Ioan PRISACIUC: Doar tu…

Nu sună ceasul, dară tu,
Îmi dai deșteptarea.
Te zvârcolești în visul meu,
Cătând un loc la pieptul meu..
Îți cauți alinarea!
Eu mă trezesc gândind apoi,
De am fi fost ,să fim în doi…
Îmbrățișați în noapte!
Oare ce vis m-ar mai trezi,
Până târziu în zori de zi…
Ar fi…o lungă noapte!
Nu aș visa atât de des,
Cât ești de minunată,
Ai fi căldura ce o simt,
Când peste noapte te cuprind..
În ale mele brațe!
Ai fi al inimii ecou,
Ce te vrea!Din nou,din nou..
Să-ți spună mii de șoapte.
Doar tu le știi!
Nu le auzi..iar eu le simt.
Ești vis de peste noapte.
Tu iartă-mă că m-am trezit…
Și te-am lăsat de-oparte!

——————————-

Ioan PRISACIUC

 

Gavril Iosif SINAI: tablou

culoarea vieții este
pe pânza sufletului
antrenată să intrige gândul
pentru
rostul cuibului în evoluția
aripilor
a sărutului cu cerul
din care se naște
zborul
ce vânează priviri
și trupuri ispășite de poveri

rostul meu la maternitate
al ploii peste ape
al poemului în alfabet
al lui Dumnezeu în carte.

despovărat
zbor
întrupat
însetat
cuvânt
rostit

s-au tipărit urmele iubirii
astfel
s-a născut prima carte

între coperți au gemut cuvintele
astfel
s-a ivit primul cititor

pentru încălzire s-au ars primele file
astfel
s-a format primul muritor

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

18 mai 2019

Mariana Zorița TURDA: E prea târziu…mult prea târziu

E prea târziu…mult prea târziu

 

E prea târziu acum,
Să-mi cauți iubirea în același loc,
E prea târziu să îmi cobori
Și soarele și luna…
Și tot ce ai de preț,
E prea târziu !
E prea târziu să mă dezmierzi
În așternut de primăveri…
E prea târziu,
Mult prea târziu !
Nu vreau nici flori de lotus
Dăruite,cândva, pe la-nceput,
Nu vreau nici chipul tău
Privindu-mă tăcut…
Nu vreau nimic
E prea târziu să ne iubim !
Mult prea târziu !

————————–—————–

Mariana Zorița TURDA

17 mai 2019

Elena TUDOSA: Timiditate

Uneori mă trezesc în miez de noapte,
Cu privirea tăcută, rătăcită în tavan,
Mă gândesc și într-o clipă de timiditate,
Ce greu e să pot ca în brațe să te am.

 

Stau la sfat cu gândul pe muchia unei șoapte,
Doar cu el atât în taină pot să vorbesc,
Mă confrunt cu aceeași grea timiditate,
Și cât aș vrea să-ți spun că te iubesc.

 

,, Să îți sorb sărutul cu gust de cireșe coapte”,
Dac-ai ști tu cât de mult uneori îmi doresc,
La piept să te strâng cu aceeași timiditate,
Dar ești departe, doar în gânduri te întâlnesc.

Tu ce faci la ora când nu ai somn în noapte,
Mă iubești oare?… Cât de mult as vrea să știu,
Când te las,, să-ți fie dor”, într-o clipă de timiditate,
Pe-aripă de vis vino de-mi alină sufletul pustiu.

Rătăcesc, caut alinarea sufletului ce nu poate,
Să stingă fiorii dragostei atât de fierbinți,
Mă cufund în dorință, și-ntr-un moment de timiditate,
Vreau de dragul tău, să mă pierd în ochi-ți cuminți.

‘N taina nopții ascult tic-tacul inimii cum bate,
Mă înfioară teama că tu ai avea pe altcineva,
O lacrimă pe obraz într-un oftat plin de timiditate,
Cade ușor, îmi tresaltă de dorul tău inima.

Vino, te rog ucide-mi clipa tristă de timiditate,
Am atâta nevoie iubite de dragostea ta,
Uneori când mă trezesc în miez de noapte,
Mă ucide gândul depărtării că nu te pot avea.

——————————-

Elena TUDOSA

18 mai 2019

Sofia Doina GAVRILĂ: Singurătatea actorului

Singurătatea actorului

 

Îndelungi aplauze
cu reveniri pe scenă,
ovații, bisuri, ești rege
peste supușii spectatori,
în micul-marele univers
teatral, te simți un zeu ce are,
lumea întreagă, la picioare.
Cortina cade ca un fald
de rochie, ce acoperă o gleznă
fină, o clipă dezvelită, dar destul
să poată aprinde focul pasiunii.
Se sting luminile, una câte una,
în noapte, enigmatică doar luna
te însoțește, luminând tenebre,
și agățată-n felinarul de la colț,
surâde galben, batjocoritor,
înspre tine, trist, sărman actor…
Ce singur ai rămas, când luna
se ascunde, nici umbra nu te mai
însoțește, și ea a fugit hoțește…
O cameră întunecată, rece și goală
te așteaptă după atâta fală,
și nimeni nu-ți răspunde, la bună seara,
într-un colț cuminte, te așteaptă vioara,
să plângă cu tine… pe note de dor,
singurătatea… unui biet actor.

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

18 mai 2019

Nela TALABĂ: Revelație la capăt de drum

REVELAȚIE LA CAPĂT DE DRUM

 

Erai mereu în urma mea.
Te vedeam
în oglinda retrovizoare.
Niciodatã nu ai reuşit sã mã depãşeşti.
Acum,
dacã bine mã gândesc,
cred cã nici nu ai vrut sã fii
în faţa mea
vreodatã.
Te vedeam în oglindã
cum îmi zâmbeai,
iar uneori fluturai o eşarfã
albastrã,
sã-mi atragi atenţia,
probabil,
la drumul din faţa mea
sau la pericolele
ce mã pândeau…
În mintea mea,
nu era decât beţia vitezei
şi gustul dulce-amar
al celui care e
în faţã
şi priveşte mereu în urma lui.

De mult timp nu te mai vãd
în oglinda retrovizoare.
De mult timp ai dispãrut
din raza mea vizualã.

Şi, când pãrea cã te-am uitat
definitiv,
când drumul meu aproape se-ncheiase,
o zguduiturã puternicã
m-a ameţit…
Când m-am trezit,
o mânã caldã fruntea-mi netezea
şi… te-am vãzut alãturi
zâmbitoare.
-Ce faci? te-am întrebat.
Unde ai fost pânã acum?
Unde ai dispãrut?
-De mult timp îţi stau alãturi.
De mult avem acelaşi drum,
acelaşi orizont,
dar tu, tu nu m-ai vãzut
pentru cã ai privit mereu
doar în oglinda retrovizoare…

—————————-

Nela TALABĂ

Galați

17 mai 2018

(Imagine sursa internet)

Valeriu CÎMPEANU: Versuri

Paradigma de pe urmă
 
Să sper n-are rost
c-aş mai fi cel ce-am fost
c-aş putea să zbor peste nori
c-aş putea topi şi ninsori
c-aş face să-nflorească Sahara
şi-aş înlocui iarna cu vara
Asta puteam s-o fac mai demult
când totul înflorea pe pământ
acum e prea târziu să mai fiu
cel ce n-am putut ca să fiu
mă mulţumesc doar să sper
că pământul acesta va fi şi prosper
şi poate rodi fără vre-un mister
pentru cei ce-l vor face să rodească
făcând cenuşa din el să-nflorească.
 

IOV NEVINDECAT

 

Azi-noapte mă visam glorios

Mi se-nchinau toți,preacuvioși,cinstiți și hoți

Jubilam ! Eram cineva !

Atâtea capete plecate de parcă erau trupuri decapitate

Doar unul ,unul singur,la capăt de drum stătea neaplecat

eram eu, Iov nevindecat …

 

UNDE EȘTI COPILĂRIE

 

Seara târziu, în chindie

mă întorceam cu vitele de la pășunat,

Balauri de praf și de fum

de prin vetre pluteau peste sat…

Unde ești copilărie…unde ai plecat…

Continue reading „Valeriu CÎMPEANU: Versuri”

Vasilica GRIGORAȘ: Lumina dimineții

LUMINA DIMINEȚII

 

ca o spumă incandescentă
pe coloana sonoră a răsăritului
lumina dimineții
molcom filtrată de rămurișul înalt
al arborilor împliniți
în seva mișcătoare a vieții
se revarsă fluviu
rotindu-se roiuri de fluturi
pe coama corolelor deschise
și mângâie verde aerul
cu un zâmbet de copil
clar și profund uimit
de nebunia anotimpului
cu părul de chihlimbar
gratulând cu vocea iubirii
în note de pianină
priveliștea primăvăratică
a unei fete cu eleganță de doamnă
în centrul ringul de dans

—————————–

Vasilica GROGORAȘ

Vaslui

17 mai 2019

Irina ALEXANDRESCU: Pescăruș într-o scoică!

Pescăruș într-o scoică !

 

am băgat de seamă că odată cu iubirea
dispare și dorul
de moarte
și în locul lui apare nimic…
inima se face pietriș la marginea mării
și se lasă bătută val după val


într-un colț , un pescăruș își cară
aripa
are ochii intredeschisi
ca și durerea mea…
îi pun corpul pe picioare
și merg așa !
vorbesc tare cu mine…
la un colț, o scoică plină de carne:
„hai, ia și tu o înghițitura
amărâtule ”
eu pun scoica
de post
în buzunarul
uitării !

——————————–

Irina ALEXANDRESCU

Craiova

17 mai 2019

George ANCA: Paralizia tatălui

Mai totdeauna m-am înfăşurat în bătrâni, de la bunici, la academicieni. Balanţa răsturnându-se, mă sfiesc în lumea părăsită a tinerilor. Paralizarea tatălui mă opreşte la miez de noapte, între viaţă şi moarte. Certurile şi rutinele se succed în gol, fără ranchiună măcar. N-a lipsit niciodată paralizia din oameni, din alţii. Japonezii stau şintoişti în copilărie, se fac creştini la tinereţe, iar bătrâni trec la buddhism, fără nicio jenă, după avantaje, mi-o spune Elisabeta.

            I-am luat bagajul bătrânului Mialaret în bibliotecă şi pe el l-am dat pe mâna Paulei Braga şi a Elisabetei Negreanu (bărbatul ei ne-a dus cu maşina şi a oferit masa la Pescăruş – somon fume, caviar, mixed grill). Vrea să fie consultant la reformă. I-aş traduce psihopedagogia, s-o lansăm în mai, cu o nouă vizită, vrea să-şi ia şi nevasta. La cenaclul din biserica lui Neculce, s-a mărturisit că e botezat, catolic, dar laic, nu ateu. Pleacă mâine la Quebec.

            Părinţii vin la bibliotecă să citească pentru copiii lor. Noii angajaţi au dat examen. Ce face maică-ta? A murit. Decont Mialaret. Câte telefoane dai pe zi? Propagandişti de-o viaţă. De orbit să nu orbesc, de paralizat să nu paralizez, atunci ce să mi se întâmple? Cercul vieţii viciu cu nume de aură lunecă pe gât şi se strânge ştreang.

            Floare de cucută albă ca o mută. Taică-meu paralizat. Mama Ancuţei înmormântată la Capra. Ai visat-o prima oară pe Cristina, ai cumpărat ce-i plăcea, şi ţigări, şi votcă, îi plăcea şi să se f. A tradus-o pe Veronica Micle, împiedicându-se, vag, la „lauda de sine nu miroase a bine” – femeia o fi povestit propriilor fete şi, astfel, şi la Junimea. Se bucurase Popeasca de pomana Cristinei, că adică şi de ea o să-şi aducă aminte, moartă, cineva, şi o să-şi amintească şi ea dacă mori tu înainte. Figlia del tuo figlio.

              vorbisem lepra maică pe maluri de drăgaică uscate pentru gaică neruşinare zisa cititului assisa din blancă porolissa te întremează frază treimea alcatrază ionii cruciază terţina guelfă  am obosit în necredinţă cu anii fără de căinţă 

            Am scris şi-n somn terţine – le-am uitat. Voi merge mâine să-mi văd tatăl ţintuit la pat de trei luni. Ciofu, că evenimente. Jeni i-a zis lui Selianovici, taică-său, pe moarte, uite-atât o tumoare: te-au ajuns blestemele mamei, exact ca Noana către Jeni, când paralizase tatăl nostru, de n-o mai înghite aia. Mă voi mai duce, totuşi, la parastase, nu voi rupe-o, pe viaţă, cu Târgoviştea, mai vedem. Starea de Crăciun ca o tristeţe, patru la masă cu câinele. Dumnezeu e trist. Ci azi i se naşte Fiul. Fata vine cu mine mâine la Târgovişte. Le-am spus-o, din durerea de a-mi vedea tatăl muribund se poate ivi cea mai frumoasă zi a vieţii mele, care, la vederea ei, să-l facă sănătos, Dumnezeule!

            Fata nu m-a lăsat să beau – pe el să moară nu l-ar lăsa. Viaţa lui tremurând între cutremure scufundate, dacă nu lucrează minunea lui Dumnezeu. Sighişoara în ploaie, mascarade medievale, N.D. Cocea, în şezlong, nud, cu mâinile pe „testicole” (Giurgiuca:) a murit tatăl dv. şi nu suferiţi, nu vezi că bat clopotele? Nici chiar aşa. Fuga, noaptea, la congrese, întruniri cooperatiste, taică-său a fost „la noi”, în cooperaţie. Lenjeria malaxată în grădină.

            Mi-am căutat cămaşa în careuri, încep s-o îmbrac, sigur că nu e a mea, dar şi stăpânul poate s-o ia pe-a mea, identică. Siluete dinspre o comunicare baritonală, până-n rufărie, vorbeşte Mialaret-taică-meu-Zamfir-tatăl, honoris causa, trec la pantaloni, taică-meu nu mai poartă, pe motive de igienă când eşti paralizat, îl spală o femeie o dată pe săptămână, are instalaţii şi aşternuturi, să nu fie ud.

            Se îndesesc congresmani – mă văd văzut – unul îşi trage şi el nădragii pe el, eu nu mai apuc şi, cu pantalonii în mână, ejaculez în jet continuu, de ţurţur primăvara la streaşină, ca la teze în şcoală, ca atunci când Oltul m-a luat cu luntre şi am sărit din ea, ca oricând am avut emoţii surori cu moartea. Sfinte d’Annunzio din Prato! Iar en famille, în Seoul, după zgârie-nori, cu personaje indiene. Margaret, Neetu, care era jucată de Radha, ne întorsesem de la o sesiune-spectacol-vizită-sindrofie, eu am văzut pe-un geam ad hoc o bătaie, bunica şi fata, a şi zis Leela, că Margaret cu Neetu, eu credeam Radha, se bătuseră, un telefon, am vrut să răspundem unul dintre noi, Radha sau chiar Nilima, ci e pentru ele. Am luat-o spre universitate, pajişti, turnante, m-aş fi întors, am rătăcit destul, seara la marea recepţie aveam să ne revedem, reîmpăcaţi, cu mărimile tot ale congresului-cooperaţiei-bâlciului-poleit-al-vieţii-de-vis-întors.

            Unde ne punem bagajele? Luăm din lucruri, le rătăcim, se apropie plecarea, au rămas nişte ceşti, nişte ambalaj, chiar în stil indian, acum, n-o să dea bine, la venirea preşedinţilor, şi cine le-a lăsat acolo dacă nu românii, alt stres, altă belea, mai dăm o raită cu maşina, se înfiinţează şi Poveşti – Mihai, să ne oprim, intră la un hotel Suite, uite, ne dă bilete pentru la noapte, mâine zburăm, da’ puteam sta la prieteni, petreceam la palat, fie şi la universitate, aici e departe de oraş, aeroportul o fi în partea opusă, nu mai ajungem, na că vine din stradă Popescu, băi, aeroportul e-n partea asta, e mai aproape decât oriunde, bine atunci, putem merge şi la bal, aici ai de toate, şi femei goale, ni s-a dat de înţeles din ruptoarea treziei verbioase în secvenţe onirice de zi spre nocturnul ontic.

            Câte n-oi fi visat şi-aş fi tot dus-o aşa în vreun paralel filial cu paralizia paternă. Altfel aş începe traducerea lui Rajiv, şi din Mialaret. Atmosfera era de la Palatul Almora, unde venise şi Margaret, nazistul Naderer îmi recomandase aventurieri în India, iar major Gurnam Singh că developează el filmul, la garnizoană, apoi că s-a voalat, adio Nanda Devi şi Durga puja. Mai bea apă din ţeasta asasinatului în ritmul convulsiilor, în lanţurile nebunilor. Salpetriere. Concertul lui Zamfir. Apusul soarelui, oglindă a morţii. Nu voia papagalul să iasă din colivie, am fluierat ca doi naişti, năişti, zalomitişti, ne-ai auzit, eram fericiţi, pasăre şi cuc. Tu ţi-ai văzut un film, pentru motan, câinele a adormit. Visul, de m-o lăsa, m-o paraliza, de când maică-mea decanceriza moartea sa.

            Eram în cabinetul ministrului, o bătrână în baston, cu basmaua trasă pe faţă, ochelari, intră, dă să mă alerge ridicând bastonul – te bag în p. mă-tii, mă doare discul, mă feresc greu – nu sunt eu ministrul, mă aşez lângă o haină, de disc, se plimbă înspre singurul fotoliu gol – am avut trei, primul a fost Schiller – Friedrich Schiller, am completat, s-o abat. M-am trezit cu gândul la cine o fi fost al doilea, convins că al treilea eram eu. A, era moartea, ceva mai bătrână. Al doilea ar fi Schopenhauer, o moarte pentru fiecare. Apoi e vorba, totuşi, de tata, i-o fi vizualizat diazepamul idila, pe echivalarea zacerii cu zboruri onirice. Daţi-mi telefonul – sunt ministrul chimiei – îl găsesc eu, nici eu nu aveam carte de vizită.

            Tusea Platei e automat o ploaie, un vuiet de pădure sau un fluviu. Feresc motanul, dau să strivesc căţelul, rămân în patru labe deasupra, el se trezeşte speriat de moarte, eu cu discul, Plata, ce, era să cad pe câine, nimic, aşa o fi căzut şi tata, da’ uite că eu mă ridic şi nu mi s-o urca discul la creier. Apoi, la lucru, uitând de doctorul Schiller şi a lui. Discul lui Vishnu, banii dăruiţilor de Lakshmi.

            E opt şi nu s-a luminat – fă-ţi marţi moartea, tată, şi să mai dăm cu zarurile pe-a matale. Datoria vieţii noastre, de Pârvan, ori monologul unui pictor, de nu Rajiv, finisându-şi tabloul „Tagore şi Eliade”, vorbesc deja în 23, ca să nu văd cu ochii închişi craniul părintesc încastrându-mă cu încruntare ultimă. Aş traduce pagini din paragini, cu centura lângă mine – vehicul, discul. Taică-meu a recunoscut Dunărea albastră. S-o ridica săptămâna viitoare. Am tot bătut la maşină, fără oprire, traducere dintr-un ambasador inginer, cu drag varanasian de basme.

            M-am visat mult cu taică-meu, la drum, voce frumoasă, expert contabil. Dacă mor noaptea asta, tu mi-ai aruncat clătitele. Zaciu-Ulici m-au îmbrâncit din catastife. Lia Manoliu în comă profundă. Marian Creangă, la Domnul. Dragoş Morărescu pictează cu ambele mâini. Spirite-spiritism, ce moare sus se naşte jos, vă aflaţi în durata mea. Duioşie şi Timp. Eminescu. Brâncuşi. Spune-i lui Gheorghiţă că bocesc singur aici, dacă aş avea un pistol m-aş împuşca, vorbeşte cu el să mă ajutaţi, dar să nu audă ea, cunoaşteţi un psihiatru, să-i luăm un act de iresponsabil, i-am zis să divorţeze, mă mai gândesc. A fost singur patru zile de Anul Nou. Bea zilnic o sticlă de trei sferturi de Otonel, nu ştie să bea, are cine să-l înveţe, îl trimite la piaţă de 3-4 ori pe zi, pe 4 cărări. Ai văzut ţigan să (n-)aibă curaj? Adriana Matcovschi nu mai vrea la lingvistică. Domnule Rafailă, eu sunt fiul lui Vasile Buzinschi. Geaba amici ai preşedinţilor de jurii. Rămâne taică-meu luptă-paralizie.

            Continue reading „George ANCA: Paralizia tatălui”