Dorel SCHOR: Poveste adevărată

Într-o zi, padişahul unei ţări de la Soare Răsare colţ cu Soare Apune îi chemă la el pe vizirul mâinii drepte şi pe vizirul mâinii stângi şi le spuse:

– Vreau să pun la încercare priceperea voastră în treburile de conducere, darul de a vă descurca pe teren şi inteligenţa naturală. Am să vă cer o chestie. Dacă rezultatul va fi pozitiv, vă menţin în slujbă, ba mai adaug şi un supliment la leafă, participare la telefon sau spor de ruşine, văd eu…Dacă însă daţi chix, atâta vă trebuie, vă scot la pensie şi o să trăiţi din alocaţia minimă pe economie…

– Încearcă-ne, prea luminate! spuseră cu câte o jumătate de gură cei doi viziri. Vom pune umărul împreună şi nu există să nu scoatem treaba la capăt.

– Tocmai aici e aici, râse în barbă, cu viclenie, padişahul. Tot chichirezul este că fiecare va lucra absolut separat. Veţi porni în misiune care aici, care colea, pe direcţii opuse… Eu voi da fiecăruia câte un galben şi peste o lună vreau să-mi aducă fiecare câte un berbec gras şi o pătură groasă, dar nici galbenul să nu-l cheltuiţi.

Cei doi viziri plecară foarte amărâţi, gândind cum să se descurce, căci misiunea li se părea peste poate de dificilă. Păi, nu?

Dar peste o lună, cei doi viziri se înfăţişară bine dispuşi, coborâră din B.M.V.-uri, iar şeful tare se miră văzându-i pe amândoi cu ce le ceruse, câte un berbec gras şi o pătură groasă, dar şi cu galbenul în palmă. „Uite ai naibii, se gândi padişahul, politicienii ăştia cad ca pisica în picioare”…Dar le zâmbi diplomatic:

– Cum ai făcut tu? îl întrebă pe vizirul mâinii drepte.

– Am întâlnit un cioban cu studii academice, răspunse vizirul mâinii drepte. El m-a învăţat să cumpăr cu galbenul un berbec netuns. Cu lâna lui, ciobanul mi-a ţesut două pături de calitate. Una am vândut-o unui turist american şi am luat pe ea un galben. Aşa că mi-a rămas bebecul, o pătură, iar galbenul iacătă-l.

– Bravo, domnule, îl lăudă padişahul. Dar tu cum ai reuşit? îl întrebă pe vizirul mâinii stângi.

– Eu, răspunse acesta, am întâlnit o ciobăniţă cu patru clase primare. Ea mi-a dat un berbec şi o pătură gata împletită pentru un post de secretară la Academie. Iar galbenul mi-a rămas şi am de gând să-l investesc într-un fond pentru stimularea cercetării ştiinţifice.

Aţi mai auzit vreodată o poveste atât de adevărată?

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

21 aprilie 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: Iubesc răsăritul

Iubesc răsăritul

 

Atât de frumos cânți iubirea,
încât liliacul înflorește.
Atât de frumoasă e ziua ta
încât inima plânge!
Dac-aș putea aș frânge stelele
în palme, să simți iubirea.
Aș dărui lunii culoare în cântece,
și picurii de ploaie i-aș aduna în cămăruțele inimii,
să simți dragostea purtătoare
de mine!
Privește zilei mărimea și nopții
candoarea,
Eu sunt peste tot și nicăieri,
sunt între cer și pământ
și în aerul pe care-l respiri!
Dacă parfumul liliacului mă amețește,
este pentru că tu iubești la fel ca mine răsăritul!

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

21 aprilie 2019

Anna-Nora ROTARU: Nu-mi spune niciodată…

NU-MI SPUNE NICIODATĂ...

 

Nu-mi spune niciodată, că-n viață totul este greu,
Că-i plină de obstacole și disperi cum să pășești !
Că, tot ce vezi în jur e fals, închipuire sau clișeu,
Jonglerii, iluziuni… nu știi cine-i sfânt sau fariseu,
Speranțele că ți-au secat, cui să te împărtășești,
Că, ești sătul să te-amăgești !

Nu-mi spune, că viața-i doar crunte ierni și toamne,
Că te macerează ploaia, țurțurii se-nfing în os !
Nu-i numai nedreptate, cineva să te condamne !
Nu-i numai dureri, boli, puroaie, lacrime în stamne,
Numai războaie, moarte, singur orbecăind fricos,
Prin sângele-nchegat, vâscos !

Nu-mi spune că-i tristeți cărunte, negre dezamăgiri,
Că ne-am născut din oul șarpelui, doar să stârpim !
Că, picioarele pe umeri ni le-am pus în pribegiri,
Cătând coji de speranțe false, oriunde și-amăgiri,
C-avutul dat de soartă, geaba-l adunăm și risipim
Și clipe de viață doar cârpim !

Nu-mi spune c-am pierdut lumina sfântă din priviri,
Așteptând să cadă secerea, apatic și neputincios !
Cu frunțile plecate, coborâte-n humă, ca martiri,
Ascultăm clopotul când bate, corbii-n croncăniri
Și uliu-n rotocoale, cu ciocul de oțel și nemilos,
Să ne țintească stârvul găunos !

Doamne, spune-i Tu, că viața asta nu-i necroză !
Fă un miracol, ca ochii noștri în zare să privească !
Să-i deschidem cât mai larg, într-o altă lume, roză,
Ștergând ce-a fost urât și rău, tinzând spre-apoteoză !
Miluiește-ne pe noi, ca suflet, trup să nu bolească,
Liber să poată să trăiască !

Înălțam mâinile astea tremurânde către înaltul cer,
Întinde Mâna Ta, că îndată ne vom ridica de jos !
Cu credință Te-om urma, chiar de-o fi prin foc și ger,
Învață-ne cum e omul bun, iubitor și grănicer,
Al Grădinii ce ne-ai dat, pe Globul ăsta prețios,
Plin de lumina Ta și de frumos !

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

21 aprilie 2019

Imagine – Internet

Anatol COVALI: Esenţa vieţii

Esenţa vieţii

 

Fiecare om e o cometă
sau un fulger care-n univers,
iar şi iar, sclipirea şi-o repetă,
dar în altă parte şi-n alt mers.

Alţii vin în locul de plecare,
care este numai viitor,
repetând mereu, cu-nfrigurare,
orişice cădere şi-orice zbor.

Renăscuţi din seve-ajunse umbre
le împrospătăm cu noi trăiri,
când strălucitoare şi când sumbre,
după cum zburăm prin împliniri.

Noi suntem de fapt fluidul vieţii,
care doar prin moarte este pur,
tot aşa cum zorii dimineţii
ies plini de lumină din obscur.

Orice moarte este-o primenire,
o sămânţă care va rodi
pentru nesfârşita înnoire
a nemuritorului a fi.

————————————–

Anatol COVALI

București

21 aprilie 2019

Elena TUDOSA: Slavă Ție Doamne

Slavă Ție Doamne

 

Ai întrat Hristoase ca un împărat în Ierusalim,
Copilași îți presărau în cale ramuri de măslin,
Lumea ca pe-un mare împărat te aclama,
Neștiind că în curând, de tine se va lepăda.

Doamne cât de frumos în cetate ai întrat,
Și nu bănuiai nicicând, că vei fi judecat,
Fariseii răi, vicleni având inimile lor păgâne,
Te urau mult și aveau Doamne teamă de tine.

Văzând cât de mult ești Tu de lume iubit,
Plini de ură te-au vândut, te-au schingiuit,
Însă n-au știut că a ta mare împărăție,
E în ceruri sus la Dumnezeu în veșnicie.

Ca un miel nevinovat ce merge spre tăiere,
Ai îndurat Doamne batjocora, chin și durere,
Cu mândrie însă crucea-n spate ți-ai purtat,
Chinurile groaznice ai răbdat și le-ai îndurat.

Lumea toată ai mântuit-o și salvat-o din pacat,
Căci Tu erai al sufletelor marele lor împărat,
Ție ți-a dat Dumnezeu Tatăl această menire,
Să-i salvezi cu viața ta de la intinaciune și pieire.

Slavă Ție Doamne blândule păstor , mântuitor,
Ție ne-nchinam azi în sărbătoarea Floriilor,
Întru slava ta ramuri de salcie și măslin sfințite,
Ducem Doamne acasă cât și la morminte,
Astăzi toți te preamărim și lăudăm, bunule părinte!

——————————-

Elena TUDOSA

21 aprilie 2019

Carmen CIORNEA: Lecția despre Adevăr

LECȚIA DESPRE ADEVĂR

 

Copila cuvânta printre lacrimi adevărul
și ei nu pricepeau nimic din tânguirea sa
dar, pentru a nu părea needucați, au întrebat-o:
„Ce vinzi?”, dar fetița tăcea.

Deodată si-a ridicat palmele lipite către cer
iar mulțimea ce perplexă o privea,
politicoasă, îi adresă aceeași întrebare:
,„Ce vinzi?”, dar ea ruga nu-și întrerupea.

Sătui de priveliștea negrăitoare dau să plece
însă nevinovata, blajina copilă după ei alerga;
se-ntoarseră civilizații adulți și din nou o întrebară:
„Ce vinzi?” iar aceasta le striga: „Adevărul!”.
Dar nimeni nu știa ce înseamnă și nici cât valora.

——————————

Carmen CIORNEA

20 aprilie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Florii

Florii

 

Umil, călare pe un biet asin
Trecea urmat de gloate, Împăratul.
Îl aplaudau săracul și bogatul
Văzându-l pe Mesia, așteptatul…
Văzduhul de-osanale era plin.

Îi așterneau ‘nainte haine, flori,
Devalizau de ramuri verzi finicii,
Doar fariseii orbi și plini de vicii
Cereau ca să își certe ucenicii…
Dar El tăcea…și-L cuprindeau fiori.

Arzânde lacrimi înfloreau în glod,
Căci Regele plângea pentru cetate:
,,Iersusalime, zidurile toate,
Curând au să îți fie dărâmate
Si-mprăștiat va fi al tău norod…”

Și astăzi plânge, cum a plâns și-atunci,
Isus, privind la mine și la tine:
,,Plin de religie si de doctrine,
Sărmane om, m-ai alungat pe Mine
Si nu ții cont de sfintele-Mi porunci!…

Cum cheamă cloșca gălbiorii pui,
Așa te chem, cu brațele-amândouă,
Să-ți torn pe rana sufletului rouă
Și să îți dăruiesc o viață nouă
În care lacrimă pe pleoapă nu-i…”

Prietene, ce ai să faci, nu stiu,
Dar stiu că eu îl voi primi pe Rege…
De orice rău, pe veci, să mă dezlege,
Pun capăt rătăcirilor pribege…
De astăzi, fi-voi, cerurilor fiu.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

21 aprilie 2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Poesis

Cine sunt eu?

 

Cine sunt eu, prin viața mea și după
Un bulgăre ce curge spre izvoare?
Un fulg de suflet ce-a uitat să zboare?
O frunză ruptă, ce-a pierit sub lupă ?

Cine sunt eu, prin norii uzi scăldată
Ori alții ce-şi rotesc copilăria ?
Pe frunți de cer își varsă bucuria
Cine rămân, din lumea mea uitată ?

Cine am fost, de nu mă știu deloc ?
Și ce-am rămas din moartea mea și după?
Și unde plec, ori lava mă erupă,
Ori mă adună… din jăratec…foc ?

Și cum să-ți treci uitarea prin plăcere
Și să te guști, cu lingurițe mici ?
Să-ți demonstrezi c-ai fost și tu pe-aici ?
Ori să-ți treci moartea-n altă Inviere ?

 

Altă Odisee

 

Strigăte de nopți prin trunchi de abanos
Te-au îmbujorat în orhidee,
Lave de scântei, din cerul luminos
Peste ochii verzi, echinacee.

Fluturi ce roiesc de-mi pare că sunt vii
Dau din aripi toată epopeea,
Coruri de lumini din stele prinse mii
Ne deschide-n poartă Odiseea.

Am furat din noapte cat să mă conjur
Un buchet de roze prin făptură,
Rochie de frunze, ca-n stejarul pur
Și o slovă prinsă din scriptură.

Tușul greu din trup îl torn printr-un poem
Peste mare când se lasă seara,
Valurile ei prin mine vast totem
Pescărușul cânte-mi cu vioara.

Și așa in veacuri vreau să mă răzbun
Pe pădurea ce-a falsat prin vrăbii,
Iar în focul sacru, ca-ntr-un dans păgân
Să danseze marea din corăbii.

Eu din nopți pustii, prin trunchi de abanos
Am să mă transform in orhidee,
Soarele din sân cât pot de luminos
Portativ spre noua Odisee.. ..

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu, aprilie 2019

Cristian Gabriel VULPOIU: De Florii

DE FLORII

 

Fiul luminii, ne-ai adus lumina,
Să lumineze a noastră tristă noapte
Doar Ție Doamne ne vom închina
Cu ramuri de finic și osanale.

Deschide-ți porțile, Ierusalime,
Căci iată, mielul izbăvirii a sosit
Curăță-ți odaia căci va sta la tine
Până s-o-mplini ce s-a proorocit.

Deschide-ți inima, Ierusalime,
Primește-l pe Mântuitorul tău
Care a venit să ți se-nchine
Să spele-n sânge tot păcatul greu.

Atunci când inima vrea să se închine,
Și își deschide larg corola spre iubire
Să îl primim călare pe puiul asinei
Pe Iisus, pe prea iubitul mire.

 

DE FLORII – varianta a doua

 

Când zorii se prefac în rouă,
O lacrimă e rogvaivul de sub cer
Pictată de soare într -o lumină nouă
Corola unei flori descantata într-un vers .

Florile poartă Corola iubirii,
Punți ale duhului către văzduh
Pe umerii goi ne mângâie zefirii
Să ardem fericiți pe al nemuririi rug.

Ninge cu petale pe al nostru drum spre rai,
Pod de inimi spre sanctuarul iubirii
Noaptea îmbracă al nunții sacre strai
Flori și amfore dr hectar sunt mirii.

Ați ascultat vreodată șoapta unei flori ?
Cântecul ei mângâiat de soare?
Ispite dulci și o mare de fiori
Un gând de sărbătoare în zumzet de vioară.

—————————–————————

Cristian Gabriel VULPOIU

21 aprilie 2019

Mariana POPAN: Priveşte cerul!

Priveşte cerul!

 

E infinit al libertăţii,
Decorat cu dragoste.
Printre firele de iarbă,
Parfumată-i floarea vieții.

Ascultă pământul.
Privind infinitul azurului,
Printre petaelele dragostei,
Ascultă doar cântul.

Închide pleoapa!
Privind infinitul,
Ai crede-n adâncuri
Că moartă ţi-i soarta.

Că-i vie în rai,
Departe de lume,
Privind împrejur,
Ai vrea să mai stai.

Un tunet…departe…
Deschide-ţi iar ochii,
Ce van….ce-i cu plopii?
Dar visu-ţi…deşarte?

Priveşte doar cerul…
Ascultă-i tăcerea…
Să-mi laşi mângâierea
Cu-alai dalb…eterul!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

20 aprilie 2019