Octavian SĂNDULESCU: De la Canal la Radio ProDiaspora…

Anul de graţie 2019 ne duce cu gândul la cei 10 ani pe care-i împlineşte Radio ProDiaspora, cam mulţi ani dacă ne gândim că nu multe posturi de radio online reuşesc astfel de performanţă. La fel cum cu mii de ani în urmă la un astfel de eveniment, scribii dăltuiau pe pereţii peşterilor cuvinte frumoase, tot aşa se va întâmpla şi acum. Diferenţa faţă de acele vremuri este că, acum, nu scribii ci noi cei ce ne punem vocea la acest post de radio vom scrie şi nu pe pereţii peşterilor ci într-o carte aniversară.

Pentru că tot vorbeam despre ani, vă spun încă de la început că m-am născut într-o toamnă cu nici 64 de ani în urmă. Având în vedere vârsta şi faptul că sunt şi balanţa, am stat mult punând în balanţă cam ce să scriu despre mine. Scriu acum, fără să fi ajuns la o concluzie!:)

Am fost sfătuiţi, destul de discret, de colegul George Roca, să scriem câte ceva din experienţa noastră artistică şi pentru că tot vorbim aici de cei 10 ani, cam atât cred că aveam şi eu când am intrat într-o formaţie de dansuri populare. Şi ca să vedeţi că nu sunt chiar aşa de tânăr, am participat împreună cu colegii mei din trupa la un spectacol ce a avut loc la Operă Română cu ocazia numirii în funcţia de Preşedinte a României, a tovarăşului nea Nicolae Ceauşescu. Experienţa mea artistică nu se opreşte aici, a continuat cam până să dau examenul de bacalaureat. În tot acest răstimp am participat la diverse spectacole şi concursuri. Ce mi-a mai rămas în amintire din anii adolescenţei în legătură cu acest act artistic? Vă spun în câteva cuvinte: de câte ori mergeam la acele concursuri, înainte să intrăm pe scenă, trebuia să ne schimbăm hainele civile cu un costum popular. Şi de cele mai multe ori aceasta se întâmpla prin spatele scenei unde băieţii erau despărţiţi de fete prin paravane improvizate prin care, ţin minte că acum cum ne mai hlizeam noi băieţii la cum se schimbă fetele. Părea cu mult mai interesant decât cocncursul în sine. Cam atâta am avut de declarat în legătură cu fața mea artistică.

Puţin mai târziu, într-o zi de lucru – probabil că era luni – m-am trezit pe unul dintre cele mai mari şantiere din acea vreme, Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde am înotat până când cineva i-a tăiat „pamblica” şi m-am mutat cu căţel, purcel la Bucureşti. Nici aici nu am scăpat de canale navigabile, am continuat cu un nou obiectiv naţional… Canalul București-Giurgiu. Am mai săpat şi la asta până prin 1992 când mi-am luat inima n dinţi şi m-am făcut mare antreprenor al acelor vremuri tulburi. Din această perioadă nu prea am timp şi loc aici să vă spun multe poveşti. Cine nu a lucrat pe un astfel de şantier nu ştie că ne trezeam cu noaptea-n cap ca să putem prinde autobuzele navetă cu care ajungeam la locul de muncă şi ne întorceam seară după 10 ore de muncă şi alte 2 ore de deplasare. Seara la întoarcerea spre casă obligatoriu prindeam aceste autobuze, în schimb dimineaţă nu prea îmi reuşea şi atunci apelăm la celebrul „ia-mă nene” şi cam fentam startul la muncă.

Aici la Bucureşti, am avut ocazia să mă întâlnesc cu cea mai bună, multă şi moca… pălincă de când mă ştiu eu! Şi asta se repeta lună de lună, pentru că lucrăm cu personal detaşat din toate judeţele ţării. Băieţii din Ardeal erau cei mai bine cotaţi (dotați!?)  pentru că la sfârşitul lunii se trăgeau liniile peste activitate şi atunci răsăreau ca de nicăieri minunatele sticle cu licoare de cel puţin 50 de focuri. Mergea de minune cu slana aia groasă şi untoasă, pe care o găseam tot pe la ei:).

Hai că întrerup transmisia mea de pe şantiere şi ajung puţin mai prin zilele noastre. Să tot fi fost prin 2012-2013, când m-a sunat un prieten să-mi spună că a dat drumul unui post de radio online şi că vrea să mă bag şi eu pe lângă el. Mi s-a părut ceva interesant şi am făcut pe ziaristul de radio (cam mult spus!) aproape un an. Pentru că niciunul dintre cei selecţionaţi nu avea habar cu ce se mănâncă această activitate, un coleg ce era şi profesor în viaţa de zi cu zi, a început să studieze şi să ne ţină nişte seminarii unde învăţăm câte ceva, aşa din mers, despre ce urma să facem. N-am avut timp să ne punem bine pe picioare şi postul – nu ăla în care se mănâncă doar vegetale – s-a sfârşit aşa cum a început, brusc adică.

La puţin timp, fără să-mi fi pus în plan să o fac, am descoperit din întâmplare (sau poate nu) Radio ProDiaspora şi mi s-a părut o idee frumoasă să poţi aduce într-un spaţiu comun oameni plecaţi în bejenie fiecare cu motivul lui şi care nu se cunosc dar oricând puteau deveni prieteni alături de acest post de radio. M-am înscris pe site-ul radioului, am fost programat la un interviu cu Ecaterina Câmpean şi Robert Landmann, am stat de vorbă online, ne-am plăcut şi aşa am reînceput activitatea întreruptă cu ceva vreme în urmă.

Continue reading „Octavian SĂNDULESCU: De la Canal la Radio ProDiaspora…”

Dorel SCHOR: Testul de sinceritate (schiță)

Zilele trecute am primit vizita inopinată a doamnei Gurnişt.

– Am venit la dumneata, mi-a spus ea, în legătură cu bărbatul meu!

Aici e cazul să deschid o paranteză şi să mă refer în două cuvinte, pentru cei care încă nu-l cunosc, la domnul Gurnişt. E un bărbat liniştit, cred că a fost pe vremuri blond, acum are o chelie aproape perfectă, e tăcut şi politicos.

– Ce părere ai, m-a întrebat ea direct, despre bărbatul meu?

– Foarte bună, vai de mine, ce părere aş putea să am?!

– Atunci ascultă aicea, vreau să-ţi relatez câteva cazuri. Leopold are un set de cămăşi albe de poplin, o nebunie. Plus şase cravate de mătase cum matale nu că n-ai, dar nici măcar n-ai visat să ai… Acuma, nu ştiu ce l-a apucat, şi-a cumpărat o cămaşă fistichie, cu nişte culori americane şi cu un guler care abia se vede. Săptămâna trecută am avut o nuntă. Ei bine, te rog să-mi spui cu ce cămaşă crezi că s-a prezentat Leopold la eveniment?

– Cu cea în carouri ?!?

– Răbdare… Cazul numărul doi: în urmă cu câteva zile ne-am dus să vizităm nişte prieteni care s-au mutat într-un cartier nou. Plecăm cu maşina noastră, pe asta nu se poate să n-o ştii, avem un Ford Escort bej, model 78, cum nu mai are nimeni. Şofează Leopold şi când ajunge la o intersecţie, ce crezi? Începeau de acolo patru străzi din care pe trei se putea circula şi pe una nu, că era un semn mare cât toate zilele „sens interzis”. Ei bine, te rog să-mi spui ce crezi matale, dar sincer, pe care stradă a apucat-o Leopold?

– Hm, te pomeneşti că tocmai pe strada cu sens interzis!?

– Imediat îţi spun. Ai răbdare să asculţi şi cazul numărul trei?

– Vai de mine, sigur că da.

– Atunci ascultă aici. Alaltăieri când a primit Leopold salariul, facem noi nişte socoteli şi ce constatăm? Că ar rămâne o sumă, nu foarte mare, dar oricum onorabilă, pe care am putea s-o investim în ceva. Se pune problema în ce. În dolari, în euro, în acţiuni?

– Nu ştiu.

– Păi, nici nu te întreb… Ne hotărâm pentru hârtii de valoare. Merge Leopold la bancă, se interesează la unul şi la altul şi cumpără acţiunile ics. A doua zi citim ziarul şi ce crezi? Patruzeci de feluri de acţiuni erau? Treizeci şi nouă urcă cinci până la zece procente şi numai o acţiune, una singură se prăbuşeşte cu aproape douăzeci la sută. Te rog să te gândeşti bine şi să-mi răspunzi ce fel de acţiuni cumpărase bărbatul meu cel priceput?

– Săracu’…Tocmai din alea care s-au prăbuşit ?!?

– Ei, şi acum e acum. Când te-am întrebat ce crezi despre Leopold, ai spus că ai o părere foarte bună. Şi când ţi-am povestit cele trei cazuri, te-ai gândit imediat că s-a îmbrăcat ca un caraghios la nuntă. Şi te-ai gândit, în cazul doi, că e un prost, un pericol public numărul unu pentru circulaţie, când şofează… Şi după aia că e un aventurier, un mare idiot care a cumpărat exact, aşa de exact să cumpere duşmanii noştri, exact ce nu trebuia. Şi ai, adică, o părere bună despre el…Află atunci, domnule, că Leopold şi-a pus la nuntă cămaşa albă de poplin şi cravată de mătase, cum i-am spus eu, că la intersecţie a luat-o pe unde trebuia, cum i-am spus eu, iar la bancă a dat lovitura! Tot cum i-am spus eu de acasă… Şi matale să-ţi fie ruşine că eşti un ipocrit şi un mincinos! Şi gata!

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

21 mai 2019

Constantin GEANTĂ: Răbdarea pietrei sau fiinţarea prin poezie

Cunoscutul om de litere Al. Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor Români, cu sediul la Cluj-Napoca, este o personalitate culturală complexă şi proteică, care prin zecile de volume de poezie, proza,teatru, eseu, critică literară a îmbogăţit literatura şi cultura română.

    Creaţia se naşte din căutare şi suferinţă. Autorul care pornind de la cele spuse de Constantin Tsatos: „Omul de cultură estre copilul durerii” mărturisea undeva în volumul Cu inima în palmă: „Tot ce am trăit a trecut mai înainte prin înainte durere, chiar şi bucuriile. La baza edificiului de mai târziu, pe care l-am construit cu ajutorul creaţiei, se află o rană. Fiindcă şi atunci când construim o casă, un monument, producem o rană Pământului, prin săparea temeliei. Viaţa mea a fost consacrată artei cuvântului şi aceasta îmi aminteşte de rana care însemnă pentru mine începutul rodniciei şi, în final, bucuria lucrului bine făcut.”

                Lucrul bine făcut străbate de la un capăt la altul cartea de faţă, care constituie, fără îndoială, un monument literar.. Poetul a surprins în versurile sale o lume aflată sub mirajul cuvântului. Dimensiunea orfică a fiinţei umane este surprinsă în  volumul de poezie  Răbdarea pietrei  într-un mod magistral.: „Poezia se întrupează când soarele/ şi Hades se ating până şi-n vis- / spune  Odysseas Elytis,/ atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele/ cer încălţat cu pielea picioarelor mele/ mă primeşte rătăcind printre  stele/ şi ars de dor,/ îmi pune aripi, şi zbor/ cu sufletul meu ancestral / şi călător/ când sub şa mi-a murit şi ultimul cal./ Iar strugurii sunt sâni în via/ din care mulg lapte pentru zei./ Aceasta este Poezia/ din care te invit, cititorule, să bei” .( Poezia)

             Poemul Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata ( În loc de ”Cuvânt Înainte “ ) cu care începe volumul de versuri, este un adevărat crez poetic, care ne duce cu gândul la autorul Cuvintelor potrivite, inegalabilul Tudor Arghezi, la creatorul Florilor răului, părintele poeziei moderne Charles Baudelaire, la maestrul Antonio Machado, autorul mirificului volum Singurăţi, galerii şi alte poeme, precum şi la alţi creatori care iniţiază şi invită pe cititor la  descifrarea mirificei lume cuprinsă în operele lor.

Astfel autorul îndeamnă cititorul să deschidă: „această carte,/ Fereastră spre alcătuirea universului la loc”, unde va găsi „sângele iubirii ce se-nparte/Zvâcnind din amintirea unui foc.” Citind-o va înţelege cum: „din ţeava puştii/ Se întorc căprioarele-n păduri/ Iar  porumbeii  din zăbrelele cuştii/ Fac în libertate zborului cununi// Piatra ajunsă stâncă tot mai sus/ Tânjeşte după creşterea ierbii/ Vibrând sonata pe râu în apus/ Întors la izvor să-l soarbă cerbii. .” Ţinând această carte-n mână, va cunoaşte: „lumina din câmp deschis”, „drama  pietrei şi-a tăcerii”. Deschizând această carte care este:” Fereastră spre alcătuirea universului la loc”, cititorul, va găsi: „sângele iubirii ce se-nparte/ Zvâgnind din amintirea unui foc”.

Poem de o mare complexitate ideatică Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata,, iniţiază pe cititor într-o lume a creaţiei care se vrea o oglindă a Univesului, părând să spună ca şi ilustrul predecesor Stéphane Mallarmé că a înţeles: „ corelaţia intimă a Poeziei cu Universul”.

                 După ce împreună Nietzche respiră aerul pur al lui  Zarathustra (Vorbind cu Nietzche), poetul prezintă  viaţa ca o luptă (Viaţa ca o luptă). La fel ca şi Artur Rimbaud sau Nichita Stănescu a perceput realitatea prin alte simţuri, (Văzul din urechea dreaptă), încercând să o transfigureze în artă (Urcare în metafizic).

                Versuri precum  cele din Suveica timpului transfigurează modalitatea artistului de a se raporta la temporalitate: „Plimb timpul de la o clipă la oră/ De se plictiseşte pisica torcând/ Ghemul creşte şi-o soră/ Îl croşetează în zerseul ei din gând”.

Fiorul metafizic este transfigurat magistral în versuri precum cele din  Sunt seva poemului meu: „Sevă sunt şi  via mă fierbe vin/ Pe dealuri în boabe de aur/ Prietenul mă bea, am gust de pelin,/ Ascultând înserarea colorată de-un graur.// Din rădăcini urc şi-n boabe mă coc,/ Mă beau pe-ndelete în căni de lut/ Ciobanii doinind din fluiere de soc,/ Când eu fierb în butoaie tăcut…//Prietenul sunt eu şi mă sorb/ Din cupa mea de trup şi gând,/ Încă se scrie poemul în orb/ Din care n-am plecat nicicând”.

În poemul Speranţa binelui relativ întâlnim îndoiala carteziană, dar şi credinţa creatorului în autotputernicia Cuvântului, care a fost la început şi care va dăinui şi în viitor.

 Spectacol de dincolo de cortina cerului ne prezintă o modalitate de a pătrunde dincolo de latura contigentului: „Cortina cerului s-o deschid am dorit,/ Dar îngerii maşinişti m-au împiedicat s-o fac,/ Cu bisturiu minţii tăiat-am un pătrat însorit/ Şi-am privit scena celor ce tac”.  În acest poem sunt amintiţi mari creatori precum Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski într-o manieră care  sugerează modalitatea în care autorul se raportează la lumea artei ca trăire şi  interpretare. Manole, creatorul care şi-a zidit sufletul, adică pe Ana, în creaţie pentru a dura întru cuvânt. Dar în final Cortina va cădea, în schimb cititorul, are posibilitatea să intuiască ceea ce s-a desfăşurat în „jocul secund” după cum ne-a sugerat şi Ion Barbu.

În Sfârşitul, început perpetuu…într-o modalitate care se înrudeşte cu cea a lui Walt Whitman, creatorul Firelor de iarbă suntem invitaţi să ascultăm  cum „iarba creşte”, pentru  înţelege taina Universului „Înţelegi sonata unui timp evolutiv -/ Spirală ce cu infinitul ne uneşte/ Într-un spaţiu al ecoului, repetitive…” totul desfăşurându-se sub semnul Poeziei – Doamna.

Naşterea lui Iisus, de către Fecioara Maria,  este un eveniment cu conotaţii cosmice când prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a început o nouă eră. Este era iertării de păcate, în care omul nou are şansa mântuirii, precum în S-a născut Iisus: „Aleargă ziua desculţă prin sate/ S-anunţe minunea venită de Sus,/ E vremea să fim iertaţi de păcate/             Când în ieslă s-a născut Iisus.// Alerga Maria  pe la uşi încuiate/ Dar în spatele lor stăpânii nu-s,/ Stelele clipeau lumină pe cer desferecate/ Când Fecioara a născut pe Iisus.”

                Cititorul întâlneşte peste tot imagini, metafore, trăiri transfigurate în vers. Frumuseţea imaginii poetice se împleteşte cu profunda meditaţie asupra existenţei şi rostului artistului în lume. Pentru ilustrarea celor arătate mai înainte amintim câteva versuri  din poemul Păşind pe lumină care ne amintesc de creatorul Morţii căprioarei,  Nicolae Labiş : „În dezlănţuita simfonie iese visul,/ din fuiorul nopţii păşind pe cărare,/ levitează peste noi aducând abisul,/ sfidând lumina din exploziile solare.// Aici se întâlnesc minunile cu povestea/ hălăduind prin imperiile de vise/ şi glasul rămâne urmă în vestea/ cu căprioare la izvor ucise”.

Pasărea zborului imaterial, ne aminteşte de poemul dedicat de către Lucian Blaga, Păsării măiastre , a lui Constantin Brâncuşi : „S-a născut o lume din Cuvânt/ Ce-n univers ne leagă şi prin Legi/ Când acolo sus e ceva mai sfânt/ Însămânţând în noi sfinţirile întregi.// E-n noi un cer întreg de rostiri/ Şi-n suflet n-i se coc fructe neoprite ,/ E vremea marilor sfinţiri/ Şi-a anotimpului voinţelor călite.// Mă simt zborul pasărei, imaterial,/ Legiferând poemul ideal/ Ne cerând nimic în schimb”.

                Coborând în Pântecul cuvântului, poetul descoperă „ diafanul înţeles eminescian/ şi miezul îndoielii lui Cioran…” Trecând prin Ora de ninsoare unde „Istoria e alta în fiecare fulg de nea…” poetul priveşte în oglindă  cum: „Loveşte dunga cerului secolul XXI/ păsări zboară de-a lungul râului/ asemeni Terrei/ în toamnă…”( Oglinda din secolul trecut).

                Poeme precum  Obicei, Nu răspund, Noaptea din ideea mea, sau Muzele datoare, ne dezvăluie  alte faţete ale unui poet autentic care în Ne odihna poeţilor  ne spune că : „Poeţii nici morţi nu se odihnesc,/ Versul lor scris cu sânge cutreeră veşnicia,/ Din lutul unde dorm tot mai cresc/ Alţi arbori în care se coace Poezia.” În Memoria zilei de ieri aflăm că: „ Ziua după ce şi-a scris jurnalul/ înşirând evenimente pe pergamentul clipei,/ banalul,/ şi-a pus capul pe dealul din apropiere/ pentru odihnă”.

                O încărcătură emoţională deosebită are poemul Lumină pentru Mama, în care pioşenia pentru fiinţa  care i-a dat viaţă se amestecă cu regretul de a fi părăsit satul natal. Versurile acestui poem au o duioşie care îi dau aspectul unei adevărate elegii. Pe alocuri întâlnim accente tragice care ne duc cu gândul la  marele Serghei Esenin : „În fiecare zi îţi aprind din inimă  lumina,/ Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,/ De am greşit, îmi port şi-acuma vina/ furnicilor strivite sub călcâiul de copil.// Îmi port crucea plecării mele din sat,/ Alergând după fluturi sub cerul depărtării,/ Iar dacă, uneori, am căzut  în  păcat,/ Îţi cer iertare, mamă, la ceasul înserării”.

În  Incident istoric întâlnim  o viziune tragică şi totodată  profundă asupra adevărului  fiinţei umane în timp : „În piaţa Patriei istoria desculţă ca o fată bătrână/ Urlă din tot plămânul îmbâcsit de războaie:/ Sunt fecioara ce visează sub lună/ la Bărbatul ce-şi pune în cui Războiul/ Şi-n faţa femeii – Pacea, genunchiul şi-l îndoaie”.

Versuri  precum: „Brazda ţării în care clocote sângele străbunilor/ Ţi-a deschis Calea/ Spre Lumina întoarceri în Sine” (Înainte de sfârşitul frazei), sau  „Azi l-am văzut înălţându-Se pe Iisus/ Urca cu cântecul mierlei spre nori,/ Era în stropul de lumină tot mai sus/ Şi-n aer mângâiat de cocori.”( Înălţare în Cuvânt) , produc în cititor o emoţie estetică deosebită. Continue reading „Constantin GEANTĂ: Răbdarea pietrei sau fiinţarea prin poezie”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Aripile sufletului

Aripile sufletului

durerea s-a odihnit în liniștea cerului
scriam versuri
pe ramuri de noapte
aveam aripile întinse către El
sprea a înțelege lumina
pășeam tăcut printre tainele sufletului
rătăcind între pereții de ploaie
seara coboram pe crestele munților
aveam pașii ascunși între cutele gândurilor
tremurau frunze în copacii de lut
pășeam către cer
visând la eterne iubiri
în bătaia desprinderii
diminețile le spălam cu roua cerului
căutând valul de dor
între lacrimi și armonii
sub pleoapele umede
pe drumul de la moarte la Cruce
sorbind din aripi de ceară lumina

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

20 mai 2019

Nela TALABĂ: Străfulgerare

STRĂFULGERARE

 

Îmi legãnam aşteptarea
la sân
într-un cuib stingher
troienit de flori de ger.
O strãfulgerare m-a trezit din torpoare.
O strãfulgerare de gând,
o strãfulgerare de vis,
o strãfulgerare de dor,
nu ştiu exact ce era.
Ştiu doar cã
alergai prin troiene cu un şoim pe umãr.
„Adãposteşte-mã în noaptea ta cu stele!”
strigai,
şi strigãtul tãu
a dezgheţat
lichenii sidefii de luminã
încremeniţi de la începutul Creaţiei
pe partea nevãzutã a Lunii.
„Deschide-mi o fereastrã
spre lumea ta de linişte ascunsã!”
mi-ai zis.
Şi te-am primit în ochii mei,
în timp ce îngeri selenari
îmi picurau pe gene
din luna dezgheţatã
şi îmblânzitã ca o cãprioarã.
De-atunci te oglindeşti
în ochii mei
şi-un şoim priveşte din retina mea
direct în soare.
Aşteptarea mea
şi întrebãrile mele fãrã rãspuns
s-au topit
într-o lacrimã ce mi-a înflorit
cuibul troienit de luminã.
Ne urmãm unul pe altul în vis,
iar drumul nostru e o legãnare
înspre înfrunzire.

—————————-

Nela TALABĂ

Galați

20 mai 2018

(Imagine sursa internet)

Alice PUIU: Un neant numit plecare

Un neant numit plecare

 

Nimic nu-i schimbat între aceste ziduri,
aceleași chipuri în noaptea îmbrățișată de iubire
aceeași cenușă a zilei
printre pașii troieniți de lună
aceleași rotocoale de glasuri foșnind
prin iarba aplecată-n amintire.
Nimic nu-i legat de fântâni, de vânturi,
se lasă aprinsă câmpia unui sărut
de-o floare, ce-n somnul
unui ceas rotit pe-o margine de stea
strigă focul absenței
în ramuri negre, de piatră.
În aurora șoptită din lut muritor
respiră-ntr-un vis de rouă
umbra unui înger rătăcit,
nimic nu-i spulberat pe țărm
doar un neant numit plecare.

—————————–

Alice PUIU

Mai 2019

Pictura Graziella Faini – watercolor

Laura OPARIUC: Puteai să vii…

Ai trecut fluid și palid ca un nor
curgând prin fața luminat-a lunii
imaginând un alt măreț decor
poveștii noastre ideale și a lumii.
Nu ai venit să strângi din lacrimi
durerile culese într-o viață,
tu nu ai pene îngerești, ci patimi
ce-acuză zarurile sorții-n față.
Ca-ntr-un spital de boli necruțătoare
te-ncrezi în orice fir fragil din lume,
tu știi iubirea mea adânc cum doare,
dar nu știi piatră peste piatră pune…
Te-ai oprit mereu la margine de visuri,
zburând cu dor spre mari iubiri,
și laș te-ai cufundat în paradisuri
de faimă efemeră, sclipire și măriri…
Iubirea n-a murit pe drumuri și bariere,
dar nici nu s-a-mplinit ca-n vis,
e doar o mare, tainică tăcere
pășind pe trepte triste în abis…
Se va închide zborul peste clipe
cu mari blesteme duse în vecii,
iubirea se va scurge prin aripe.
cu visul că puteai oricând să vii…
Cu tinerețea vie păstrată peste timp
adorm visând la tine peste fire,
cu aripi îngerești, cu luciu nimb,
te las în visuri, marea mea iubire…

—————————-

Laura OPARIUC

21 mai 2019

Gheorghe APETROAE: Floarea de salcâm

FLOAREA DE SALCÂM

Din ramurile de salcâm
ce ning lumini
pe drumul ei de vis,
o floare ai desprins
şi i-o oferi …
Ea-n părul răvăşit de vânt,
din mers şi-o prinde …
Cu privirea o petreci
la cugetul primei iubiri …
Parfumul florii albe
o-nvăluie şi-aprinde …

Răpit şi tu
de valul ochilor senini,
pluteşti pe mări de raze;
covor de flori
i-aşterni pe adânc,
tot soarele-n privire …
Tresari ! …
În ochii mari, azuri, zglobii
un univers admiri,
iar ea în floarea de salcâm,
o lume de iubire !…

Din cel mai lung fior
al flăcării de-amor,
calea-i întorci şi-i ceri
în locul florii albe,
mâna delicată …
Şi-o întinde vad,
spre trupul ei copil, nevinovat
şi adori ce doar visai,
cea mai frumoasă fată! …

Prin râul sărutărilor adânci,
pe braţe-o treci,
o-nalţi uşor;
de gâtul tău se prinde …
Cerul o scaldă cu seninul
şi-o poartă de cunună;
pe faţa ei: zăpezi de mai,
o floare de salcâm,
curg râu, petale de surâs,
iar buzele-nflorite
le-neacă în furtună …

De atunci, se tot îmbracă
în alb curat salcâmii,
să ningă-n primăveri
un drum de amintiri,
de vise încărcat,
… din locul florii crise,
desprinsă la-ntâlnire,
izvoarele luminei
să curgă ne-ncetat …

Fălticeni, 1964

–––––––––––

Gheorghe APETROAE

Sibiu

(Poem cuprins în ciclul „Cântarea luminii” și publicat în volumul ,,Depăşirea trecerii”, Editura ,,FIAT LUX ” , Bucureşti, 2000)

Anatol COVALI: Prezent

Prezent

 

                                  Motto : Deşteaptă-te române….

 

Otrăvite-s toate.
Mucegai, neghină.
Ceaţă în lumină.
Ploi întunecate.

Am dorit palate
şi e viaţa plină
de-o lume-n ruină
şi de nedreptate.
.

Este frig. E seară.
Numai visuri moarte.
Geamurile-s sparte.
Pâinea e amară.

Speranţele zboară,
ura ne dsparte,
dragostea-i departe,
toate par povară.

Mustind de decepţii
privim cum în viaţă
se-nghesuie-n faţă
hoţii şi inepţii,

că nu sunt excepţii,
şi că ne e greaţă
văzând că prin ceaţă
umblă şi-nţelepţii?!…

Nu mişcăm în fronturi
fiindcă-n resemnare
nimeni nu mai are
visuri, orizonturi.

Copleşiţi de ghionturi
traversăm sahare,
zâmbind când ne doare
că-ndurăm afronturi.

————————————–

Anatol COVALI

București

21 mai 2019

Vasile LUNGEANU: Biblioteca de gânduri

Biblioteca de gânduri

Când eram puști
zâmbeam lunii, călăream norii
și opream tăria vântului
cu tăria pieptului,
un fel de ”care pe care”.
Altădată sorbeam apa din stropii
de ploaie și chiuiam albastrului
în timp ce trimeteam băltoacele
în centrul Pământului
cu picioarele goale.

Când eram puști,
mama mea cea fără de chip
îmi aranja gândurile
alfabetic pe o etajeră de sticlă
să le pot vedea de jos în sus.
Printre gânduri strecura pe furiș
și câte un zâmbet de-al ei
să-l regăsesc peste ani
și să mă bucure.

—————————-

Vasile LUNGEANU

20 mai 2019