ FI PIERDUT… 

 

Iubite pierdut, am visat că erai doar al meu

Și că în șoaptele-ți mă scăldai doar pe mine.

Ale tale săruturi îmi spuneau: „Sunt al tău!”

Era doar un vis, știam numai noi foarte bine.

 

Cu sete-mi jurai veșnicii de argint împreună,

Iar în carul cu stele-aurii, numai noi, tu și eu,

Din patima palmelor calde, sub clarul de lună

Îți curgeai fiori străvezii, către sufletul meu.

 

Mă scăldai în privirile-ți mult prea încinse

De pofte-ascunse adânc, printre tainele tale,

Mă torturai lăsându-mi dorințele-aprinse

Și plecai! Ce dor îmi lăsai iubite și ce jale!

 

Îngenunchiată în lacrimi te rugam să rămâi,

Dar îmi lăsai numai dorul de tine aprins,

Aș fi dat orice atunci, de-aş fi avut căpătâi

Trupu-ți în clocot zvâcnind, de mine cuprins.

 

Nemărginirea și infinitul doream să le-ating,

Să pot să le gust cu trupu-ți și cu buzele tale,

Să mă plimb prin iernile cerului, apoi să te ning

Cu plăceri albastre, iubite, și extazuri astrale.

 

Prin verdele crud, primăvara, visam să te-alint,

Să te iubesc, doream, în parfumuri vii și-n culori,

Să îți tremur ființa cu șoapta și-n vise de-argint

Să te leg înlăuntru-mi cu mii și mii de tainici fiori.

 

Sub raze aprinse de soare prin veri secetoase,

Ne-am fi topit curgând pe sub țărâna-nsetată,

Din noi născutu-s-ar flori și adieri de matase,

Iar din suflete, izvoare ce curmă doru’ și-mbată.

 

Prin toamne ruginii din demult și prin frunze,

Aș fi vrut să te port, iubite, să facem amor,

Sub trupurile goale-am fi lăsat pentru muze

Pictura iubirii eterne, peste toamna-n decor.

 

Ne-am fi întors peste pașii timpului dus

Să umplem clipe pierdute, să ne zidim în trecut,

Cărare din curcubeu peste timp infinit și apus

Ți-aș fi-nălțat! Azi, nu mai pot, că-mi ești pierdut!

 

DACĂ

 

Dacă m-ai iubit pe mine, niciodată n-o să știu,

Nici, prin nenăscute încă lumi, de oi fi ca să îți fiu.

 

Dacă tu, în astă viață, nu mi-ai dat de înțeles,

Tulburata-mi veșnicie, fără tine, m-a ales.

 

Dacă prin zădărnicie pribegia m-a purtat,

Călătoare peste vremuri… mie asta mi-a fost dat.

 

Dacă pe cărări și-n rosturi, pasul nu ți-am întâlnit,

Sorțile răzbunătoare, n-au dorit să-mi fii iubit.

 

Dacă lacul plin cu nuferi, printre unde te-au apus,

Hărăzit mi-a fost să-mi fie, de la tine gândul dus.

 

Dacă umbrele tăcerii n-au vrut taina să le știi,

Pașii tăi ascunși, spre mine, niciodată să nu-i vii.

 

Dacă-n bătucite zboruri mi-am țesut negrele zări,

Brațele, din sărutarea-ți, ne alunge-n depărtări.

 

Dacă toamna ți-o-ngropa, umbletul pierdut, sub frunze,

Și-a mea gură-ți va pieri zâmbetul lăsat pe buze.

 

Dorurile toate dacă m-or cuprinde-ntre dureri,

Nu ți-oi mai deschide-n veacuri ușa încuiată ieri.

 

Continue reading „Angela MIHAI: Poesis”

Lia RUSE: Freamăt de primăvară

Și,..tot, te lungeai iarnă bătrână

Sărind pragul primăverii noastre

Și tot credeai că viscolul amână

Simfonia zărilor albastre…

În zori de mai a năvălit seninul

Peste furtuna colorată-n var

Beată! Parcă băusei pelinul,

Ne-ai părăsit pe vântul tău amar…

Că nu mai poţi răzbate, am ştiut,

O,..cât de iute mugurii au crăpat!

Și iarba-naltă…când a apărut?!

Cum norii rodnici, cerul l-a brăzdat!…

……………………………………………

E luna mai, e-atâta veselie

În aerul albastru şi curat!

Natura-asta parc-ar fi zurlie

Îşi schimbă alura neîncetat!

Se joacă, albi, îngerii prin iarbă,

Din pomii care râd cad iar, ninsori

De sus coboară galbenul de salbă

Cum liliacul intră-n sărbători!…

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

9 mai 2019

Dorel SCHOR: Pagubă în ciuperci (schiță)

Marcu avea obiceiul să spună:

– De când lucrez eu aici, am schimbat patru directori!

Ceea ce era perfect adevărat. La care am putea adăuga încă două adevăruri pe care Marcu, în marea lui modestie, le trecea sub tăcere. Mai întâi ca, în timp ce directorii se schimbau, el rămânea mereu pe același post nesemnificativ de vânzător la raionul de articole pentru bărbați. Și în al doilea rând, adevărul ca amicul nostru făcea ce făcea să se întâlnească cât mai puțin cu șeful, să nu fie în „colimator”, cum se zice.

Iar acum, ca întotdeauna când se schimbau directorii, Marcu avea emoții nemărturisite nimănui, dar profunde: de câteva zile se instalase un director nou, al cincilea în ordine, despre care se povesteau diverse. Ca e un ofițer superior demobilizat, un tip foarte sever…Că e prezent la birou înaintea femeii de serviciu… Ca trebuie sa te înscrii la secretara cu o zi înainte, dacă vrei să-i ceri o audiență… Și altele.

– Atâta pagubă! zâmbise strâmb Marcu. Poate să aștepte el mult și bine până am să vreau eu să-l vad.

Numai ca se întâmpla invers, adică directorul dori să-l vadă pe Marcu. Îl înștiința printr-o adresa dactilografiată ca în ziua cutare (exact poimâine), la ora cutare (exact în pauza de ceai) să se prezinte la birou. În consecință, Marcu se interesa discret dacă și alți vânzători fuseseră invitați și află cu stupoare că nu; el era singurul. Nu dormi doua nopți, întrebându-se cu ce a greșit, cine ar fi putut să-l reclame, dacă a întârziat în ultima vreme, dacă a repezit vreun client.
În ziua respectiva se perpeli ca pe jăratec. Marcu nu-și amintea să fi avut așa un gol în stomac, un puls atât de agitat și o paloare atât de pronunțată. Când sosi, în sfârșit momentul, Marcu își verifica ceasul pentru a mia oara, își șterse pe laturile pantalonilor (din galantar) palmele umezite și se îndrepta spre biroul directorului. Secretara îl întreba dacă e anunțat, verifica o listă, îl bifa și îl pofti să aștepte. Marcu își lasă nervii zgâriați de scârțâitul scaunului, electrocutați de soneria telefoanelor, striviți de pașii funcționarilor. Pauza de ceai tocmai se termina când pe biroul secretarei se aprinse un beculeț rosu și femeia îi făcu semn că poate intra.

Continue reading „Dorel SCHOR: Pagubă în ciuperci (schiță)”